În curînd emigrația evreiască va forma în Bucovina austriacă un fel de depozit permanent, de unde s-au strecurat încetul cu încetul atîția alți evrei. Dealminteri veneau și pe linia Nistrului. Întîi ca orîndari, avînd în arendă cîrciumile, cu drepturile senioriale, și heleșteele. Căci evreii poloni erau vînzători de holercă sau de horilcă. De la o bucată de vreme o populație evreiască se așeză și în orașe, ca meșteri, mai ales de lucruri apusene, la schimbarea costumului.

    Boscovich spune că evreii „sînt îmbrăcați ca în Polonia, cu un fel de anterie negre, lungi, și pe cap o scufiță cum poartă calota lor abații catolici”.

    Orașul Bîrlad scăzuse prin prădăciunile tatarilor pe vremea lui Ioan Teodor Callimachi. De la Bîrlad se merge spre Vaslui printr-o regiune foarte frumoasă din cauza pădurilor mari netăiate și a poienilor din mijlocul codrului. Astfel Tîrgul Frumos își datorește fără îndoială numele mai mult încunjurimilor decît caracterului pe care l-a putut avea într-o epocă oarecare. Totul era plin de „iarbă deasă și de flori”.

    La Vaslui nu se spune că era populație evreiască, dar călătorul a fost mîncat de păduchi de lemn.

    Se merge la Scînteia, vad vechi. Pe aici, în apropierea lașului, se întîlnesc cirezile cele mari ale negustorilor, cari vindeau boii moldovenești pînă departe, și Boscovich laudă extraordinara mărime a vitelor cornute din toată Moldova.

    Ajuns lîngă Iași, el se așază lîngă Frumoasa, pe care o zugrăvește cu totul altfel de cum o face Porter: E un palat domnesc frumos mobilat, cu sofale; de o parte clădirea pentru recepție, de alta gineceul pentru femei, ambele cu aurituri pe păreți și sculpturi; plafoanele sînt frumoase. Este și o grădină, care a fost și mai tîrziu îngrijită, dar în cele din urmă distrusă cu desăvîrșire. Heleșteul din împrejurimi folosea foarte mult pentru aprovizionarea cu pește a lașului.

    Nefiind îndatorit, ca ambasadorul, să se arăte supărat, abatele a căutat să intre în relații cu domnul, și s-a dus deci să vadă foarte frumosul pavilion făcut cu ocazia mucarerului, a întăririi domnului. La Galați încă văzuse sosind pe capuchehaie cu decretul. Asistă, acum, la serbare.

    Din Iași sosește o trupă de călăreți, care se înfățișează foarte bine, și se așază de o parte și de alta, cu steaguri. Domnul se postează, cu fratele, lîngă un chioșc, unde se făcuseră pentru ocazie două corturi, avînd aproape pe secretarul lui pentru limbile străine, de la Roche, iar jos lîngă dînsul și pe secretarul turcesc. Se aduce decretul de mucarer, și domnul îl primește cu cea mai mare evlavie, făcînd gestul de închinare către „împărat”. I se aduce calul dat de sultan. Se cetește porunca acestuia, pe cînd pe deal caraghiosul curții spune glumele lui.

    După aceea vine audiența la domn a lui Boscovich, a lui personal, iar nu în calitate de însoțitor al ambasadorului: în timpul serbării, odată cu dulcețile, cafeaua și fumigarea cu curse și odogaciu, el fusese invitat de beizadeaua Alexandru în italienește, de domn în grecește, să-i viziteze la curte. Palatul i se pare vechi, fără nici un fel de gust și rînduială. Intră într-un cabinet curat, unde sînt sofale, dar și o mică bibliotecă cu cărți bune, mai ales de știință. Vede două globuri, unul terestru, altul ceresc; după aceea e dus în odaia mică, unde de la Roche se așază la picioarele lui vodă; sînt și cîțiva curteni în picioare. Se aduc patru scaune pentru Boscovich și suită. Domnul e întovărășit și aici de fratele său, Alexandru, care a fost pe urmă și el domn în Moldova, mai fericit decît Grigore, care, tînăr încă, a fost tăiat după cîtăva vreme, fiind bănuit de turci ca trădător față de ruși. Și unul și altul fac cea mai bună impresie străinului.

