Adaug că, în ce privește situația bisericii, în lipsa lui Zamoyski, supravegherea fusese exercitată de franciscanul bulgăresc Ioan Lillo.

    Cînd Bandini pleacă din Iași ca să se ducă la Bacău, i se trimit bagajele înainte pînă la Cotnari. Ajuns aici, e bine primit și face slujbă, în calitate de episcop călător, în condițiuni speciale. La 5 novembre sosește la Bacău chiar. Aici găsește casa parohială pustie, din biserică numai un turn dărîmat, odăjdiile putrede, altarul profanat, munți de gunoaie în grajd. În casa unde prelatul a fost poftit, bătea vîntul de toate părțile; de jur împrejur, nici un gard; o biată moară era singurul venit pe care-l mai avea episcopia. În ce privește pe orășeni, Bandini constată aceeași aplecare ospitalieră pe care toți călătorii o observă la români în general; locuitorii ies înaintea episcopului străin cu miere, ouă, pîne, ovăz pentru cai.

    Profitînd de sfaturile secretarului Kutnarski, se hotărăște apoi episcopul să cumpere altă casă și ia două clădiri vecine, locuite „de persoane infame”. Banii au fost căpătați cu împrumut de la un negustor italian orientalist cu totul, Iacob Celebi-cilibiu, cf. Cilibi Moise, va să zică la noi: om elegant, dar la turci este un titlu de mare onoare, însemnînd om distins, învățat. Iacob Celebi locuia în Iași, după ce casele au fost cumpărate și dăruite bisericii. Zamoyski recunoaște după aceasta pe Bandini ca vicariu în locul vacant cu venituri de moșie de la Trebeș, aproape de Bacău.

    Misionarul își începe deci călătoria prin orașe și sate, în octombre 1646, trecînd și prin centre mai însemnate de populație, ca și prin sate, așa încît în felul acesta, ceea ce constată el, ne dă icoana foarte bogată, nu numai a Moldovei catolice, dar a Moldovei în genere.

    Și în această călătorie adaug că el a fost ajutat de foarte puțină lume, cîțiva catolici pe cari-i citează: parohul din Cotnari, Gheorghe Grosul (un german „Gross”, romanizat cu desăvîrșire), un raguzan, Ioan „Zlatonius”.

    Să vedem deci cum se prezintă orașele Moldovei în descrierea lui Bandini.

    La Suceava Vasile Vodă va fi mers din cînd în cînd, deși n-avem dovezi despre aceasta, dar el a stat de obicei la Iași: dincolo era să se petreacă însă ultimul act al tragediei lui, cînd doamna Ecaterina, cu copilul ei Ștefan, păziți de Timuș Hminițchi, fiul hatmanului cazacilor și ginerele lui Vasile, a fost asediată în Suceava, mai multe luni de zile, un eveniment din cele mai interesante în cariera lui Vasile Lupu și din istoria noastră militară în veacul al XVII-lea. În afară de aceasta Suceava e un oraș părăsit, care se va mai învrednici de oarecare importanță numai după trecere de două-trei decenii, pe vremea lui Ioan Sobieski, cînd polonii au ocupat orașul, au întărit vechea cetate și erau gata s-o și apere împotriva turcilor.

    Capitala adevărată în vremea lui Vasile este astfel Iașii, pe care călătorul nostru îi cunoaște supt numele vechi unguresc de Iâszvasâr (vasăr înseamnă tîrg, văr, cetate).

    Orașul se înfățișa acum mult mai bine de cum îl cunoaștem la sfîrșitul veacului al XVI-lea prin călătorul care vorbește despre Petru Șchiopul, despre curtea lui și despre înfățișarea capitalei în această vreme.

