VII. Marturi ai luptei de la Prut (1711)

    Pentru sfîrșitul domniei lui Brâncoveanu nici un singur călător cunoscut – și nu putem avea speranța să găsim alții, – nu vorbește despre rosturile noastre. Zece ani cari ni lipsesc, și este explicabil de ce: înainte, dacă avem mulți călători, ei veneau nu de hatîrul nostru, ci pentru că pe pămîntul nostru se petreceau anumite lucruri de istorie universală, anumite evenimente care priveau națiunile mai mari și le făceau să fie în relații cu teritoriul românesc. Dar de la 1700 la 1716 este o vreme de liniște măcar pentru Muntenia, singurul război care putea interesa țara purtîndu-se în Moreia depărtată, acel care e descris de un secretar grec al capuchehaielei, reprezintantului diplomatic român la Constantinopol, Constantin Diichiti, și opera lui e de un deosebit folos pentru istoria Veneției ca și a Orientului. Iar războiul dintre țarul Petru și turci, la 1711, n-a interesat Muntenia. Era aici un partid care ținea cu rușii, dar cei mai mulți boieri nu-i voiau, temîndu-se de asprimea țarului, „Herr von allzu strenger Disciplin”, spune un izvor contemporan, ca unul care n-ar fi ținut samă de tradițiile țerii, de drepturile ei, de obiceiurile boierilor. Numai Toma Cantacuzino, cu cîțiva ostași tineri, au alergat, pe furiș, la Prut. Iar Petru a fost învins la Stănilești, în chip rușinos, – el se aștepta să ajungă dincolo de Dunăre, cu nepusă-masa și, neavînd provizii nici în Moldova, unde fusese secetă, nici dincoace, unde Brâncoveanu se pregătise să nu dea nimic decît numai învingătorilor, n-a reușit. Constantin Stolnicul scria atunci că „rușii în haine nemțești tot muscali sînt”.

    Am văzut în Moldova, care a fost mai mult amestecată în războiul acesta, că Dimitrie Cantemir, pus anume de turci în vederea împrejurărilor grele de politică internațională, a trădat pe sultan, trecînd pe partea lui Petru cel Mare, dar nu așa de ușuratec cum se crede, așteptînd momentul potrivit pentru a se declara. Țarul însuși poate fi considerat ca un călător în părțile noastre, și jurnalul lui, în mențiunile despre petrecerea la Iași, este desigur un izvor important pentru însăși viața moldovenească de atunci. Venit cu nevasta lui, Ecaterina, o țerancă din Livonia, care pe urmă a domnit ca Ecaterina I-iu, Petru s-a îmbrățișat cu vodă Cantemir, pe care l-a ridicat în sus ca pe un copil, și s-a sărutat și doamna Casandra, fata lui Șerban Cantacuzino, femeie foarte bine crescută, cu țarina, care nici pe departe nu avea idee de bună creștere. Țarul a vizitat apoi bisericile din Iași, Golia, Trei Ierarhii, stînd în strană și ascultînd slujba. Au fost și banchete mari date rușilor, pe margenea tranșeelor, servindu-se „vin de la franțuji”, despre care pomenește Neculce, și li s-a întîmplat rușilor ceea ce se întîmplase și „boierilor” englezi cu cîțiva ani înainte la București, cu mult mai puțină mirare, evident. Însă, pe cînd „boierii” englezi n-au luat nimic de la oaspeți, „boierii” ruși s-au trezit simțitor înaintea boierilor moldoveni, cari au constatat că anume lucruri ale lor fuseseră „anexate” de amicii cei noi. Cînd vorbește despre Brâncoveanu Jurnalul lui Petru spune „Iuda Brâncoveanu” pentru că vodă făcuse făgăduieli pe care nu le-a îndeplinit.