    El îi și descrie: Domnul era de un caracter destul de blind și amabil, plin de politeță și de deprinderi și sentimente bune. Alexandru, tot așa de bine educat. Domnul vorbește grecește, dar, ni spune Boscovich, mai mult din etichetă, căci știa și franțuzește; Alexandru, care n-avea nici o situație oficială, vorbea în limba franceză. În această odaie se înjghebă o conversație asupra fizicei, asupra camerei optice; vodă cere o mulțime de lămuriri despre niște instrumente noi și se interesează în cea mai mare măsură de ele, cerînd să i se trimeată și lui Face astfel cea mai bună impresie. Dealminteri un tată ca Ioan Teodor Callimachi, format la școala din Liov, în legătură cu ambasadorii străini, trăit în cea mai bună societate, nu putea să-și crească fiii altfel.

    După ce isprăvește audiența, călătorul părăsește Iașii, și, pe drumul obișnuit, se îndreaptă spre Zelescic, unde era frontiera dinspre Polonia. În calea spre Cernăuți trece pe la Șipote, unde era o cîrciumă, pe la Botoșani, care poartă numele vechiului sat întemeiat de un strămoș Botăș; acuma erau 400 de case, ceea ce înseamnă 2 000 de locuitori, și cinci biserici (în margenea orașului biserica lui Ștefan cel Mare, Popăuții, iar, în oraș chiar, cele două biserici făcute de Petru Rareș și soția lui Elena, Sfîntul Gheorghe și Uspenia). Dorohoiul îl pomenește numai: altfel între un oraș și celait nu era cine știe ce deosebire. Cernăuții înșiși sînt descriși, cu albanezii cari stăteau pe lîngă ispravnic și îndeplineau funcțiunea de soldați de poliție. Vorbește de grecii și evreii cari erau pe vremea aceea acolo. Orașul are trei biserici și două sute de case.

    Aici a avut prilejul să vorbească mai multă vreme cu ispravnicul de acolo, care era rudă cu un ragusan pe care-l cunoscuse foarte bine Boscovich, din Turcia. Ispravnicul era francez de origine, Millot, și familia Millo se coboară din acest ispravnic de Cernăuți de pe vremea lui Callimachi (erau și alți francezi: Imbault de la Tour, Imbò al nostru, și va fi pe urmă familia Linchoult, care va juca un rol important în părțile acestea). Vorbind deci cu Millo, abatele află o mulțime de lucruri privitoare la Moldova de atunci și la trecutul țerii. Căci Millo este desigur aceea „persoană de spirit și de talent dintre cei dintîi boieri ai Moldovei” despre care vorbește el de două ori. Acesta i-a pomenit și de o cronică veche a Moldovei, care a fost scrisă pe vremea lui Grigore Vodă Ghica (de fapt Amira dăduse o formă grecească unei vechi compilații de cronici moldovenești): de acolo ia știri în ce privește trecutul mai depărtat al Principatului.

    Ceea ce e mai ales important în notele pe care le-a comunicat Millo e constituit, în afară de informațiile privitoare la limbă, de acelea despre Suceava, spuindu-se că ar fi fost treizeci de biserici în afară de castelul de acolo. Sînt informații financiare și economice, puține, dar de o mare importanță, dată fiind personalitatea aceluia care le-a dat și care era în putință de a fi bine înformat. Ni se spune că în Moldova erau 150 000 de oameni, trebuie să fi înțeles 150 000 de contribuabili. Veniturile fuseseră odinioară de 2 700 pungi a 500 lei fiecare, și scăzuseră la 1 700, așa încît țara era în plină decădere economică. În Muntenia se strîng 5 000 de pungi. Ele sînt menite în cea mai mare parte turcilor. Mucarerul singur era plătit cu 600 de pungi din venitul de 1 700, și se dădeau 200 de pungi șeiculislamului, șeful religiei turcești.

