Să nu uităm că tot pe vremea aceasta un vechi credincios al domnilor din Moldova, care fusese silit a se desțera fiindcă se zicea că manifestase dorința de a fi însuși domn, numai pentru că era învățat și om de talent, fără o picătură de sînge domnesc, și din această cauză i se tăiase nasul: spătarul Nicolae Milescu, întrebuințat de Gheorghe Ștefan în legăturile lui cu Franța, a fost rugat la Stockholm să facă pentru ministrul Franciei de acolo o expu nere a religiei ortodoxe, care a și ieșit într-o publicație în limba latină patronată de acest ambasador: Enchiridion sive s’ella orientalis occidentali splendens.

    A doua carte, mai întinsă, a lui Delacroix e intitulată Mémoires du sieur de la Croix, cy-devant secrétaire de Vambassade de Constantinople, contenant diverses relations véritables de Constantinople etc., și a apărut la Paris în 1684. Aici el strînge la un loc mai multe amintiri: că pe la 1671, în legătură cu războiul turco-polon, a putut să vadă și trupele noastre, fiecare armată, moldovenească și munteană avea 10 000 de oameni, pe cari i-a văzut pe un deal, călăreții moldoveni îmbrăcați în roșu, iar cei munteni în galben: stăteau în ordine de bătaie și se prezintau bine, luînd loc îndată după ieniceri.

    Dealtfel, în ce privește trupele românești, avem pentru aceeași epocă și altă mărturie, a lui Andreas Höltzel, care ni vorbește de participarea domnilor noștri, Istrati Dabija din Moldova și Grigore Ghica din Muntenia, la expediția turcească împotriva imperialilor, din 1664.

    Armata românilor, spune el, se înfățișează ca îmbrăcăminte foarte modest, unii fiind încălțați cu opinci, și mai toți avînd suliți de lemn cu fier în vîrf, săbii turcești și arce. La defilarea văzută, în frunte erau 1 000 de archebuzieri călări, avînd pistoale sau archebuze „ghintuite”: în fruntea fiecării companii mergea un boier, care avea și doi cai liberi lîngă dînsul. Erau și cîte doi toboșari de companie, dar mai mult niște copii. Pe urmă veneau 1 000 de pedeștri cu archebuze de același fel. Amestecați cu românii erau și turci, avînd și ei cîte un boier român în frunte. Apoi venea domnul cu suita lui, cinsprezece boieri din Sfat, 200 de curteni și sunau în preajmă-i și trîmbițe nemțești și instrumente răsăritene, „tamburi turcheschi“, care făceau un zgomot oribil, spune marturul.

    Pe steag, – desfășurat lîngă tuiul turcesc –, pe lîngă icoană, Sf. Gheorghe, Maica Domnului, potirul Împărtășaniei, era și o cruce albă, roșie, și în armata turcească se purta fără nici o sfială această cruce.

    Erau treizeci și trei de grupe de cîte șaizeci și pînă la optzeci de oameni. În ce privește numărul total al trupelor, se spune că erau 5 000 de munteni și 4 000 de moldoveni ori și 20 000 la un loc. Cum se vede, cifrele se potrivesc cu cele date în celelalte două izvoare pomenite.

    Și alți călători în aceeași vreme fac drumul prin țerile noastre. Unul dintr-înșii este episcopul de Marsilia, Forbin Janson, negociator foarte harnic, care în 1676 a făcut drumuri în legătură cu aceeași politică franceză în aceste regiuni.

    El a văzut podul peste Nistru, și ni spune că era păzit de 2 000 de turci și 5 000 de români. Toate mărturiile acestea arată deci că totuși domnii de atunci puteau, cu mijloacele puține ce le aveau la îndemînă, ridica o mică armată, care, date fiind Împrejurările, era destul de respectabilă și care ar fi fost desigur capabilă să se bată, dacă turcii i-ar fi lăsat.

