În ceea ce privește predica la sate, ni se spune că se făcea în limba ungurească. Mai tîrziu, în secolul al XVII-lea, această limbă a fost înlocuită în parte prin cea românească, pe cînd călugării erau în cea mai mare parte italieni.
Catolici, ne spune călugărul, se găsesc, firește, la Baia, care înfățișa pînă dăunăzi inscripții de morminte în limba germană sau latină. Aici erau 3 000 de vetre, din care 63 de familii, cu 316 oameni, catolici. Se aflau și cîțiva unguri, dar cei mai mulți sași. Se notează două biserici întregi și una pe jumătate ruinată, probabil a lui Alexandru cel Bun. Preoții se dăduseră după obiceiul pămîntului: erau căsătoriți.
La Tîrgul Neamțului, pe vremea aceea erau 250 de case: 74 ale catolicilor, pentru două biserici de lemn, preotul fiind sas.
În grupul de la Prut, Hușii sînt arătați cu 1 300 de case. Tocmai atunci se întemeia și episcopia de Huși, după ce Mihai Viteazul și aliații lui moldoveni, Aron Vodă și Ștefan Răzvan, dezrobiseră raiaua turcească ce asculta pînă atunci de episcopul, supus turcilor, de la Brăila. Se înseamnă 72 de case catolice, cuprinzînd 435 locuitori, la o biserică de lemn.
La Cotnari, din 3 500 de familii, sînt 198 catolice cu 1 083 membri. Aici erau trei biserici: două de piatră și una de lemn. Se mai păstra și un profesor de gramatică. Dascălul preda în limba ungurească și latină. Preotul fusese luteran și venise din Ardeal. Aici s-au găsit și cărți „eretice” ungurești.
La Suceava, cu 6 000 de case, din care 30 catolice, funcționa și un capelan, adus pentru soldații poloni și unguri, în număr de 2 000. Erau două biserici de piatră: predica se făcea în limba polonă pentru soldați, pentru ceilalți în „grecește”, cu tălmaciu moldovean.
La Vaslui, un preot, dar nu se spune numărul credincioșilor lui.
La Roman, în oraș, erau 400 de familii, dintre care 25 latine; membrii, 138, erau unguri cu două biserici de lemn. Preotul ținea împărtășania la dînsul acasă, băgată supt pat. La Săbăoani, Berindești (?), Tămășani, Răchiteni, Giudeni, Lăcășeni, 300 de familii catolice și 1 480 de oameni. Biserica din Săbăoani e de piatră și acoperită de domn.
Acestea sînt cele dintîi informații asupra populației catolice în Moldova și, pe alături, asupra populației orășenești a țerii, în genere.
XVI. Epoca lui Mihai Viteazul în mărturiile călătorilor
Ne găsim într-o epocă în care călătoriile sînt relativ dese pentru sfîrșitul veacului al XVI-lea și am fi dorit să avem alte amănunte cu privire la acei cîțiva ani cari formează cariera lui Mihai Viteazul.
Posedăm cu privire la această domnie o expunere în limba latină a isprăvilor lui Mihai, făcută pe baza unui „izvod”, mai probabil slavonesc, datorit logofătului Tudose, care a întovărășit pe domn în Ardeal – un boier de modă veche, cu oarecari cunoștinți și oarecare pricepere la scris, ori, mai bine, cu simțul că în asemenea vremi logofătul ar putea să fie puțintel și istoriograf. Acel care a făcut traducerea este un silezian, Balthazar Walther „cel tînăr”, rudă probabil cu acel Walther pe care l-am întîlnit cu prilejul călătoriei lui Bongars. Omul a stat o bucată de vreme la Tîrgoviște, – în ce calitate este greu de spus –, și a cunoscut acolo pe Andrei Taranowski, intimul voevodului, iar, pe cînd „prietenii” săi plecau spre casă prin Moldova, cu solul polon Golski, el se ducea la Poartă. Mihai Viteazul a cerut la un moment dat –, și a și căpătat, dar nu exact atunci cînd ii trebuiau și în proporțiile de care avea nevoie –, călăreți silezieni, acei „schlesische Reiter” cari joacă în istoria militară de la sfîrșitul veacului al XVI-lea un rol important; o cavalerie grea, cu platoșă, mult mai mult poloni decît germani: este posibil ca între acești cavaleri silezieni să fi fost și Walther. Spune însuși ceva, în prefața lui, cu privire la legăturile cu Țara Românească, dar e prea puțin ca să înțelegem ce a putut fi și ce misiune a îndeplinit la noi.