    Nu mai sînt vechii negustori levantini veniți din Pera sau din coloniile venețiene: curentul acesta s-a oprit. În schimb însă sînt mai mulți negustori așezați, cu prăvălii statornice. Și din cauza originii boierilor țerii chiar, acuma Iașii capătă o înfățișare mai răsăriteană. Vechii lumi românești, pastorală pe jumătate, iar în clădirile principale gotică după modelul ardelean, i se substituie din ce în ce mai mult alta, orientală. Aceasta se vede pînă și din arhitectura clădirilor bisericești mai recente; încă de la zidurile mitropolitului Anastasie Crimca și ale lui Ștefan Vodă Tomșa, cum e Solca din Bucovina, atît de rău atinsă în timpul din urmă de nenorocirile războiului, se văd ornamente, în jurul ușilor și fereștilor, care amintesc pe acelea ce se văd la fiecare pas în răsăritul persan sau turcesc.

    După aceste norme Vasile Lupu însuși a ridicat în Iași biserica Trei Ierarhilor ori Treisfetitelor, după numele slavonesc, și, pe de altă parte, Golia, care exista însă în forma primitivă chiar din epoca lui Ioan Vodă cel Cumplit, zidită fiind de Ioan Golea Logofătul. În ambele biserici, – dintre care, adăugim, cea din urmă a fost foarte mult transformată în veacul al XVIII-lea, pe urma cutremurului de pe la 1730, care a dărîmat-o în parte, iar Trei Ierarhii au fost reparați fundamental, în sensul particular pe care-l atribuia acestui cuvînt răposatul Lecomte du Noüy, cu înlăturarea zidului încunjurător și a clopotniței fără de care bisericile noastre apar mici, fiind scoase din mediul lor –, s-a imitat în liniile esențiale biserica Galatei, a lui Petru Șchiopul, cea dintîi cu două turnuri în loc de unul, grămădindu-i însă ornamente care aproape o copleșesc. Auriturile de odinioară, pe care „restaurația” s-a îngrijit să le multiplice, aparțin, prin frumuseța acelor arabesce împleticite, fără îndoială artei orientale. Dealminterea și arhitectul care a lucrat la Trei Ierarhi și la Golia era originar din părțile Orientului.

    Prin urmare lașul acesta este mult mai frumos, mult mai bogat și strălucitor ca odinioară. Domnul care conducea Moldova în această vreme era, cum am spus și înainte, unul a cărui faimă se întindea foarte departe în Răsărit, și grecii vedeau în el pe mîntuitorul lor, pe restauratorul imperiului bizantin. La curtea lui Vasile se întîlneau o mulțime de greci, și vodă însuși vorbea românește stricat, cum se vede în scrisorile lui din exil, deși nu se poate zice că el a fost aducătorul, ocrotitorul și susținătorul înainte de toate al elementului grecesc. Grecii, fără să-i cheme cineva, se îmbulzeau în țara îmbogățirii răpezi. Pe lîngă aceasta reprezintanții de frunte ai bisericii orientale veneau să cerceteze țerile noastre, rămîind, o bucată de vreme, în deosebite rosturi pe lîngă domn: astfel un Atanasie Patelarie, fost patriarh de Alexandria, un Meletie Sirigul, dintre cei mai mari predicatori ai grecității contemporane, care s-a așezat și el, pe urmă, în Rusia. Influența patriarhului constantinopolitan, pe care am observat-o și în întîia jumătate a veacului al XVII-lea, acum cînd Vasile a devenit patronul acestei biserici, este covîrșitoare.

    Dar e foarte interesant, și a fost foarte folositor pentru dezvoltarea noastră, că, alături de ierarhii aceștia greci, așa de învățați, cu o faimă atît de mare, răzbat pe vremea aceasta la mitropolie, la episcopii, și români de baștină, precum din părțile Putnei răsare coborîtorul dintr-un neam de răzeși, Varlaam mitropolitul Moldovei, care, prin „Cartea” lui „de învățătură”, prin Cazania lui, răspîndită în tot cuprinsul pămîntului românesc, a făcut într-adevăr o mare faptă culturală pentru întreg poporul nostru.