    Pe la Iași, și în anul acesta și înainte, vin curieri francezi trimiși de episcopul de Marsilia la Marele-Yizir, ca don Louis-Marie Didon și alții. Didon vine la Iași, în octombre 1677, sosind la Galați tocmai în momentul cînd un servitor al domnului Moldovei, Duca Vodă, din lagărul turcesc, aducea vestea, desmințită, pe urmă, că la asediul Cehrinului căzăcesc domnul ar fi fost rănit la un picior și armata lui tăiată. Duca se afla, de fapt, la Tighinea, împreună cu domnul muntean și cu seraschierul, comandantul suprem al armatei turcești. Moldovenii erau 5 – 10.000 de oameni, „fort bons et armés à la polonoise”. Sulițile pîrlite și opincile soldaților din 1664 fuseseră deci înlocuite, mica armată avînd acum o mult mai bună înfățișare.

III. Alți călători mireni prin țerile noastre pînă la 1700

    Pînă în a doua jumătate a secolului al XVII-lea au fost fără îndoială și călători unguri pe la noi, și, cînd zic: „călători unguri”, înțeleg călători cari vin în calitatea lor națională, pentru că printre călugării catolici cari au stat pe la noi vor fi fost fără îndoială și unguri. Între dînșii se poate număra și Kemény, dar el face parte dintr-o categorie cu totul deosebită, un general înainte de toate. Cine ar vrea să facă lista ungurilor cari au venit pe la noi, n-ar avea decît să străbată un izvor care ni s-a păstrat și este de foarte mare importanță pentru istoria noastră, mai ales pentru fixarea exactă a datelor: socotelile orașelor ardelene, Sibiiul, Brașovul și Bistrița.

    Unii dintre ungurii cari au fost la noi fără îndoială că s-au folosit de ce au aflat aici pentru scrierile lor – cînd au fost scriitori ca Szamosközy, care a scris în latinește o cronică pe la 1600 și a lăsat și note ce au fost publicate în ungurește: foarte probabil cunoștea țara prin el însuși. Poate că, iarăși, la 1610, cînd, de Crăciun, Gabriel Báthory, prințul Ardealului, a venit aici în țară, la Argeș și aiurea, și a prădat-o, era întovărășit de cronicarul său, Gașpar Bojthy (Bojthinus).

    Lipsesc informatori unguri de aceștia pe vremea Rákóczeștilor, strîns legați de domnii noștri, cari înnoiră, într-o formă mai acceptabilă pentru noi, planurile lui Gabriel Báthory, el însuși reluînd planurile lui Sigismund Báthory, de pe vremea lui Mihai Viteazul. După înfrîngerea și uciderea lui Gheorghe Rákóczy al II-lea și trecerea iute a lui Acațiu Barcsai și a lui Ioan Kemény, turcii, învingători, au luat din secuime pe un biet nemeș, Apaffy Mihály, și au făcut dintr-însul prințul Ardealului. Apaffy, cu toată neînsemnătatea lui personală, a avut o stăpînire foarte lungă, netulburată de nimeni, ca unul care a trăit supt aripa, ce-i ținea cald, a turcilor. În domnia lui, a intrat în conflict cu nobilimea ungurească, foarte neastîmpărată; care voia cu totul altfel de domn, și nemeșii din Ardeal s-au dus unde se putea căpăta ajutor împotriva lui, adecă la Poarta turcească, trecînd pe la noi și uneltind cu boierii și domnii noștri, ca Șerban Cantacuzino, un foarte însemnat factor politic pe acea vreme. Astfel o serie întreagă de călători au început a umbla pe la noi în drumul spre Poartă, și nu e imposibil ca unii dintr-înșii să fi scris. Pînă ce, mai tîrziu, Brâncoveanu a fost și candidat la situația de prinț al Ardealului, el care avea pivniți la Brașov, moșii la Poiana Mărului și la Sîmbăta, unde se vede încă palatul lui lîngă biserica ruinată, cu frumoase picturi din veacul al XVIII-lea.

    Iată însă un ungur, care, în legătură cu aceste continui intrigi contra lui Apaffy, vine la București în 1678. Călătoria lui, foarte scurtă, e tipărită în foaia ungurească pentru material istoric, Tötenélmi Tár pe 1881.

