Călătorul pomenește de zidurile de la Curtea Domnească, de porțile de fier, de turnurile de strajă, de grădinile foarte frumoase. Curtea s-a refăcut de Brâncoveanu, dar zidurile sînt azi în ruine, iar din mijloc se ridică turnul reparat de Vodă Bibescu, destul de solid, dar nu în același stil.

    Catolicii lui Bacșici erau la mănăstirea Maicii Domnului, a franciscanilor, cu o clopotniță mare. Misionarul ni spune că odinioară fusese aici bielșug mult mai mare; erau douăzeci de odăi, și mănăstirea avea pe lîngă vii și două sate, care sînt într-adevăr cunoscute – am publicat și un act care le amintește pe la 1630 –, Șotinga și Bezdadul. În așa hal ajunsese catolicismul și în Tîrgoviște, care avuse mulți credincioși odinioară. Și el adaugă: „dealminteri, mai există o biserică lîngă piață, a Sfîntului Francisc, care a fost biserică mare, clădită din piatră albă, dar e ruinată”.

    Este o populație flotantă catolică: ea se compune din curteni ai domnului: poloni, unguri, slavi, în special „sîrbi”, seimeni. Numărul românilor este de 4 000.

    Dar bisericile erau șaizeci – deci nu două sute –, în afară de mănăstiri. Dintre acestea, cum știm, unele s-au distrus, iar altele sînt într-o stare lamentabilă. Mitropolia – vechea clădire distrusă cu dinamită, din însărcinarea statului român, de arhitectul Lecomte du Noüy –, acoperită cu plumb, și curtea ei, care-i pare asemenea aceleia a unui principe italian. Imediat după aceasta se pomenesc două bisericuțe de la Curte: probabil că una dintr-însele este aceea pe care a făcut-o nevasta lui Constantin Basarab, Doamna Bălașa, îngropată aici, supt o piatră de toată frumuseța.

    Bacșici mai pomenește și de o mănăstire „foarte frumoasă”, unde erau maici. E vorba de Viforîta; de mănăstirea Dealu, în schimb, nu se spune nimic. Dar cu acest prilej el judecă pe călugării de acolo, niște bătrîni cari nici nu știu ceti: „nu sînt buni la nici un fel de lucru pe lumea aceasta”.

    Oamenii bogați din Tîrgoviște sînt în cea mai mare parte negustori greci, agonisind averi foarte mari, și cîțiva armeni, cari, neavînd biserica lor, mergeau la biserica catolică.

    După aceasta călătorul trece la București, începînd prin a spune că n-are ziduri. De jur împrejur orașul era încunjurat de heleșteie, iar, pe dealuri, vii. Era pavat pe la 1650, întocmai cum am văzut că era lașul pe la 1670, și anume cu poduri de lemn (v.: „podarii”, Podul Mogoșoaii, Podul Caliței, Podul Tîrgului-de-Afară etc.), cu bîrne care se așterneau unele lîngă altele, „din cauza marelui noroi care se făcea cînd ploua”.

    Curtea domnului, ni spune Bacșici, era „foarte mare”: ea se întindea pe amîndouă malurile apei, grădinile fiind dincolo de halele actuale, înspre biserica zisă Curtea Veche, ceea ce înseamnă cea dintîi biserică făcută de domni, pe la 1560, pe malul celait.

    Palatul era ruinat pe vremea aceea. De jur împrejur nu se mai vedea vechiul zid, ci erau uluci de lemn. Inlăuntru se cuprindea o închisoare.

    În ceea ce privește soldații, seimeni în cea mai mare parte, ei nu locuiau la București, ci la Tîrgoviște, unde-și aveau și familiile, căci, cînd s-a iscat răscoala, era, nu numai a unor soldați, ci a unei caste cu privilegii militare, asemănătoare cu casta ienicerilor din Constantinopol, cari ajunseseră să aibă stăpînire pe toată viața de stat.

    Sînt aici, precizează Bacșici, 20 000 de case de „shismatici“, ceea ce ar însemna 100 000 de oameni. Se enumeră o sută de biserici „frumușele“, cîteva mănăstiri și, iarăși, pe călugări trebuie să-i cauți în cîrciume, iar nu în chilii; sînt ignoranți (reforma călugăriei s-a început abia după 1700, mai ales prin școala lui Paisie).

    În ce privește pe catolici, ei au o biserică nouă, dar sînt foarte puțini; așa de mult scăzuse numărul lor; el va crește în ultimii ani ai secolului al XVII-lea.

