În Moldova, la Bacău, biserica episcopală, „în mijlocul orașului”, e dărîmată; a franciscanilor ar fi fost zidită tot de Doamna Ecaterina; la Cotnari e un misionariu ungur („Barkuzi”) și doi iezuiți poloni; la Iași doi iezuiți (biserica e arsă), la Baia, cu biserică bună, un singur franciscan, ca și la Galați (nu se uită Brateșul și Săbăoanii).
Să adăugim că la 1689 arhiepiscopul de Sofia însuși, Ștefan Conti12, fugar, căuta un adăpost în Tîrgoviște, ocrotit fiind de Constantin Cantacuzino Stolnicul, pe care-l numește „binefăcătorul nostru și protector al creștinilor noștri, care cu înțelepciunea lui cîrmuiește principatul muntean, boier vrednic de toată cinstea”13; aici erau să-l prade, în curînd, tatarii14.
Avem acuma din partea unui străin, misionarul Urbano Cerri, un raport către Papa Inocențiu al XI-lea, de unde putem culege unele informațiuni noi interesînd amîndouă țerile noastre15.
Și acestui călător i se pare că Țara Românească, reședința ei și curtea domnului sînt în mare dezvoltare, întrecînd mult Moldova sărăcită prin războaiele turco-polone. Și aici erau luterani veniți din Ardeal, cari serveau pe lîngă domn, și mulți catolici: și în armată ar fi elemente catolice. În București se găsesc mulți evrei și turci, dar evrei din Turcia, bogați, veniți împreună cu celelalte elemente din Orient. Catolicii, spune el, se găsesc supt autoritatea arhiepiscopului de Sofia, care în momentul acela nu era în țară, și astfel vicariul Antonio Ștefani îi ținea locul. Arhiepiscopul, dealtfel, ședea mai mult la București decît în Bulgaria, unde nu se simțea în siguranță. Ni se spune că era încunjurat de călugări franciscani observanți din Bulgaria. Antonio Ștefani va fi înlocuit în curînd de episcopul titular Stefano Conti, un italian.
În ce privește biserica, ea era ruinată de tatari, „de pe urma ultimelor împrejurări”, ceea ce înseamnă că raportul este cam de la 1689, pentru că la această dată tatarii prădară, la Începutul domniei lui Brâncoveanu. În general, țara – dacă nu Capitala – suferise foarte mult din cauza războiului.
Cerri adauge că ar dori să aibă doi-trei călugări, ca să-i întrebuințeze la creșterea copiilor pe cari acești „schismatici”, chiar boierii cei mai mari, i-ar trimite la școală, spre marele folos al religiei catolice. E foarte onorabil pentru boierii noștri că doreau să aibă pentru copiii lor nu numai educație în sens oriental, la școală nouă a lui Șerban Vodă, cea mai celebră din tot Orientul, cu profesori aduși și din Trapezunt.
De aici se trece la Moldova, cu privire la care se dau unele lămuriri de folos, chiar și istorice. E vorba de Ștefan cel Mare, pe care scriitorul îl numește Ștefan cel Bun și se pretinde că ar fi avut soție unguroaică, ceea ce este înexact. (Alexandru cel Bun ar fi avut o soție pe o catolică: Margareta, din Ardeal, apoi are pe lituana Ryngalla.) Ni se spune că în țară sînt zece biserici catolice noi: cea din Cotnari are și venituri, dar în general bisericile sînt în mare sărăcie și au nevoie de ajutor. Călugării cari servesc sînt franciscanii conventuali, și între dînșii se pomenește unul care a stat douăzeci de ani în țară și este autorul unui catehism catolic alcătuit în românește și publicat cu litere latine (Vito Piluzio).
Se mai vorbește de biserica din Bacău, care fusese episcopie și pe care o mîncase apa. Domnul avea un secretar catolic de la Camenița și era prielnic intereselor catolicilor. Se mai pomenește de dreptul de protecție pe care-l avea regele Poloniei asupra bisericii moldovenești: episcopul catolic de Moldova era în această vreme le nație polonă, dar îl reprezintau misionari franciscani, de cele mai multe ori italieni.
