Învățînd la Muntele Athos carte grecească și la Veneția carte latinească și italienească, Radu Mihnea a cunoscut o lume mult superioară celei de la noi. Atunci cînd, după ce s-a trudit să fie domn pe vremea lui Mihai Viteazul și a fost învins, după ce a luptat o bucată de vreme contra lui Radu Șerban și n-a izbutit, el a ajuns să se instaleze ca domn la București, cînd a trecut, mai ales, în Moldova, pătrunsă de o civilizație aristocratică superioară, cum era cea polonă, el a desfășurat un fel de a stăpini asămănător cu acela al lui Petru Cercel, cu mai multă cumpătare, deci și cu rezultate mai bune decît ale celui înecat în Bosfor, căci a murit, încunjurat de boieri moldoveni și munteni cum am spus, la Hîrlău, unde-i erau curțile domnești, astăzi acoperite cu pămînt. Radu Mihnea e lăudat și de cronicarul Miron Costin pentru înțelepciunea lui. Turcii l-au întrebuințat adeseori ca princiar ambasador în legăturile lor cu creștinii. E slăvit apoi domnul pentru deosebita rînduială și luxul de bun gust de care s-a încunjurat totdeauna. În Miron Costin se pomenesc inovațiile în îmbrăcămintea acelora cari-l serveau și-l păzeau: uniforme strălucitoare introduse de dinsul, care s-au păstrat și mai tîrziu, căci, dacă se întîmpină aceeași strălucire supt Gașpar Gratiani, nu trebuie să se creadă că aceasta venea de la dînsul, ci aventurierul găsise o mare tradiție monarhică, pe care după obiceiul Apusului și supt influența spiritului Renașterii, o introdusese Radu Mihnea. Chiar dacă Vasile Lupu are o faimă de împărat – și grecii îl cîntau astfel în poemele lor, așteptîndu-l să între în Constantinopol la un moment dat, spre a înnoi vechea împărăție creștină ortodoxă –, aceasta nu se datorește tradiției de familie a lui Vasile, care era de neam balcanic, probabil aromânesc, din oameni parveniți, strămutați de ieri alaltăieri în Moldova, ci se datorește influenței lui Radu Vodă, ocrotitor al Agăi Nicolae, tatăl lui Vasile.
Dacă s-a zis de Constantin Brâncoveanu că a fost un fel de Ludovic al XIV-lea, apoi și Radu Mihnea a dat în Moldova un capitol de istorie care, supt raportul strălucirii curții, era vrednic să preceadă domnia munteană, așa de măreață a Brâncoveanului.
Călătorul polon spune că a trecut pe la Hotin, care, cum am văzut, fusese amanetat polonilor. A mai fost amanetat și pe vremea lui Despot, care căpătase în felul acesta bani și sprijin militar; a fost din nou amanetat pe vremea Movileștilor, dar, cînd a trecut Kuszewicz, stăpînirea polonă, după pacea cu turcii, în urma expediției personale, la Nistru, a sultanului Osman, nu mai exista la Hotin. Drumul se făcea atunci tot în diagonală, prin Basarabia de nord drept la Ștefănești.
Ambasadorul a întrat la Iași, și aici l-a primit Ștefan Tomșa, care era încă în scaun. În Muntenia însă a fost primit de Radu și de fiul lui: Radu însuși era bolnav de ochi, din care cauză a trebuit să părăsească la un moment dat țara pentru a se îngriji. Fiului, ca unul care a fost așezat ca domn de foarte tînăr, i s-a zis Copilul, Coconul. Drumețul a fost deci primit și de acest Alexandru Coconul pe care-l va supraveghea, în momentul cînd se va întîmpla ca tatăl să lipsească, mama lui, doamna Arghira. I-au ieșit înainte curtenii, și în fruntea lor acela care, pe vremea aceea, juca un rol foarte important pe lîngă Radu Mihnea și familia lui, acea personalitate grecească despre care a fost vorba și mai înainte, cel dintîi diplomat al Moldovei pe atunci, Constantin Batiște Vevelli. Cu dinsul era și polonul Kulkowski, plecat pe urmă la Constantinopol.