    Avem în sfîrșit și amănunte istorice: asupra locului unde s-a bătut Matei cu dușmanii lui la margenea orașului. Scriitorul pare să indice ca semn crucea de la biserica Slobozia, care însă pomenește altă luptă, dată de Leon Vodă cu boierii cari aduceau pe Matei.

    Mai tîrziu, Petru Bogdan (Deodato), episcop de Sofia, arăta la 1653 drumul pe care l-a făcut la Tîrgoviște în vreme de iarnă, fiind găzduit la medicul lui Matei Vodă, pe atunci italianul Giovanni Mascellini, care va reveni apoi în țară, supt Constantin Basarab, și, jăfuit, în răscoala seimenilor, se va așeza la Galata. Domnul îl primește la Curte, cu darurile lui, și-i dă tainul oaspeților de cinste. Aici află el, din vechea mănăstire, doar grădina și o căsuță, iar aiurea biserica franciscanilor, Maica Domnului sau (sic) Sf. Francisc; poloni;. Între cari un căpitan, dăruiseră de curînd unele odăjdii; două clopote mici sunau din turnuleț; altfel totul era în părăsire. Colonia, tot slujitori domnești, trecea la ortodoxie, cu prilej de nuntă sau altfel: negustorii așezați lipsiau; după cerere se trimete ca preot un bulgar din Chiprovaci, care învățase în Polonia.

    La Cîmpulung, biserica Sf. Iacob, cu trei altare, e mult mai bine îngrijită, de preoți din Bulgaria vorbind și predicînd românește; turnul de lemn are două clopote mai mari. Mai erau atunci două sute cincizeci de sași catolici, cari-și uitaseră limba; erau supuși la birul obișnuit și gemeau supt el. Iar la București, cu o bisericuță închisă, nu sînt alți catolici decît soldații pe cari-i aduce domnul.

    În sfirșit episcopul latin de Nicopole, Filip Stanislavov, dă, în februar 1659, știri și despre unele localități din Dobrogea, și de dincoace de Dunăre, supuse cercetării iui, ca unele ce atîrnau de turci. Precum la Varna el aflase numai 1 700 de greci și 4 000 de turci, absolut fără bulgari, la Cavarna înseamnă 3 000 de greci și patruzeci de case turcești. La Babadag, cu patruzeci de catolici (o biserică), sînt 2 000 de „bulgari, greci, români” (o biserică, supusă Scaunului Silistrei) și 6 000 de turci. În Basarabia, Ismailul are 15 000 de case, „făcute din stuf și crăci de copac“. Pe lîngă „moldoveni, munteni, tatari, bulgari, dobrogeni și puțini turci“, pe lîngă robii tatarilor (și secui), se tot adună în acest loc, scutit de orice bir afară de un galben pe an, tot felul de oameni; e un adăpost al patriarhilor de Constantinopol mazili, și informatorul crede că sînt „intitulați episcopi de Ismail”. Creștinii au treisprezece biserici pe cînd o moscheie ajunge celor o sută de case turcești; catolicii, foarte puțini (două case de raguzani, trei ale celorlalți), n-au biserică.

    Chilia păstrează tradiții genoveze (episcopul credea că înseamnă în italienește: trandafir!). 1 600 de turci au patru moschei; în suburbie sînt 3 000 de tatari, cu cinci moschei de lemn, 1 600 de „creștini“ cu două biserici, catolicii fiind cam cîți la Ismail (cinci case de raguzani, trei ale celorlalți).

    În sfîrșit Cetatea Albă, cu aceeași origine, mărturisită și de locuitori, păstrează „șanțurile așa de înalte și adînci, încît abia poate trece peste ziduri săgeata”, două porți de fier, două punți ce se ridică: 1 700 de ostași turci aleși fac paza, fără femei; două moschei li stau deschise; 4 000 de tatari și turci locuiesc în suburbii (treisprezece moschei); 50 de case ale ortodocșilor, supuși „Patriarhului” „episcop de Ismail”, au o singură biserică; raguzani, venind, cresc numărul catolicilor. Pretutindeni îi trebuie unui misionar, ca Stanislavov, care lucrează încă din 1635, cunoștința limbilor „turcească, tătărască, românească”.