    Afară de aceasta, într-o serie de rapoarte asupra anului 1711, sînt lămuriri care ne interesează foarte strîns. În afară de detaliile campaniei, pe care le-a întrebuințat și Voltaire în Istoria lui Carol al XII-lea cu mult mai multă critică de cum se crede de obicei, nu se întîlnește însă nimic relativ la țara însăși sau la obiceiurile Moldovei de atunci. Dar, într-o ședință a Academiei române, d. Pavel Gore a relevat faptul că un călător dintre acei cari au întovărășit pe ruși, fără a fi rus, într-o lucrare apărută și în limba franceză, face unele observații și asupra Moldovei, lăudînd pe boierii noștri, cari știau și latinește, și, vorbind cu dînșii, el se simțea cu totul în altă lume decît cea rusească.

    Contemporanul La Motraye e un negustor englez care a călătorit în Orient și pentru informația lui, căci este un izvor de căpetenie în ce privește acest Orient la începutul veacului al XVIII-lea: a cules și inscripții, a făcut să se reproducă în cartea lui și monede și ilustrații de toată frumuseța, importante și pentru costume. Afară de aceasta a fost în legătură cu Carol al XII-lea, care, cînd a trebuit să fugă din Ucraina, s-a refugiat la Bender, și, acolo, în apropiere, la Varnița, a clădit un sat suedez după toată orînduiala moldovenească. La Varnița a stat Carol o mulțime de vreme, mîncînd pînea noastră, pentru că tainul trebuia să i se deie din proviziile pe care Moldova le datoria Porții, și nu se mai mîntuia cu liferarea aceasta de pîne și vite în vremea lui Nicolae Mavrocordat. Se știe că mai tîrziu „Șfedul” a fost dus cu sila la Demotica, de unde prin Țara Românească trecu în Ardeal, spre casă.

    Dar înainte de a intra în legături cu Carol al XII-lea La Motraye a străbătut țerile noastre la 1711, și iată ce a văzut:

    Cunoștea pe Nicolae Mavrocordat de la Constantinopol. Îl laudă foarte mult pe domnul doritor de știință, ceea ce știm și din atîtea izvoare, care învă țase franțuzește de la iezuiți și vorbea curent limba arabă. Cu privire la Dobrogea, ni se vorbește de Babadag, arătîndu-se că aici sînt case rele, dar tîrgul e mare și frumos, „un grand beau bourg”. Crede, cum au crezut mulți, că în acest loc a fost Tomis, care se afla, evident, pe locul unde este Constanța acum. De la Babadag înaintează către Dunăre, ajungînd la Tulcea, un sat, dar în împrejurimea lui se găsește un fort mic cu șapte turnuri. Se descriu și insulele care se găsesc în față, cu livezile de acolo și cultura de cînepă ce se făcea în terenul acesta umed. De acolo se merge la Ismail, și avem și o zugrăvire a acestui oraș, care cuprinde o frumoasă moscheie a lui Cîzlar-Aga, șeful seraiului, care purta numele de Ismail, deși, cum am mai spus și cu prilejul altei călătorii, nu este nici o legătură între numele orașului și numele lui, căci orașul e foarte vechi: moldovenii li ziceau Smil.

    Interesant e ce ni se spune cu privire la populație: „cea mai mare parte din locuitori sînt valahi și moldoveni”. E de preț această mărturisire că, pe vremea cînd tatarii erau în Bugeac, cea mai mare parte a populației din Ismail se alcătuia totuși din români. Ea plătea haraciu direct Porții și părea să prefere dominația ei celei a voevozilor. Aceasta se explică prin faptul că, supt domnii noștri, oamenii trebuiau să servească două visterii, pe cînd supt stăpînirea directă a Porții una singură, a turcilor.

    De acolo se străbate deșertul Bugeacului, unde nu se întîlnesc decît turme și din loc în loc cîte o colibă pentru păstori, așa-numitele cîșle ale ciobanilor turci, cari în partea de sud a Bugeacului pășteau turmele. Aici erau și foarte multe herghelii de cai cu păzitorii lor. Călătorul ajunge la Căușani, unde a fost odinioară reședința hanului tatarilor. Este însă acolo o biserică românească, cufundată acum în pămînt, de prin 1760, a episcopiei de Proilav, ridicată pentru raia, pentru locuitorii din apropierea Dunării, supuși turcilor. În ce privește locuitorii permanenți din Căușani, „cei mai mulți sînt valahi și moldoveni”. Bugeacul prin urmare era locuit de ai noștri în 1711.