    Se descriu Bucureștii în cîteva rînduri, și persoana lui Duca Vodă, care era „om destul de frumos” – părere pe care doamna Anastasia nu părea să o împărtășească. În ce privește curtea din București, se spune că era „regală și foarte splendidă”. Palatul este plin de o mulțime de curteni, căci, în adevăr, pînă la cei din urmă fricoși fanarioți, noi am păstrat curtea noastră, cu funcționarii împăraților bizantini de odinioară, țerile românești fiind refugiul tradiției politice bizantine, cum au fost refugiul întregii culturi balcanice.

    Se strînge aici o mulțime de lume străină, orientală, căci e vremea cînd moda răsăriteană stăpînește în toate, cînd boierii se îmbracă întocmai ca la Constantinopol: poartă giubele lungi, blănuri și în mijlocul verii, papuci moi; ei mobilează odăile lor ca la Țarigrad, cu divanuri de jur împrejurul unei mesuțe mici, mai mult pentru pus ceașca de cafea decît pentru altă întrebuințare; ei fumează din ciubuce enorme, trecînd fumul prin apă ca să aibă mai mult gust și să gîlgîie; ei stau de vorbă cu picioarele supt dînșii, pe luxoase covoare turcești; se poartă în relațiile sociale cu toată eticheta și politeța care se cerea unui „cilibiu” de Țarigrad, ceea ce însemna exact același lucru ca, mai tîrziu, un „elegant” de Paris. Este lux, dar nu-i aparține numai lui Brâncoveanu bogatul. Și înainte de dînsul era o curte strălucită. Duca Vodă, deși mai puțin avut cu toate foloasele comerțului său, nu era nici el așa de departe.

    Ca să-l vedem cum se înfățișează, nu în timpuri rele, ca în momentul cînd Magni vine la Iași și vede sărăcia curții refugiate la Cetățuia, care, un simplu adăpost, nu era reședința domnului, ci în ocazii solemne, să luăm cîteva pagini din cartea care cuprinde călătoria la Constantinopol a unui „bailo” venețian, a unui ambasador al republicei pe lîngă sultan. E Giovanni Battista Donato; lucrarea lui a apărut la Veneția în 1688.

    Duca face o călătorie acolo la 1681, nu una ca aceea pe care o va face Brâncoveanu, în 1703, strîns de frică, așteptînd închisoarea și moartea, cu mulți ani înainte de catastrofa lui, ci o călătorie sigură și mîndră. Venea întîi pentru ca să pună la cale o căsătorie între Ștefan, fiul unuia dintre predecesorii săi la tronul muntean, Radu Vodă Iliaș, și cutare din fetele sale și, al doilea, nu mai puțin, ca să capete pentru sine însuși Ucraina, partea care se întinde între Nistru și Nipru.

    Izvorul nostru, pomenind de acest scop al vizitei, spune că acolo, în Ucraina, era loc pentru 14 000 de gospodării. Duca ar fi putut face un rai din acele locuri bogate, dar el a stat prea puțină vreme, pînă la noul război între turci și poloni, în 1683.

    Domnul Moldovei a rămas din iunie pînă în septembre 1681 la Constantinopol, în palatul lui propriu, nu la Bogdan-Sarai: casa era așezată „dincolo de poarta maritimă a Constantinopolului, care da în strada numită Fanar, la patru mile de moscheia lui Eiub”, moscheie socotită ca particular de sfintă.

    Cînd i s-a făcut înfeudarea ca guvernator al Ucrainei, a fost un alai extraordinar, care ni dă cea dintîi ocazie de a vedea ceremoniile de instalare a domnilor noștri, ceremonii pe care numai foarte pe scurt le cunoaștem din izvoare mai vechi. Știm că ei erau tratați de patriarhul ecumenic după ritualul împăraților bizantini: nu era în toată creștinătatea Orientului un șef de stat care să se bucure de onoruri așa de mari ca acelea care încunjurau pe voevozii români cînd se întimpla să fie unși în capitala Imperiului. Alaiul pe străzi era ca acela al împăraților Constantinopolului, aruncîndu-se bani în dreapta și în stîngă: acum aspri de argint supțiri ca o cojiță și cari nu costau lucru mare.