Venim astfel la călătorul loren Charles de Joppecourt.
În luptele care se purtau împotriva Movileștilor sau pe care Movileștii le purtau, după căderea lor, pentru a căpăta din nou puterea, au intervenit și străini. Și nu era extraordinar cînd Ștefan venea din luptele Apusului, după epoca lui Despot în care tot felul de apuseni, și francezi chiar, ca un Roussel, erau lîngă dînsul, după epoca lui Mihai Viteazul, cînd cavaleri toscani lucrau pentru a smulge Giurgiul din stăpînirea turcească. Prin urmare se întîmplă să avem pentru unele din aceste lupte, în 1615–6, povestirea unui cavaler al „Ordinului Sepulcrului Ierusalimului”, Alexandru, de origine din Elveția, cel dintîi elvețian cunoscut a fi venit în părțile noastre. Așa fiind, nu e mirare ca un gentilom lotaringian, cum a fost Joppecourt, să fi luat parte la tulburările moldovenești, într-o vreme cînd, dealtfel, mulți ca dînsul se ofereau a susținea un partid sau altul. Căci au fost, pe lîngă Joppecourt, francezi cari au luat parte activă la aceste lupte, ca Montespin, care conducea cavaleri de aventură.
În ceea ce privește redactarea memoriilor sale, Joppecourt se găsește în aceeași categorie ca și predecesorul său din veacul al XV-lea, Wavrin. Sînt amintiri dictate, după un obicei curent, mai mult: amintiri prelucrate, redactate de altul. Cînd s-a întors acasă, luptătorul a găsit pe un oarecare Baret, care a luat asupră-și această sarcină[4].
Joppecourt începe povestirea luptelor petrecute în Moldova din anul 1606, deși n-a fost chiar atunci acolo. Luptele acestea sînt descrise în amănunte, cu oarecare încurcătură cronologică, cum e natural, confundînd de multe ori stilul nou cu cel vechi; pe lîngă aceasta, cînd cineva n-a luat note zi cu zi, e firesc ca unele lucruri să se cam încurce – ba e chiar de mirare cît de puțin le încurcă autorul. Aceasta se datorește faptului, pe care l-am relevat și altă dată, că noi am pierdut admirabila memorie pe care o aveau oamenii de odinioară; ne lăsăm prea mult în sama scrisului și, apoi, ne ocupăm prea mult de ce fac alții ca să ținem mai bine minte ceea ce am făcut noi.
Povestirea lui Joppecourt este astfel de cel mai mare interes: nu se poate scrie istoria Movileștilor fără acest izvor.
Baret s-a crezut însă dator să adauge de la dînsul o sumă de lucruri pentru plăcerea publicului: astfel partea a doua, care formează jumătatea cărții, cuprinde un fel de nuvelă romantică în care se vede cum fata lui Ieremia Movilă și a doamnei Elisaveta, căsătorită cu prințul Korecki, a fost prinsă și închisă în Cetatea Albă, ce scrisori a schimbat cu prințul, cum a căutat să fugă – un adevărat roman de aventuri. Evident că scrisorile acestea sînt alcătuite de Baret, căci el n-a avut nici un fel de corespondență în mîinile lui. Totul în stilul acela „mièvre”, leșinat, obișnuit în vremea aceasta la francezi.
Pe noi, desigur nu ne interesează nici partea de istorie militară cuprinsă în călătorie, ci partea descriptivă, scurtă, prea scurtă.
Joppecourt spune că Moldova este împărțită în două: Țara-de-sus și Țara-de-jos. Împărțirea era mai veche, dar iese la lumină pe această vreme. Odinioară veniturile Moldovei, supt fiii lui Alexandru cel Bun, fuseseră împărțite între Ilie, care avea veniturile părții de sus, și între fratele său Ștefan, care avea veniturile regiunilor de la Dunăre și mare, de la Bîrlad în jos, pînă la Chilia și Cetatea Albă. De la 1600 înainte rostul acestei dedublări a Moldovei e mult mai precis, și din această descentralizare profită foarte mult Țara-dejos. Din a doua jumătate a veacului acestuia, neamurile care hotărăsc mai mult sînt josenii, de unde a venit că familia Racoviță, din părțile acestea, a ajuns să deie pe Mihai Vodă și pe urmă pe fiii lui ca domni ai Moldovei și, apoi, și ai țerii celeilalte. Joppecourt constată că vornici erau doi: cel de Țarade-jos judeca la Bîrlad. Despre Iași, care, pe vremea aceasta, după prădarea Sucevei, ajunsese capitala unică și definitivă a Moldovei, el spune că era fără ziduri, chiar fără împrejmuirea, cu totul neîndestulătoare pentru mijloacele unei lupte mai serioase, pe care am văzut-o la Tîrgoviște.
