Lîngă Suceava, mai la sud, era vechea cetate a Siretiului, unde pe vremea aceea se mai păstra încă amintirea trecutului. Pe deal, la răsărit, se arăta fosta mănăstire a dominicanilor, în care Margareta, mama lui Petru și a lui Roman Vodă, bunica lui Alexandru cel Bun, își ținea călugării favoriți. Mănăstirea era aproape distrusă, dar se păstra tradiția că se îndeplinesc minuni la izvorul de acolo, și, fiindcă, la 1641, un boier umblase la izvor fără să țină samă de caracterul lui sacru, el a fost pedepsit cu moartea, imediat. Acel care adusese mai multă scădere orașului ar fi fost un domn mai vechi, pe care scriitorul îl califică de „tiran infam”, adăugind că pe urmă a fost omorît de sabie turcească, ceea ce nu poate însemna decît Ioan Vodă cel Cumplit, care, cine știe de ce, avea în popor porecla de Belicîne.
Românii păstrau trei biserici, dintre care una de lemn; armenii, două, ceea ce arată că fusese o colonie importantă armenească și aici. Averea bisericii catolice se împrăștiase; din bibliotecă o parte se găsea chiar la Miron Costin.
Ca o veche capitală trebuie să se recunoască Baia. Pe vremea aceea era într-o situație mult mai bună ca acum. Avea 6 000 de locuitori, în 1 000 de case. Pe lîngă ceea ce face încă însemnătatea regiunii, livezile de fructe, foarte bogate în special la Rădășeni, se mai pescuiau acolo păstrăvi pentru masa voevodului.
Bandini a găsit o biserică în bune tradiții: aceea din curtea proprietății de astăzi era atunci întreagă, și ni se spune că putea fi socotită drept cea mai mare din Moldova, cu turnul înalt de piatră, cu cele cinci altare, cu baptisteriul ei. Inscripția de fundație a văzut-o încă. Erau acolo și cîteva steaguri de război ale Moldovei, poate lăsate de Ștefan cel Mare însuși, în amintirea luptei de la Baia: unul cu Schimbarea la față, altul cu Învierea Maicii Domnului.
În ce privește organizația coloniei catolice, ea era foarte slabă. Odinioară fusese preot un spițer al lui Petru Șchiopul, Iacob Otth, care nu fusese măcar un preot și fugise cu o nevastă, furînd vase de argint. Pe urmă a venit un ungur; un al treilea a fost gonit pentru scandal; iar după aceea s-au așezat franciscani slavi.
Biserici românești, ca și acum, erau două de piatră: una a lui Ștefan cel Mare, cu un foarte delicat bour săpat deasupra întrării, și alta a lui Petru Rareș, foarte bine păstrată și care, din fericire, n-are nevoie de reparații.
Se aflau și arhive municipale la Baia, care însă au dispărut, căci se spune că de mult se dăduse un privilegiu locuitorilor, în care se cuprindea ca pricinile mai însemnate să fie hotărîte de dînșii în oraș, și nu de domn, prevăzîndu-se și dreptul de azil pentru osînditul la moarte, de către domn sau judecătorul domnului, care reușea să pătrundă în cimitir, întocmai ca în catedralele din apusul medieval.
Să ne îndreptăm acuma, împreună cu acest călător, către Hirlău.
Acolo, fusese, cum am mai spus, o bucată de vreme capitala Moldovei, pe vremea lui Radu Mihnea. Bandini vede o biserică, ce se păstrează și acum, foarte bine, cu o ușoară reparație: a lui Ștefan cel Mare, și alta a lui Petru Rareș, afară de cele două de lemn. Dar stătea încă atunci și palatul lui Radu Mihnea, în „stil italian”, în care domnia venea să petreacă uneori. Locul unde a fost se cunoaște și acuma prin modîlca mare de pămînt care-i ascunde rămășițile.
Misionarul știe că aici au fost odinioară unguri pentru vii, avînd 500 de case, dar biserica lor de piatră era pustie și descoperită: românii luaseră clopotul.