    Originea acestor venituri nu ni se dă: o cunoaștem din izvoarele anterioare. Se vorbește de văcărit, o dare pe bogăția de căpetenie. Boierii nu voiau să-l plătească, și de aici o luptă întreagă contra văcăritului. În afară de venitul domnului existau veniturile mitropolitului, care erau de patruzeci, cinzeci de pungi. Preoții dau fieca; doi lei la mitropolie.

    Asupra producției țerii se fac observații interesante. Pe an se vînd 40 000 de boi grași, mai ales prin Silezia, căci Danzigul își pierduse importanță. Se ia un preț relativ mare, 10 galbeni boul, și se capătă de aici un cîștig de 1 500 de pungi pe an. Ca obiect important de comerț vin apoi caii, în număr de 10 000 cu 20–30 ughi calul: remonta prusiană și cea daneză se făceau în părțile noastre ceva mai tîrziu, caii aceștia moldovenești fiind întrebuințați pentru cavaleria ușoară. Pe lîngă aceasta se vindeau 200–300000 de berbeci, mai ales la Constantinopol, și era foarte căutat mai ales un fel de berbece chivergic, care forma deliciul gurmeților turci. Urmează mierea și ceara, care se vindeau pînă în Veneția, aducînd un venit de 1 000 de pungi pe an. În ce privește grîul, se exportau 300 000 de chile pentru Constantinopol. În afară de aceasta se căutau: lemne, său, pește, pastramă, brînză, unt, vin și blănuri.

    Din producția aceasta țeranii cîștigau cam puțin, însă era o măsură pe vremea aceea care venea în avantagiul țeranului: cel sărac se sprijinea pe cel bogat, prin sistemul cislei, un fel de solidaritate țerănească care a fost distrusă. O cislă țerănească, dacă avea bogăție în vite, putea să deie, deci, și pînă la 100 de lei pe an; se cereau numai opt lei de la fiecare. Cînd țeranul nu putea plăti, plătea boierul, proprietarul de moșie, satul Întreg trebuind să răspundă o anumită sumă visteriei, diferent de situația fiecărui membru.

    Călătorul englez de care vine vorba acum n-are situația politică, nici valoarea culturală a înaintașului său, Porter, nici cunoștințele unui Boscovich; este însă un tip foarte cunoscut în Apus, lordul Baltimore, care a isprăvit rău, după o viață întreagă de aventuri. Faima lui se sprijină numai pe descrierea călătoriilor, care la un moment l-au dus și în Moldova, și cartea lui a fost așa de răspîndită înoît, din anii 1776–8, s-a dat o traducere rusească. Descrierea lui Baltimore este scurtă, iar partea care ne privește pe noi, fără mare importanță.

    Merge prin Dobrogea, și relativla această țară se pot culege știri și de la dînsul. Dealminteri, în ce privește lucrările dobrogene, mai este ici colo cîte ceva de descoperit. Acum cîtva timp, în Analele Dobrogii, care se tipăresc la Constanța, d. Vîlsan, profesor de geografie la Universitatea din Cluj, analiza o foarte interesantă hartă austriacă, tocmai prin anii 1770, în care un număr mare de localități – numai sate – și înfățișări ale solului se prezintă în formă românească. Dunărea apare deci ca „Dunere”, și se constată apoi o mulțime de genetive românești. Alte nume nu se lămuresc tocmai bine, dar se poate bănui forma românească. Autorul se întreabă dacă aceasta nu este un document al vechimii noastre în deosebitele puncte dobrogene însemnate cu numele acestea în limba noastră. Este și o altă ipoteză: se poate întîmpla ca această hartă austriacă, care, în ce privește Bulgaria răsăriteană și Dobrogea, este făcută, evident, după o hartă rusească, să fi fost alcătuită după o hartă românească, – ceea ce ar însemna că existau studii de cartografie românească în epoca aceea, lucru care nu e imposibil, pentru că vestita hartă a țerilor noastre, făcută de Rigas, cel care a scris Marseillesa grecilor și a jucat un rol așa de important pentru trezirea conștiinței naționale grecești, este făcută după altă hartă, a unui învățător din familia domnului Moldovei de prin anii 1760–70, care era Iosif Moesiodax, adecă dac din Moesia, căci pe harta lui Rigas se însemnează că Cernavoda este locul de naștere al lui Iosif, și, cum Cernavoda, ca și toate localitățile din dreapta Dunării în Dobrogea, a fost locuită de români, e extrem de probabil că acest călugăr era și el român, și astfel însemnările în românește ale acestuia ar fi fost la dispoziția cartografului rus pe care l-a întrebuințat cartograful german.