Numărul catolicilor era de 4 000. Învățătorii lor, iezuiții poloni, din Iași, cu cari am făcut cunoștință înainte, plecaseră din cauza războiului, deși aveau de gînd să revie. Dacă Piluzio s-ar fi așezat, cu italienii lui, la noi, seria de neasimdabili s-ar fi închis și această biserică ar fi fost ce trebuia să fie – și trebuie să fie și în momentul de față –: dacă nu tot românească, condusă de români, cel puțin latină, cu reprezintanți ai catolicismului veniți din țerile legate de noi prin rasă, limbă, cultură, tradiții și interese.
După Bandini mai întîlnim încă un călător care, într-o situație oficială catolică asămănătoare cu a aceluia, se poartă prin țerile noastre, dar fără a fi lăsat o descriere de călătorie. E vorba de un episcop de Marcianopol, titlu vechi al unui oraș care e socotit că ar fi fost pe locul unde se află astăzi Varna, și care episcop nu rezida în mijlocul turcilor, ci-și căuta sălaș în alte părți.
El se sprijinea pe franciscanii bulgari, foarte numeroși, căci vechii pavlichieni, bogomilii, au fost prefăcuți de biserica catolică în catolici adevărați. Episcopul de Marcianopole era un slav și el, Petru Parcevich, și s-a purtat prin părțile noastre la 1655–7, fiind cerut de domnul Moldovei ca administrator al diecesei moldovene, apoi, cavicariu episcopal în Moldova, la 1668–73: avea o misiune în raport cu războiul turco-polon, și anume aceea de a cîștigă pe domnii noștri pentru rebeliunea împotriva turcilor. Și, de fapt, în Moldova unui dintre domnii cari se intercalează între stăpînirile moldovenești ale lui Duca Vodă, Ștefan Petriceicu, a trădat de-a dreptul, mai ales după ce suferise anumite jigniri insuportabile din partea pașei Ibrahim. Intrînd în rîndurile polonilor, el s-a adăpostit o bucată de vreme la aceștia, cari au încercat să-l restabilească în scaunul Moldovei, unde a stat cîteva luni numai pentru ca apoi să părăsească definitiv țara și să-și caute locuința între străini.
La Genova se păstrează pînă acum o scrisoare a lui Petriceicu în legătură cu planul lui: scrisoarea în sine e foarte interesantă pentru că domnul Moldovei arată pe larg dorința-i de a rămînea unit cu creștinii ca să poată restabili țara în vechile ei hotare, recăpătînd acele raiele ale cetăților de pe Nistru, Tighinea, sau de la Dunărea de jos, Chilia și Cetatea Albă, care fuseseră înstrăinate. Reluînd, va să zică, un ideal care fusese și al lui Petru Rareș și al lui Aron Vodă, el venea să se lege de cauza creștină, de care, pentru aceleași motive, se va lega și Dimitrie Cantemir, numai ca să fie țara din nou cum fusese înainte.
În ce privește pe celait domn, din Muntenia, în momentul cînd a trădat Ștefan Petriceicu, el era mai precaut, și, cînd s-a dat lupta de la Hotin, n-a ajutat pe turci deloc, ci s-a prefăcut „rătăcit”, iar, cînd a văzut că biruința lui Ioan Sobieski nu aduce înlăturarea stăpînirii turcești în această regiune, a trimes o scrisoare marelui vizir, explicîndu-i cum s-a zăpăcit în momentul acelei lupte, dar că rămîne credincios sultanului și foarte gata să-și reocupe scaunul.
Venim acum la doi călători dintre cari unul a fost în Moldova, iar celait în Muntenia, și acesta din urmă a lăsat ceva în scris. Cel din Moldova și-a cuprins descrierile lui într-o expunere mult mai largă. Este tot un iezuit, d’Avril.
Călătoria lui este în legătură cu un foarte puternic amestec al Ordinului în rostul țerilor orientale, amestec pe care l-a provocat un mare eveniment în istoria universală: apărarea Vienei împotriva lui Cara Mustafa, zdrobirea în luptă a armatei turcești și pe urmă întreaga serie de expediții care au ajuns la ținta dorită, de a cîștigă Casei de Habsburg cea mai mare parte a provinciilor Ungariei de odinioară, supt conducerea lui Eugeniu de Savoia – căci regele Poloniei Ioan Sobieski, despresurătorul, se retrăsese scîrbit de politica austriacă – ca și a altor personalități din istoria războaielor europene în a doua jumătate a veacului, a unui principe de Lotaringia, a unui markgraf de Baden, Ludovic. Luptele continuă pînă la pacea de la Carlovăț, în 1699.
