Iar, cît despre tatari, cînd erau timpuri normale, ei făceau negoț cu noi, cumpărînd mai tîrziu și cofe din Moldova.
Dealminteri Delacroix are și cunoștinți de istorie. E cel dintîi dintre călătorii prin părțile noastre care introduce elementul istoric în descrierea sa, căpătîndu-și știrile fără îndoială din convorbiri avute cu capuchehaielele țerilor noastre la Constantinopol, între care erau unii oameni eminenți, cum a fost și Dimitrie Cantemir, în domnia tatălui său.
El vorbește de Ioan Vodă cel Cumplit, de Petru Șchiopul, de Alexandru Vodă spînzurat la Constantinopol în ziua de Paști, de un Mihai, care este Mihnea. Dar confundă pe Ștefan cu fiul lui, Bogdan. Știe, ca unul ce făcea parte din lumea diplomatică, și la cît se ridica tributul moldovenesc, și nu numai în vremea sa, dar și în trecut, așa încît poate să arăte sporirea lui: la început era de 2 000 de scuzi (écus), apoi s-a ridicat la 80 000, iar pentru Muntenia la 140 000, căci domnii, pentru căpătarea tronului, se supralicitau, și astfel tributul sporea necontenit. Delacroix constată că ea era în contact mai direct cu turcii, dar și, trebuie să o spunem, pentru că a fost mai rău guvernată decît celait principat, prin domni de o calitate inferioară.
În Muntenia, observă povestitorul nostru, turcii, în afară de tribut, avură și intenția de a-și pune un beglerbeg. Pe vremea lui Mihai, de fapt a și fost instalat beglerbegul în București, la Radu Vodă, unde era palanca turcească ale cării rămășițe se mai văd încă, beglerbegul avînd supt ordinele sale un număr de subași pentru județe. Și pe urmă ideea de a înlocui guvernarea arendașilor creștini și localnici prin guvernarea de-a dreptul a apărut de mai multe ori.
De la domnii creștini, cari au ajuns a se schimba „la fiecare trei ani”, dacă aveau ori ba mai multe sau mai puține legături cu dinastia cea veche – o mare decădere comparativ cu epoca lui Vasile Lupu și lui Matei Basarab –, se iau, în afară de tribut, daruri considerabile. Domn ajunsese acum în urmă fiul lui Leon Tomșa, care-și zicea el însuși așa, dar care era poreclit Stridia-beg, ceea ce nu înseamnă că ieșea în piață să vîndă stridii, ci numai că lua în arendă pescuitul stridiilor, că era arendașul pescăriilor. Ca să ajungă domn un pretendent, dădea acuma, pe la 1670, și pînă la 400 000 de scuzi.
În descripția lui Delacroix se reproduce și scrisoarea regelui Poloniei către domnul Moldovei, din 25 marte 1675, în legătură cu libertățile de comerț cerute de acesta.
Cum se vede, nu un jurnal propriu-zis; se poate însă că notele să fi fost luate întîi supt formă de jurnal.
Interesul pentru lucrurile de comerț e vădit, dar Delacroix avea și interes pentru chestiile religioase, despre care a vorbit în altă broșură.
Încă de prin anii 1630 iezuiții francezi se luptau în Orient cu reprezintanții religioși ai olandezilor, fiecare căutînd să atragă biserica ortodoxă în tabăra sa. Patriarhul Chirii Lukaris a făcut atunci un catehism în care s-au descoperit idei reformate, din care cauză a fost prigonit și scos din Scaun, ducînd o luptă care nu s-a isprăvit decît cu moartea lui. Francezii, din partea cealaltă, apărau catolicismul, care se arăta prietenos față de greci, ca să-i atragă.
Ambasadorul francez de Césy, pe vremea lui Matei Basarab, avea comunicații prin scrisori cu domnii noștri în vederea misionarilor pe care Franța-i trimitea aici. Pe la 1670, încercările acestea ale religiei catolice sînt încă foarte puternice, și de aceea Delacroix înseamnă într-una din lucrările lui și cîte ceva despre datinele ortodoxiei în general și ale noastre în special.
Să nu uităm că tot pe vremea aceasta un vechi credincios al domnilor din Moldova, care fusese silit a se desțera fiindcă se zicea că manifestase dorința de a fi însuși domn, numai pentru că era învățat și om de talent, fără o picătură de sînge domnesc, și din această cauză i se tăiase nasul: spătarul Nicolae Milescu, întrebuințat de Gheorghe Ștefan în legăturile lui cu Franța, a fost rugat la Stockholm să facă pentru ministrul Franciei de acolo o expu nere a religiei ortodoxe, care a și ieșit într-o publicație în limba latină patronată de acest ambasador: Enchiridion sive s’ella orientalis occidentali splendens.