Ar fi fost de dorit, iarăși, ca, pe lîngă ce a crezut că trebuie să adauge, ca explicații generale, despre rosturile țerii înseși, să fi adaus amănunte geografice, lămuriri cu privire la moravuri, la impozite, la organizarea armatei etc., dar, deși genul acestei lucrări ar fi admis, ba chiar cerut să se dea aceste amănunte, nu le aflăm în ea; întîlnim, în schimb, lămuriri, care nu prea au însemnătate, cu privire la Alexandru cel Rău, un Lăpușneanu rătăcit din Moldova și strămutat la munteni, acel care era să taie pe Mihai Viteazul în momentul cînd i-a bănuit intențiile împotriva stăpînirii lui; se vorbește și de spînzurarea la Constantinopol a acestui Alexandru, cu alte lucruri aflate la curtea lui Mihai. Astfel fiind, nu-l putem pune între călători pentru că, deși a călătorit la noi, deși s-a legat prin activitatea lui de istoriografia noastră, cu toate acestea nu ni-a dat material de călătorie, ca acela din Sommer, din Graziani etc.
Și, pentru că a fost vorba de cronici privitoare la Mihai Viteazul, este și o altă cronică, netradusă în limbi străine, ci păstrată numai în românește, cronică în legătură cu foarte puternica familie a Buzeștilor, cari aveau o mulțime de moșii, dispunind de ținuturi întregi, și au luat parte de cea mai mare însemnătate în campaniile domnului lor. Avînd de multe ori în aceste campanii oarecare inițiativă, precum au avut și în ce privește politica lui Mihai, ei au vrut să se scrie istoria campaniilor acestuia în așa chip, încît să se reliefeze înainte de toate partea lor și chiar să se atribuie, cum se și face, începutul mișcării, nu lui vodă, ci acelora cari-l încunjurau, sfatului țerii, în fruntea căruia ar fi stat însăși ambițioasa influență a lui Radu Buzescu, Preda Buzescu și Stroe Buzescu, cei trei membri ai acestei puternice dinastii. „Cronica Buzeștilor”, foarte importantă din punctul de vedere al limbii, fiind scrisă însă de un cronicar de țară pentru oameni cari cunoșteau țara lor, evident că nu dă știri despre mediul românesc al luptelor eroului.
Mai avem apoi doar ici și colo cîte o informație subsidiară în rapoarte militare privitoare la luptele lui Mihai, cîteva note privitoare la orașe, la locurile pe unde au trecut ostile creștine la 1595, cînd, după bătălia de la Călugăreni, Mihai a fost silit să se retragă în munți și să aștepte ajutorul lui Sigismund Báthory și al lui Ștefan Răzvan, care părăsise Moldova ca să-i alerge în sprijin.
Această campanie, care a dus pe noii cruciați de la Tîrgoviște la București și de aici la Giurgiu, a făcut zgomot; la dînsa participaseră, nu numai români din Țara Românească și din Moldova și ardeleni de-ai lui Sigismund, între cari sași, dar, fiindcă era o expediție de cruciată, făcînd parte din pornirea generală a creștinătății contra turcilor, menită să ridice și entuziasmul religios pe o vreme cînd papa lupta împotriva protestantismului și trebuia să-și legitimeze autoritatea prin succese asupra păgînului, au venit și specialiști din Italia, și anume din Toscana. Ei au luat parte la asediul și cucerirea Giurgiului, operație de valoare supt raportul militar, și rapoartele acestor toscani ar merita din acest punct de vedere special o cercetare amănunțită.