În ce privește producția Moldovei, iată cum se exprimă Joppecourt: „cîmpiile Moldovei sînt foarte îmbielșugate, udate de izvoare frumoase și de rîuri care le fac foarte roditoare în grîu, orz, ovăz, mei și fîn, așa încît locuitorii orașului hrănesc o mare cantitate de vite de tot felul și chiar bivoli, cari servesc în locul boilor și cailor la cultura pămîntului”, și adauge el: de aceea figurează în marca Moldovei un cap de bivol (în loc de bour). „Se văd în această țară și o mulțime de povârnișuri foarte plăcute și așa de bogate în vin, încît, nu numai că Moldova are îndeajuns, dar se exportă în Podolia și în alte țeri vecine.” Ba încă spune că lîngă Vaslui se face un vin așa de bogat în alcool, încît n-ai decît să apropii o flacără și se aprinde.
Aș releva că Joppecourt nu enumeră printre cereale porumbul. Porumbul se numește în italiană gran turco, prin urmare a fost adus din Peninsula Balcanică, de la turci în Italia. Părerea generală și îndreptățită, este că a fost adus din America, precum a fost adus de acolo și tutunul, care ajunge să fie îndrăgit tocmai la sfîrșitul veacului al XVI-lea. În ce privește întrebuințarea porumbului în țerile românești, ea e fără îndoială mai tîrzie decît jumătatea veacului al XVII-lea. Pe la 1650 nu se cultiva porumbul la noi. Se vorbește de Șerban Cantacuzino ca de întroducătorul porumbului. N-am putea preciza data cînd cultura aceasta pătrunde în Principate, dar că e nouă, o arată și numele, dat prin comparare cu lucruri cunoscute aici. În Muntenia s-a părut că samănă cu porumbelul și i s-a zis porumb; în Moldova i s-a zis păpușoi, de la păpușă; în Ardeal e cucuruz poate și fiindcă bobul samănă cu insecta numită „buburuz”. Un lucru este sigur că, oricit ar fi pătruns și mai înainte porumbul, amestecîndu-se cu alte sămănături, el n-a căpătat o cultură mai întinsă decît în momentul cînd turcii au cerut mai statornic de la noi tot grîul care trebuia pentru alimentarea Constantinopolului. Turcii n-au mîncat însă niciodată mămăligă, și, atunci, natural, am sfîrșit prin a cultiva mai mult ceea ce nu li plăcea lor. Cum, dealminteri, am făcut și cu creșterea oilor: pentru că turcii cereau numai carnea de oaie, noi am îngrijit mai mult de creșterea vitelor albe ori a porcilor, a căror carne nu se mănîncă de turci și care, deci, nu se lua la Constantinopol cu prețuri scăzute. În lipsa porumbului, pentru mîncarea obișnuită a omului sărac se întrebuința altă mămăligă decît cea pe care o cunoaștem noi astăzi: mămăligă de mei; chiar cuvîntul mămăligă vine de la mei, mălai. Cînd Mihai Viteazul s-a așezat în Ardeal, sașii, cari n-au mîncat niciodată mămăligă, au poreclit pe Mihai Vodă: Mălai Vodă, din cauza mălaiului care se cerea necontenit de trupele lui.
Încheind paranteza, se mai pomenesc în Joppecourt și coloniile de străini care erau la noi. Se spune astfel că pe lîngă franciscani era un episcop catolic la Cotnari. Mențiunea nu se întîlnește nicăiri aiurea. Am relevat-o pentru că este particular de interesantă.