    În același timp Vasile Lupu se înfățișează imitînd pe acel împărat bizantin al cărui nume îl luase – pentru că pe dînsul l-a chemat Lupu dintru început și numai după ce a ajuns domn și-a schimbat numele în Vasile –, ca dătător de legi, de „canoane”, de pravili, imitînd și pe Constantin cel Mare în dorința-i să aibă un sinod, să prezideze unul la Iași, unde face să se aprobe, dintr-o asemenea adunare de prelați români și ruși, Catehismul lui Petru Movilă. Am zice că se întoarce astfel sufletul românesc de la Chiev în Moldova, ca să fie admis, prin aceasta, pentru ortodoxia întreagă! Și totodată se întemeiază și o școală care a avut în fruntea ei pe Sofronie Poceațchi și pe alții din cei mai buni ucenici pe cari-i formase Chievul, între rutenii lui Petru Movilă. Iar pictori din Moscova, unde era o foarte bună școală de zugrăvie, tipografi tot din acel oraș, unde tiparul luase un mare avînt, se așază în Moldova, contribuind și ei la splendoarea acestei domnii lungi și bogate.

    Călătorul nostru crede că orașul e numit așa după văcarul care-și păștea boii pe locul unde s-a ridicat apoi curtea domnească; exact legenda Bucureștilor, cu „păstorul Bucur”. De fapt, nu un cioban a fost la începutul lașului, – numele nu se întîlnește numai aici, ci și în Argeș și în alte părți –, ci, de obicei, un „moș” plugar, deschizător de țarină și începător de sat.

    În prezent, Bandini notează, de la început, importanța comercială a unui centru care avea 15 000 case, deci 75 000 de locuitori. Aflăm, aiurea, și cifra de 28 000 de birnici și 30 000 de boieri și ostași cari nu plăteau. Erau șeizeci de biserici și unsprezece mănăstiri. Firește, în rîndul întîi se relevează Trei Ierarhii, zidită cu șase ani înainte și împodobită cu pietre sculptate artistic și, pe lîngă aceasta, cu un brîu de marmură neagră supt streașină; zidul de cetate cuprindea și un turn pătrat cu ceasornic. Se mai menționează și școala de lîngă mănăstire, care arsese la 1647, cu alte opt clădiri, în postul mare, bolțile singure scăpînd de pojar. De toate, sînt douăzeci de școli în tot orașul, socotind și pe cele armenești, dar numărul școlarilor nu întrece două sute. Școala era – poate după orientări de la Radu Mihnea – de slavonește și grecește în același timp, și cei dintîi cărturari de elinește s-au ridicat de aici, ca Nicolae Spătarul Milescu, traducător al Bibliei, iar, mai tîrziu, învățătorul lui Petru cel Mare și ambasador în China, în țara „chitaiților”.

    Se mai vorbește de mănăstirea de la nord în vii: este Sfîntul Atanasie de la Copou, care există și acum, purtînd o piatră de prin 1660, care amintește domnia lui Ștefan, fiul lui Vasile Lupu, și de cele două de la sud, Galata și Socola. În locul unde este astăzi Frumoasa, era mănăstirea lui Balica hatmanul, contemporan al Movileștilor, rudă de aproape cu dînșii și susținător al lor pînă la moarte. Tot acolo, mai departe, se vedea și atunci mănăstirea lui Aron Vodă sau Aroneanu, datînd de la sfîrșitul veacului al XVI-lea, iar, în cealaltă parte, Hlincea, care, cum se prezintă acuma, datează de pe vremea lui Vasile Lupu și a fiului său, dar, în forma de la început, era în legătură, cum se vede din documente, cu Zotu Spătarul, ginerele lui Petru Șchiopul.