A doua carte, mai întinsă, a lui Delacroix e intitulată Mémoires du sieur de la Croix, cy-devant secrétaire de Vambassade de Constantinople, contenant diverses relations véritables de Constantinople etc., și a apărut la Paris în 1684. Aici el strînge la un loc mai multe amintiri: că pe la 1671, în legătură cu războiul turco-polon, a putut să vadă și trupele noastre, fiecare armată, moldovenească și munteană avea 10 000 de oameni, pe cari i-a văzut pe un deal, călăreții moldoveni îmbrăcați în roșu, iar cei munteni în galben: stăteau în ordine de bătaie și se prezintau bine, luînd loc îndată după ieniceri.
Dealtfel, în ce privește trupele românești, avem pentru aceeași epocă și altă mărturie, a lui Andreas Höltzel, care ni vorbește de participarea domnilor noștri, Istrati Dabija din Moldova și Grigore Ghica din Muntenia, la expediția turcească împotriva imperialilor, din 1664.
Armata românilor, spune el, se înfățișează ca îmbrăcăminte foarte modest, unii fiind încălțați cu opinci, și mai toți avînd suliți de lemn cu fier în vîrf, săbii turcești și arce. La defilarea văzută, în frunte erau 1 000 de archebuzieri călări, avînd pistoale sau archebuze „ghintuite”: în fruntea fiecării companii mergea un boier, care avea și doi cai liberi lîngă dînsul. Erau și cîte doi toboșari de companie, dar mai mult niște copii. Pe urmă veneau 1 000 de pedeștri cu archebuze de același fel. Amestecați cu românii erau și turci, avînd și ei cîte un boier român în frunte. Apoi venea domnul cu suita lui, cinsprezece boieri din Sfat, 200 de curteni și sunau în preajmă-i și trîmbițe nemțești și instrumente răsăritene, „tamburi turcheschi“, care făceau un zgomot oribil, spune marturul.
Pe steag, – desfășurat lîngă tuiul turcesc –, pe lîngă icoană, Sf. Gheorghe, Maica Domnului, potirul Împărtășaniei, era și o cruce albă, roșie, și în armata turcească se purta fără nici o sfială această cruce.
Erau treizeci și trei de grupe de cîte șaizeci și pînă la optzeci de oameni. În ce privește numărul total al trupelor, se spune că erau 5 000 de munteni și 4 000 de moldoveni ori și 20 000 la un loc. Cum se vede, cifrele se potrivesc cu cele date în celelalte două izvoare pomenite.
Și alți călători în aceeași vreme fac drumul prin țerile noastre. Unul dintr-înșii este episcopul de Marsilia, Forbin Janson, negociator foarte harnic, care în 1676 a făcut drumuri în legătură cu aceeași politică franceză în aceste regiuni.
El a văzut podul peste Nistru, și ni spune că era păzit de 2 000 de turci și 5 000 de români. Toate mărturiile acestea arată deci că totuși domnii de atunci puteau, cu mijloacele puține ce le aveau la îndemînă, ridica o mică armată, care, date fiind Împrejurările, era destul de respectabilă și care ar fi fost desigur capabilă să se bată, dacă turcii i-ar fi lăsat.
Pe la Iași, și în anul acesta și înainte, vin curieri francezi trimiși de episcopul de Marsilia la Marele-Yizir, ca don Louis-Marie Didon și alții. Didon vine la Iași, în octombre 1677, sosind la Galați tocmai în momentul cînd un servitor al domnului Moldovei, Duca Vodă, din lagărul turcesc, aducea vestea, desmințită, pe urmă, că la asediul Cehrinului căzăcesc domnul ar fi fost rănit la un picior și armata lui tăiată. Duca se afla, de fapt, la Tighinea, împreună cu domnul muntean și cu seraschierul, comandantul suprem al armatei turcești. Moldovenii erau 5 – 10.000 de oameni, „fort bons et armés à la polonoise”. Sulițile pîrlite și opincile soldaților din 1664 fuseseră deci înlocuite, mica armată avînd acum o mult mai bună înfățișare.
III. Alți călători mireni prin țerile noastre pînă la 1700
Pînă în a doua jumătate a secolului al XVII-lea au fost fără îndoială și călători unguri pe la noi, și, cînd zic: „călători unguri”, înțeleg călători cari vin în calitatea lor națională, pentru că printre călugării catolici cari au stat pe la noi vor fi fost fără îndoială și unguri. Între dînșii se poate număra și Kemény, dar el face parte dintr-o categorie cu totul deosebită, un general înainte de toate. Cine ar vrea să facă lista ungurilor cari au venit pe la noi, n-ar avea decît să străbată un izvor care ni s-a păstrat și este de foarte mare importanță pentru istoria noastră, mai ales pentru fixarea exactă a datelor: socotelile orașelor ardelene, Sibiiul, Brașovul și Bistrița.