De la Hîrlău, coborînd puțin mai la sud, e Cotnarul. Bandini află că vierii cei mai vechi veniseră aici din Ungaria. Și pe această vreme aveau vii și domnul și boierii, ba încă și mitropolitul, dacă nu episcopii catolici, după cari un deal se zicea: „1a biscup”. Episcopul polon își dăduse osteneala să petreacă la Cotnari cîtva timp, dar la plecare luase 2 000 de scuzi și toată averea bisericii, ca să nu se mai întoarcă, și păharnicul trimesese după dinsul oameni călări, cari l-au prins, l-au legat și l-au adus înapoi. Comunitatea catolicilor, cu trei lăcașuri, avea din viile sale pe an o sută de vase cu vin pe care-l vindea cu 15 scuzi. Locuitorii mai erau sași și unguri, cei din urmă fiind mai mulți, dar cei dintîi mai bogați. Dăinuia și o școală, cu un dascăl sas pentru cetit și scris. Români erau mai puțini. Fuseseră odată trei „frății” bisericești la catolici: una a ungurilor, două ale sașilor, care se uniseră între dînsele, și se adauge o breaslă a măcelarilor.
La Piatra, se spune că fusese și ea odinioară un cuib unguresc: Piatra lui Crăciun sau Karacsonkö, dar erau acum numai trei case de unguri, dintre care doar într-una se mai vorbește ungurește. Și românii erau puțini: 300 de case, abia 1 000 de locuitori, avînd două biserici, una de piatră, zugrăvită, care este și acum în ființă, ca unul din cele mai frumoase monumente ale epocei lui Ștefan cel Mare, Sf. Ioan, care a scăpat netencuită, înăuntru și în afară.
Nu se uită mănăstirea vecină a Bistriței, unde erau schivnici, cari se dedau creșterii albinelor, datină care s-a păstrat pînă în zilele noastre. Aici continua un trai foarte strict al călugărimii. Călătorul întrebuințează trei rînduri latinești ca să descrie mămăliga, care pe vremea aceea nu se făcea poate din mei, ci din porumb: „Ei socot ca lucrul cel mai plăcut ca din făină de mei să facă o plăcintă pe care o coc în cenușă fără sare și o mănîncă la sărbătorile cele mari. Altfel nu mănîncă decît fructe și legume, buruieni. Se îmbracă în haine de lînă sau păr, niciodată de în”, – prin urmare vechea cămașă era exclusiv de în. Casele lor sînt goale; schivnicii n-au decît o icoană; dorm pe paturi de lemn. Dar sînt gospodari foarte buni, au albinele și grădinile lor și se ocupă și cu o industrie specială, făcînd mătănii și coșulețe.
Desigur foarte interesantă caracterizare a vieții mănăstirilor la noi pe la 1650, de un călugăr catolic.
La Neamțul vecin – trei biserici de lemn, pentru 400 de oameni –, se pomenesc vechii „sași” bogați și rămășițele bisericii de zid; se mai păstra un iiturghieriu husit. Cetatea vecină, cu zid dublu, pod și poartă, ale cării dimensiuni se dau, cu stîlpi de piatră, înalți de optzeci de picioare, are și biserica Sf. Nicolae, cu frumoase picturi. La Hangu, sus, sînt două lăcașuri de pustnici.
La Roman, odinioară capitala Moldovei de jos, se admiră situația frumoasă, bogăția lanurilor de ovăz și „mei”. Aici nu se mai găsesc credincioși latini, biserica ungurească fiind cu totul ruinată: un armean ii cumpărase locul. Căci în Roman nu mai sînt decît români și armeni, aceștia mai bogați decît românii, avînd casele și piețele cele mai bune; ei ar fi și mai afabili. Toți sînt negustori și cărăuși. Erau zece biserici românești, dintre care patru de piatră, cu episcopia în frunte, care datează de pe vremea lui Roman Vodă, întemeietorul orașului, și cuprindea mormîntul mamei lui Alexandru cel Bun.
La Bacău, ne găsim într-o regiune unde catolicismul avuse odinioară o foarte mare importanță, dar din ea rămăsese mai mult tradiția despre doamna Margareta, –de care se vorbea și la Baia și la Cîmpulungul muntean–, care ar fi fost marea ocrotitoare odinioară a legii apusene. Se mai păstra o casă episcopală lîngă o mănăstire în ruină, unde fuseseră franciscani; episcopi poloni, ca Adam Goski, veniseră în ultimul timp pe acolo, dar pentru moment catolicii erau într-o părăsire desăvîrșită. Ultimul episcop care fusese, Gavril Fredro, plecase și cu scandal, iar preotul lăsat în urmă nu îngrijea de nimic, ținînd împărtășenia într-o odaie unde umblau cînii; averea se împrăștiase.