Am spus că acest război a fost provocat de iezuiți. În adevăr, ei aveau pe lîngă împăratul de atunci un rol extraordinar de important. Dacă supt Mihai Viteazul, cînd împărat era Rudolf, acesta stătea întrucîtva la dispoziția sfătuitorilor săi catolici, a confesorului și a altor persoane din cler, supt noul rege al Ungariei Matthias situația s-a schimbat puțin, dar numai pentru ca pe urmă supt Ferdinand al III-lea să revie la această influență, încă mai puternică, provocîndu-se războiul de treizeci de ani. Iar în tot cursul acestui război Casa de Austria n-avea decît un singur aliat: Papa, a cărui cauză se apăra, și Scaunul roman, pe acest timp, însemna Ordinul iezuiților.
Mentalitatea iezuită fiind cu totul deosebită de mentalitatea naivă a franciscanilor, de la iezuit ne putem aștepta la considerații științifice și la intenții politice. D’Avril nu vine deci să ne cerceteze ca un om curios. Pe cînd din tot ce are Moldova nu este un lucru care să nu-l intereseze pe Bandini, pentru d’Avril interesul e mai restrîns: el vine în părțile acestea ale Moldovei pentru scopurile Ordinului sau, pentru lupta pe care catolicismul o duce împotriva turcilor, spre cea mai mare glorie a papalității. Recomandat de hatmanul polon Iablonowski, călătorul nu întră pe la Camenița, unde în curînd niște negustori armeni vor fi prădați de tatari, ci prin Moldova, cu o escortă de treizeci de călăreți români. Astfel de la castelul Iablonow se ajunge la Cîmpulung, ocupat de poloni, trecînd prin pădurea mlăștinoasă a Bucovinei, infestată de tîlhari.
Un interes real pentru noi nu putem găsi la d’Avril, și ni pare rău că n-a avut nici timpul, nici dispoziția de a vedea mai multe lucruri în Moldova, pentru că Moldova lui Constantin Cantemir era fără îndoială o țară cu caracter deosebit de ce cunoaștem pînă acum. de pe urma războaielor între turci și poloni.
Ioan Sobieski, în afară că permisese prin victoria sa în 1674 lui Ștefan Petriceicu fugar să ocupe o clipă scaunul Sucevei, a făcut două expediții în țară, una anterioară datei de 1689 a venirii lui d’Avril, expediție care l-a dus pînă în Bugeac, unde s-a prăpădit cea mai mare parte a armatei lui, în pustietatea fără hrană pentru cai și apă pentru soldați (a doua îi va aduce stăpînirea întregii Moldove dintre Siretiu și munte). Există însă chiar după campania întîia, din 1686, o Moldovă polonă, cu acest Cîmpulung bucovinean și cu mănăstirile de pe acolo, care erau la dispoziția ofițerilor regali, și avem o întreagă corespondență pe care rottmeisterii (comandanții de ceată) și horonjii, ofițerii inferiori, ori namesnicii o trimeteau la oamenii din Cîmpulung pentru afaceri de vecinătate, și de la o bucată de vreme străinii ajunseseră să învețe românește, ba chiar să scrie în limba noastră, cu litere latine și cu ortografia polonă. Și să mai adăugim faptul că între dînșii existau și români cari slujeau în armata polonă, ca marele viteaz Turcul sau Turculeț, al cărui nume l-am găsit scrijelat pe picturile de la Sucevița, ori ca acel Davidel sau Davidencu, care ar fi vrut să fie domn în Moldova, cu ajutorul polonilor. Căci dorința de luptă a tineretului moldovenesc și muntean din vremea aceea nu era îndestulată prin aceea că puteau merge cu Duca Vodă să sape șanțuri sau să îndeplinească funcțiuni de străjeri în armata ce încunjura Viena, ci acel tineret voia războiul în adevăratul înțeles al cuvîntului, cu lupte, cu primejdii, cu distincții, onoruri și glorie.
D’Avril laudă Moldova, „una din cele mai frumoase și mai plăcute țeri din Europa», cu apa Moldovei, „care șerpuiește aproape ca Seina»; dar țara e puțin locuită din cauza prăzilor turco-tătărești: în răsărit oamenii stau ascunși prin bordeie.