Poate că e cel dintîi raport cu importanță tehnică pentru luptele care s-au desfășurat la noi. Se mai poate culege însă numai uneori cîte o lămurire privitoare la orașe, dar pentru organizarea armatei, pentru felul cum se făcea tabăra, cum se punea stra ja, pentru toată situația militară acest izvor are o deosebită importanță.
În afară de aceste lămuriri pe care le dă redactorul italian sînt, dealtfel, atîtea scrisori de străini cari au fost amestecați în luptele lui Mihai Viteazul și, iarăși, pentru unele puncte de amănunt, ele pot să ne lămurească. Astfel rapoartele nunciului Visconti, episcop de Cervia. Pentru tonul naiv în care sînt redactate și pentru sinceritatea, n-am zice sufletească, dar măcar de stil, pentru transparența populară a scrisului se pot recomanda și scrisorile unuia dintre frații de’ Marini Poli, despre cari s-a vorbit și mai înainte, Giovanni. Agentul acesta a lăsat o mulțime de scrisori, într-o italienească de ultima treaptă, așa cum se vorbea pe coasta dalmatină, cu o sintaxă care uneori aduce și a românește.
Sînt și unele știri franceze privitoare la acest război, dar toate mai mult după gazetele de atunci, gazete manuscrise, care cuprindeau, după localități, lucrurile de mai mare importanță petrecute în toată lumea. Cutare din ele reprodusă în facsimile la 1913, după originalul tipărit la Lyon, în 1595, dă, alături de lucruri secundare, și cutare informație din Brașov în care se spune cu ce preț se vindeau acolo vitele care făceau parte din prada românească.
Izvoare grecești privitoare la Mihai Viteazul sînt două, dar nici unul, nici altul nu dau lămuriri asupra țerii. Întîi avem o povestire în versuri, scrisă, cu caracter mai mult popular, de vistierul – nu marele vistier, ci vreun vistier al treilea, care făcea funcțiune de căpitan – Stavrinos, prins de adversarii lui Mihai Viteazul și închis într-o temniță din Bistrița, unde a scris, în nopțile luminoase, „la lumina stelelor”, povestea Viteazului. Apoi un alt grec, profesor la școala din Ostrog, în părțile rusești ale regatului Poloniei, unde era o școală cu caracter clasic, a scris o epopee a lui Mihai, imitînd, cu așa de modeste puteri, Gerusalemme Liberata a lui Torquato Tasso. Opera lui Gheorghe Palamed e mai puțin importantă tocmai pentru că e artificială, pompoasă, solemnă, decît naiva povestire, plină de orgoliu național grecesc –, căci se scot necontenit la iveală faptele palicarilor greci cari au luptat și la Călugăreni –, a lui Stavrinos.
Lucrurile acestea le spunem mai mult ca să nu se creadă că, dacă lipsesc știri de călători pe vremea lui Mihai Viteazul, lipsește și informația în izvoarele străine privitor la epoca lui. Își închipuie oricine că, pe o vreme de necontenite turburări, cînd voevodul se războia în toate direcțiile, la sud față de turci, la nord față de ardelenii unguri ai lui Andrei Báthory, la răsărit față de Ieremia Movilă și de sprijinitorii lui poloni, pe o vreme cînd războiul fierbea deci la toate hotarele, nu era răgaz să vie călători pe la noi.
Acum, din activitatea lui Mihai au rezultat lucruri foarte mari, care au trecut, și lucruri mai puțin mari în aparență, care au rămas. Cînd ajunge cineva să realizeze planuri ca ale lui în ordinea militară și politică, nu totdeauna rezultatele pot fi menținute, dar din faptul că au fost căpătate la un anume moment urmează o stare de spirit de încredere, de energie, de optimism, de îndrăzneală. Chiar dacă, deci, rezultatele căpătate la un anume moment nu se vor menținea, ele fac posibilă căpătarea din nou ale acelorași rezultate într-o epocă de viitor mai apropiată sau mai depărtată.
Acest lucru s-a întîmplat și pe vremea lui Mihai Viteazul. El a ajuns la lucruri pe care nu le avea măcar în planurile lui sau, admițînd că le-ar fi avut cu vremea, el a mers dintr-unul într-altul, ca odinioară Iustinian în refacerea Imperiului roman de apus.