Erau, în schimb, trei biserici românești, dintre care două de piatră, una dintre dînsele a lui Alexandru, fiul lui Ștefan cel Mare, acel „Sandrin” care a murit ca ostatec la Constantinopol. Aici s-au găsit, acum cîtva timp, și morminte vechi cu țesături foarte interesante în fir de aur. Bandini adauge că lîngă oraș era și o mănăstire unde stăteau domnii.
Și ca organizație a orașului este o notă interesantă, căci se spune că, locuitorii fiind în parte catolici, în parte ortodocși, unguri și români, se alegeau șoltuzii pe rînd dintr-un neam și din celait.
Și despre Ocna știrile sînt deosebit de importante. Fiecare casă e datoare să lucreze, ea însăși sau printr-un delegat, pe care-l plătea, la scosul sării, și anume era datoare să deie patruzeci de „pietre de sare” pe săptămînă pentru domnie. Dacă nu se ținea vreuna din îndatorirea aceasta, i se cerea de două ori mai mult. Și două sate vecine erau supuse la aceeași dare. Pentru fiecare piatră se dau bani de argint, aspri moldovenești, cari valorau cît doi solizi poloni.
Domnul este reprezintat de un cămăraș, care plecînd lăsa cîte un car pînă la trei de fiecare familie în dar, și fiecare iarăși, ieșind din ocnă, avea dreptul să ieie atîta sare cîtă încăpea într-un car.
Și descrierea salinei e interesantă, fiind cea dintîi pe care o avem: „Ocna este așa de întinsă, încît s-ar putea face un oraș înăuntru; oamenii cari lucrează în fund apar ca niște furnici”. Sarea se exporta și în ținuturile rusești, în Podolia, în Ucraina, în Turcia și în ținuturile tătărești.
Se vorbește foarte pe scurt de Focșani, – lîngă „pîrîul Focșani” –, care era, pe vremea aceea, Împărțit între cele două țeri, Moldova și Muntenia, avînd o importanță din cale afară de mică.
În ce privește orașele din Moldova de dincolo de Siretiu, se menționează Vasluiul, Bîrladul, Tecuciul, Galații și Hușii.
Vasluiul ar fi avut odată trei sute de case ungurești, dar biserica lor era dărîmată. Orașul suferise foarte mult din cauza tatarilor și a ciumei. Rămăseseră acum români în 300 de case și armeni în 100: 1 000 de oameni la un loc. Ai noștri aveau biserica de piatră a lui Ștefan cel Mare și una de lemn. Palatul însă era acum complect ruinat, și iezerul, heleșteul, aproape uscat.
La Bîrlad se înseamnă importanța comercială a orașului din cauza drumului celui mare care trecea pe acolo, prin regiuni foarte fertile. La Dealu Mare se vedeau vii. Locuitorii sînt români, armeni și unguri. Pe vremea aceea erau opt biserici românești, dintre care două de piatră, pentru 5 000 de locuitori, unii vieri, ca și la Huși, dar cei mai mulți negustori.
Hușii aveau interes atunci mai mult prin reședința episcopului ortodox, dar și pentru vinurile ușoare de acolo. În fiecare joi se făcea un bîlci mare, pentru regiunea încunjurătoar e. Afară de episcopie românii mai aveau două biserici de lemn. Ungurii erau mult mai mulți decît românii, 682 de capete – oameni dîrji, în stare a-și bate preotul și a-l aduce cu sila din cîrciumă –, și-i întreceau pe ai noștri și în ce privește gospodăria. Șoltuzii, iarăși, erau, pe rînd, într-un an români, în celait unguri.
La Tecuci fuseseră 200 de case ungurești, și populația se ridica la 4 000 de oameni, în total.
Galații, în sfîrșit, ajunseseră într-adevăr, cu 15 000 de locuitori, un foarte important port, „al tuturor mărfurilor”, în care se întîlneau români, armeni, greci, oameni veniți de pretutindeni, cari cîștigau foarte mult. Era aici și un episcop armenesc. Românii, din partea lor, aveau o puternică mănăstire (Mavromolu), pe lîngă două biserici de piatră și douăsprezece de lemn.
După ce cunoaștem aspectul țerii, venim la bogățiile ei și la obiceiuri, așa cum le înfățișează acest călător.
Întîi, și lui îi place peste măsură extraordinara bogăție a ogorului, și o pomenește în mai multe rînduri…O dată se ară, chiar și în țelină cu buruieni. Numai să tai pămîntul cu plugul, și dă grîu sau orice altă sămînță din bielșug la seceriș.” Pomenește și de legumele bogate pe care le-a tot întîlnit. Se laudă și viile, cărora li trebuie numai o sapă pe an și o legătură ca să producă, iar, dacă sînt legate de pari, ajunge o sapă și la trei-patru ani. Pe lîngă vinul de Cotnari este căutat cel de Huși și chiar vinul de la Faraoani, lîngă Roman, și de la Trebeș, în ținutul Bacăului.