Acum venim la călătoria, mult mai interesantă, deși mai puțin întinsă, care e mai mult călătorie, decît descriere de război, a lui Paul Strassburg.
Pe vremea lui, prin anii 1630, războiul de treizeci de ani era în toi. Purtat pentru rînduirea situației interioare a Germaniei, el a trebuit, ca și cel desfășurat supt ochii noștri, să cuprindă și regiuni mai îndepărtate; după o așteptare mai îndelungată, și țerile noastre au trebuit să fie amestecate în luptă. Ardealul lui Bethlen Gábor și lui Rákóczy I-iu, doi prinți de o foarte mare importanță, amîndoi cu situații regale, ambiționînd să se întindă pînă la Cașovia și la stăpînirea unei părți din marea Ungarie sfîșiată, a luptat, după îndemnul francezilor și al suedezilor, în lagărul calvin, deoarece clasa dominantă a ungurilor din Ardeal era calvină, – pentru scopuri naționale, dar supt steagul calvinismului. Pe atunci însă, de pe urma prezenței de cîteva luni a lui Mihai Viteazul în Ardeal, de pe urma cunoștinții reciproce care se căpătase prin aceasta, de pe urma frecventării mult mai dese a unei provincii de către locuitorii celeilalte, ca și de pe urma intereselor solidare create prin cucerirea de la 1599, Ardealul rămăsese foarte strîns legat de țerile noastre. Înainte de 1600 nu se mai întîlneau de mult tratate încheiate între o parte măcar de ardeleni și între țerile noastre, pe cînd pe vremea lui Radu Mihnea găsim și tratatele pe care le încheie prinții Ardealului cu domnii noștri și tratate separate, ca ale brașovenilor, cu domnia munteană. Gașpar Grațiani, amintindu-și de Mihai Viteazul, a cărui memorie era foarte vie, urmărind pe oricine avea puțină ambiție și simțea într-însul puțină vitejie, a visat și el de Ardeal, crezînd că i se va putea impune. Dealminteri, cînd Simion Movilă merge în Ardeal cu trupe auxiliare, se înțelege că nu i-ar fi displăcut nici lui să rămîie, și cînd și alți domni, cînd Radu Mihnea însuși, cînd Ștefan Tomșa își făceau întrarea în aceste părți ardelene și luau loc la slujbă în strana bisericii din Șcheiul Brașovului, era o propagandă indirectă pentru unitatea națională românească. În orice caz, domnii aceștia de după Mihai Viteazul au întrat în Ardeal altfel decît cei dinaintea lui Mihai, un Alexandru Lăpușneanu, un Petrașcu cel Bun, a cărui pecete a și fost găsită acolo în pămînt, ei cari veneau ca oameni ai sultanului, pe cînd, după Mihai Viteazul, domnii noștri cari pătrund dincolo de munți o fac, oricare li-ar fi fost vrîsta și priceperea războinică, valoarea personală, puțintel și ca reprezintanți ai poporului românesc. Dacă un Neagoe, un Petru Cercel, din cei vechi, au ajutat să se ridice și au făcut să se împodobească biserica Sfîntului Nicolae din Șchei, domnii ceștialalți au necontenite relații culturale, economice și politice cu Ardealul, și granița înseamnă mult mai puțin ca înainte.
Prin urmare, în vremea aceasta Moldova și Țara Românească făceau puțin politica Ardealului, și Ardealul simțea nevoia de a se sprijini pe politica Moldovei și a Țerii Românești.
S-a întîmplat chiar între concurenții pentru moștenirea lui Mihai lucruri particular de interesante. S-a întîmplat că un ardelean a vrut să înnoiască ceea ce încercase la 1595 Sigismund Báthory, căruia i se zicea Craiu și care se intitula prinț al Ardealului, al Țerii Românești și al Moldovei, socotind pe Mihai și pe domnul moldovean ca pe niște căpitani ai lui, cari n-aveau voie să judece pe boieri ca să li taie capul.
