IV. Un arheolog englez în bucureștii lui Brâncoveanu
Un neașteptat călător englez vizitează principatul muntean pe la mijlocul lungii și prosperei domnii a lui Constantin Brâncoveanu.
În april 1702 epigrafistul Edmond Chishull, capelan la factoria companiei Turciei la Smirna (chaptain to the factory of worshipful Turkey Company of Smirna), trecea, în suita ambasadorului englez la Constantinopol, Paget, Dunărea la Turtucaia, fiind întîmpinat pe malul stîng de acel Toma Cantacuzino, care era să treacă la ruși fără ordin, în 1711, sperînd a găsi la capătul aventurii sale coroana principatului muntean: cu el era o strajă de cinzeci de oameni încunjurînd cele două cocii de gală, dintre care una primește pe nobilul oaspete. La popas sînt corturi bogate.
În cale, țara e frumoasă, dar pustie; cruci de lemn arată vechi morți necunoscute. Comana răsare pe deal, cu bietul sat supt zidurile ei; doar apa e bună pentru popasul de seară. În văi florile primăverii fragede, între care crini sălbateci. La Popeștii din Ilfov, satul cronicarului Radu Popescu, vestea morții regelui William.
Înainte de București, cocia e adusă de fiii mai mari ai domnului, Constantin și Ștefan, elevi sîrguincioși ai Academiei de studii; în jurul lor, cinci sute de ostași, o casă mică domnească lîngă reședința lui Constantin Vodă e gătită pentru oaspete, „frumoasă și elegantă (fair and gentle), făcută din piatră, acoperită, după datina locului, cu șindilă“, care, „cu apartamente după moda creștinilor, putea fi socotită măreață în comparație cu barbarele clădiri ale turcilor din vecinătate: în față e o vastă grădină, la dreapta alta, ceva mai mică, ambele plăcute și dind destulă umbră și verdeață“. Aici, îl cercetează pe sol Brâncoveanu, venit călare, prin grădiniță, și întîmpinat la porțile ei. Urmează învățatul unchi al lui vodă, Stolnicul Constantin Cantacuzino. Ambii sînt descriși, și iată portretele lor:
Domnul „e un factor de bună rînduială și disciplină în țară, un învietor al arhitecturii și îndemnător al învățăturii în București și în alte locuri ale principatului, în care a introdus două ori trei tipografii și a publicat în ele unele cărți de folos pentru învățătura și edificația bisericii grecești. Are cam patruzeci și șapte de ani și zece copii, patru din ei băieți, cel de al doilea”, – Ștefan –, „în vrîstă de aproape patrusprezece ani, bine instruit în latinește și grecește. E de o fire afabilă, blîndă și curtenitor, generos, cu grijă de creșterea familiei sale și mare sprijinitor al religiei; de aceea e darnic în cheltuieli pentru tipărirea și scoaterea de cărți, înălțarea de mănăstiri, împodobirea de biserici și alte acte de pietate”. Stolnicul, „un om în vrîstă care a călătorit în multe părți ale Europei, priceput în discuțiile bisericii lor ca și în unele științi liberale, bine inițiat în politică, și prin sfaturile lui mai ales sprijinia pe domnul de acum, spre cinstea și folosul țerii”.
A doua zi vizita ambasadorului la domn, care-l primește la scări, îi vorbește un ceas și jumătate ș;-l duce la masă, „sumptuoasă”. Lîngă ei doi, așezați, fiii pomeniți ai lui Brâncoveanu, ginerii, boierii; de altă parte suita engleză cu Toma Cantacuzino. Prinz de „măcar șapte ceasuri”, cu mult vin bun și toasturi pentru sultan, pentru împărat, pentru regina Angliei, în salve de tunuri; se adauge, de domn chiar – „deosebită curtenie, ospitalitate și amabilitate“ –, urări pentru toți străinii de față. La urmă vodă îmbracă pe musafir cu un caftan scump. „Palatul prințului, cu apartamentele și grădinile alipite e în adevăr nobil și măreț, și, cu toate că nu poate fi comparat cu unele din ale altor prinți creștini, e mult preferabil acelora în care turcii ignoranți atît de ambițios se complac.”