    Revenind la călătoria lui Baltimore, el trece din Dobrogea, fără să dea știri importante, și ajunge la Galați, pe care nu-l descrie.

    Continuîndu-și drumul, călătorul străbate un ținut de păduri, unde fuseseră lăcuste și sămănăturile erau complet distruse; el întîlnește sate care i se vor fi părut fără importanță. Despre Bîrlad și Vaslui nu se spune nimic alta decît că sînt „niște biete tîrgușoare”. Intră în pădurea cea mare care ducea la Iași, și din care a Dobrovățului este numai o parte – de aceea localitățile cu numele de „Poiana” și blidarii cari făceau în poieni blidurile de lemn, ce atingeau lașul. Constată o scădere, la care ne putem aștepta, în ce privește numărul populației; dar cifra de 2 000 de case, pe care o dă, pentru locuințile „moldovenilor, evreilor, armenilor, grecilor și țiganilor”, mi se pare greșită. El vorbește, cum fac toți călătorii, de lucruri care băteau mai mult la ochi și în special de pavagiul de lemn al străzilor principale, apoi de înfățișarea caselor cu un rînd, joase, fără mobile, zice el, deși chiar în Apus, pe vremea aceea, mobilele erau mult mai puține ca în timpul nostru. În ce privește clădirile de cărămidă, este întîi curtea domnească, încunjurată cu ziduri, cu bastioane.

    Era natural ca Baltimore, dată fiind lipsa-i de orice caracter oficial și de importanță politică, să nu fi cerut audiență la domn, și deci nu poate să ne lămurească asupra aspectului interior al curții românești.

    Supt raportul clădirilor, mai vorbește de treisprezece mănăstiri, dintre care una de călugărițe. O mănăstire de călugărite era la Socola la început, înainte de a se întemeia aici seminariul de către Alexandru Moruzi, la începutul veacului al XIX-lea; biserica de acolo e clădită de una din fetele lui Alexandru Lăpușneanu, al cării chip se și vede încă în clădirea cu totul prefăcută. În Iași mai este un Mitoc al Maicelor, în centrul orașului, pentru găzduit călugărițele care vin în afaceri, dar nu cred că Baltimore se gîndește la Mitoc. Afară de aceasta sînt einsprezece biserici – numărul este prea mic –, afară de cele două armenești, dintre care una foarte veche, deși nu, cum s-a crezut, din secolul al XIV-lea.

    Este apoi și o singură sinagogă, ceea ce înseamnă că, deși era o populație evreiască, nici pe departe ea nu putea fi așa de numeroasă ca pe timpul nostru. Atrage apoi atenția asupra frumoasei clădiri a băilor, despre care se pomenește încă de la sfîrșitul veacului al XVI-lea: băile acestea fuseseră înnoite de Vasile Lupu. Ele erau împărțite pentru bărbați de parte și femei de altă parte. În Bahlui se spălau cămășile.

    Se menționează și prăvăliile, de lemn și de zid, în care se vinde marfă din „Italia, Germania, Turcia, Rusia și Polonia”.