O rudă a lui Sigismund, Gabriel, care vroia să fie și rege în Polonia, un tînăr extraordinar de ambițios și de pompos, care, apoi, în cutare luptă de la 1611, cînd a fost bătut de Radu Șerban lîngă Brașov, se înfățișa cu aripi de vultur la coif, ca un erou de legendă, s-a gîndit să cucerească Principatele și și-a prefăcut gîndul în faptă: a surprins pe Radu Șerban cînd nu se aștepta, asupra Crăciunului, a împușcat cîni pe la Argeș și în alte părți, a despoiat bisericile de acoperemîntul lor de plumb și apoi s-a așezat la Tîrgoviște, de unde a scris sultanului că domnii noștri sînt ticăloși și mincinoși, pe cînd el este cel mai credincios și mai în stare a servi „Împăratului”, și deci cere să i se trimeată tuiurile, cozile de cai care însemnau înfeudarea lui, noul Gavril Vodă. Turcii n-au consimțit însă, și au trimis pe Radu Mihnea.
Astfel și din partea Ardealului s-a încercat stabilirea unei unități dacice. Dacia întrase în conștiința politică a timpului, după ce umblase prin cărțile de istorie și arheologie și se prefăcuse în faptă de Mihai Viteazul. Gheorghe Rákóczy I-iu apoi a ținut și el să aibă Moldova și Muntenia totdeauna prietene: ambasadorii treceau necontenit de la o provincie la alta. Țerile noastre au dat și un fel de tribut Ardealului pentru a fi ocrotite, dar în forme foarte delicate: se chema că e în legătură cu pășunarea aici a oilor mocănești; o parte din ce se lua de la mocani se dădea prințului Ardealului, stăpînul lor.
Tocmai în vremea cînd vine Strassburg la București, prințul Ardealului căuta să înlocuiască pe Leon Vodă, fiul lui Tomșa de pe vremuri, antreprenor de furnituri de stridii pentru Constantinopol, cu acel Matei din Brâncoveni, care, după ce a trecut prin primejdia de a i se tăia nasul de către adversar, a ajuns aproape de bătrînețe a fi Matei Vodă Basarab.
Paul Strassburg vine în Ardeal ca să negocieze în vederea războiului de treizeci de ani pentru Suedia. De aici a trecut la noi, și iată ce a văzut în Țara Românească.
De la Brașov pleacă spre Tîrgoviște, care nu mai era capitala țerii, deși Matei se va întoarce aici, unde va ridica, el și boierii lui, biserici nouă, și va ținea mult la acest oraș, care va deveni iarăși ce fusese în întîia jumătate a veacului al XVI-lea. Căci Matei Vodă nu voia să fie numai omul turcilor, ci-și avea toate legăturile lui cu Ardealul.
Îndată ce întră călătorul în țară, domnul îi trimete un mehmendar, care să-l întovărășească pe drum. Voevodul i se pare a fi un „grec». Leon Vodă nu era însă grec, deși soția lui Ștefan Tomșa a putut fi greacă; dar el crescuse la Constantinopol și vorbea grecește. Doamna lui era levantină, Victoria, aceea care a dat mănăstirii Viforîta de lîngă Tîrgoviște o foarte frumoasă icoană a Sf. Gheorghe, îmbrăcată cu argint.
Mehmendarul trebuia să-l ducă pe suedez la București, care, spune călătorul, este acum locuința, sălașul domnilor. Ajungînd lîngă oraș, vodă anunță că vrea să-l primească însuși, de atîta respect se bucura ambasadorul, și anume era să iasă întru întîmpinarea lui cu ostașii și cu steagul. Strassburg refuză această onoare și întră singur în oraș care i s-a părut – și este întîia constatare de acest fel despre București – „foarte mare și întins”. Dacă se evitase primirea, care era prea grea pentru modestia solului, din partea domnului, i-au ieșit înainte o sută de boieri, cari, îndată ce-l văd, se coboară de pe cai și-i înfățișează omagiul lui Leon Vodă. Apoi e dus la locuința lui. Seara, vornicul, prefectul curții, mareșalul palatului, am zice, îl chiamă pentru a doua zi la prînz.