    Pe acest timp Mihnea, domnul muntean, care trimetea cu scrisori pe preotul chiproviceen Grigore, cerea ca episcop pe Gavriil Thomasi (16 octombre 1659). De la acesta, care se intitula, în 1660, „vicariu apostolic al Valahiilor amîndurora”, avem un raport către nunțiul din Polonia, în care vorbește si de Țara Românească si de Moldova.

    În cea dintîi, la Tîrgoviște află biserica Maicii Domnului descoperită: domnul, Grigore Ghica, se gîndea s-o refacă. Sf. Francise, al călugărilor din Bulgaria, reclădit cu același ajutor domnesc, fusese ars de tatari cu doi ani înainte; era pustie grădina „făcută după datina italiană, de nu e alta asemenea în toată Țara Românească”. Tommasi, cu trei-patru călugări, sta într-o căsuță, hrănindu-se din produsul viilor, și din ajutorul de grîu al domnului. La Cîmpulung, unde clădirea Cloașterului, ca și cea din Tîrgoviște, ar fi fost făcută de Sf. Ioan de Capistrano, „pe vremea Doamnei Ecaterina, soția lui Negru Voevod, care era catolică”, vicariul răscumpărase, încă supt Constantin Vodă, locul, cotropit de egumenul mănăstirii domnești, care distrusese zidurile. Se credea, și de-ai noștri, că minuni se fac în acest loc, și se aduceau luminițe de ceară, „mai ales vinerea și în serbători”. La Sf. Iacob se făcea slujbă pentru biete patruzeci și opt de case rămase catolice, după ciumă. La București bisericuța o arseseră tatarii; zidurile cad la 1670. La Rîmnicul Vîlcii, ruine arată locul bisericii.

    În Moldova, la Bacău, biserica episcopală, „în mijlocul orașului”, e dărîmată; a franciscanilor ar fi fost zidită tot de Doamna Ecaterina; la Cotnari e un misionariu ungur („Barkuzi”) și doi iezuiți poloni; la Iași doi iezuiți (biserica e arsă), la Baia, cu biserică bună, un singur franciscan, ca și la Galați (nu se uită Brateșul și Săbăoanii).

    Să adăugim că la 1689 arhiepiscopul de Sofia însuși, Ștefan Conti12, fugar, căuta un adăpost în Tîrgoviște, ocrotit fiind de Constantin Cantacuzino Stolnicul, pe care-l numește „binefăcătorul nostru și protector al creștinilor noștri, care cu înțelepciunea lui cîrmuiește principatul muntean, boier vrednic de toată cinstea”13; aici erau să-l prade, în curînd, tatarii14.

    Avem acuma din partea unui străin, misionarul Urbano Cerri, un raport către Papa Inocențiu al XI-lea, de unde putem culege unele informațiuni noi interesînd amîndouă țerile noastre15.

    Și acestui călător i se pare că Țara Românească, reședința ei și curtea domnului sînt în mare dezvoltare, întrecînd mult Moldova sărăcită prin războaiele turco-polone. Și aici erau luterani veniți din Ardeal, cari serveau pe lîngă domn, și mulți catolici: și în armată ar fi elemente catolice. În București se găsesc mulți evrei și turci, dar evrei din Turcia, bogați, veniți împreună cu celelalte elemente din Orient. Catolicii, spune el, se găsesc supt autoritatea arhiepiscopului de Sofia, care în momentul acela nu era în țară, și astfel vicariul Antonio Ștefani îi ținea locul. Arhiepiscopul, dealtfel, ședea mai mult la București decît în Bulgaria, unde nu se simțea în siguranță. Ni se spune că era încunjurat de călugări franciscani observanți din Bulgaria. Antonio Ștefani va fi înlocuit în curînd de episcopul titular Stefano Conti, un italian.

    În ce privește biserica, ea era ruinată de tatari, „de pe urma ultimelor împrejurări”, ceea ce înseamnă că raportul este cam de la 1689, pentru că la această dată tatarii prădară, la Începutul domniei lui Brâncoveanu. În general, țara – dacă nu Capitala – suferise foarte mult din cauza războiului.

    Cerri adauge că ar dori să aibă doi-trei călugări, ca să-i întrebuințeze la creșterea copiilor pe cari acești „schismatici”, chiar boierii cei mai mari, i-ar trimite la școală, spre marele folos al religiei catolice. E foarte onorabil pentru boierii noștri că doreau să aibă pentru copiii lor nu numai educație în sens oriental, la școală nouă a lui Șerban Vodă, cea mai celebră din tot Orientul, cu profesori aduși și din Trapezunt.