    Ca moravuri, despre femei spune că sînt foarte frumoase, dar reflecțiile despre moralitate arată mai mult ce căuta el decît ce se oferia oricui.

    În afară de acestea Baltimore are, natural, cîteva știri în legături cu călugării străini catolici, cari nu și l-au adăpostit la dînșii. fiind găzduit într-o căsuță unde n-a putut să doarmă, nu numai de ploșnițe, dar și pentru că, fiind acolo hanul după moda orientală, în aceeași clădire era grajdul, așaîncît o vacă trecea cu capul peste păretele despărțitor.

    La călugării franciscani, – mănăstirea era dedicată Sfîntului Anton de Padova – găsește vin cu trei lei sticla și întîlnește oameni cari vorbeau latinește, italienește, grecește și rusește. Unul din ei, Luca, era din Marsilia. Stă cu dînșii de vorbă, ba se pare că li și recitează versuri englezești. Dar părinții îl întreabă – cel puțin așa i se pare – dacă Londra e în Anglia sau Anglia în Londra.

    Printre unguri avem un călător, pe care-l întîlnim la 1767 între tovarășii lui Francisc Rákóczy, baronul de Tott.

    Tatăl murise la Rodosto; fiul a fost trimis în Franța și a fost crescut în Paris, unde, încă din vremea războiului de treizeci de ani, ca și în timpul lui Emeric Tököly, înaintașul ca rege unguresc al lui Rákóczy, simpatiile erau pentru rebelii unguri contra imperialilor. De la Versailles, în momentul cînd francezii au fost din nou amestecați în afacerile Poloniei, căci se pregătea întîia împărțire a regatului, Tott tînărul a fost trimis la hanul tatarilor, pentru a pregăti expediția împotriva rușilor după încălcarea teritoriului otoman și începerea turburărilor care au deschis războiul continuat apoi pînă la pacea de la Chiuciuc-Cainargi.

    Iată ce ni spune, în Memoriile sale asupra turcilor și tatarilor, care au ieșit în trei ediții și au fost traduse și în limba germană, acest de Tott, care va juca un rol și la Constantinopol, unde a întemeiat cel dintîi fonderie de tunuri, și marii demnitari turci veneau să admire cum ungurul știe să fortifice castelele de la Rumili-Hisàr și Anadoli-Hisàr. Plecat din Paris, în iulie, el trece pe la Viena, ajunge la Brașov, pentru a se îndrepta spre Căușani, unde se adunau tatarii în vederea expediției proiectate. Merge la Zvaniec sau Zvancea pentru ai noștri, unde-l trec ienicerii peste apă în Moldova, apoi vine la Hotin. Aici pașa-i dă flori și fructe; el stă într-un chioșc cu vameșul și vorbește cu dînsul despre veniturile acestei vămi; i se povestește cum au fost pe acolo doi francezi cari au renegat, trecînd la islam, și au ajuns să joace la Constantinopol un rol oarecare, precum, dealminteri, la începutul secolului, vestitul Bonneval se prefăcuse în pașa turcesc. Este găzduit în casa unui evreu din suburbii; i se pune o pază de ieniceri la ușă, pentru cinste; face anume cumpărături, și, pentru că evreul de la care tîrguise îi ceruse un preț prea mare, negustorul a fost bătut. Dealtfel toată povestea lui insistă asupra sistemului bătăii, generalizat la turci în dauna raialelor.

    De la Hotin, Tott pleacă la Iași. La cel dintîi sat ajunge să cunoască sistemul de torturare al localnicilor; însoțitorii lui iau două oi, și, cînd a vrut să le plătească, i s-a spus că nu este necesar. Cînd a fost apoi să treacă Prutul, s-au rechiziționat cam trei sute de moldoveni ca să ajute la operație: țeranii au fost siliți să poarte carăta pe umeri; patru din ei se așază supt roți, pe plută. Cînd a cerut lămuriri cum oamenii aceștia se hotărăsc să piardă atîta vreme ca să facă asemenea lucruri grele, i se spune că așa e obiceiul, căci, „ils veulent être battus”.