Unii dintre ungurii cari au fost la noi fără îndoială că s-au folosit de ce au aflat aici pentru scrierile lor – cînd au fost scriitori ca Szamosközy, care a scris în latinește o cronică pe la 1600 și a lăsat și note ce au fost publicate în ungurește: foarte probabil cunoștea țara prin el însuși. Poate că, iarăși, la 1610, cînd, de Crăciun, Gabriel Báthory, prințul Ardealului, a venit aici în țară, la Argeș și aiurea, și a prădat-o, era întovărășit de cronicarul său, Gașpar Bojthy (Bojthinus).
Lipsesc informatori unguri de aceștia pe vremea Rákóczeștilor, strîns legați de domnii noștri, cari înnoiră, într-o formă mai acceptabilă pentru noi, planurile lui Gabriel Báthory, el însuși reluînd planurile lui Sigismund Báthory, de pe vremea lui Mihai Viteazul. După înfrîngerea și uciderea lui Gheorghe Rákóczy al II-lea și trecerea iute a lui Acațiu Barcsai și a lui Ioan Kemény, turcii, învingători, au luat din secuime pe un biet nemeș, Apaffy Mihály, și au făcut dintr-însul prințul Ardealului. Apaffy, cu toată neînsemnătatea lui personală, a avut o stăpînire foarte lungă, netulburată de nimeni, ca unul care a trăit supt aripa, ce-i ținea cald, a turcilor. În domnia lui, a intrat în conflict cu nobilimea ungurească, foarte neastîmpărată; care voia cu totul altfel de domn, și nemeșii din Ardeal s-au dus unde se putea căpăta ajutor împotriva lui, adecă la Poarta turcească, trecînd pe la noi și uneltind cu boierii și domnii noștri, ca Șerban Cantacuzino, un foarte însemnat factor politic pe acea vreme. Astfel o serie întreagă de călători au început a umbla pe la noi în drumul spre Poartă, și nu e imposibil ca unii dintr-înșii să fi scris. Pînă ce, mai tîrziu, Brâncoveanu a fost și candidat la situația de prinț al Ardealului, el care avea pivniți la Brașov, moșii la Poiana Mărului și la Sîmbăta, unde se vede încă palatul lui lîngă biserica ruinată, cu frumoase picturi din veacul al XVIII-lea.
Iată însă un ungur, care, în legătură cu aceste continui intrigi contra lui Apaffy, vine la București în 1678. Călătoria lui, foarte scurtă, e tipărită în foaia ungurească pentru material istoric, Tötenélmi Tár pe 1881.
Se descriu Bucureștii în cîteva rînduri, și persoana lui Duca Vodă, care era „om destul de frumos” – părere pe care doamna Anastasia nu părea să o împărtășească. În ce privește curtea din București, se spune că era „regală și foarte splendidă”. Palatul este plin de o mulțime de curteni, căci, în adevăr, pînă la cei din urmă fricoși fanarioți, noi am păstrat curtea noastră, cu funcționarii împăraților bizantini de odinioară, țerile românești fiind refugiul tradiției politice bizantine, cum au fost refugiul întregii culturi balcanice.
Se strînge aici o mulțime de lume străină, orientală, căci e vremea cînd moda răsăriteană stăpînește în toate, cînd boierii se îmbracă întocmai ca la Constantinopol: poartă giubele lungi, blănuri și în mijlocul verii, papuci moi; ei mobilează odăile lor ca la Țarigrad, cu divanuri de jur împrejurul unei mesuțe mici, mai mult pentru pus ceașca de cafea decît pentru altă întrebuințare; ei fumează din ciubuce enorme, trecînd fumul prin apă ca să aibă mai mult gust și să gîlgîie; ei stau de vorbă cu picioarele supt dînșii, pe luxoase covoare turcești; se poartă în relațiile sociale cu toată eticheta și politeța care se cerea unui „cilibiu” de Țarigrad, ceea ce însemna exact același lucru ca, mai tîrziu, un „elegant” de Paris. Este lux, dar nu-i aparține numai lui Brâncoveanu bogatul. Și înainte de dînsul era o curte strălucită. Duca Vodă, deși mai puțin avut cu toate foloasele comerțului său, nu era nici el așa de departe.
Ca să-l vedem cum se înfățișează, nu în timpuri rele, ca în momentul cînd Magni vine la Iași și vede sărăcia curții refugiate la Cetățuia, care, un simplu adăpost, nu era reședința domnului, ci în ocazii solemne, să luăm cîteva pagini din cartea care cuprinde călătoria la Constantinopol a unui „bailo” venețian, a unui ambasador al republicei pe lîngă sultan. E Giovanni Battista Donato; lucrarea lui a apărut la Veneția în 1688.