    De aici se trece la Moldova, cu privire la care se dau unele lămuriri de folos, chiar și istorice. E vorba de Ștefan cel Mare, pe care scriitorul îl numește Ștefan cel Bun și se pretinde că ar fi avut soție unguroaică, ceea ce este înexact. (Alexandru cel Bun ar fi avut o soție pe o catolică: Margareta, din Ardeal, apoi are pe lituana Ryngalla.) Ni se spune că în țară sînt zece biserici catolice noi: cea din Cotnari are și venituri, dar în general bisericile sînt în mare sărăcie și au nevoie de ajutor. Călugării cari servesc sînt franciscanii conventuali, și între dînșii se pomenește unul care a stat douăzeci de ani în țară și este autorul unui catehism catolic alcătuit în românește și publicat cu litere latine (Vito Piluzio).

    Se mai vorbește de biserica din Bacău, care fusese episcopie și pe care o mîncase apa. Domnul avea un secretar catolic de la Camenița și era prielnic intereselor catolicilor. Se mai pomenește de dreptul de protecție pe care-l avea regele Poloniei asupra bisericii moldovenești: episcopul catolic de Moldova era în această vreme le nație polonă, dar îl reprezintau misionari franciscani, de cele mai multe ori italieni.

    Numărul catolicilor era de 4 000. Învățătorii lor, iezuiții poloni, din Iași, cu cari am făcut cunoștință înainte, plecaseră din cauza războiului, deși aveau de gînd să revie. Dacă Piluzio s-ar fi așezat, cu italienii lui, la noi, seria de neasimdabili s-ar fi închis și această biserică ar fi fost ce trebuia să fie – și trebuie să fie și în momentul de față –: dacă nu tot românească, condusă de români, cel puțin latină, cu reprezintanți ai catolicismului veniți din țerile legate de noi prin rasă, limbă, cultură, tradiții și interese.

    După Bandini mai întîlnim încă un călător care, într-o situație oficială catolică asămănătoare cu a aceluia, se poartă prin țerile noastre, dar fără a fi lăsat o descriere de călătorie. E vorba de un episcop de Marcianopol, titlu vechi al unui oraș care e socotit că ar fi fost pe locul unde se află astăzi Varna, și care episcop nu rezida în mijlocul turcilor, ci-și căuta sălaș în alte părți.

    El se sprijinea pe franciscanii bulgari, foarte numeroși, căci vechii pavlichieni, bogomilii, au fost prefăcuți de biserica catolică în catolici adevărați. Episcopul de Marcianopole era un slav și el, Petru Parcevich, și s-a purtat prin părțile noastre la 1655–7, fiind cerut de domnul Moldovei ca administrator al diecesei moldovene, apoi, cavicariu episcopal în Moldova, la 1668–73: avea o misiune în raport cu războiul turco-polon, și anume aceea de a cîștigă pe domnii noștri pentru rebeliunea împotriva turcilor. Și, de fapt, în Moldova unui dintre domnii cari se intercalează între stăpînirile moldovenești ale lui Duca Vodă, Ștefan Petriceicu, a trădat de-a dreptul, mai ales după ce suferise anumite jigniri insuportabile din partea pașei Ibrahim. Intrînd în rîndurile polonilor, el s-a adăpostit o bucată de vreme la aceștia, cari au încercat să-l restabilească în scaunul Moldovei, unde a stat cîteva luni numai pentru ca apoi să părăsească definitiv țara și să-și caute locuința între străini.

    La Genova se păstrează pînă acum o scrisoare a lui Petriceicu în legătură cu planul lui: scrisoarea în sine e foarte interesantă pentru că domnul Moldovei arată pe larg dorința-i de a rămînea unit cu creștinii ca să poată restabili țara în vechile ei hotare, recăpătînd acele raiele ale cetăților de pe Nistru, Tighinea, sau de la Dunărea de jos, Chilia și Cetatea Albă, care fuseseră înstrăinate. Reluînd, va să zică, un ideal care fusese și al lui Petru Rareș și al lui Aron Vodă, el venea să se lege de cauza creștină, de care, pentru aceleași motive, se va lega și Dimitrie Cantemir, numai ca să fie țara din nou cum fusese înainte.