    Donato ni povestește audiența la sultan a domnului. O astfel de audiență era pe atunci un lucru important chiar și pentru un ambasador creștin: sultanul, ca și împărații creștini, apărea numai încunjurat de un fast extraordinar, vorbind cît mai puțin și de cele mai multe ori deloc; o mișcare din cap, un cuvînt al lui se considerau ca o favoare extraordinară.

    Vodă merge întovărășit de două sute de persoane, purtînd calpace și haine de brocard împodobite cu blănuri scumpa. În mulțimea aceasta sînt slujitori de curte, copii de casă, boieri. Între ei Duca apare pe un cal foarte frumos, într-un veșmînt de ceremonie venețian din brocard de aur pe fond alb și împodobit cu soboli.

    Intrînd în seraiul cel mare, e primit de ambasadorii străini. Trece apoi la divanul vizirilor, unde i se dă caftan pentru dînsul. La sultan întră numai el și marele vizir, Aga ienicerilor și un „Vizir de bancă”.

    Să adăugim că, în momentul cînd domnul era primit la sultan, el era înscris în ordinul ienicerilor, ca semn de onoare din partea acestui corp privilegiat. Într-un manuscript de la Dresda este înfățișat un voevod în costumul acesta; el poartă cuca înaltă albă de pîslă, cu surguciu, o rochie lungă albastră, blănită, cu legături de fir, papuci galbeni și sabia mare încovoiată a ienicerilor.

    Ce s-a petrecut în audiența lui Duca la sultan, numai el a știut. Iese de acolo cu sceptrul aurit, cu buzduganul bătut cu nestimate, care servea, nu numai ca baston de mareșal, ci în mîna domnului avea o altă întrebuințare: un boier putea fi bătut, dar numai cu buzduganul domnesc. I se dă acum o masă de marele vizir, și apoi – încă un fel de a onora pe domn – în fața lui se face plata ienicerilor, ceea ce-i procură mijlocul de a-i trece în revistă.

    Acum în curte el apare pe un cal dăruit de sultan, în veșminte bogate, pe umeri cu caftanul ce i-a fost dăruit. Și îndată după aceea vin turcii să-i facă cinste: 300 de ceauși cu turbane mari de paradă. După ei, oamenii suitei: treizeci de paji ai sultanului, în haine de ceremonie, cu cucă de argint și mici halebarde, așa cum îi imitaseră în uniforma copiilor de casă moldoveni, la începutul veacului, un Radu Vodă și un Gașpar Gratiani.

    Pajii constantinopolitani sînt îmbrăcați în haine roșii-cîrmuzii. cu broderii de aur fin și cu fluturi de aur, pînă la genunchi; dedesupt poartă o cămașă de argint pe fond alb, apoi pantaloni roșu-aprins și ciuboțele galbene.

IV. Un arheolog englez în bucureștii lui Brâncoveanu

    Un neașteptat călător englez vizitează principatul muntean pe la mijlocul lungii și prosperei domnii a lui Constantin Brâncoveanu.

    În april 1702 epigrafistul Edmond Chishull, capelan la factoria companiei Turciei la Smirna (chaptain to the factory of worshipful Turkey Company of Smirna), trecea, în suita ambasadorului englez la Constantinopol, Paget, Dunărea la Turtucaia, fiind întîmpinat pe malul stîng de acel Toma Cantacuzino, care era să treacă la ruși fără ordin, în 1711, sperînd a găsi la capătul aventurii sale coroana principatului muntean: cu el era o strajă de cinzeci de oameni încunjurînd cele două cocii de gală, dintre care una primește pe nobilul oaspete. La popas sînt corturi bogate.

    În cale, țara e frumoasă, dar pustie; cruci de lemn arată vechi morți necunoscute. Comana răsare pe deal, cu bietul sat supt zidurile ei; doar apa e bună pentru popasul de seară. În văi florile primăverii fragede, între care crini sălbateci. La Popeștii din Ilfov, satul cronicarului Radu Popescu, vestea morții regelui William.