Duca face o călătorie acolo la 1681, nu una ca aceea pe care o va face Brâncoveanu, în 1703, strîns de frică, așteptînd închisoarea și moartea, cu mulți ani înainte de catastrofa lui, ci o călătorie sigură și mîndră. Venea întîi pentru ca să pună la cale o căsătorie între Ștefan, fiul unuia dintre predecesorii săi la tronul muntean, Radu Vodă Iliaș, și cutare din fetele sale și, al doilea, nu mai puțin, ca să capete pentru sine însuși Ucraina, partea care se întinde între Nistru și Nipru.
Izvorul nostru, pomenind de acest scop al vizitei, spune că acolo, în Ucraina, era loc pentru 14 000 de gospodării. Duca ar fi putut face un rai din acele locuri bogate, dar el a stat prea puțină vreme, pînă la noul război între turci și poloni, în 1683.
Domnul Moldovei a rămas din iunie pînă în septembre 1681 la Constantinopol, în palatul lui propriu, nu la Bogdan-Sarai: casa era așezată „dincolo de poarta maritimă a Constantinopolului, care da în strada numită Fanar, la patru mile de moscheia lui Eiub”, moscheie socotită ca particular de sfintă.
Cînd i s-a făcut înfeudarea ca guvernator al Ucrainei, a fost un alai extraordinar, care ni dă cea dintîi ocazie de a vedea ceremoniile de instalare a domnilor noștri, ceremonii pe care numai foarte pe scurt le cunoaștem din izvoare mai vechi. Știm că ei erau tratați de patriarhul ecumenic după ritualul împăraților bizantini: nu era în toată creștinătatea Orientului un șef de stat care să se bucure de onoruri așa de mari ca acelea care încunjurau pe voevozii români cînd se întimpla să fie unși în capitala Imperiului. Alaiul pe străzi era ca acela al împăraților Constantinopolului, aruncîndu-se bani în dreapta și în stîngă: acum aspri de argint supțiri ca o cojiță și cari nu costau lucru mare.
Donato ni povestește audiența la sultan a domnului. O astfel de audiență era pe atunci un lucru important chiar și pentru un ambasador creștin: sultanul, ca și împărații creștini, apărea numai încunjurat de un fast extraordinar, vorbind cît mai puțin și de cele mai multe ori deloc; o mișcare din cap, un cuvînt al lui se considerau ca o favoare extraordinară.
Vodă merge întovărășit de două sute de persoane, purtînd calpace și haine de brocard împodobite cu blănuri scumpa. În mulțimea aceasta sînt slujitori de curte, copii de casă, boieri. Între ei Duca apare pe un cal foarte frumos, într-un veșmînt de ceremonie venețian din brocard de aur pe fond alb și împodobit cu soboli.
Intrînd în seraiul cel mare, e primit de ambasadorii străini. Trece apoi la divanul vizirilor, unde i se dă caftan pentru dînsul. La sultan întră numai el și marele vizir, Aga ienicerilor și un „Vizir de bancă”.
Să adăugim că, în momentul cînd domnul era primit la sultan, el era înscris în ordinul ienicerilor, ca semn de onoare din partea acestui corp privilegiat. Într-un manuscript de la Dresda este înfățișat un voevod în costumul acesta; el poartă cuca înaltă albă de pîslă, cu surguciu, o rochie lungă albastră, blănită, cu legături de fir, papuci galbeni și sabia mare încovoiată a ienicerilor.
Ce s-a petrecut în audiența lui Duca la sultan, numai el a știut. Iese de acolo cu sceptrul aurit, cu buzduganul bătut cu nestimate, care servea, nu numai ca baston de mareșal, ci în mîna domnului avea o altă întrebuințare: un boier putea fi bătut, dar numai cu buzduganul domnesc. I se dă acum o masă de marele vizir, și apoi – încă un fel de a onora pe domn – în fața lui se face plata ienicerilor, ceea ce-i procură mijlocul de a-i trece în revistă.
Acum în curte el apare pe un cal dăruit de sultan, în veșminte bogate, pe umeri cu caftanul ce i-a fost dăruit. Și îndată după aceea vin turcii să-i facă cinste: 300 de ceauși cu turbane mari de paradă. După ei, oamenii suitei: treizeci de paji ai sultanului, în haine de ceremonie, cu cucă de argint și mici halebarde, așa cum îi imitaseră în uniforma copiilor de casă moldoveni, la începutul veacului, un Radu Vodă și un Gașpar Gratiani.
Pajii constantinopolitani sînt îmbrăcați în haine roșii-cîrmuzii. cu broderii de aur fin și cu fluturi de aur, pînă la genunchi; dedesupt poartă o cămașă de argint pe fond alb, apoi pantaloni roșu-aprins și ciuboțele galbene.