La 26, după biserică și predica obișnuită, vizită la patriarhul de Ierusalim, Hrisant Notara, cărturar de frunte și îndemnător la școli în ambele noastre țeri. Pe înaltul cleric îl află într-un han făcut de Brâncoveanu, „cu apartamente largi și prăvălii”, cedat Sf. Mormînt, căruia-i dă la douăzeci de pungi pe an: e Sf. Gheorghe Nou.
Un astfel de vizitator nu putea să neglijeze tipografia. Se lucrează atunci la o carte arabă pentru patriarhul de Antiochia, la un Chiriacodromion al lui Maxim. Chishull cumpără mai multe cărți, între care un liturghieriu. I se vor da cărți grecești de supt aceste teascuri, între altele una plătită de influentul boier Gheorghe Castriotul; Constantin Cantacuzino și-a adus prinosul.
Iar se schimbă vizite între vodă și Paget, urmînd aceea la stolnic. De la acesta se capătă un frumos cal românesc, de la Brâncoveanu alți doi. Celui dintîi i se trimete în schimb un inel de diamant în valoare de 300 de funți.
Cum, seara, se cercetează Cotrocenii, socotiți ca zidirea cea mai frumoasă a țerii, avem descrierea mănăstirii, așezată între copaci bătrîni, vii, grădini și întinse pajiști. Intre chiliile pentru patruzeci de călugări și ce mai trebuie pentru obște, biserica sprijinită de pilaștri, zugrăvită și aurită, cu mormintele și portretele Cantacuzinilor, lîngă care tuiurile și steagul, pe lîngă un prapur cu Treimea („another called the paschal coloures”).
Înainte de a părăsi Bucureștii, descrierea orașului. În jur mahalale cu case supt pămînt; în mijloc curtea cu casele boierilor; ziduri de piatră, grădini între uluci groase de stejar, coperișuri de șindilă; străzile sînt podite. „Vederea totalului e plăcută la distanță, din cauza multelor case ale boierimii, a palatului prințului și a numeroaselor biserici și mănăstiri.”
Dar țara, care dă turcilor tribut de 320 de pungi, e, cu toată producția „de ceară, miere, piei, cai, sare“, săracă, țeranii, șerbi, stînd în bordeie mai mult.
Întîiul popas spre munte e la Crețulești, unde Brâncoveanu face, lîngă un lac, casa fiului mezin. Al doilea e la Tîrgoviște, unde sălașul e la curte. Casa de vară e frumoasă, de piatră, regulată, „comparabilă cu cele din creștinătatea mai civilizată”; splendide grădini. Încunjurimea place călătorului. Capitala, părăsită din cauza trădării lui Ghica – a se ceti: Mihnea –, recapătă de cinci ani pe domn, cu condiția de a nu face întărituri; se îndeamnă boierimea a-și reface și ea casele. La Dealu frumoasă mănăstire cu păreții de piatră sculptată.
Pe la Izvoare se urmează Dîmbovița, cînd pe un mal, cînd pe altul. Pe pajiște supt dealuri Coteneștii. Mai departe Dragoslavele și Rucărul (se merge cu harta, de curînd descoperită, a stolnicului în mînă) cu casele de lemn prin coperișul cărora iese fumul.
Cînd se ajunge la punctul de unde se trimet înainte bagajele în Ardeal, învățatul vizitator face istoria țerii, cu multe știri de folos: primul tribut de 320 de pungi față de peste 60 ale Moldovei; moneda: lei olandezi și Venețieni, „șferturi” polone, bani (bains) saxoni, 132 la un leu; oaste de 20 000, din care un șfert și în timp de pace: limba, „amestec stricat de latinește și italienește, în care s-a întîmplat a se primi și cîteva cuvinte turcești și slave”; vinuri bune; lege grecească, dar „mi s-a asigurat că în unele biserici era admisă limba valahă; cel puțin au adesea Scriptura și alte oficii în această limbă, dar liturghia însăși mai rar” – e tocmai marea reformă a epocei. Bisericile, și cu toacă, pline de fresce și cu iadul la intrare, sînt „foarte frumoase, bine zidite, bogat împodobite, din bielșug zugrăvite“.