    Despre Chilia se spune că este un oraș destul de mare. Nu mai vorbim de Chilia Veche, care într-o hartă despre care se va vorbi mai departe este trecută cu numele ei românesc. Orașul este destul de mare, dar populația aici n-are caracter covîrșitor românesc. Sînt turci, evrei, greci, puțini armeni, pe lîngă români. Castelul, foarte mare, fără garnizoană, n-are nimic remarcabil.

    Același călător a mai trecut pe la noi la 1714 la dus, prin Giurgiu, Izmail, Brăila, Galați, Isaccea, Babadag, Chilia, Mangalia și la întors cu Carol al XII-lea însuși, cînd a străbătut Țara Românească de la Giurgiu la Pitești, intrînd în Ardeal. Cu această ocazie înseamnă trei sate care se găseau în direcția Rucărului: „Crisonlitz”, Scala, „Rosnau”, care nu este Rîșnovul din Ardeal.

    Iată și ce se cuprinde despre Țara Românească. La Motraye ajunge la București, unde stă cîteva ceasuri. Carol al XII-lea cere să i se dea cai și un mehmendar pentru a-l conduce. „Orașul e foarte spațios, bine locuit, dar murdar și rău clădit.” Palatul domnesc pare „mai comod decît frumos”. Drumețul a văzut lume multă pe stradă, și observă că jupănesele se îmbracă după moda din Constantinopol, acoperite și vara cu blăni; haina este lungă. În cap poartă un calpac de sobol, o tocă. Femeile din popor se îmbracă însă după datina cea veche. În ce privește așezarea părului, este același ca forma pe care pictorii vechi i-o dau în înfățișările Maicii Domnului.

    După aceea se trece pe lîngă palatul din Mogoșoaia, al lui Brâncoveanu, care există și acum, renovat. Francezul recunoaște că e „o clădire mare, destul de măreață”. Domnul a făcut aici și o biserică, în care e zugrăvit el cu toată familia lui –, fresce foarte frumoase. Clădirea este „foarte regulată și clădită europenește”. Se pomenesc și unele „bonnes peintures” și, în același timp, acele plafoane frumos sculptate de care am mai pomenit.

    Mobile nu erau: le luaseră turcii cînd făcuseră inventarul averii lui Brâncoveanu, și urmașul acestuia, Ștefan Cantacuzino, vrînd poate ca printr-un act de caritate să șteargă amintirea păcatului mare pe care l-a fost săvîrșit față de ruda care perise la Constantinopol din pîra lui, prefăcuse această frumoasă clădire într-un han unde călătorii puteau să se adăpostească, fără însă a găsi acolo serviciul; dovadă că, atunci cînd au venit aici acești călători, s-au îngrijit singuri să-și pregătească masa. Ni putem închipui ce-a ajuns preafrumoasa clădire a lui Brâncoveanu prefăcută fiind în han, cît de răpede trebuie să i se fi stricat picturile. De jur împrejur erau grădini, care mergeau pînă la rîu. Se înseamnă și un heleșteu, care mi se pare că nu mai există, și drumeții aveau facultatea să trimeată pe cineva să pescuiască și să-și gătească singuri mîncarea, ca la mănăstirile noastre.

    La Motraye pleacă din Mogoșoaia pe o noapte foarte frumoasă, „une nuit fort sereine”, și trece prin patru sate pînă la Tîrgoviște. Orașul a impresionat pe călătorul de profesie, pentru pitoresc, pentru lucrurile vechi, interesînd un om de distincție deosebită. Englezul vede rămășițele de ziduri, și este întrebarea dacă la 1714 nu se păstra mai mult din zidurile Tîrgoviștii. Bisericile nu le semnalează cu deosebire, deși erau foarte multe, care au și azi turnurile întregi.