    Moldova i se pare o țară foarte frumoasă, care samănă foarte mult cu Burgundia, dar e foarte nenorocită din cauza sistemului de a fi arendată la greci. În felul acesta impozitele au crescut cu douăzeci și cinci la sută, și în luna octombre se lua al unsprezecelea sfert de bir, în loc de a fi, ca la început, a patra rată din birul pe un an.

    Domn era atunci Grigore Callimachi, pe care-l cunoaștem din călătoria lui Boscovich, cu gustul lui pentru știință, cu cărțile pe care le cerea în străinătate, cu globurile lui terestre și cerești. De Tott va fi prezintat domnului de către secretar.

    În ce privește orașul, i se pare în stare foarte rea. A intrat noaptea într-o trăsură aurită, cu secretarul care-i spune fel de fel de lucruri ce nu-l interesau. Se miră și el de podurile de pe uliți, și rostul lor nu-l înțelege pe deplin. Fusese un foc mare în Iași, și se vedeau case arse în toate părțile. Călătorul a fost găzduit la misionarii catolici, la franciscani. Domnul trimete să-i facă un compliment în chiar ziua sosirii. (A doua zi reprezintantul turcesc a stîrnit un zgomot infernal, de ce nu l-au primit separat pe dînsul: i s-a trimis un cal și patru ciohodari ca să aibă audiență deosebită și cu această ocazie să capete un dar special din partea nenorocitului voevod al Moldovei.) Cînd a fost introdus de Tott însuși la domn, erau pregătite două fotolii îmbrăcate în stofă roșie: unul pentru dinsul, dar el n-a vrut să ocupe locul. S-a servit ca de obicei sorbet licvid și dulceți; călătorul a fost stropit cu apă de trandafiri; i s-a fumigat părul.

    Atît. Doar dacă de Tott vorbește puțin și de originea noastră și spune că sîntem o colonie romană, că limba noastră este de origine latină. La plecare i se dau doi ieniceri și mehmendarul, cari, pe la Chișinău, îl duc în Bugeac, unde vede întîia oară cămile. La Căușani îl primește fiul hanului, care-și ocupa vremea cu vînătoarea. E introdus într-o odaie fără geamuri, care doar iarna se înlocuiau cu hîrtie. Și de aici se duce la Baccè-sarai, reședința de căpetenie a hanului.

    E întîia călătorie a lui de Tott. Pe lîngă aoeasta călătorul a mai venit prin locurile noastre a doua și a treia oară. Precum, cînd se pregătea expediția împotriva casei de Austria, de ungurii refugiați la noi, se dase altui călător misiunea de a merge la Hotin pentru ca să vadă ce se petrece acolo; în acest an 1767 exista o mișcare a polonilor în părțile Hotinului, și erau aici refugiați nobili poloni de foarte mare importanță, trimeși să combine expediția turcească cu o mișcare a polonilor.

    De Tott trece deci spre Hotin, unde găsește pretutindeni locuitori fugiți. Se oprește la Dăncăuți, și petrece cu Branecki și Potocki, cari aveau vin de Tokaj. De aici se ajunge la Prut, pe o vreme foarte aspră. Rîul era în parte înghețat; un turc bătrîn cade cu căruță cu tot în Prut. Apoi, într-o trăsură cu șase cai, călătorul e dus la Botoșani, care pe vremea aceea avea 7–8 000 de locuitori. Pregătindu-se războiul împotriva rușilor, veniseră aici spahiii, și, cum erau foarte nedisciplinați, pe această vreme de totală decădere a armatei turcești, populația speriată fugise să caute adăpost într-o mănăstire din apropiere, probabil Popăuți. Prin oraș ienicerii își făceau de cap, și toată lumea era îngrozită. De Tott se oprește la casa unui boier, care lipsea, însă datoria de ospitalitate era așa de mare pe acel timp la noi, încît oaspetele s-a riscat să treacă prin tîrg numai pentru ca să fie cineva care să-i îngrijească musafirul.