Cînd, cu o nouă escortă, de la Cîmpulung, d’Avril și tovarășul său, Beauvoillier, ajung la lași și prezintă scrisorile de recomandație, ei sînt salutați de un secretar domnesc, în casa ce li se hotărîse ca reședință. Carăta cu cinzeci de ostași care vine să-i ia pentru audiență aduce și pe „fiul marelui logofăt” ca tălmaciu.
Notăm că atunci cei mai învățați moldoveni făceau studii peste granița Nistrului. Miron Costin învățase la Bar, nu departe de Nistru, și știa polonește întocmai ca un localnic. Ba, cînd voia să deie ceva de un caracter mai ridicat, întrebuința limba polonă: dacă în românește a scris Cronica țerii, mai ales amintiri de-ale lui, în limba polonă a compus, pe lîngă un rezumat din istoria Moldovei, și un poem cu oarecare valoare în dezvoltarea literaturii regatului, poem care poate să aibă importanță și pentru noi, pentru că exprimă cu cea mai mare energie și cu o mîndrie deosebită ideea originii noastre romane și unitatea neamului românesc. Înăuntru se găsește aceeași tendință pe care o întîlnim și în scrisoarea lui Ștefan Petriceicu: de a se reface Moldova în hotarele cele vechi. Fratele lui Miron Costin, hatmanul Velișcu, avea aceleași vederi, iar, în ce privește pe fiii lui Miron, crescuți la iezuiții poloni din Iași, toți se formează în spiritul polon. Mai tîrziu hatmanul va fi omorît din ordinul bătrînului Cantemir, și el, dealminterea, un fost soldat și ofițer inferior polon, pentru ca îndată Miron Costin să fie tăiat lîngă casa lui de țară din județul Romanului, pentru aceleași legături cu polonii.
De subțiori, ca în audiențele la Sultan, cei doi clerici sînt duși, printre ostași în arme, pe treizeci de trepte, în sala Divanului. Aici d’Avril trece printre boieri, salutîndu-i, pentru a se înfățișa în „sala Tronului”, plină de lume, și a vorbi două ceasuri cu simplul domn care se iscălea cu ajutorul unei table de lemn. Cantemir i-ar fi tratat prietenește și pentru calitatea lor de matematici. Pe atunci iezuiții află de tratatul Moldovei cu împăratul, care-i garanta existența politică supt condiția vasalității și unui tribut de 50 000 de scuzi pe an, a primirii de garnizoane germane în cetăți contra ocupației polone, a moștenirii tronului prin fiii lui Cantemir, a libertății cultului catolic. D’Avril găsi chiar la Iași pe trimesul imperial care încheiase actul.
După opt zile, drumeții pleacă, și mai frumos salutați decît în ceasurile Venirii. În patru zile, d’Avril era la Galați, de unde pe o barcă va merge în tabăra turcească. Pe dînsul îl interesau asemenea lucruri, fiindcă pe vremea aceea ambasadorul francez la Constantinopol negocia pacea între turci și poloni, și-l mai interesa și faptul că erau partizani poloni în Moldova – și aceasta însemna în același timp că aceeași oameni urmau să fie și ocrotitorii bisericii catolice. În cursul războiului după despresurarea Vienei, se întîlnesc necontenit negocieri cu împăratul. Cînd trupele acestuia ajunseră la granița Ardealului, cînd, supt comanda generalului Veterani, pătrunseră și în Serbia, ocupînd Cladovo, țerile noastre s-au găsit înaintea alternativei de a fi prădate ca dușmane, de soldații imperiali, sau de a se înțelege cu împăratul pentru a nu fi prădate și pentru a căpăta o situație politică superioară celei de pînă atunci. Șerban Cantacuzino, fără cea mai mică îndoială, a intrat în negociații cu imperialii. Veneau aici trimeși de-ai împăratului din Viena, călugări catolici din ordinul franciscanilor sau iezuiților, francezi ca Antide Dunod, italieni ca Del Monte și însuși episcopul catolic de Nicopol, Antonio Ștefani. Șerban Vodă era foarte ambițios, stăpînind tiranic familia sa, boierii săi, țara sa, nu tocmai iubit de frații săi, pentru care ei au fost chiar învinuiți că l-ar fi otrăvit, vulturul Bizanțului nelipsind din pecețile lui, și mi s-a părut chiar că recunosc în două litere adăugite la titlul lui doi Ț, cari ar însemna: Țar Țarigradschi, Împărat al Țarigradului –, ar fi visat să ajungă împărat la Constantinopol. Dar, cînd negocia cu împăratul, el era un om de foarte mare socoteală; primea propunerile, le examina, răspundea cu alte propuneri și, cînd s-au fixat condițiile în care s-ar putea închina către nemți, el a cerut ca domnul să fie stăpîn în țară, boierii, clerul să-și păstreze privilegiile, hotarele să rămîie neatinse, și pe lîngă aceasta să i se dea lui Amlașul și Făgărașul din Ardeal și chiar unele localități bănățene care s-ar fi adăugit posesiunilor acestora.