    Mai spune despre case că sînt în general joase. A apucat Curtea Veche cum o lăsase Brâncoveanu, care a stat foarte multă vreme la Tîrgoviște, înnoind tradiția lui Matei Basarab. Pe vremea aceea curtea era întreagă, dar acel „chasteau bâti à l’antique” nu i-a plăcut. O parte din palat, partea pe care o înnoise Brâncoveanu, era destul de frumoasă. Alături, biserica curții, clădită întîi de Petru Cercel și mărită de Matei Basarab. Despre picturi La Motraye ni spune, el care se pricepea, că în această „assez jolie église” sînt picturi frumoase: „les peintures à la grecque sont bonnes, contre l’ordinaire de cette région”.

    De la Tîrgoviște, trecînd pe la Rucăr, se înfundă în Carpați, unde întîlnește un pustnic sau preot catolic, zice el, care i-a cerut de pomană. Apoi trece la Brașov, unde știe că erau români, căci spune că este aici și populație românească și populație bulgărească refugiată (povestea originii bulgărești a „Șcheilor”). ‚

    Călătoria lui Just Juel, sol al Danemarcei la țarul Petru, din 1709 la 1711, cuprinde și ea unele știri privitoare la rolul pe care l-au avut Dimitrie Cantemir și moldovenii săi în campania de la Prut.

    Nu e lipsit de interes pentru lucrurile extraordinare petrecute atunci la noi jurnalul acestui vice-amiral, care vine de la Chiev, unde a descris Lavra și sfintele moaște cuprinse înuntru și slujbele ce se fac de călugări. De la Nimirov, de frica bandelor căzăcești, Juel călătorește cu o escortă de un maior cu 50 de dragoni, conduși de patru cazaci.

    De la Bar, unde învățase Miron Costin, se trimete un dragon la Zwaniec, pe granița moldovenească, cu o scrisoare către generalul-maior Ieșov, venit cu 2 000 de dragoni pentru a strînge provizii. Bar, cuib evreiesc, e în ruine, cu puternicele-i biserici, cetatea distrusă; într-un mic castel ceva dragoni ai polonilor. Dar generalul trecuse la Mohilău. Solul nu poate vedea, cum dorise, Camenița. Suita lui pradă pe cale, mai ales pe evrei.

    Întoarcere la Bar, după cîteva zile de rătăcire. Are bolnavi între ai săi. La 9 august e în sfirșit la Mohilău, „loc pustiu și neîntărit“. Peste apă află de la țar că s-a făcut pacea. Pentru ca să arăte cum s-a ajuns aici se adauge un extras din jurnalul generalului Allart.

    Acesta plecase la 17/28 iunie de la Soroca, împreună cu generalul Enzberg și cîteva sute de cazaci. Tot în acea zi trece țarul cu garda și cu diviziile lui Repnin și Weyde. La 18 e la Soroca și merge la Cainar, Allart oprindu-se la Răut, pe care, cu două divizii, îl urmează. Lipsă de apă. Generalul poposește la satul Gîrla, două mile de la Prut, pe cînd Petru cu alte două divizii și garda ajunge la rîu. Se află că 15 000 de tatari au atacat la trei mile de Iași pe Șeremetov, care pierde 280 de dragoni; 1 500 de călăreți ruși îi împrăștie. Se retrag la „Laputzkin”, adecă Lăpușna. La 22 iunie, Allart e la Prut, țarul la Gîrla.

    A doua zi, acesta poposind, generalul e la o milă și jumătate de lași, feldmareșalul ii ordonă a nu se grăbi și a lua sare din Iași. Lipsă de hrană; lăcustele au distrus totul. Se gătește podul pentru țar, care vine și cu artilerie. La 25 Allart merge la Țuțora, unde se unește cu Șeremetov, luînd apoi Prutul în jos. La 27 vine „un colonel moldovean cu opt companii în lagăr, vestind că vor mai urma opt companii”; se află că tatarii au stricat fîntînile în Bugeac. La 28 se face al doilea pod pe Prut, pentru furaj și eventualitatea unei retrageri. La 30 trece Șeremetov cu o parte din cavalerie și bagaje.