Supt raportul animalelor, numărul oilor aflătoare în Moldova este așa de mare, încît un singur boier avea 24 000 de capete. Și sînt așa de mari, încît străinul, văzîndu-le de departe, crede că sînt boi și vaci(!). Numai coada unei oi moldovenești trage cît o jumătate de oaie nemțească. Atîtea se duc anual pentru masa sultanului și a vizirului la Constantinopol; de aici nume turcești, ca chivergic, pe care le întîlnim în socotelile din veacul al XVIII-lea. „Așa de mult se mănîncă acolo, încît mă mir că a rămas o singură oaie în Moldova.”
Creșterea boilor se făcea iarăși în proporții foarte mari, fiind pășuni așa de întinse. Se vorbește și de vestitele prisăci moldovenești: „dintr-un singur stup, iese, vara, șapte și chiar mai multe roiuri”. Am văzut și mai sus importanța mierii și a cerii care se exportau, nu numai la Constantinopol, dar și la Veneția.
Pe lîngă aceasta se cîștigă cu păsările. Pădurile erau pline de vînat, dar locuitorii nu exploatau după cuviință aceste bogății pe care li le-a fost dat Dumnezeu. Peștele iarăși se găsește foarte mult, mii de cară trecînd în Rusia, în Ucraina, în Ardeal. Dealminteri carăle cu pește sînt pomenite la fiecare pas în socotelile săsești din secolul al XV-lea și mai ales al XVI-lea.
De la această producție trecem la viața însăși a poporului.
Poporul moldovenesc pare foarte ospitalier înainte de toate. Numai la hotar se poate aplica, am zice, zicătoarea, „frate ca frate, dar brînza pe bani”; altfel poate călători cineva fără să aibă un singur ban. Voi adăugi că banii pe vremea aceea erau relativ rari. În Moldova nu se băteau, iar din străinătate se întrebuințau ughii sau banii ungurești, talerii nemțești, solizii poloni; dar poporul ținea mai mult la lei, la banii cu chip de leu, de unde vine că s-a impus acest nume. Negustorii aduceau, vînzînd vitele lor la Danzig, și orți poloni, de unde zicătoarea: „a dat ortul popii”, ca și groși nemțești, de unde „a da moși pe groși”.
Aceluia care întră în casa lor țeranii îi dădeau pîne, caș, ceapă, lapte, însă și omul trebuie să fie omenos; altfel dacă se poartă prost, îl iau la bătaie. Sînt serioși de natură, dar vioi, isteți, prădalnici, buni ostași, suferitori de frig și căldură, răbdători de foame și sete cîte două-trei zile. Și aceasta nu numai în ce privește pe țerani, ci și boierimea.
Dar, în ultimul timp, cum constată și călătorul, se introdusese oarecare lux, luat de la turci, și mătasa era foarte întrebuințată, unii boieri cercînd a plăti mai mult cu aparența și, deci, umblînd în veșminte strălucite ca ale polonilor, întrebuințînd „noduri”, un fel de nasturi mari de argint și aur, pe piept și la mîneci; și negustorii purtau blănuri scumpe de sobol. Îmbrăcămintea femeilor e fără mîneci lungi ca ale bărbaților, dar cu inele și lanțuri din bielșug.
Aceasta nu împiedecă însă ca foarte mulți boieri să păstreze vechile tradiții patriarhale. Iată un pasagiu într-adevăr frumos: „nu o dată am văzut boieri muind o bucățică de pîne uscată în apă rece și mîncînd cu poftă”. Soldații erau de o temperanță extraordinară, luînd cu dînșii de-acasă brînză, carne de cal, – mîncarea obișnuită, cu sos de făină și oțet, fiind pentru praznice, pentru zile mari.
În război ostașii români nu sînt inferiori tatarilor, și în răpeziciune și în rezistență; caii lor biruiesc mai toate neamurile. Turcilor li dau deci tribut numai pentru că sînt mai mulți aceștia decît românii, dar nu fiindcă li sînt superiori. Ca arme au săgeata, arcul, sabia curbă, rareori cea cu două tăișuri, și scutul sau zalea. Puști poartă numai garda domnului.