În ce privește Moldova, însă, situația lui Constantin Cantemir era cu totul alta. Șerban era șeful unei familii puternice și bogate, era un boier de o mare bogăție și influență, de un talent politic notabil, și, natural, cînd el venea ca domn prin propriile lui mijloace, putea vorbi altfel decît venind la cîrmă în condițiile de neprevestita infeodare turcească a lui Cantemir. Șerban era înrudit cu vechea dinastie și purta numele lui Radu Șerban, urmașul lui Mihai Viteazul, ca unul ce se cobora din fata acelui Radu Șerban, pe cînd Cantemir nu era decît un biet răzeș din împrejurimile Fălciului, trăit în împrejurări foarte modeste, fără nici un fel de cultură, redus a iscăli cu un tipar de lemn. Domnul Moldovei era un om absolut simplu, petrecînd astfel încît să i se poată spune: „cu păharul îndesește și cu birul mai rărește”, ceea ce permitea toate glumele Costineștilor împotriva lui; fără nici un fel de țintă politică, fără nici un fel de concepție, el afla plăcere doar să i se cetească Alexandria, din care cauză pe unul din băieți îl și botezase Antioh. Numit în domnie de comandantul armatelor turcești din Dobrogea, Soliman, care-l cunoștea de multă vreme, a fost și aici un soldat bun, bătînd pe poloni la Boian, iar, cînd a venit Sobieski întîia oară, s-a retras, neconsimțind să încheie o învoiala cu regele, care era gata să-l recunoască domn al Moldovei, pe dînsul și pe toți copiii lui. Dacă totuși la un moment dat Constantin Vodă încheie un tratat cu împăratul din Viena, i s-o fi părut că polonii nu sînt așa de siguri cum sînt germanii, și prin urmare ceea ce a refuzat polonilor, poate și din dușmănie față de Costinești, a admis împăratului austriac. Precum, în Muntenia, mai tîrziu, Șerban Cantacuzino însuși a trimes pe călugărul Isaia din Ierusalim la cei doi țari, Fedor și Ivan, cari au fost înlocuiți pe urmă de Petru, și acesta s-a și întors cu înțelegerea primită, însă prea tîrziu, după moartea domnului său.
Antide Dunod nu iscălește rapoarte privitoare la Țara Românească, dar avem, tipărit în vechea istorie a Moldovei și Țerii Românești a lui Engel și reprodus de acolo în Magazinul istoric al lui Laurian și Bălcescu, un foarte bogat raport privitor la organizarea principatului munten pe la 1697, fără nume de autor. Desigur că nu trebuie să caute cineva pe autor printre călugării catolici din țară, cari erau de obicei oameni foarte simpli, deși poate să vie de la dînșii o istorie a mănăstirii de franciscani, a „Bărăției” din Tîrgoviște, scrisă mai tîrziu latinește, fără legătură cu interesele politice pe care le examinăm acum.
Că avem a face cu o expunere a unui călugăr catolic, nu-i nici o îndoială, căci este o parte întreagă care privește numai interesele catolicismului la noi. Ele se urmăresc în toate părțile unde se mai pot găsi: pînă la cei 1 000 de dărăbanți (odată 2 000) pedeștri români de pază la curte, dar puși la lucru de case, de lemne, de iazuri pentru căpitan și agă, cărora li se zice „papistași” de pe vremea cînd erau sîrbi din Dalmația (la domnie păzesc lefegii sași; din seimeni, „bulgari, greci și sîrbi” au rămas doar o mie).