S-a creat însă o stare de spirit de pe urma întreprinderilor lui care, ea, a călăuzit pe urmă istoria noastră aproape un veac. Așa încît, cînd se vorbește de Mihai Viteazul, nu trebuie să ne oprim la urmările imediate, ci să ținem samă de toată această înălțare și împuternicire a sufletului românesc. În locul celor cari primeau orice, incapabili să vadă altă politică decît cea turcească, în locul celor cari răbdau oricît de la ienicerii capitaliști, de la turcii, armenii și grecii din Constantinopol, în locul domnilor cari la cel dintîi semn se duceau la Poartă, și în locul unei țeri care, cînd primea vestea că domnul a fost exilat într-o insulă din Asia ori a fost spînzurat, n-avea nici un sentiment de revoltă, întîlnim după Mihai oameni mîndri, oameni tari, oameni hotărîți și oameni cari au conștiința că pot face ceva.
Se văzuse odată că un român poate să meargă pe drumul lui Alexandru Machedon, rîvnit de Mihai; au încercat și alții și atîtea s-au căpătat astfel; un popor care înainte nu se răscula, pe la întîia jumătate a veacului al XVII-lea, îndată ce nu-i place ceva, se răscoală; un popor care primea orice străin îndată ce el juca un rol mai mare, dintre greci și levantini, se ridică împotriva acestor străini; un popor care înainte îngăduia în toate pe turci a știut să facă în întîia jumătate a veacului al XVII-lea așa încît ei să nu-și mai afle rost în țară decît ca funcționari avînd rosturi speciale pe lîngă Divan; un popor care nici nu s-ar fi gîndit să poată alege un domn împotriva domnului trimis de Poartă și să se bată cu oastea în mijlocul căreia se găsește steagul trimis din Constantinopol, poporul acesta a cutezat a face altfel cînd a așezat în marginea Bucureștilor pe Matei Basarab contra lui Radu Vodă, fiul lui Alexandru din Moldova, numit de „împărat”. Așa ceva ar fi fost posibil oare fără dovada de energie națională încununată de succes și aureolată de glorie care e însăși domnia lui Mihai Viteazul? În aceasta stă importanța lui cea mai mare pentru dezvoltarea vieții noastre naționale.
După ce am explicat astfel lipsa de știri din călătorii pe vremea lui Mihai Viteazul, să venim la călătoriile care s-au făcut îndată după dînsul. Și începem cu acei puțini cari au fost pe la noi în vremea chiar a lui Mihai. Întii, după cronicarul Matei Strykowski, care, la 1574-6, în alaiul lui Andrei Taranowski, văzuse Hotinul, Bîrladul, Buzăul, între ziduri, Bucureștii, cu capul, proaspăt tăiat, al lui Ioan Vodă cel Cumplit, bătut în cuie, turcește, pe poarta curții,– un polon, un dușman.
Căci împotriva politicei de dezbinare a creștinilor îndreptată către Imperiul roman din Apus, de nație germanică politică, pe care o reprezintă Mihai, era în părțile răsăritene altă politică, avînd, în fond, aceeași idee de cruciată, dar își închipuia că ea trebuie atinsă, nu înfrîngînd pe turci de la început, ci înșelîndu-i, cîștigînd deocamdată tot ce se putea pe cale pașnică, – sau și pe calea armelor, dar fără declarație de război –, pentru ca, atunci cînd s-ar înfățișa momentul potrivit, să se tragă concluziile din această înaintare pe acoperitele. Politica aceasta desigur n-avea nimic cavaleresc, dar putea fi foarte diplomatică. Ea era preconizată de unul dintre cei mai importanți oameni pe cari i-a dat Europa orientală în această vreme, hatmanul și cancelariul polon Ioan Zamoyski, care el este învingătorul lui Mihai Viteazul, căci prin el au fost zdrobite planurile lui.