    Orașul, spune Bandini, e foarte comercial. Pe aici trece marfa din Turcia, Tataria și Moscovia. Negoțul cu Moscovia, cu Rusia, se făcea și în secolul al XVI-lea: pe vremea lui Petru Rareș am văzut că erau negustori plătiți de sultan ca să cumpere anume blănuri și „os de pește” din Rusia, dar în al XVII- lea legăturile comerciale sînt mult mai întinse. Vinurile din Odobești se vor vinde în curînd, nu numai în Polonia, ca odinioară, ci și aici, în Rusia: vor fi chiar negustori anume cari vor face drumul în țara cazacilor cu vinurile noastre. Va ajuta la aceasta și încuscrirea cu Timuș, fiul hatmanului bețiv al unor țerani răsculați cari întemeiaseră un stat cu adevărat „bolșevic”. Fata lui Vasile, frumoasa Ruxandra, a fost măritată după acest sălbatec, urît la față, însemnat de vărsat, care-și mînca unghiile în ziua nunții, îmbătîndu-se împreună cu prietenii și puind pe lăutarii ucrainieni să „zică” alături de „muzică turcească” a lui Vodă, socrul. De aici, între altele, a ieșit și existența negustorilor cazaclii, cari mergeau acolo; și acuma este la Odobești o biserică, părăsită, a cazacliilor. Ba negustorii aceștia treceau pînă la Șarhorod, localitate importantă pe vremea aceasta, ai cării locuitori apar uneori în actele noastre. Călătorii care raportau foarte mult. Blănurile de vulpe albă, neagră, de exemplu, erau cunoscute în țerile noastre din a doua jumătate a veacului al XVII-lea, și cu ele se cumpărau demnitarii de la Poartă, cînd stăpînirea voevodului era amenințată.

    Fiind Iașii un oraș așa de însemnat în ce privește negoțul, – ca și Bucureștii lui Matei Vodă, dealtfel –, locuitorii erau foarte amestecați. Bandini însemnează: români, unguri – nu pentru număr, ci pentru religie –, armeni, greci, bulgari (e foarte greu într-o epocă mai veche să se facă deosebirea între bulgari și sîrbi). Vin apoi albanezi, turci, tatari, poloni, ruși, sași, muscali, cîțiva italieni.

    Iată ce zice Bandini despre curte: e încunjurată de un zid supțire la răsărit, fără turnuri și fără șanț: cetatea nu mai joacă deci un rol militar. În celelalte părți e un simplu zăplaz de lemn. Casa n-are nici un fel de aparență, dar înăuntru este bogată.

    În ce privește aspectul general al orașului, celor ce-l văd de departe li se pare o „nouă Romă”, – cea dintîi însemnare a pitorescului lașului. Cît privește locuințile boierilor, cîteva dintr-însele sînt, după gustul acestui italian, „splendide”. În momentul cînd scrie dinsul, unii dintre ei se gîndeau să-și facă gospodării numai din piatră, din cauza focurilor, căci în 1646 fuseseră patruzeci de incendii, iar, în cel următor, cînd se scrie cartea, în patru luni, cinsprezece, arzînd și biserici. Casele sărăcimii sînt încă tot așa de nenorocite ca și odinioară.

    Trecînd în special la credincioșii lui, misionarul observă că erau 1 000 de unguri odinioară, dar acum au rămas numai 300: cei mai mulți dintre dînșii locuiau în jurul orașului. Pe lîngă aceștia, de un an de zile, domnul întrebuința și 130 de ostași calvini, unguri. Biserica catolică era de lemn și piatră. Pe lîngă dînsa subzista și o biserică parohială: era însă foarte puțin cercetată; laicii abia veniau. Vasile căutase să facă și o școală catolică, dorind ca și ai lui să învețe latinește, la iezuiți. Față de preotul italian erau nemulțumiri din partea credincioșilor de altă nație. Acești misionari franciscani fuse seră introduși supt Alexandru Iliaș de Batiste, care nu este altul decît Vevelli. Boierimea se arată foarte nemulțămită de această ocrotire din partea domnului: „el poate da ce este al lui, dar, dacă dă un lucru străin, atîta timp are putere cît stăpînește el; isprăvind el, isprăvește și dania”. În ultimul timp se adusese și un preot ungur, un anume Gașpar, care recomanda izgonirea iezuiților, aducînd ca exemplu ce s-a făcut la Veneția, dar Vasile, influențat de italieni, îl împiedecă de a predica, și, cum el se îndărătnicește să funcționeze, e atacat cu bățul, ba era să fie și omorît în biserică, de nu intervenea Kutnarski.