La hotarul Ardealului, soli: contele Mihail Mikes și delegații Brașovului, cavalerie imperială; cazacii munteni se retrag. Branul salută cu douăzeci și unul de tunuri pe ambasador. I se pare că alături e locul înfrîngerii lui Heissler (la Zîrnești). Se atinge Rîșnovul, unde iar castelul dă drumul tunurilor. La Brașov soldați de-a lungul străzilor. De sus, se privește orașul, în care nu se uită „frumoasa biserică românească” din Șchei; Biserica Neagră a trecut prin focul cel mare; coperișurile sînt de șindilă. Codlea, Vlădeni, unde pleacă Toma Cantacuzino, lăsînd încă două cărți din partea stolnicului. Șercaia și malul Oltului, Făgărașul, „mare, dar împrăștiat“ (paroh calvin care a învățat în Olanda), Ucea, „sat numai de români”, „foarte încîntătorul Porumbac”, unde întîmpinare din partea generalului de la Sibiiu; castel al lui Apaffy. Dincolo de Olt apare generalul Rabutin și sibiienii. În oraș bat tunurile. Apoi Paget va merge la Cluj.
Pe aici românii sînt păstori, cari și-ar oferi copiii ca să-și scape vițeii – cine i-o mai fi spus-o bunului arheolog și asta?!
V. Călători apuseni supt Brâncoveanu și Nicolae Mavrocordat
Am văzut din Chishull că el a căutat să se puie în contact cu reprezintauții bisericii ortodoxe. Că a fost la Sf. Gheorghe, care era pe vremea aceea mănăstire, cu han, închinată patriarhului din Ierusalim, întreținîndu-se din veniturile lui (pe lîngă aceasta era hanul lui Șerban Vodă și altele mănăstirești). În ce privește tipografia, în Moldova de la 1670, se făcea aceeași operă în mănăstirea Cetățuia, de lîngă Iași. Și era un grec foarte influent, care mai multă vreme a fost ca un fel de supraveghetor al întregii noastre vieți religioase și culturale, patriarhul de Ierusalim Dosoftei, care, Ierusalimul fiind pe atunci în deplină decadență nu stătea acolo, în amestecul cu turcii, care nu era foarte agreabil, ci aici, unde toate onorurile-l așteptau.
Astfel, în epoca lui Șerban și a lui Brâncoveanu în Muntenia, a lui Duca Vodă și Constantin Cantemir în Moldova, el a pus bazele culturii superioare grecești în aceste regiuni, tipărindu-se cărți de foarte mare importanță, dintre care unele nici n-au mai fost reeditate după aceea, ca Istoria patriarhiei din Ierusalim, imensul tom cu splendid tipar care este și azi în mînile tuturor cercetătorilor. Tot ceea ce grecitatea avea mai distins în domeniul artei tipografice, ca și în acel ai literaturii venea aici la noi.
Multă vreme am crezut că aceasta este o umilință; acum nu mai e nici un motiv să credem aceasta, pentru că, de fapt, nu noi cedam înaintea culturii grecești, ci era altceva: noi deveniserăm patroni ai culturii grecești, cum deveniserăm patroni ai ortodoxiei prin aceea că asupra noastră trecuseră toate datoriile în același timp cu tot prestigiul, toată influența și toată situația de hegemonie a împăraților Bizanțului. Prin urmare, aceasta nu este un element de scădere, ci pentru domnii noștri unul de înălțare. Cheltuiala era foarte mare, însemnătatea în toată lumea orientală a lui Constantin Brâncoveanu a fost însă extraordinară, numele lui fiind cunoscut pînă în cele mai depărtate locuri din Orient.
Căci, pe lîngă tipar, se mai adăugia nesfîrșita pomană pe care a făcut-o el timp de douăzeci de ani și mai bine pentru menținerea rosturilor ortodoxiei Întregi: patriarhiile toate erau în legătură, cei patru patriarhi fiind deprinși să se uite la dînsul în toate nevoile lor și să-i ceară ajutorul. Numirea lor însăși era totdeauna determinată de voința Brâncoveanului, precum înainte fără voia lui Vasile Lupu și lui Șerban Cantacuzino nu se putea așeza nici un grec pe un scaun patriarhal, iar, dacă se întîmpla ca unul să cadă jertfă intrigilor, el se muta la noi, cum a fost cazul cu Dionisie patriarhul de Constantinopol și domnul făcea tot ce era cu putință ca să-l aducă din nou în scaunul lui.