Merge întovărășit de două sute de dalmatini, cari i s-au părut mai frumoși decît garda din Ardeal. Erau probabil cei aduși, din Raguza și de aiurea, de Gașpar Gratiani.
Mai departe se spune că „toate străzile și piețile erau pline de mărfuri scumpe pe care italieni, greci, români, turci și armeni le scoseseră spre vînzare; erau atîția oameni, de ai fi crezut că toată românimea s-a îngrămădit acolo”. După aceea alaiul întră în curte. Domnul întîmpină pe oaspete cu capul gol la ușa odăii de primire a jălbilor, a divanului unde judeca. Este oarecare deosebire de la bătrînul Petru Șchiopul, care stătea supt un copac din curtea palatului unde distribuia dreptatea, și domnul de acum, care avea o sală anume pentru audiențe.
Intrînd solul în acea sală, toată lumea, în semn de cinste, ca la Constantinopol, și ca pe vremea Bizanțului, pune mînile la piept și pleacă fruntea. De jur împrejurul păreților erau divanuri, după moda turcească, iar scaune numai două: unul pentru domn și altul pentru musafirul său. Lîngă vodă, ca nu cumva să se ivească o bănuială cu privire la cele rostite, stăteau cîțiva turci de frunte, cari se introduseseră la noi pentru judecarea pricinilor între locuitorii indigeni și turcime, – întîia formă supt care demnitarii civili turci au pătruns la noi. La dreapta domnului boierii, îmbrăcați în blănuri de zibelină.
Strassburg ține un discurs în limba latină; predicatorul curții, un grec, tălmăcește. Se spune că era om foarte învățat, care stătuse șapte ani la Wittembergul lui Luther, știind turcește, grecește, latinește, nemțește. Erau tradițiile lui Radu Mihnea, cel dintîi care a dorit să fie încunjurat de cărturari veniți din Apus. Domnul făgăduiește ambasadorului să-l conducă oamenii lui pînă la Dunăre.
Apoi se așază la masă. Cîntă instrumente muzicale, care sînt trîmbițe, dar se poate întîmpla să fi fost și fluierele pomenite la intrarea lui Mihai Viteazul la Alba Iulia. Se începe prînzul. Străinul e așezat la dreapta domnului, care mănîncă într-un blid de argint; ceilalți, banul, vornicul, mănîncă în blide de lut, iar boierii mai mici în blide de lemn, fiecare după rangul lui. Mîncările se aduc răpede una după alta și se așază la masă grămadă. Și obiceiul era, în Răsărit, obicei păstrat pînă foarte tîrziu, să se înceapă cu budinca și să se termine cu friptura. În toate mîncările se punea miere după obiceiul turcesc, și din această cauză mierea noastră era foarte cerută la Constantinopol. Vinurile erau alese și foarte generoase, atît de generoase încît nu o dată băutorii se cufundau, cu vodă cu tot, supt masă, și lucrul nu era deloc afară din etichetă.
Sînt și toasturi. Cel dintîi e ridicat de domn pentru regele Suediei. În momentul cînd vodă ridică păharul, bubuie tunurile de se clatină toată casa, blidele ca și păreții clădirii. Pe urmă boierii închină pentru domn, stînd în genunchi. După aceea, fiindcă solul trebuia să plece, domnul îl conduce împreună cu toată curtea. Erau 1000 de călăreți, 600 de pedeștri, escorta care însoția pe Leon de cîte ori ținea să facă alai mare. Înainte trece steagul roșu dat de sultan și tuiurile. Pentru ca muzica să sune mai plăcut, muzicanții erau ascunși în crîng, de unde se auzeau trîmbițele și tobele. De amîndouă părțile domnului erau boieri, călări pe cai albi. Lîngă vodă cîntau lăutarii cîntece de țară, precum s-au cîntat – am spus-o – tot de lăutari, și cînd a întrat Mihai Viteazul în Alba Iulia.