    În ce privește pe celait domn, din Muntenia, în momentul cînd a trădat Ștefan Petriceicu, el era mai precaut, și, cînd s-a dat lupta de la Hotin, n-a ajutat pe turci deloc, ci s-a prefăcut „rătăcit”, iar, cînd a văzut că biruința lui Ioan Sobieski nu aduce înlăturarea stăpînirii turcești în această regiune, a trimes o scrisoare marelui vizir, explicîndu-i cum s-a zăpăcit în momentul acelei lupte, dar că rămîne credincios sultanului și foarte gata să-și reocupe scaunul.

    Venim acum la doi călători dintre cari unul a fost în Moldova, iar celait în Muntenia, și acesta din urmă a lăsat ceva în scris. Cel din Moldova și-a cuprins descrierile lui într-o expunere mult mai largă. Este tot un iezuit, d’Avril.

    Călătoria lui este în legătură cu un foarte puternic amestec al Ordinului în rostul țerilor orientale, amestec pe care l-a provocat un mare eveniment în istoria universală: apărarea Vienei împotriva lui Cara Mustafa, zdrobirea în luptă a armatei turcești și pe urmă întreaga serie de expediții care au ajuns la ținta dorită, de a cîștigă Casei de Habsburg cea mai mare parte a provinciilor Ungariei de odinioară, supt conducerea lui Eugeniu de Savoia – căci regele Poloniei Ioan Sobieski, despresurătorul, se retrăsese scîrbit de politica austriacă – ca și a altor personalități din istoria războaielor europene în a doua jumătate a veacului, a unui principe de Lotaringia, a unui markgraf de Baden, Ludovic. Luptele continuă pînă la pacea de la Carlovăț, în 1699.

    Am spus că acest război a fost provocat de iezuiți. În adevăr, ei aveau pe lîngă împăratul de atunci un rol extraordinar de important. Dacă supt Mihai Viteazul, cînd împărat era Rudolf, acesta stătea întrucîtva la dispoziția sfătuitorilor săi catolici, a confesorului și a altor persoane din cler, supt noul rege al Ungariei Matthias situația s-a schimbat puțin, dar numai pentru ca pe urmă supt Ferdinand al III-lea să revie la această influență, încă mai puternică, provocîndu-se războiul de treizeci de ani. Iar în tot cursul acestui război Casa de Austria n-avea decît un singur aliat: Papa, a cărui cauză se apăra, și Scaunul roman, pe acest timp, însemna Ordinul iezuiților.

    Mentalitatea iezuită fiind cu totul deosebită de mentalitatea naivă a franciscanilor, de la iezuit ne putem aștepta la considerații științifice și la intenții politice. D’Avril nu vine deci să ne cerceteze ca un om curios. Pe cînd din tot ce are Moldova nu este un lucru care să nu-l intereseze pe Bandini, pentru d’Avril interesul e mai restrîns: el vine în părțile acestea ale Moldovei pentru scopurile Ordinului sau, pentru lupta pe care catolicismul o duce împotriva turcilor, spre cea mai mare glorie a papalității. Recomandat de hatmanul polon Iablonowski, călătorul nu întră pe la Camenița, unde în curînd niște negustori armeni vor fi prădați de tatari, ci prin Moldova, cu o escortă de treizeci de călăreți români. Astfel de la castelul Iablonow se ajunge la Cîmpulung, ocupat de poloni, trecînd prin pădurea mlăștinoasă a Bucovinei, infestată de tîlhari.

    Un interes real pentru noi nu putem găsi la d’Avril, și ni pare rău că n-a avut nici timpul, nici dispoziția de a vedea mai multe lucruri în Moldova, pentru că Moldova lui Constantin Cantemir era fără îndoială o țară cu caracter deosebit de ce cunoaștem pînă acum. de pe urma războaielor între turci și poloni.