    Carl Ewald von Rönne e trimes în Țara Românească cu nouă regimente de cavalerie și patru tunuri. La 2 iulie apar primele cete de tatari. La 3 a trecut toată cavaleria cu generalul Janus; apoi Allart cu infanteria; se taie cele două poduri. După amiază vine țarul cu garda și restul infanteriei. La 4, infanteria toată trece Bahluiul. La 5 se înaintează spre Movila Răbîii, la 6 la Gîrla. La 7 Janus merge mai departe cu cazacii și trimete vestea că vizirul e la gura Sărății sau Strîmbii (Stranbuzeretzin), că a făcut două poduri și au trecut 3 000 de ieniceri; Janus e rechemat. La 8, consiliu de război; sînt 40 000 de ieniceri cu 400 tunuri, mari și mici. Enzberg e trimes să primească pe Janus; spahiii și tatarii urmăresc, cu 15–16 000 de oameni. Se iau măsurile de luptă.

    Nu ne oprim asupra ei. O comparație cu Neculce, cronicarul moldovean al luptei, ar fi de făcut. La părcane, la căruțele de apărare, erau destinați, în retragere, moldoveni și cazaci. Se încheie armistițiul.

    La Iași pleacă turcii.

    În retragere țara nu poate da provizii. La 11 august călătorul trece din nou peste Prut. La Mohilău i se pare că locul se chiamă așa, după „un domn moldovenesc Movilă”.

VIII. Dimitrie Cantemir și Moldova sa

    Venim astăzi la Descrierea Moldovei a lui Dimitrie Cantemir, care poartă titlul latinesc de Descripția Moldaviae, pe care Cantemir îl traduce cu Cartea hotărîrii Moldovei.

    De fapt Dimitrie Cantemir trebuie așezat între călători, și iată pentru ce: pentru că, deși fiu de domn al Moldovei, deși domn al Moldovei el însuși, timp de cîteva săptămîni, după moartea tatălui său, nerecunoscut de Poartă, și pe urmă domn cîteva luni pînă la lupta de la Stănilești și la retragerea lui în Rusia, cu toate acestea cea mai mare parte din viață nu și-a petrecut-o în Moldova însăși. A fost o bucată de vreme reprezintantul tatălui său la Constantinopol, un fel de ostatec, garantînd, cu libertatea și viața sa, pentru credința bătrînului Constantin Cantemir, pe o vreme cînd Moldova era supusă la foarte multe ispite, cărora li se pleca uneori; după ce și-a perdut întîi domnia, el a stat cîțiva ani în Constantinopol, într-o situație superioară, ca unul ce ocupase tronul cîtăva vreme. După aceea, părăsind pămîntul Moldovei, a petrecut restul vieții sale la ruși, unde a jucat un rol foarte mare, fiind unul dintre începătorii Academiei la Petersburg, dintre îmbogățitorii literaturii științifice rusești, adevărat consilier cultural al lui Petru cel Mare, pe care l-a întovărășit în expediția prin regiunile caspice contra Persiei. Ba a fost amestecat și în viața familiară a nobilimii rusești, pentru că, murindu-i întîia soție, fiica lui Șerban Cantacuzino, s-a însurat cu o principesă rusă, avînd copii cari au trăit în Rusia fără să piardă speranța de a ajunge cîndva domni în Moldova.