    Se aduce cazul la divan, și această judecată este și ea expusă de Bandini, care ni arată astfel cum se dezvolta pe atunci județul înaintea sfatului domnesc. Clericul se plînsese că a fost bătut, că i s-au smuls fire din barbă. Vodă întreabă în numele cui a fost gonit, de ce s-a găsit în altar o secure și un băț. „Știi ce a spus domnul lui Petru, care purta sabie? Cine ridică sabia de sabie va pieri.” Dacă ar fi fost lovit un moldovean, era să fie condamnat la moarte. Și, îndreptîndu-se către oameni: „cui vi se pare mai folositor în legea voastră pentru slujba dumnezeiască, dați-i cheile, biserica și casa în mîni. Iar voi, călugărilor, încetați de a ațîța mulțimea și de a ridica turburări, de a mișca poporul, căci altfel vă voi goni cu rușine din această țară a mea. Plecați de aici, mincinoșilor, oameni fără obraz și conștiință”.

    În ce privește legăturile dintre ortodocși și catolici, e interesant ce ni se spune despre o discuție între postelnicul Ienachi, un fel de ctitor și el al bisericii catolice, și doi iezuiți poloni învățați, cu privire la papa și la patriarh. În general pe atunci chestiile acestea de confesie căpătaseră o foarte mare importanță: fost patriarh de Constantinopol, Chirii Lukaris trecuse, se zice, la calvinism în ascuns și primise catehismul lor, înclinînd în partea aceasta calvină ca să se împotrivească ingerinților iezuiților francezi, mai ales, de acolo, din Constantinopol.

    Solomon Bîrlădeanu, boier foarte cucernic, care dădea frumoase icoane bisericii ieșene a Sfîntului Teodor, luase un loc de la biserica latină. Mitropolitul Varlaam nu a urmat domnia în toleranță, ci s-a opus la ridicarea școlii catolice la Vasile Vodă Lupu. Acesta, din partea lui, era de părere că „este rușine să se vadă că se ceartă” – între catolici chiar – „aceia cari după chemarea lor trebuie să aducă pacea, s-o ajute și să o înainteze”. El știa și relele moravuri ce pătrunseseră în clerul catolic din țara sa: pentru un vas cu vin, o fată e măritată pe rînd cu doi bărbați în opt zile.

    Afară de această descriere a Iașilor, avem la Bandini note privitoare la Suceava. Aici misionarul găsește încă o populație destul de numeroasă, destul de bogată, ocupîndu-se de comerț și avînd ceva din rosturile de odinioară. Populația aceasta se compunea din două elemente: unul românesc, altul armenesc, armenii din Suceava sînt o populație foarte veche, foarte importantă, așa încît acesta e singurul oraș în care există un șoltuz, un șef al municipalității (șoltuz vine de la schultheiss german trecut prin poloni) armean și unul român. În momentul acela însă numărul armenilor nu era copleșitor față de al românilor; erau 20 000 de români și numai 3 000 de armeni.