Originar din Zamosc, nu departe de granița noastră, avînd și legături cu părțile de nord ale Moldovei, el își făcuse studiile în Italia, la Padova. Un om de înaltă cultură, capabil însuși să însemne, în cea mai bună latinească, isprăvile pe care le-a îndeplinit. Față de noi s-a folosit de turburările provocate în Moldova prin cruciata împotriva turcilor și a înlocuit pe Ștefan Răzvan, care și el înlocuise pe Aron Vodă, prins de ardelenii lui Sigismund Báthory, printr-un boier foarte bogat, dintr-o familie foarte cunoscută, – un frate era mitropolit și ei toți aveau legături în Polonia și moșie acolo, dispunînd de un capital pe care l-au pus apoi în deosebite întreprinderi locale –, prin Ieremia Movilă.
Acum, cu prilejul instalării lui Ieremia Movilă, o sumă de poloni au văzut pentru întîia oară pămîntul Moldovei; alții, cari cunoșteau acest pămînt, au avut prilejul să-l revadă, și în povestirile privitoare la campania din 1595, a lui Zamoyski, întîlnim atîtea știri privitoare și la pămîntul moldovenesc. În special la un scriitor foarte distins, cu forma foarte îngrijită, Heidenstein, silezian, care între altele vorbește și de aspectul Iașilor pe vremea aceasta, de palatul domnesc, de cele trei biserici ortodoxe, de cea armenească, de baia turcească ce era în Iași și care s-a păstrat pînă dăunăzi.
Dealtfel s-ar putea pomeni pentru epoca imediat precedentă și un izvor oriental, un călător grec, care și el dă știri despre Iași, despre domnul care stătea în scaun, mai ales despre el, Petru Șchiopul.
Pe atunci, în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, veneau o mulțime de prelați greci în părțile noastre. Veneau pentru că biserica din Constantinopol, și tot așa bisericile celelalte, din Alexandria, Ierusalim, Antiochia, ai căror șefi s-au îmbulzit la noi în decursul acestui veac, ajunsese foarte săracă. Privilegiile mari care fuseseră acordate de turci la cucerire, au fost, mulțămită prezenței în fruntea afacerilor a unor viziri abuzivi și a unor sultani care-i îngăduiau pe aceștia, necontenit îngustate. Așa i s-a luat patriarhiei ba o clădire, ba alta, și ea a ajuns, ca să se mai poată menținea, să se adăpostească, la sfîrșitul veacului al XVI-lea, în paraclisul bisericii adause pe lîngă „ambasada”, capuchehaielîcul Munteniei la Constantinopol, în „casa lui Vlad”, ruda domnului de atunci (1586). Pe lîngă aceasta patriarhii erau schimbați foarte des, după pofta oricărui intrigant care plătea bani ca să fie așezat în acest loc de mai înaltă păstorie. Toate lucrurile acestea aduceau patriarhia în aceeași stare ca și stăpînirea domnilor noștri. Precum catastrofa financiară de pe vremea lui Mihai Viteazul a fost adusă, nu de datoriile lui Mihai însuși, deși cumpărase și el scaunul cu bani, ci de faptul că plata datoriilor domnilor anteriori trecea în sama domnului celui nou, așa încît el se trezea de la început zdrobit de asemenea sarcini, tot așa patriarhul avea răspunderea datoriilor acumulate. Și atunci patriarhul își lua uneori tălpășița și venea în Muntenia ori în Moldova, ba chiar în Polonia, în Rusia, în Moscova, vînzînd ce putea: moaște, titluri și privilegii pe bani.
Astfel un Nichifor Dascălu, un Teofan, patriarh de Ierusalim, un Chirii Lukaris, fost întîi patriarh de Alexandria, pe urmă și administrator al bisericii din Constantinopol, au fost oaspeții noștri. Și împreună cu dînșii veneau și clerici greci mai mărunți, cu acel Ieroteiu de Monembasia, care a și rămas la noi pînă a perit într-o răscoală, ca Matei al Mirelor, din orașul Sfîntului Nicolae, care s-a așezat ca egumen la Dealu, lîngă mormîntul lui Mihai Viteazul, ca mitropolitul muntean Luca, din Cipru, vestit pentru școala de caligrafie pe care a întemeiat-o și care, deși depus, a stat aici pînă la moarte, fiind îngropat, se spune, la schitul Izvoranu din Buzău. Dintre dînșii, Matei a continuat pe Stavrinos, scriind cronica lui Radu Șerban, biruitorul împotriva ungurilor și luptătorul împotriva turcilor, zugrăvind apoi domnia lui Alexandru Iliaș, a lui Radu Mihnea și așa mai departe. Iar un Doroteiu de Monembasia, care se crede acum a fi deosebit de Ieroteiu, a făcut și un cronograf, adică o istorie universală, începînd de la Facerea Lumii, pentru a trece la evrei, la romani, la bizantini, pînă se ajungea și, în timpurile mai nouă, la ai noștri.