    Cu toate acestea ar greși cineva dacă ar crede că lucrarea lui Dimitrie Cantemir, care, dealminteri, a fost scrisă tot în străinătate, nu în tinereța lui, nici în timpul cînd a fost domn în Moldova, nu este destul de bine informată și că are numai informații care vin de la străini. O informație de la străini o are, și foarte bogată. Dimitrie a trăit la Constantinopol atîta vreme, într-o situație cu totul superioară, în contact necontenit cu tot felul de lume, chiar și cu diplomația apuseană; a stat în legătură cu ambasadorul Franciei și a cetit nenumărate cărți turcești și arăbești. Avea o cunoștință de limbi orientale cum n-a avut-o nimeni pînă la austriacul Hammer, la începutul secolului al XIX-lea. Cartea și-a scris-o în latinește, limbă pe care o știa perfect, și pentru relațiile lui culturale cu Apusul a fost făcut membru al Academiei din Berlin, iar lucrarea despre care vorbim a scris-o anume pentru Academia din Berlin.

    Prin urmare putea întrebuința izvoare polone, ungurești, ca, de pildă, cronica umanistului Bonfiniu, pe Leunclavius, german de la sfîrșitul secolului al XVI-lea, care a tradus și interpretat cronicile turcești. Informația străină o are el, și e foarte întinsă; nu e scoasă numai din cronici sau povestiri, ci și din documente de arhive, ca unul ce a străbătut arhivele turcești, de unde a luat informația lui cu privire la ceremonialul asupra căruia o să revenim, al numirii și primirii în audiență, al purtării pe străzile Constantinopolului, pînă la reședința lor, a domnilor noștri.

    Dar, alături de informația lui venită și din contactul individual cu atîta lume, este o informație despre țara lui din izvoare directe, care sînt, pe de o parte, experiența lui proprie și, pe de alta, actele de stat din țară. Pe lîngă cronicile moldovenești, pe care mai mult sau mai puțin, și nu chiar așa de mult, le cunoștea, sînt atîtea știri care vin din experiența lui. Așa, de exemplu, cînd descrie aspectul geografic al țerii ori cînd amintește cercetări arheologice la Prut, în regiunea Fălciiului, pe care o știa bine și pentru că familia cantemirească era din părțile vecine, din vestitul codru al Chigheciului: familie de moșneni militari din aceste părți. Afară de aceasta se vede clar că, nu numai a văzut țara în treacăt, ci a făcut și cercetări în unele părți: astfel ocupîndu-se de trecutul cel mai depărtat al acestor locuri, a vrut să găsească documente arheologice, și pentru aceasta a mers la Suceava: descrie figurile care se văd pe cetate.

    Într-alt loc vorbește de săpăturile pe care le-a orînduit să se facă în vecinătatea Galaților. Cînd a fost în expediția de la Petrovardin, în timpul luptelor cu Eugeniu de Savoia, a însemnat un val de pămînt pe care l-a pus în legătură cu valul lui Traian.

    Pe lîngă acestea sînt multe lucruri pe care le-a auzit și, cu toată învățătura lui, le crede. Așa ni spune că la munte se găsește un fel de rouă care cuprinde unt și din această cauză oile care mănîncă plantele din partea locului sînt mai grase decît celelalte. Intr-alt loc e vorba de un fel de găinușe care se lasă a fi prinse, pentru că sînt surde, mute și proaste (se gîndește la imobilitatea lor în vremea prăsirii). Cînd vorbește de descîntece, de vrăji, de farmecele babelor, le crede pe toate: ni povestește cum de pe urma unei vrăji s-a umflat un cal și, intervenind o altă babă, a trecut umflătura de la cal la proprietarul calului; baba însă a făcut farmece și li-a trecut umflătura amîndurora. În altă parte se spune că o herghelie întreagă s-a îmbolnăvit de rîie, dar toate leacurile întrebuințate au fost în zădar; apa neîncepută a izbutit să scape de această pacoste pe proprietarul hergheliei.