    Înainte de București, cocia e adusă de fiii mai mari ai domnului, Constantin și Ștefan, elevi sîrguincioși ai Academiei de studii; în jurul lor, cinci sute de ostași, o casă mică domnească lîngă reședința lui Constantin Vodă e gătită pentru oaspete, „frumoasă și elegantă (fair and gentle), făcută din piatră, acoperită, după datina locului, cu șindilă“, care, „cu apartamente după moda creștinilor, putea fi socotită măreață în comparație cu barbarele clădiri ale turcilor din vecinătate: în față e o vastă grădină, la dreapta alta, ceva mai mică, ambele plăcute și dind destulă umbră și verdeață“. Aici, îl cercetează pe sol Brâncoveanu, venit călare, prin grădiniță, și întîmpinat la porțile ei. Urmează învățatul unchi al lui vodă, Stolnicul Constantin Cantacuzino. Ambii sînt descriși, și iată portretele lor:

    Domnul „e un factor de bună rînduială și disciplină în țară, un învietor al arhitecturii și îndemnător al învățăturii în București și în alte locuri ale principatului, în care a introdus două ori trei tipografii și a publicat în ele unele cărți de folos pentru învățătura și edificația bisericii grecești. Are cam patruzeci și șapte de ani și zece copii, patru din ei băieți, cel de al doilea”, – Ștefan –, „în vrîstă de aproape patrusprezece ani, bine instruit în latinește și grecește. E de o fire afabilă, blîndă și curtenitor, generos, cu grijă de creșterea familiei sale și mare sprijinitor al religiei; de aceea e darnic în cheltuieli pentru tipărirea și scoaterea de cărți, înălțarea de mănăstiri, împodobirea de biserici și alte acte de pietate”. Stolnicul, „un om în vrîstă care a călătorit în multe părți ale Europei, priceput în discuțiile bisericii lor ca și în unele științi liberale, bine inițiat în politică, și prin sfaturile lui mai ales sprijinia pe domnul de acum, spre cinstea și folosul țerii”.

    A doua zi vizita ambasadorului la domn, care-l primește la scări, îi vorbește un ceas și jumătate ș;-l duce la masă, „sumptuoasă”. Lîngă ei doi, așezați, fiii pomeniți ai lui Brâncoveanu, ginerii, boierii; de altă parte suita engleză cu Toma Cantacuzino. Prinz de „măcar șapte ceasuri”, cu mult vin bun și toasturi pentru sultan, pentru împărat, pentru regina Angliei, în salve de tunuri; se adauge, de domn chiar – „deosebită curtenie, ospitalitate și amabilitate“ –, urări pentru toți străinii de față. La urmă vodă îmbracă pe musafir cu un caftan scump. „Palatul prințului, cu apartamentele și grădinile alipite e în adevăr nobil și măreț, și, cu toate că nu poate fi comparat cu unele din ale altor prinți creștini, e mult preferabil acelora în care turcii ignoranți atît de ambițios se complac.”

    La 26, după biserică și predica obișnuită, vizită la patriarhul de Ierusalim, Hrisant Notara, cărturar de frunte și îndemnător la școli în ambele noastre țeri. Pe înaltul cleric îl află într-un han făcut de Brâncoveanu, „cu apartamente largi și prăvălii”, cedat Sf. Mormînt, căruia-i dă la douăzeci de pungi pe an: e Sf. Gheorghe Nou.

    Un astfel de vizitator nu putea să neglijeze tipografia. Se lucrează atunci la o carte arabă pentru patriarhul de Antiochia, la un Chiriacodromion al lui Maxim. Chishull cumpără mai multe cărți, între care un liturghieriu. I se vor da cărți grecești de supt aceste teascuri, între altele una plătită de influentul boier Gheorghe Castriotul; Constantin Cantacuzino și-a adus prinosul.

    Iar se schimbă vizite între vodă și Paget, urmînd aceea la stolnic. De la acesta se capătă un frumos cal românesc, de la Brâncoveanu alți doi. Celui dintîi i se trimete în schimb un inel de diamant în valoare de 300 de funți.

    Cum, seara, se cercetează Cotrocenii, socotiți ca zidirea cea mai frumoasă a țerii, avem descrierea mănăstirii, așezată între copaci bătrîni, vii, grădini și întinse pajiști. Intre chiliile pentru patruzeci de călugări și ce mai trebuie pentru obște, biserica sprijinită de pilaștri, zugrăvită și aurită, cu mormintele și portretele Cantacuzinilor, lîngă care tuiurile și steagul, pe lîngă un prapur cu Treimea („another called the paschal coloures”).