    Ioan Sobieski, în afară că permisese prin victoria sa în 1674 lui Ștefan Petriceicu fugar să ocupe o clipă scaunul Sucevei, a făcut două expediții în țară, una anterioară datei de 1689 a venirii lui d’Avril, expediție care l-a dus pînă în Bugeac, unde s-a prăpădit cea mai mare parte a armatei lui, în pustietatea fără hrană pentru cai și apă pentru soldați (a doua îi va aduce stăpînirea întregii Moldove dintre Siretiu și munte). Există însă chiar după campania întîia, din 1686, o Moldovă polonă, cu acest Cîmpulung bucovinean și cu mănăstirile de pe acolo, care erau la dispoziția ofițerilor regali, și avem o întreagă corespondență pe care rottmeisterii (comandanții de ceată) și horonjii, ofițerii inferiori, ori namesnicii o trimeteau la oamenii din Cîmpulung pentru afaceri de vecinătate, și de la o bucată de vreme străinii ajunseseră să învețe românește, ba chiar să scrie în limba noastră, cu litere latine și cu ortografia polonă. Și să mai adăugim faptul că între dînșii existau și români cari slujeau în armata polonă, ca marele viteaz Turcul sau Turculeț, al cărui nume l-am găsit scrijelat pe picturile de la Sucevița, ori ca acel Davidel sau Davidencu, care ar fi vrut să fie domn în Moldova, cu ajutorul polonilor. Căci dorința de luptă a tineretului moldovenesc și muntean din vremea aceea nu era îndestulată prin aceea că puteau merge cu Duca Vodă să sape șanțuri sau să îndeplinească funcțiuni de străjeri în armata ce încunjura Viena, ci acel tineret voia războiul în adevăratul înțeles al cuvîntului, cu lupte, cu primejdii, cu distincții, onoruri și glorie.

    D’Avril laudă Moldova, „una din cele mai frumoase și mai plăcute țeri din Europa», cu apa Moldovei, „care șerpuiește aproape ca Seina»; dar țara e puțin locuită din cauza prăzilor turco-tătărești: în răsărit oamenii stau ascunși prin bordeie.

    Cînd, cu o nouă escortă, de la Cîmpulung, d’Avril și tovarășul său, Beauvoillier, ajung la lași și prezintă scrisorile de recomandație, ei sînt salutați de un secretar domnesc, în casa ce li se hotărîse ca reședință. Carăta cu cinzeci de ostași care vine să-i ia pentru audiență aduce și pe „fiul marelui logofăt” ca tălmaciu.

    Notăm că atunci cei mai învățați moldoveni făceau studii peste granița Nistrului. Miron Costin învățase la Bar, nu departe de Nistru, și știa polonește întocmai ca un localnic. Ba, cînd voia să deie ceva de un caracter mai ridicat, întrebuința limba polonă: dacă în românește a scris Cronica țerii, mai ales amintiri de-ale lui, în limba polonă a compus, pe lîngă un rezumat din istoria Moldovei, și un poem cu oarecare valoare în dezvoltarea literaturii regatului, poem care poate să aibă importanță și pentru noi, pentru că exprimă cu cea mai mare energie și cu o mîndrie deosebită ideea originii noastre romane și unitatea neamului românesc. Înăuntru se găsește aceeași tendință pe care o întîlnim și în scrisoarea lui Ștefan Petriceicu: de a se reface Moldova în hotarele cele vechi. Fratele lui Miron Costin, hatmanul Velișcu, avea aceleași vederi, iar, în ce privește pe fiii lui Miron, crescuți la iezuiții poloni din Iași, toți se formează în spiritul polon. Mai tîrziu hatmanul va fi omorît din ordinul bătrînului Cantemir, și el, dealminterea, un fost soldat și ofițer inferior polon, pentru ca îndată Miron Costin să fie tăiat lîngă casa lui de țară din județul Romanului, pentru aceleași legături cu polonii.

    De subțiori, ca în audiențele la Sultan, cei doi clerici sînt duși, printre ostași în arme, pe treizeci de trepte, în sala Divanului. Aici d’Avril trece printre boieri, salutîndu-i, pentru a se înfățișa în „sala Tronului”, plină de lume, și a vorbi două ceasuri cu simplul domn care se iscălea cu ajutorul unei table de lemn. Cantemir i-ar fi tratat prietenește și pentru calitatea lor de matematici. Pe atunci iezuiții află de tratatul Moldovei cu împăratul, care-i garanta existența politică supt condiția vasalității și unui tribut de 50 000 de scuzi pe an, a primirii de garnizoane germane în cetăți contra ocupației polone, a moștenirii tronului prin fiii lui Cantemir, a libertății cultului catolic. D’Avril găsi chiar la Iași pe trimesul imperial care încheiase actul.