La Cîmpulung exista pe vremuri o foarte importantă colonie catolică din secolul al XlII-lea, și în arhivele bisericii catolice de acolo se păstrează încă acte privitoare la această colonie, precum și la istoria orașului în general; și din acele acte se vede dispariția înceată a acestor catolici, cari. prin căsătorii sau în dorința de a ocupa funcții, părăseau biserica lor și treceau la a țerii. Călugărul nostru urmărește și rămășițile organizației religioase catolice de acolo. Deoarece cultura lui este destul de serioasă, deoarece se vede că a frecventat pe domn, că a fost în legătură cu boierii, trebuie să admitem că era o personalitate de oarecare importanță. Am arătat aiurea că nu poate fi vorba de altcineva decît de italianul Del Monte, întovărășitorul lui Antide Dunod.
Se dau știri acolo despre domnia slabă a lui Antonie Vodă din Popești, o „umbră de domn”, în locul lui domnind Banul Mareș și logofătul Radu Crețulescu, despre „marele tiran și foarte lacom” care a fost Duca și mai ales despre Șerban Cantacuzino, asupra căruia se revarsă toată ura, pentru că a prigonit pe catolici: „A vrut să meargă pe cărările lui Duca. Duca a făcut calea sau cărările pe care abia putea merge pedestru, dar Șerban a crescut de treizeci de ori calea, pe care și patru cară se pot întîmpina și merge înainte”. Și se citează cazurile de cruzime ale lui, față de judele catolic din Cîmpulung, față de boierii Drosu, Vîlcu, Hrizea; cei mici sînt căzniți a scoate din județe biruri prea mari. De fapt, amestecîndu-se în toate și hotărînd toate, el e „domn, el ban, el vornic și toate celelalte”.
Partea cea mai interesantă a expunerii călugărului catolic este aceea care privește organizația principatului muntean pe această vreme. Alții vin la noi numai în trecere și văd doar cîteva lucruri de suprafață; acesta a avut ambiția de a da un fel de conspect al dregăteriilor muntene. Pentru prima oară întîlnește cineva, într-o formă mult mai bogată decît la Bandini, și pentru Muntenia înșirarea tuturor funcțiilor, cu toate atribuțiile dregătorilor. Și nu numai că se înfățișează starea dregătorilor de la noi în vremea aceea, dar se mai adauge ceva: clasele deosebite ale populației sînt studiate așa încît de la dînsul se pot căpăta știri de o autenticitate absolută în ce privește rosturile boierilor și ale țerănimii în genere, ca și ale acelei părți a țerănimii care se desfăcuse de cealaltă, și, desfăcîndu-se, are o situație privilegiată. Ca, de pildă, cei supuși acum păharnicului, cari plăteau un bir deosebit și erau scutiți de o mare parte a sarcinilor ce apăsau asupra celorlalți, și aceasta din faptul că îndeplineau funcțiuni militare, călărașii spătarului, 4–6 000, cari dau bir prin „cruci“ de doi pînă la patru (de unde „cruce de voinic“, cînd unul singur face ca ei toți), mazilii „serdarului de mazili“, dregător nou, scutelnicii, cîte patru pînă la opt de „cruce”; vorniceii, vistierniceii, păhărniceii, postelniceii ori așa-numiții „roșii de țară”, cari se întîlnesc de pildă în vremea lui Mihai Viteazul, la cucerirea Ardealului: „o foarte frumoasă armată” spune un izvor.
Ca spirit, scriitorul urăște nu numai pe domn, dar și țara, românii părîndu-i „ambițioși, trufași”, mincinoși, și, din sărăcie, „nestatornici și iubitori de schimbări, înșelători ca grecii și nerușinați ca țiganii”, ale căror femei cresc pe copii. Sărăcia e mare: se văd țerani trăgînd la carul cu lemne alături cu boii.
Dintre localități se descriu, fiind centre catolice, pe scurt, Tîrgoviștea cu zdravăna curte, Rîmnicul, Cîmpulungul, Baia de Aramă, cu mine exploatate. Abia de mai sînt la Cîmpulung zece familii catolice; la București ceva ostași, trei negustori (din cei o sută, cu bir special, de șase sute de lei pe an, normal), de la Chiprovaci în Bulgaria și un secretar polon din Moldova. Se recomandă imperialilor si punctele de întărit: între altele, Cetatea lui Negru Vodă.
Aceasta fără a pomeni îndeosebi pe megieșii încă liberi în fața rumânilor, moșteniți sau cumpărați, dar – se spune lămurit – numai bărbații.