    Înainte de a părăsi Bucureștii, descrierea orașului. În jur mahalale cu case supt pămînt; în mijloc curtea cu casele boierilor; ziduri de piatră, grădini între uluci groase de stejar, coperișuri de șindilă; străzile sînt podite. „Vederea totalului e plăcută la distanță, din cauza multelor case ale boierimii, a palatului prințului și a numeroaselor biserici și mănăstiri.”

    Dar țara, care dă turcilor tribut de 320 de pungi, e, cu toată producția „de ceară, miere, piei, cai, sare“, săracă, țeranii, șerbi, stînd în bordeie mai mult.

    Întîiul popas spre munte e la Crețulești, unde Brâncoveanu face, lîngă un lac, casa fiului mezin. Al doilea e la Tîrgoviște, unde sălașul e la curte. Casa de vară e frumoasă, de piatră, regulată, „comparabilă cu cele din creștinătatea mai civilizată”; splendide grădini. Încunjurimea place călătorului. Capitala, părăsită din cauza trădării lui Ghica – a se ceti: Mihnea –, recapătă de cinci ani pe domn, cu condiția de a nu face întărituri; se îndeamnă boierimea a-și reface și ea casele. La Dealu frumoasă mănăstire cu păreții de piatră sculptată.

    Pe la Izvoare se urmează Dîmbovița, cînd pe un mal, cînd pe altul. Pe pajiște supt dealuri Coteneștii. Mai departe Dragoslavele și Rucărul (se merge cu harta, de curînd descoperită, a stolnicului în mînă) cu casele de lemn prin coperișul cărora iese fumul.

    Cînd se ajunge la punctul de unde se trimet înainte bagajele în Ardeal, învățatul vizitator face istoria țerii, cu multe știri de folos: primul tribut de 320 de pungi față de peste 60 ale Moldovei; moneda: lei olandezi și Venețieni, „șferturi” polone, bani (bains) saxoni, 132 la un leu; oaste de 20 000, din care un șfert și în timp de pace: limba, „amestec stricat de latinește și italienește, în care s-a întîmplat a se primi și cîteva cuvinte turcești și slave”; vinuri bune; lege grecească, dar „mi s-a asigurat că în unele biserici era admisă limba valahă; cel puțin au adesea Scriptura și alte oficii în această limbă, dar liturghia însăși mai rar” – e tocmai marea reformă a epocei. Bisericile, și cu toacă, pline de fresce și cu iadul la intrare, sînt „foarte frumoase, bine zidite, bogat împodobite, din bielșug zugrăvite“.

    La hotarul Ardealului, soli: contele Mihail Mikes și delegații Brașovului, cavalerie imperială; cazacii munteni se retrag. Branul salută cu douăzeci și unul de tunuri pe ambasador. I se pare că alături e locul înfrîngerii lui Heissler (la Zîrnești). Se atinge Rîșnovul, unde iar castelul dă drumul tunurilor. La Brașov soldați de-a lungul străzilor. De sus, se privește orașul, în care nu se uită „frumoasa biserică românească” din Șchei; Biserica Neagră a trecut prin focul cel mare; coperișurile sînt de șindilă. Codlea, Vlădeni, unde pleacă Toma Cantacuzino, lăsînd încă două cărți din partea stolnicului. Șercaia și malul Oltului, Făgărașul, „mare, dar împrăștiat“ (paroh calvin care a învățat în Olanda), Ucea, „sat numai de români”, „foarte încîntătorul Porumbac”, unde întîmpinare din partea generalului de la Sibiiu; castel al lui Apaffy. Dincolo de Olt apare generalul Rabutin și sibiienii. În oraș bat tunurile. Apoi Paget va merge la Cluj.

    Pe aici românii sînt păstori, cari și-ar oferi copiii ca să-și scape vițeii – cine i-o mai fi spus-o bunului arheolog și asta?!

V. Călători apuseni supt Brâncoveanu și Nicolae Mavrocordat