    Despre cetate nu se vorbește nimic. În ce privește mitropolia, – ea era instalată, nu, ca la început, în biserica Mirăuților, pe care austriecii au reparat-o în timpul din urmă în chip foarte protocolar, dar destul de urît, cu țiglele ei colorate și cu zugrăveala de caracter străin. Fusese strămutată la biserica înălțării. Se vorbește și de moaștele Sfîntului Ioan cel Nou din Suceava, grec din Trapezunt, venit ca negustor la Cetatea Albă și martirizat de tatari acolo, pe la jumătatea veacului al XIV-lea. Afară de mitropolie mai sînt șeisprezece biserici românești, trei mănăstiri; se vorbește și de „mănăstirea călugărițelor”, care era cea de la Ițcani, foarte interesanta bisericuță din vale, cuprinzînd și morminte de la sfîrșitul secolului al XVI-lea. Vlădica armenesc își avea reședința într-o clădire care după formă pare să fi fost întîi a noastră, Zamca, în apropierea chiar a orașului. Pe lîngă aceasta mai erau patru biserici aparținând armenilor.

    Alte lucruri privitoare la Suceava sînt numai însemnările relative la legăturile cu domnia. Căci primăvara domnii stau încă acolo.

    Se mai notează că orașul avea importanță comercială: avem și acte din Bistrița Ardealului privitoare la oamenii de acolo, care veneau și petreceau în Suceava, întîmplîndu-se a face și scandal, pînă-i opreau străjerii. Drumul către Ardeal ținea numai trei zile.

    În ce privește pe catolici, ei sînt foarte puțini; au și uitat limba, fiind întru toate asemenea românilor. Biserici de-ale lor erau numai două de piatră, altele fiind în ruine; una se afla chiar în grădina domnului, stricată și profanată, o a doua, la nord de curte, fusese înnoită la 1638. Mai e vorba de vechi manuscripte bisericești, de ajutorul dat de Ieremia Movilă acestei biserici; apoi sînt note ca în Miron Costin, pe care l-a cunoscut Bandini, despre începuturile Sucevei.

    Lîngă Suceava, mai la sud, era vechea cetate a Siretiului, unde pe vremea aceea se mai păstra încă amintirea trecutului. Pe deal, la răsărit, se arăta fosta mănăstire a dominicanilor, în care Margareta, mama lui Petru și a lui Roman Vodă, bunica lui Alexandru cel Bun, își ținea călugării favoriți. Mănăstirea era aproape distrusă, dar se păstra tradiția că se îndeplinesc minuni la izvorul de acolo, și, fiindcă, la 1641, un boier umblase la izvor fără să țină samă de caracterul lui sacru, el a fost pedepsit cu moartea, imediat. Acel care adusese mai multă scădere orașului ar fi fost un domn mai vechi, pe care scriitorul îl califică de „tiran infam”, adăugind că pe urmă a fost omorît de sabie turcească, ceea ce nu poate însemna decît Ioan Vodă cel Cumplit, care, cine știe de ce, avea în popor porecla de Belicîne.

    Românii păstrau trei biserici, dintre care una de lemn; armenii, două, ceea ce arată că fusese o colonie importantă armenească și aici. Averea bisericii catolice se împrăștiase; din bibliotecă o parte se găsea chiar la Miron Costin.

    Ca o veche capitală trebuie să se recunoască Baia. Pe vremea aceea era într-o situație mult mai bună ca acum. Avea 6 000 de locuitori, în 1 000 de case. Pe lîngă ceea ce face încă însemnătatea regiunii, livezile de fructe, foarte bogate în special la Rădășeni, se mai pescuiau acolo păstrăvi pentru masa voevodului.

    Bandini a găsit o biserică în bune tradiții: aceea din curtea proprietății de astăzi era atunci întreagă, și ni se spune că putea fi socotită drept cea mai mare din Moldova, cu turnul înalt de piatră, cu cele cinci altare, cu baptisteriul ei. Inscripția de fundație a văzut-o încă. Erau acolo și cîteva steaguri de război ale Moldovei, poate lăsate de Ștefan cel Mare însuși, în amintirea luptei de la Baia: unul cu Schimbarea la față, altul cu Învierea Maicii Domnului.