Dar avem și multe știri despre călătorul de un caracter cu totul particular și de o importanță, pentru vremea de atunci, extraordinară, care e Paget. El dorea să cerceteze locurile noastre, și prin urmare a luat toate măsurile pentru ca drumul, în loc să se facă pe calea obișnuită spre Apus, și care ar fi dus prin Adrianopol, Niș și Belgrad, să se urmeze prin regiunile noastre. Era întovărășit de o suită de mai multe persoane: de fratele lui și de un număr de „boieri”, cum spune cronicarul Țerii Românești, Radu Greceanu, care pomenește despre această călătorie.
Drumul pe care-l urmează Paget probabil că e descris în rapoartele sale inedite, dar ne mai putem sprijini pe notițe din alte izvoare diplomatice și mai ales pe cele cîteva pagini pe care le dă cronicarul nostru.
Paget se oprește la Turtucaia, – cel dintîi călător dintre mulți ce vor fi întrebuințat acest drum, care înseamnă vadul. De aici trece la Oltenița, ca și alții din secolul al XVIII-lea.
Îndată ce atinge pămîntul țerii, i se trimite din partea domnului o solie, alcătuită din doi boieri cari probabil aveau cunoștință de limbi străine, Toma Cantacuzino, care va fugi la ruși în 1711, și Pătrașcu Brezoianu. Mergînd mai departe, pînă la Popești, este întîmpinat de cei doi fii mai mari ai Brâncoveanului, Constantin și Ștefan, întovărășiți și ei de un număr de boieri: doi Cantacuzini, Mihai și Șerban, apoi Radu Izvoranu. Beizadelele erau tineri foarte bine crescuți, și la școala grecească a lui Șerban Vodă, căci tatăl lor nădăjduia să întemeieze o dinastie. Fiind atît de bogat și de influent, cunoscător al tuturor lucrurilor turcești, prin minte nu i-ar fi putut trece catastrofa de la 1714 și biruința unor dușmani pe cari atunci nu-i avea încă, fiind oameni din prejma lui, cari-i cunoșteau toate secretele diplomatice.
Cei doi fii de domn introduc pe Paget, „omul cel mare, cinstit și înțelept”, în carătă domnească, cu suita de călări, prin Văcărești, la București (în april 1703). Impresia pe care i-a produs-o orașul nu o știm, avînd numai descrierea lui Chishull. Găzduit în casele de boier ale Brâncoveanului, Paget, care mulțămește, prin patru de-ai lui, între cari fratele oaspetelui, e vizitat întîi de domn în ascuns, acesta vrînd să afle imediat scopul vizitei. E o întrevedere particulară, „fără alai”, dar cu primire la scara de jos, înainte de a se ajunge la audiența solemnă.
Era vremea cea mai frumoasă din an, în care locurile noastre se înfățișează în chipul cel mai plăcut. Însemnătatea audienței de la 25 se găsește în cronica lui Radu Greceanu, care ne face să vedem fastul de care era întovărășită orice „țărmonie“ la curtea bogatului și mîndrului domn muntean. Se trimete o carătă mare și alte trei mai mici cu ginerele brâncovenesc, Radu Iliaș. Fiii domnești duc pe Paget pe scara cea mare la un foișor unde este întîmpinat de vodă. Din foișor e dus în sala divanului, unde se află toată partea militară a curții Brâncoveanului, căpitanii, ceaușii, stegarii. Erau așezați în perfectă ordine, imitînd, după putință, lucrurile care se vedeau la Constantinopol în împrejurări de felul acesta. Căci perfecta etichetă constantinopolitană era socotită ca una din datoriile în viața politică ale domnului muntean. În odaia de alături, spătăria cu stelele, stăteau boierii toți, după rangul lor. Patru tunuri salută intrarea aici a solului.