    Tînărul călător se apucă să facă el ordine, socotind că, fără a cunoaște limba țerii, dar știind turcește și grecește, o să poată potoli toată mulțimea înspăimîntată. La mănăstire a început să vorbească lumii, dar, nimeni neținînd samă de ce spunea, a părăsit mănăstirea, fără să fi ajuns la nici un capăt.

    De la Botoșani se îndreaptă spre Iași. Aici începuseră turcii excesele lor; mitropolitul se pare că fusese insultat, ca și rabinul. De la Iași, după o întrevedere cu polonii, călătorul se îndreaptă spre Chișinău; zăpada fiind mare, se întoarce însă la Căușani.

    Pe lîngă aceste două călătorii mai este și o a treia.

    De la Căușani, de Tott pleacă îmbrăcat tătărește, în cursul ostilităților împotriva rușilor, pentru a se duce la Constantinopol. Se coboară în Basarabia propriu-zisă, în Bugeac.

    E primit bine. Toată populația din cutare sat s-a înfățișat, cerînd fiecare să-l adăpostească. După dialogul lui cu acela care l-a găzduit, se pare că e vorba de tatari, dar erau foarte multe sate românești, dispărute pe urmă, în regiunea Bugeacului: în harta lui Rigas, de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, se întîlnesc numiri geografice care au perit.

    Din satul unde a poposit, de Tott se îndreaptă spre Ismail, unde era să treacă vadul. De partea cealaltă stăteau evrei făcînd comerț de grîne și mai ales de piei, care se pregăteau după un sistem deosebit, și tot malul Dunării era plin de tăbacari cari lucrau pielea scumpă, așa-zisă de „chagrin”. De aici se merge la Tulcea, printr-o pădure cu copaci mărunți, păstrată pînă acum. Fiul guvernatorului se pusese, afirmă de Tott, în fruntea unei bande de hoți și turbura pe negustori, dar călătorul pretinde că a fost de-ajuns să descarce un foc de pușcă pentru ca banda să fugă.

    De aici el se înfundă în lumea turcească. Ceea ce spune mai departe despre turci, ca și ceea ce a povestit despre tatari, formează un izvor esențial pentru cunoașterea lumii musulmane în acest timp.

XI. Călători orientali

    Pentru începutul secolului al XVIII-lea avem și doi călători turci. Cel mai important nu e un drumeț în trecere, ci a stat foarte multă vreme la noi, vreo treizeci de ani. A locuit la Hotin unde avea o funcție oficială și, pe lîngă aceasta, ca om cu o educație literară era întrebuințat cînd era vorba să se redacteze o inscripție poetică după vechiul obicei al Orientului: are și noțiuni istorice despre locurile noastre. Apoi, cum făceau toți soldații din Hotin, ori dacă se ocupau și de literatură ori dacă rămîneau numai în rosturile lor militare, era amestecat în negoț, făcînd micile lui afaceri, așa încît a ajuns să cunoască foarte bine viața economică a țerii.

    Anonimul, care scrie în 1742, vorbește înainte de toate despre Basarabia și, din Basarabia, mai mult despre Hotin, pe care-l cunoaște foarte bine, apoi despre Moldova de apus și în al treilea rînd dă ceva știri și despre Țara Românească, despre care se vede că are mai curînd idei vage.

    Pentru a începe cu acestea, el cunoaște Bucureștii ca unul care a fost cîndva pe aici; spune că e „oraș vechi, frumos, cu case mărețe”. Fiind un oriental, evident că vede lucrurile altfel decît un pretențios călător venit din Apus.

    Cunoaște apoi Tîrgoviștea, în care semnalează o biserică mare, biserica domnească probabil: i se pare un „tîrg frumos”. De fapt orașul păstra pe vremea aceea ceva din buna înfățișare pe care i-o dăduse petrecerea în fiecare an, timp de mai multe luni, a lui Constantin Brâncoveanu, pe cînd cu fanarioții el degenerează.