    În ce privește organizația coloniei catolice, ea era foarte slabă. Odinioară fusese preot un spițer al lui Petru Șchiopul, Iacob Otth, care nu fusese măcar un preot și fugise cu o nevastă, furînd vase de argint. Pe urmă a venit un ungur; un al treilea a fost gonit pentru scandal; iar după aceea s-au așezat franciscani slavi.

    Biserici românești, ca și acum, erau două de piatră: una a lui Ștefan cel Mare, cu un foarte delicat bour săpat deasupra întrării, și alta a lui Petru Rareș, foarte bine păstrată și care, din fericire, n-are nevoie de reparații.

    Se aflau și arhive municipale la Baia, care însă au dispărut, căci se spune că de mult se dăduse un privilegiu locuitorilor, în care se cuprindea ca pricinile mai însemnate să fie hotărîte de dînșii în oraș, și nu de domn, prevăzîndu-se și dreptul de azil pentru osînditul la moarte, de către domn sau judecătorul domnului, care reușea să pătrundă în cimitir, întocmai ca în catedralele din apusul medieval.

    Să ne îndreptăm acuma, împreună cu acest călător, către Hirlău.

    Acolo, fusese, cum am mai spus, o bucată de vreme capitala Moldovei, pe vremea lui Radu Mihnea. Bandini vede o biserică, ce se păstrează și acum, foarte bine, cu o ușoară reparație: a lui Ștefan cel Mare, și alta a lui Petru Rareș, afară de cele două de lemn. Dar stătea încă atunci și palatul lui Radu Mihnea, în „stil italian”, în care domnia venea să petreacă uneori. Locul unde a fost se cunoaște și acuma prin modîlca mare de pămînt care-i ascunde rămășițile.

    Misionarul știe că aici au fost odinioară unguri pentru vii, avînd 500 de case, dar biserica lor de piatră era pustie și descoperită: românii luaseră clopotul.

    De la Hîrlău, coborînd puțin mai la sud, e Cotnarul. Bandini află că vierii cei mai vechi veniseră aici din Ungaria. Și pe această vreme aveau vii și domnul și boierii, ba încă și mitropolitul, dacă nu episcopii catolici, după cari un deal se zicea: „1a biscup”. Episcopul polon își dăduse osteneala să petreacă la Cotnari cîtva timp, dar la plecare luase 2 000 de scuzi și toată averea bisericii, ca să nu se mai întoarcă, și păharnicul trimesese după dinsul oameni călări, cari l-au prins, l-au legat și l-au adus înapoi. Comunitatea catolicilor, cu trei lăcașuri, avea din viile sale pe an o sută de vase cu vin pe care-l vindea cu 15 scuzi. Locuitorii mai erau sași și unguri, cei din urmă fiind mai mulți, dar cei dintîi mai bogați. Dăinuia și o școală, cu un dascăl sas pentru cetit și scris. Români erau mai puțini. Fuseseră odată trei „frății” bisericești la catolici: una a ungurilor, două ale sașilor, care se uniseră între dînsele, și se adauge o breaslă a măcelarilor.

    La Piatra, se spune că fusese și ea odinioară un cuib unguresc: Piatra lui Crăciun sau Karacsonkö, dar erau acum numai trei case de unguri, dintre care doar într-una se mai vorbește ungurește. Și românii erau puțini: 300 de case, abia 1 000 de locuitori, avînd două biserici, una de piatră, zugrăvită, care este și acum în ființă, ca unul din cele mai frumoase monumente ale epocei lui Ștefan cel Mare, Sf. Ioan, care a scăpat netencuită, înăuntru și în afară.