Adăugim că la 1685 trecea pe la noi un călugăr italianizat din Bulgaria, Soimirovich, bulgar sau sîrb dalmatin, – e greu de precizat. Era episcop latin la Prizren: de la dînsul se păstrează și unele însemnări de grai românesc din Peninsula Balcanică.
Cel mai vechi călător polon din secolul al XVII-lea care ni-a lăsat descrierea țerilor noastre străbătute de dînsul și-a redactat opera în limba lui maternă, și o putem analiza numai după un rezumat român.
Sigismund Lubieniecki, tînăr secretariu al unei misiuni polone la Constantinopol, a lui Wojciech Miaskowski, ajunge cu alaiul la hotarul Moldovei în ziua de 3 mart 1640, cu un pașaport, datat 26 februar, al lui Vasile Lupu. Întrarea în țară se făcea pe la Ștefănești, unde tot mai păzea, ca supt Movilești, un pîrcălab moldovenesc cu cîțiva cazaci în serviciul domniei. Pe la satele Tabăra și Cîrniceni, cu amintirea luptelor de la Țuțora, ale lui Zolkiewski, hatmanul polon chemat la Gașpar Vodă Grațiani – urmele se cunoșteau încă în pămînt –, se atinge lașul, în preajma căruia apare fratele lui vodă. Hatmanul, cu logofătul, alți boieri și șase steaguri de cazaci, precum și oaste, cu muzica. Începătorul în ale diplomației se miră că vodă însuși n-a ieșit înaintea oaspeților săi. Păcat că n-avem nici copia, nici traducerea paginilor despre curtea lui Vasile ca și despre înfățișarea lașului. Drumul de întoarcere se înseamnă prin Scînteie, prin Vaslui, unde se văd încă rămășițele curților lui Ștefan cel Mare, prin Bîrlad și Focșani. Primirea e judecată neprietenoasă, mai ales în raport cu aceea care se întîmpină peste Siretiu, la munteni, unde carătele sînt trecute prin vad de locuitori. La Rîmnicul Sărat așteaptă pașaportul lui Matei Basarab, și boala de două zile a lui Miaskowski dă prilej să se spuie cîte ceva despre oraș. Prin locuri bogate în vînat se ajunge la Buzău, cu suita de ostași. Pe la Gherghița se merge apoi la București, unde întîmpinarea e strălucită. Dunărea se trece la Silistra.
Venim apoi la un mare călător solemn, primit în pompoasă audiență la domnul Moldovei, Antonie Ruset, urmașul lui Duca, și care, deci, poate fi pus alături cu aceia cari, cu cîtva timp în urmă, se putuseră apropia de domni cu o altă situație decît a acestui biet levantin, menit unei scurte treceri pe tron și unei lungi ispășiri în chinuri.
La 1677, după ce francezii, negociind pentru pace cum vom vedea, își ajunseseră scopul, vine la Iași acest ambasador polon cu o suită numeroasă, cu trufia obișnuită la solii regilor poloni, ducîndu-se la Constantinopol pentru a pecetlui pacea încheiată. Numele lui nu e însemnat în descrierea de călătorie, ci numai situația de palatin de Kulm.
Solul ajunge la Nistru. Aici îl primește pașa care stăpînea de partea cealaltă a rîului, pentru că turcii se așezaseră, de pe urma războiului, dincolo de apă, – de unde va rezulta că peste patru ani Duca Vodă poate împlini rostul de administrator al Ucrainei, unde se vor scrie acte redactate românește, cu mărturii de cazaci servind pe pîrcălabul grec al lui vodă.
Acolo, la Camenița, i se dă ambasadorului polon vin, tainul, 200 de piaștri – și, ca amănunt, verificîndu-se suma, se găsește cu zece piaștri mai puțin, la cari se adaugă alți zece pentru bacșiș. Înainte de a trece în Moldova palatinul face oarecare constatări cu privire la situația Moldovei, arătînd că, pe lîngă tributul de 500 000 de piaștri, țara, după ce trecuse atîta turcime printr-însa, era absolut stoarsă, și se ruina, și mai mult, de pe urma faptului că turcii se așezaseră acolo în Camenița, pe care n-au dat-o înapoi, decît la sfîrșitul secolului, la pacea din Carlovăț (1699). Turcii din cetate jăfuiau țara cu aprovizionările lor: necontenit mergeau pe drum carăle cu pîne, cu fîn și alte lucruri de nevoie.