    Pe lîngă aceste informații naive sînt actele oficiale, într-adevăr foarte folositoare. Astfel pentru populația orașelor noastre el înseamnă într-un loc că în Iași înaintea timpului din urmă, din cauza războaielor îndelungate între turci și poloni, care au adus ruinarea țerii, erau 12 000 de case, și deci, înmulțind cu cinci, vedem că populația Iașului era mai mare decît cea de astăzi. Suceava are încă 14 000 de case, dar trebuie să se observe că pe vremea lui Cantemir, Suceava, ocupată cîtva timp de poloni, era părăsită aproape, zidurile fiind ruinate, că nu mai era decît o umbră a strălucirii de odinioară. Aiurea, ocupîndu-se de export, se dau cifre exacte în ce privește prețul boilor, cari pe vremea aceea formau articolul principal de export: se cumpărau în Moldova cu 3–5 taleri și se vindeau la Danzig cu 40–50, dînd astfel un mare cîștig negustorilor, în mare parte români, cari făceau acest export de boi (și de aici averile atît de importante ale unui Duca Vodă sau Ursachi).

    Mai departe, informații oficiale, luate din izvoare de arhive, se găsesc în ce privește dările față de turci ale Principatelor.

    Erau atunci două feluri de venituri în Principate: veniturile ordinare, care erau ale domnului, și veniturile extraordinare, care erau ale statului. Lucrări de edilitate și de interes public nu se făceau deloc, pentru că toți banii mergeau la Poartă. Domnul are un cîștig de 600 000 de taleri pe an. Iar afară de aceasta trebuie să socotească dijma care se ia de la Cîmpulungul Moldovenesc, cuprinzînd valea întreagă pînă la hotarul Ardealului: Cîmpulungul plătea doar vechea dijmă, care făcea 24 000 de lei, și ni putem închipui ce însemna păstoritul în munți pe acea vreme, dacă numai de aici domnul avea un asemenea venit.

    Iată, în detalii, folosul domnului: 30 000 de taleri vama, 10 000 de taleri venitul sării, 15 000 venitul tîrgurilor. În fiecare tîrg cîntăritul se îndeplinea pe sama pîrcălabului, care făcea și judecata (din militar el devenise un simplu funcționar civil); și venitul cîntarului trecea și el pe sama domnului. În afară de aceasta erau dijmele obișnuite, nu cele speciale, – cum e oieritul –, care se luau numai de la țerani. Căci, încă de pe vremea lui Cantemir, boierii erau scutiți cu desăvîrșire de dijme, decît numai în cel dintîi an de domnie al unui voevod era datoria ca ele să se deie și de boieri, nu atît ca impozit, ci ca dare personală față de domn. Cînd plăteau și boierii, venitul se urca astfel la 20 000, pe cînd de obicei era numai de 10 000 de taleri. În afară de aceasta era desetina (ceea ce pe slavonește înseamnă tot dijmă), care se lua de la porci și de la stupi. Mai tîrziu goștina se lua de la porci, iar desetina era terminul pentru taxa de stupi. Acest venit aducea 25 000 de taleri pe an. Pe urmă se semnalează categoria de locuitori ai țerii cari erau datori a se prezintă la război cu calul lor: curtenii, cari nu plăteau toate dările, dar erau datori să încunjure pe domn la război, formînd sîmburele armatei.

    În loc de 600 000 de taleri, cît era odată venitul Moldovei, el ajunsese acum numai la 100 000.

    Ce se cuvine lui vodă strînge și păstrează cămărașul; vistierul are în grijă veniturile țerii.

    Pe lîngă aceasta, de cîte ori turcii cereau ceva, trebuia să se creeze un venit extraordinar: birul se lua astfel cu mai multe semestre înainte.

    Iată acum ce trebuie să deie țara. Tributul se trimetea cu carele domnești, în pungi cîntărite de vistier și pecetluite, după verificarea conținutului, la un termin invariabil, Sfîntul Gheorghe. La acest termin, dealtfel, porneau înainte vreme turcii în expedițiile lor războinice, pentru a se întoarce în țara lor la Sfîntul Dumitru, căci, ca și bizantinii, ei nu făceau campanie de iarnă.