    După opt zile, drumeții pleacă, și mai frumos salutați decît în ceasurile Venirii. În patru zile, d’Avril era la Galați, de unde pe o barcă va merge în tabăra turcească. Pe dînsul îl interesau asemenea lucruri, fiindcă pe vremea aceea ambasadorul francez la Constantinopol negocia pacea între turci și poloni, și-l mai interesa și faptul că erau partizani poloni în Moldova – și aceasta însemna în același timp că aceeași oameni urmau să fie și ocrotitorii bisericii catolice. În cursul războiului după despresurarea Vienei, se întîlnesc necontenit negocieri cu împăratul. Cînd trupele acestuia ajunseră la granița Ardealului, cînd, supt comanda generalului Veterani, pătrunseră și în Serbia, ocupînd Cladovo, țerile noastre s-au găsit înaintea alternativei de a fi prădate ca dușmane, de soldații imperiali, sau de a se înțelege cu împăratul pentru a nu fi prădate și pentru a căpăta o situație politică superioară celei de pînă atunci. Șerban Cantacuzino, fără cea mai mică îndoială, a intrat în negociații cu imperialii. Veneau aici trimeși de-ai împăratului din Viena, călugări catolici din ordinul franciscanilor sau iezuiților, francezi ca Antide Dunod, italieni ca Del Monte și însuși episcopul catolic de Nicopol, Antonio Ștefani. Șerban Vodă era foarte ambițios, stăpînind tiranic familia sa, boierii săi, țara sa, nu tocmai iubit de frații săi, pentru care ei au fost chiar învinuiți că l-ar fi otrăvit, vulturul Bizanțului nelipsind din pecețile lui, și mi s-a părut chiar că recunosc în două litere adăugite la titlul lui doi Ț, cari ar însemna: Țar Țarigradschi, Împărat al Țarigradului –, ar fi visat să ajungă împărat la Constantinopol. Dar, cînd negocia cu împăratul, el era un om de foarte mare socoteală; primea propunerile, le examina, răspundea cu alte propuneri și, cînd s-au fixat condițiile în care s-ar putea închina către nemți, el a cerut ca domnul să fie stăpîn în țară, boierii, clerul să-și păstreze privilegiile, hotarele să rămîie neatinse, și pe lîngă aceasta să i se dea lui Amlașul și Făgărașul din Ardeal și chiar unele localități bănățene care s-ar fi adăugit posesiunilor acestora.

    În ce privește Moldova, însă, situația lui Constantin Cantemir era cu totul alta. Șerban era șeful unei familii puternice și bogate, era un boier de o mare bogăție și influență, de un talent politic notabil, și, natural, cînd el venea ca domn prin propriile lui mijloace, putea vorbi altfel decît venind la cîrmă în condițiile de neprevestita infeodare turcească a lui Cantemir. Șerban era înrudit cu vechea dinastie și purta numele lui Radu Șerban, urmașul lui Mihai Viteazul, ca unul ce se cobora din fata acelui Radu Șerban, pe cînd Cantemir nu era decît un biet răzeș din împrejurimile Fălciului, trăit în împrejurări foarte modeste, fără nici un fel de cultură, redus a iscăli cu un tipar de lemn. Domnul Moldovei era un om absolut simplu, petrecînd astfel încît să i se poată spune: „cu păharul îndesește și cu birul mai rărește”, ceea ce permitea toate glumele Costineștilor împotriva lui; fără nici un fel de țintă politică, fără nici un fel de concepție, el afla plăcere doar să i se cetească Alexandria, din care cauză pe unul din băieți îl și botezase Antioh. Numit în domnie de comandantul armatelor turcești din Dobrogea, Soliman, care-l cunoștea de multă vreme, a fost și aici un soldat bun, bătînd pe poloni la Boian, iar, cînd a venit Sobieski întîia oară, s-a retras, neconsimțind să încheie o învoiala cu regele, care era gata să-l recunoască domn al Moldovei, pe dînsul și pe toți copiii lui. Dacă totuși la un moment dat Constantin Vodă încheie un tratat cu împăratul din Viena, i s-o fi părut că polonii nu sînt așa de siguri cum sînt germanii, și prin urmare ceea ce a refuzat polonilor, poate și din dușmănie față de Costinești, a admis împăratului austriac. Precum, în Muntenia, mai tîrziu, Șerban Cantacuzino însuși a trimes pe călugărul Isaia din Ierusalim la cei doi țari, Fedor și Ivan, cari au fost înlocuiți pe urmă de Petru, și acesta s-a și întors cu înțelegerea primită, însă prea tîrziu, după moartea domnului său.