    Nu se uită mănăstirea vecină a Bistriței, unde erau schivnici, cari se dedau creșterii albinelor, datină care s-a păstrat pînă în zilele noastre. Aici continua un trai foarte strict al călugărimii. Călătorul întrebuințează trei rînduri latinești ca să descrie mămăliga, care pe vremea aceea nu se făcea poate din mei, ci din porumb: „Ei socot ca lucrul cel mai plăcut ca din făină de mei să facă o plăcintă pe care o coc în cenușă fără sare și o mănîncă la sărbătorile cele mari. Altfel nu mănîncă decît fructe și legume, buruieni. Se îmbracă în haine de lînă sau păr, niciodată de în”, – prin urmare vechea cămașă era exclusiv de în. Casele lor sînt goale; schivnicii n-au decît o icoană; dorm pe paturi de lemn. Dar sînt gospodari foarte buni, au albinele și grădinile lor și se ocupă și cu o industrie specială, făcînd mătănii și coșulețe.

    Desigur foarte interesantă caracterizare a vieții mănăstirilor la noi pe la 1650, de un călugăr catolic.

    La Neamțul vecin – trei biserici de lemn, pentru 400 de oameni –, se pomenesc vechii „sași” bogați și rămășițele bisericii de zid; se mai păstra un iiturghieriu husit. Cetatea vecină, cu zid dublu, pod și poartă, ale cării dimensiuni se dau, cu stîlpi de piatră, înalți de optzeci de picioare, are și biserica Sf. Nicolae, cu frumoase picturi. La Hangu, sus, sînt două lăcașuri de pustnici.

    La Roman, odinioară capitala Moldovei de jos, se admiră situația frumoasă, bogăția lanurilor de ovăz și „mei”. Aici nu se mai găsesc credincioși latini, biserica ungurească fiind cu totul ruinată: un armean ii cumpărase locul. Căci în Roman nu mai sînt decît români și armeni, aceștia mai bogați decît românii, avînd casele și piețele cele mai bune; ei ar fi și mai afabili. Toți sînt negustori și cărăuși. Erau zece biserici românești, dintre care patru de piatră, cu episcopia în frunte, care datează de pe vremea lui Roman Vodă, întemeietorul orașului, și cuprindea mormîntul mamei lui Alexandru cel Bun.

    La Bacău, ne găsim într-o regiune unde catolicismul avuse odinioară o foarte mare importanță, dar din ea rămăsese mai mult tradiția despre doamna Margareta, –de care se vorbea și la Baia și la Cîmpulungul muntean–, care ar fi fost marea ocrotitoare odinioară a legii apusene. Se mai păstra o casă episcopală lîngă o mănăstire în ruină, unde fuseseră franciscani; episcopi poloni, ca Adam Goski, veniseră în ultimul timp pe acolo, dar pentru moment catolicii erau într-o părăsire desăvîrșită. Ultimul episcop care fusese, Gavril Fredro, plecase și cu scandal, iar preotul lăsat în urmă nu îngrijea de nimic, ținînd împărtășenia într-o odaie unde umblau cînii; averea se împrăștiase.

    Erau, în schimb, trei biserici românești, dintre care două de piatră, una dintre dînsele a lui Alexandru, fiul lui Ștefan cel Mare, acel „Sandrin” care a murit ca ostatec la Constantinopol. Aici s-au găsit, acum cîtva timp, și morminte vechi cu țesături foarte interesante în fir de aur. Bandini adauge că lîngă oraș era și o mănăstire unde stăteau domnii.

    Și ca organizație a orașului este o notă interesantă, căci se spune că, locuitorii fiind în parte catolici, în parte ortodocși, unguri și români, se alegeau șoltuzii pe rînd dintr-un neam și din celait.

    Și despre Ocna știrile sînt deosebit de importante. Fiecare casă e datoare să lucreze, ea însăși sau printr-un delegat, pe care-l plătea, la scosul sării, și anume era datoare să deie patruzeci de „pietre de sare” pe săptămînă pentru domnie. Dacă nu se ținea vreuna din îndatorirea aceasta, i se cerea de două ori mai mult. Și două sate vecine erau supuse la aceeași dare. Pentru fiecare piatră se dau bani de argint, aspri moldovenești, cari valorau cît doi solizi poloni.