Audiența ține mai multă vreme, vodă fiind pe un pat, iar Paget în chiar „scaunul domnesc”. Ce au vorbit, evident, că nu ni va spune cronicarul Brâncoveanului, chiar dacă va fi știut. Apoi se întinde masa, la care iau loc Paget, fratele lui, „boierii“ aceștia englezi la mîna dreaptă, iar boierii țerii la mîna stîngă. Ce era atunci eticheta mesei domnești în Muntenia ne-o putem închipui foarte bine după eticheta pe care o cunoaștem, în cele din urmă amănunte și cu toată precizia dorită, din Descrierea Moldovei a lui Dimitrie Cantemir. Între cele două curți, era, în adevăr, o necontenită emulație, așa încît supt raportul îmbielșugării și strălucirii formelor nici unul nu se lăsa învins de celait. Dealtfel, în vremea aceasta, cînd Moldova era prădată de poloni și stoarsă de turci, Bucureștii aveau o splendoare mult mai mare decît ce se putea descoperi în Iașii sărăciți.
Se ridică „sănătăți” – toastul se chema așa: „sănătate“. În momentul în care se ridică ele, cum știm din toate izvoarele, se dă drumul din nou la cele patru tunuri din fața palatului și la „puști“. Se bea foarte mult. Aceasta, cu tot caracterul lui oficial, o înseamnă Radu Greceanu, care la urmă spune că ambasadorul și „boierii“ lui s-au îmbătat cu totul, „măcar că de nimeni n-au fost siliți“, adaugă cronicarul. Un „conteș cu spinare de samur“ e darul domnesc către ambasadorul englez. Carăta fiind la îndemînă, ambasadorul și suita sînt duși înapoi acasă.
Văzurăm că a doua zi vodă vine prin grădini la ambasador. Urmează apoi audiența de congediu, suita engleză singură întovărășindu-l, pînă în „foișorul cel mare despre grădini”. Se pregătește alaiul de plecare. I se dă ambasadorului conducerea ginerelui domnului și trupe, care-l întovărășesc pînă la margenea Bucureștilor, lăsîndu-se cu călătorul un „steag de slujitori”, un cortegiu militar, care merge pînă la graniță.
Drumul pe care-l urmează acum îl cunoaștem din atîtea izvoare contemporane: el suie cursul Dîmboviței. Se pomenește și popasul pe care l-a făcut ambasadorul, la Rucăr, după nouă alte „conace” – nu știu dacă era carantină în momentul acela, dar pentru astfel de călători nu se ținea samă de prescripțiile ei. De la Rucăr Paget trece în Ardeal, „în ținutul nemțesc”, zice Greceanu, fiindcă de cîțiva ani de la pacea care s-a încheiat la 1699 în Carlovăț Ardealul era în stăpînirea austriecilor.
Aceasta este călătoria lui Paget.
Am spus că sensul politic nu-l vom putea afla decît în momentul cînd rapoartele diplomatice engleze vor fi tipărite și Paget însuși va vorbi. Socotelile domniei nu pot aduce decît amănunte materiale. Știm însă un lucru: că Brâncoveanu avea oarecare greutăți cu austriecii în ce privește ruperea relațiilor bisericești ale românilor din Ardeal cu scaunul arhiepiscopal de Tîrgoviște, de care atîrna mitropolia ardeleană. Cînd au venit imperialii în Ardeal, gîndul lor a fost să se sprijine pe o parte măcar din populația numeroasă a românilor din această provincie împotriva privilegiaților, a ungurilor și sașilor, oameni cu pretenții, pe cînd românii erau bucuroși să se ridice către situația de „nație politică”. Deci, pentru ca acești români să fie numai în mînile împăratului, se va desființa legătura ierarhică religioasă ce aducea atîta schimb de idei și aspirații politice între ardeleni și noi.