    Antide Dunod nu iscălește rapoarte privitoare la Țara Românească, dar avem, tipărit în vechea istorie a Moldovei și Țerii Românești a lui Engel și reprodus de acolo în Magazinul istoric al lui Laurian și Bălcescu, un foarte bogat raport privitor la organizarea principatului munten pe la 1697, fără nume de autor. Desigur că nu trebuie să caute cineva pe autor printre călugării catolici din țară, cari erau de obicei oameni foarte simpli, deși poate să vie de la dînșii o istorie a mănăstirii de franciscani, a „Bărăției” din Tîrgoviște, scrisă mai tîrziu latinește, fără legătură cu interesele politice pe care le examinăm acum.

    Că avem a face cu o expunere a unui călugăr catolic, nu-i nici o îndoială, căci este o parte întreagă care privește numai interesele catolicismului la noi. Ele se urmăresc în toate părțile unde se mai pot găsi: pînă la cei 1 000 de dărăbanți (odată 2 000) pedeștri români de pază la curte, dar puși la lucru de case, de lemne, de iazuri pentru căpitan și agă, cărora li se zice „papistași” de pe vremea cînd erau sîrbi din Dalmația (la domnie păzesc lefegii sași; din seimeni, „bulgari, greci și sîrbi” au rămas doar o mie).

    La Cîmpulung exista pe vremuri o foarte importantă colonie catolică din secolul al XlII-lea, și în arhivele bisericii catolice de acolo se păstrează încă acte privitoare la această colonie, precum și la istoria orașului în general; și din acele acte se vede dispariția înceată a acestor catolici, cari. prin căsătorii sau în dorința de a ocupa funcții, părăseau biserica lor și treceau la a țerii. Călugărul nostru urmărește și rămășițile organizației religioase catolice de acolo. Deoarece cultura lui este destul de serioasă, deoarece se vede că a frecventat pe domn, că a fost în legătură cu boierii, trebuie să admitem că era o personalitate de oarecare importanță. Am arătat aiurea că nu poate fi vorba de altcineva decît de italianul Del Monte, întovărășitorul lui Antide Dunod.

    Se dau știri acolo despre domnia slabă a lui Antonie Vodă din Popești, o „umbră de domn”, în locul lui domnind Banul Mareș și logofătul Radu Crețulescu, despre „marele tiran și foarte lacom” care a fost Duca și mai ales despre Șerban Cantacuzino, asupra căruia se revarsă toată ura, pentru că a prigonit pe catolici: „A vrut să meargă pe cărările lui Duca. Duca a făcut calea sau cărările pe care abia putea merge pedestru, dar Șerban a crescut de treizeci de ori calea, pe care și patru cară se pot întîmpina și merge înainte”. Și se citează cazurile de cruzime ale lui, față de judele catolic din Cîmpulung, față de boierii Drosu, Vîlcu, Hrizea; cei mici sînt căzniți a scoate din județe biruri prea mari. De fapt, amestecîndu-se în toate și hotărînd toate, el e „domn, el ban, el vornic și toate celelalte”.

    Partea cea mai interesantă a expunerii călugărului catolic este aceea care privește organizația principatului muntean pe această vreme. Alții vin la noi numai în trecere și văd doar cîteva lucruri de suprafață; acesta a avut ambiția de a da un fel de conspect al dregăteriilor muntene. Pentru prima oară întîlnește cineva, într-o formă mult mai bogată decît la Bandini, și pentru Muntenia înșirarea tuturor funcțiilor, cu toate atribuțiile dregătorilor. Și nu numai că se înfățișează starea dregătorilor de la noi în vremea aceea, dar se mai adauge ceva: clasele deosebite ale populației sînt studiate așa încît de la dînsul se pot căpăta știri de o autenticitate absolută în ce privește rosturile boierilor și ale țerănimii în genere, ca și ale acelei părți a țerănimii care se desfăcuse de cealaltă, și, desfăcîndu-se, are o situație privilegiată. Ca, de pildă, cei supuși acum păharnicului, cari plăteau un bir deosebit și erau scutiți de o mare parte a sarcinilor ce apăsau asupra celorlalți, și aceasta din faptul că îndeplineau funcțiuni militare, călărașii spătarului, 4–6 000, cari dau bir prin „cruci“ de doi pînă la patru (de unde „cruce de voinic“, cînd unul singur face ca ei toți), mazilii „serdarului de mazili“, dregător nou, scutelnicii, cîte patru pînă la opt de „cruce”; vorniceii, vistierniceii, păhărniceii, postelniceii ori așa-numiții „roșii de țară”, cari se întîlnesc de pildă în vremea lui Mihai Viteazul, la cucerirea Ardealului: „o foarte frumoasă armată” spune un izvor.