    Suma tributului era de 65 000 de taleri; pentru serbările Bairamului se plătiau 12 000 alții și se dădeau și două blăni de samur sau de lup, lupi scumpi din părțile rusești. Pentru mama sultanului, Sultana Validè, 5 000 de taleri și o blană de lup. În afară de aceasta se trimiteau pentru moschei la Constantinopol 6 000 de taleri și pentru hrana capitalei o cantitate de său de 12 000 de taleri. Acel care păzea femeile sultanului, Cîzlar-Aga, „coloneul fetelor”, primea 2 500 de taleri și o blană de samur. În afară de aceasta vizirul avea și el 5 000 de taleri și o blană de samur; locotenentul vizirului, cînd acesta mergea în expediții și i se ținea locul la Constantinopol, chehaiaua, 2 500 de taleri și o blană de samur (cea mai scumpă, paceà, era din regiunea pîntecelui). Cel care ținea socotelile sultanului, haznadarul, avea drept la 1 000 taleri, iar cancelariul, pentru afacerile străine, jumătate din această sumă.

    S-ar crede că cu această s-a isprăvit. Nu: cînd domnul era numit din nou, era dator să deie sultanului 25 000 de taleri, Sultanei Validé 5 000, marelui-vizir 15 000, chehaielei 7 000, haznadarului 1 000 și pe jumătate atîta lui Reis-Efendi. Apoi, cînd domnul se așeza în capitala lui, trebuia să deie agăi care-l punea în scaun 10 000 de taleri. Toate acestea se plăteau pe sama statului, nu a domnului.

    Dar mai era o sarcină. Pentru că se introdusese obiceiul, de cînd domnul nu mai era ales de țară, să se aducă plîngeri împotriva lui la Poartă, el era chemat la Constantinopol să se justifice, iar, dacă nu putea, era trimes în exil, și, trebuind să fie imediat un domn fără să se aștepte alegerea din partea țerii, se lăsa lucrul, de formă, în sama pribegilor de la Constantinopol, așa încît de multe ori zece oameni puteau numi domn pe cine voiau, dintre membrii, reali sau închipuiți, ai dinastiei; aceasta pînă la o vreme, căci pe urmă numea sultanul și de-a dreptul. Și turcii au prins a schimba pe domni foarte des, ca să cîștige sumele importante pe care le-am văzut: schimbarea se făcea la cite trei ani. Chiar dacă același stăpînitor era numit din nou în scaun, el trebuia să plătească din nou, și astfel s-au adaus alte daruri către sultan și puternicii de la Poartă. Se dădeau 25 000 de taleri pentru mucarer, întărire, dacă domnul era absolvit de acuzațiile ce i se aduseseră, iar, dacă altul era numit din nou, atunci el plătea după obicei.

    Venim acum la capitolul în care Dimitrie Cantemir înfățișează țara, și anume Moldova, pentru că el se ocupă exclusiv de dînsa, deși în „Hronicul” lui tratează despre viața tuturor românilor, vorbind chiar de românii macedoneni, pe cari se vede că i-a cunoscut, ca și stolnicul Constantin Cantacuzino, fiindcă o parte din „grecii”de la noi erau români de aceștia balcanici.

    În ceea ce privește aspectul, nu ni se dau prea multe date noi. Cantemir vorbește de sămănături, spuind cît de bogat e rodul pămîntului, pe atunci mult mai bogat decît astăzi, căci atîtea regiuni abia erau lăzuite din pădure și se sămăna pe locuri unde se acumulase putregaiul frunzelor atîtea secole. Se tratează și despre vii, pomenindu-se, natural, de Cotnari. Scriitorul își închipuie că viile acestea au fost plantate întîi după ce pămîntul a fost desțelenit cu polonii prinși la Dumbrava Roșie, ceea ce nu este exact, căci podgoriile de la Cotnari sînt foarte vechi, de pe vremea înaintașilor lui Ștefan cel Mare, fiind lucrate de nemți cari s-au păstrat catolici pînă foarte tîrziu în secolul al XVIII-lea.