Călărind împreună, Strassburg întreabă pe domn cîți ostași mai poate strînge în țara lui. Iar domnul răspunde: 10 000 de călări și 2 000 de pedeștri „și suspinînd a adaus că pe vremea lui Mihai Viteazul erau 50 000 de oameni supt arme”. Atît de mult se păstra amintirea eroului! După aceea suedezul se informează în ce privește bogățiile țerii, și i se spune că se ia dijmă de la pește, sare, ceară, miere, cirezi de vite albe, turme. Venitul este de 300 000 de galbeni, afară de bir, care se obișnuia a se da în bani gata. Cu toate prădăciunile, așa de bogată era Țara Românească! Și i se arată că ar fi și mai bogată dacă de frica turcilor nu s-ar neglija căutarea minelor de aur și argint.
Domnul se plînge apoi de perversitatea supușilor săi, de sufletul lor gata de răscoală. El povestește cum au fost înfrînți boierii lui Matei și arată chiar, trecînd pe la Slobozia, afară de raza orașului, mormintele și crucea ridicată pe locul unde se dăduse lupta. Rákóczy n-a vrut să-i dea pe fugar, și el, Leon, ar fi dorit mult să taie nara dreaptă a lui Matei, pentru a-l scoate, prin această sluțire, din concurență.
Se oferă, în sfîrșit, și o petrecere militară, după moda Răsăritului. Domnul însuși aleargă în frunte și dă exemplul, țintind cu pușca, alții trag cu săgețile, și la urmă Leon împarte galbeni celor cari se distinseseră mai mult. Un nobil din suita lui Strassburg capătă, în loc de decorații, zece coți de mătasă, adusă din București.
Apoi carăle domnești duc pe sol la Dunăre, care se trece la Giurgiu, cetate slab întărită de turci.
Pe cînd Strassburg dădea înfățișarea Țerii Românești prin anul 1630, ceva se poate spicui din două izvoare accidentale privitoare la Moldova din acest timp.
Ele sînt amîndouă din vremea lui Gașpar vodă. Am putea face un capitol deosebit pentru acest Gratiani, care, cum am observat, merită să fie pus alături de Petru Cercel și de Despot. Iată trei personalități care vin din lumea apuseană și nici n-au timpul să se deprindă cu obiceiurile de țară sau, ca în cazul lui Petru Cercel, să se întoarcă la obiceiurile țerii, și cari isprăvesc cu toții prin catastrofa omului neadaptabil la mediu.
Ar fi încă un capitol de anormalitate, un intermezzo bizar și rar în istoria românilor din această stăpînire de doi ani de zile a lui Gașpar vodă în Moldova.
A fost o vreme cînd se credea că el era german din Graz. Gratiani nu vine însă din Graz, ci dintr-o localitate Gradačac, care se întîlnește pînă astăzi în Croația, în părțile vecine cu Peninsula Balcanică. Astfel el trece pentru cei mai mulți din contemporanii săi ca un croat. Vorbea limba sîrbească, curent. Chiar în cronica lui Miron Costin se citează cîteva cuvinte ale lui în această limbă: deprins cu norme de guvernare mai strînse, ca acelea din Europa centrală și apuseană, el se îndreaptă, într-un rînd, către boieri și li spune: „să respectați pe domnul vostru”. Chiar Montalbani, de care o să fie vorba aici, zice că, într-un moment de mare primejdie, cînd nu știa cum să scape, în mijlocul bătăliei pierdute, s-a adresat sîrbește către un intim al lui. Din această cauză, de îndată ce s-a așezat în scaun, a adus negustori din Raguza pe cari-i trimetea și în misiuni, de exemplu Giorgio de’ Gradi, care a mers pentru răscumpărarea unor prizonieri turci, crezînd să-și facă astfel mînă bună la Constantinopol. El a adus de asemenea cu dinsul pe așa-numiții uscoci: uscochi, în italiană, sînt un fel de haiduci slavi, din părțile Mării Adriatice mai ales din regiunea Segna în italienește, nemțește Zengg ori în sîrbește Senj, nu departe de Fiume, și cari continuau pe pirații ilirieni de pe Marea Adriatică; uscocii erau de obicei apărătorii cauzei creștine, fiind în serviciul republicei Veneției împotriva turcilor. Li se zice și morlahi, adică maurovlahi, „valahi negri”. (Coloarea înseamnă o anumită orientare geografică.)