Relațiile dintre Brâncoveanu și austrieci, o bucată de vreme rele, s-au îmbunătățit pe urmă, în paguba lui, căci a ieșit compromis din ele. Ceea ce-l durea însă pentru moment era aceasta: că legăturile tradiționale, care țineau de atîtea secole, care aduseseră și atîta folos pentru poporul românesc, fuseseră rupte. Mitropolitul Ardealului va fi prefăcut într-un simplu episcop, mutat apoi din Alba Iulia la Făgăraș, în colțișorul de pămînt care aparținea românilor mai mult decît oricare altul: o degradare a mitropoliei ardelene. Și, pînă atunci, mitropolitul Atanasie iscălise cele patru puncte de unire, primise diploma împărătească, pusese la gît un portret al împăratului cu lanț de aur, fusese petrecut pe străzile din Alba Iulia cu tot alaiul oficialității; aici fusese întîmpinat de guvernatorul provinciei, în sala anume pregătită, pentru a i se ceti diploma: totul ca să se rupă legăturile dintre „țară” și dînsul, și mitropolitul să fie omul „împăratului”. Și Brâncoveanu a fost foarte curajos în apărarea drepturilor bisericii muntene, pînă ce a primit acel răspuns jignitor din partea imperialilor, în care i se spunea că, precum nu se amestecă împăratul în țerile românești, așa să facă bine voevodul să nu se amestece în lucrurile, împărăției.
Astfel drumul lui Paget avea și un oarecare înțeles politic, care a ajuns să aibă o consecință politică, aceea de a stărui pentru legăturile ierarhice ale vlădicăi ardelean cu Muntenia. Dealminteri Paget va fi primit bucuros, această intervenție și pentru alte motive: englezii s-au arătat mai dușmani față de catolicism decît mulți alții cari au îmbrățișat deosebitele forme ale protestantismului; ei au fost mai militanți și au rămas așa pînă în zilele noastre. Dar, deoarece ortodocșii pe vremea aceea negociau cu protestanții, – și îndemnul a venit din partea celor mai culți, adecă din partea acestor din urmă –, lui Paget îi convenea să vorbească în numele bisericii grecești, prezintînd pe cea anglicană ca patroană a acestei biserici, pe un timp cînd arhiepiscopul de Canterbury, șeful aceleia, scria grecilor în vederea unei legături între cele două organizații.
Printr-o serie de ofițeri austrieci, din cari vom alege unul singur mai tipic, cunoaștem împrejurările din Oltenia numai în epoca ocupării de imperiali (1718–39). Austriecii au venit aici cu planuri foarte mari: populația însă a fost nemulțămită de la început din foarte multe motive. Ea era deprinsă cu o administrație patriarhală foarte cruțătoare, iar noii stăpîni au introdus un aspru regim de contabilitate în sens occidental, jupuind pe fiecare tocmai cum scria la carte; au călcat privilegiile boierilor, supuindu-i la impozite: au călcat privilegiile clerului, acordînd protecție specială bulgarilor catolici și instalînd un episcop al acestora, care a funcționat o bucată de vreme la Craiova; au nemulțămit și pe țerani, din cauza caracterului cu totul precis și neiertător al cererilor de impozite, cît și din cauza prestațiilor nesfîrșite pentru facerea drumurilor și căzărmilor. Doar au făcut calea pe Olt de ia Cîineni, Arxavia, cum ziceau ei. Pe lîngă aceasta populația mai era jignită și din alt motiv: oamenii făceau comerț mai ales cu porci, – căci boierii olteni în special, ca și bogații din Serbia, cu porcii și-au făcut mai ales averile. Cînd au venit austriecii, au scăzut valoarea monedei turcești, au distrus valuta, iar, pe de altă parte, au pus toate piedecile spre a opri comerțul cu Turcia, și, cum ei, austriecii, cumpărau cu prețuri de rechiziție, au ruinat cu desăvîrșire țara, așa încît toți ajunseseră a fi contra lor. Pacea de la Belgrad a fost salutată deci cu bucurie mare, căci s-a putut uni țara de dincolo de Olt cu domnia din București.
Dar, cît au stat aici austriecii, au făcut hărți. Memoriul de care o să fie vorba acuma, redactat între anii 1718 și 1730, este o explicație pentru o hartă de acestea. Totuși ici și colo se găsesc descrieri care ni sînt folositoare. Așa se vorbește de mănăstirea Cornetul, de Cozia, de Vodița lîngă Vîrciorova, care atunci nu era cu totul în ruine, căci iși așezase aici lagărul generalul Veterani pe vremea lui Brâncoveanu. Ofițerul află Strehaia într-o stare de conservație perfectă: o pune în legătură cu Mihai Viteazul. Afară de aceasta pomenește de mănăstirea Brâncoveni din Romanați, de care se îngrijise Constantin Brâncoveanu în ultimul timp.