Figura lui Petru Șchiopul o cunoaștem și din povestirea acestui oaspete, care, trecînd pe la Mihnea, a venit la Iași, fiind bine primit de domn, dăruit cu tain, și a stat de vorbă cu acesta, care i-a spus că se interesează de geometrie – am zice: de agrimensură – și, de fapt, cînd Petru a fugit în Apus, el a lăsat o însemnare a distanțelor făcute, a itinerariului urmat.
Pe urmă se dă o întreagă povestire despre familia lui Petru Vodă, arătîndu-se de ce origine este, ce rude are, care a fost cariera Domnului, – este și arătarea unui vis minunat al maicei lui.
După un grec, un rus, Trifon Corobeinicov, care mergea la Constantinopol pentru nevoile cneazului din Moscova, la 1593.
El vede Hotinul, cu cetate mică de piatră și locuitori puțini, cunoaște, în treacăt, Botoșanii, ca sat, ca și Ștefăneștii, în care sînt trei biserici și 450 de case, făcîndu-se și tîrg. lașul, – vechea capitală, Suceava, ar fi fost părăsită după un ordin formal de la turci, – fără cetate, e întărit numai în jurul curții domnești, care e de piatră, ca și unele din cele măcar zece biserici – altele fiind de lemn. Prin Corobeinicov avem descrierea bisericii Sfîntului Nicolae lîngă curte, cu însemnarea zugrăvelii, care, la alta, e și pe fața din afară a păretelui; ea are la mijloc și un turn de piatră. Coperișul e larg întins în strașină; partea unde stă domnul, în jeț îmbrăcat cu roșu, e încălzită. Se pomenește numele mitropolitului, Nicanor, lîngă care slujesc un „protopop”, Ioachim, patru preoți și doi diaconi. În oraș se notează „multe dugheni” pline de marfă.
Primit la Aron Vodă, drumețul vine cu ai lui, călare, pînă la scări. Vodă stă pe un loc înalt acoperit cu scumpe covoare, turcești, după cît se pare; în fața lui, fiind noapte, ard lumînări în sfeșnice. Grecul Calogerà, un cretan, vistier al Moldovei, stă lîngă stăpînul țerii; alți curteni, cu capetele goale, se află alături de el.
Aron întreabă, în picioare, de sănătatea țarului „și de întreaga lui împărăție”. Urmează obișnuita întrebare dacă aduce sau ba daruri, care, înfățișate, sînt întinse, după ordin, înaintea lui. Apoi se dă tainul și cărțile de trecere cu scutire de vamă. Drumul urmează prin „Cîmpul lui Dobrici” (Dobrogea), și se pomenesc tatarii cari atunci se așezaseră acolo, lîngă Babadag și „Caraus”, cari sînt deci mai vechi decît așezarea definitivă a nației în Bugeac.
Venind acum la apuseni, avem pentru această vreme un călător olandez, dealminteri singurul care a fost în părțile noastre. El se chiamă Dousa și a scris latinește cartea lui, din 1599, care descrie călătoria ce a făcut-o pe aici la 1597-82. E mai mult o însemnare a localităților prin care a trecut, dar ici și colo sînt și explicații. Dousa a văzut Hotinul, mergînd de acolo la Iași. Observă doar, în ce privește lașul, că este un oraș bine populat. A trecut pe la Țuțora, unde fusese tocmai întîlnirea armată a polonilor cu tatarii, care a îngăduit lui Ieremia Movilă ocuparea tronului Moldovei.
