Izvoare grecești privitoare la Mihai Viteazul sînt două, dar nici unul, nici altul nu dau lămuriri asupra țerii. Întîi avem o povestire în versuri, scrisă, cu caracter mai mult popular, de vistierul – nu marele vistier, ci vreun vistier al treilea, care făcea funcțiune de căpitan – Stavrinos, prins de adversarii lui Mihai Viteazul și închis într-o temniță din Bistrița, unde a scris, în nopțile luminoase, „la lumina stelelor”, povestea Viteazului. Apoi un alt grec, profesor la școala din Ostrog, în părțile rusești ale regatului Poloniei, unde era o școală cu caracter clasic, a scris o epopee a lui Mihai, imitînd, cu așa de modeste puteri, Gerusalemme Liberata a lui Torquato Tasso. Opera lui Gheorghe Palamed e mai puțin importantă tocmai pentru că e artificială, pompoasă, solemnă, decît naiva povestire, plină de orgoliu național grecesc –, căci se scot necontenit la iveală faptele palicarilor greci cari au luptat și la Călugăreni –, a lui Stavrinos.

    Lucrurile acestea le spunem mai mult ca să nu se creadă că, dacă lipsesc știri de călători pe vremea lui Mihai Viteazul, lipsește și informația în izvoarele străine privitor la epoca lui. Își închipuie oricine că, pe o vreme de necontenite turburări, cînd voevodul se războia în toate direcțiile, la sud față de turci, la nord față de ardelenii unguri ai lui Andrei Báthory, la răsărit față de Ieremia Movilă și de sprijinitorii lui poloni, pe o vreme cînd războiul fierbea deci la toate hotarele, nu era răgaz să vie călători pe la noi.

    Acum, din activitatea lui Mihai au rezultat lucruri foarte mari, care au trecut, și lucruri mai puțin mari în aparență, care au rămas. Cînd ajunge cineva să realizeze planuri ca ale lui în ordinea militară și politică, nu totdeauna rezultatele pot fi menținute, dar din faptul că au fost căpătate la un anume moment urmează o stare de spirit de încredere, de energie, de optimism, de îndrăzneală. Chiar dacă, deci, rezultatele căpătate la un anume moment nu se vor menținea, ele fac posibilă căpătarea din nou ale acelorași rezultate într-o epocă de viitor mai apropiată sau mai depărtată.

    Acest lucru s-a întîmplat și pe vremea lui Mihai Viteazul. El a ajuns la lucruri pe care nu le avea măcar în planurile lui sau, admițînd că le-ar fi avut cu vremea, el a mers dintr-unul într-altul, ca odinioară Iustinian în refacerea Imperiului roman de apus.

    S-a creat însă o stare de spirit de pe urma întreprinderilor lui care, ea, a călăuzit pe urmă istoria noastră aproape un veac. Așa încît, cînd se vorbește de Mihai Viteazul, nu trebuie să ne oprim la urmările imediate, ci să ținem samă de toată această înălțare și împuternicire a sufletului românesc. În locul celor cari primeau orice, incapabili să vadă altă politică decît cea turcească, în locul celor cari răbdau oricît de la ienicerii capitaliști, de la turcii, armenii și grecii din Constantinopol, în locul domnilor cari la cel dintîi semn se duceau la Poartă, și în locul unei țeri care, cînd primea vestea că domnul a fost exilat într-o insulă din Asia ori a fost spînzurat, n-avea nici un sentiment de revoltă, întîlnim după Mihai oameni mîndri, oameni tari, oameni hotărîți și oameni cari au conștiința că pot face ceva.

    Se văzuse odată că un român poate să meargă pe drumul lui Alexandru Machedon, rîvnit de Mihai; au încercat și alții și atîtea s-au căpătat astfel; un popor care înainte nu se răscula, pe la întîia jumătate a veacului al XVII-lea, îndată ce nu-i place ceva, se răscoală; un popor care primea orice străin îndată ce el juca un rol mai mare, dintre greci și levantini, se ridică împotriva acestor străini; un popor care înainte îngăduia în toate pe turci a știut să facă în întîia jumătate a veacului al XVII-lea așa încît ei să nu-și mai afle rost în țară decît ca funcționari avînd rosturi speciale pe lîngă Divan; un popor care nici nu s-ar fi gîndit să poată alege un domn împotriva domnului trimis de Poartă și să se bată cu oastea în mijlocul căreia se găsește steagul trimis din Constantinopol, poporul acesta a cutezat a face altfel cînd a așezat în marginea Bucureștilor pe Matei Basarab contra lui Radu Vodă, fiul lui Alexandru din Moldova, numit de „împărat”. Așa ceva ar fi fost posibil oare fără dovada de energie națională încununată de succes și aureolată de glorie care e însăși domnia lui Mihai Viteazul? În aceasta stă importanța lui cea mai mare pentru dezvoltarea vieții noastre naționale.

    După ce am explicat astfel lipsa de știri din călătorii pe vremea lui Mihai Viteazul, să venim la călătoriile care s-au făcut îndată după dînsul. Și începem cu acei puțini cari au fost pe la noi în vremea chiar a lui Mihai. Întii, după cronicarul Matei Strykowski, care, la 1574-6, în alaiul lui Andrei Taranowski, văzuse Hotinul, Bîrladul, Buzăul, între ziduri, Bucureștii, cu capul, proaspăt tăiat, al lui Ioan Vodă cel Cumplit, bătut în cuie, turcește, pe poarta curții,– un polon, un dușman.

    Căci împotriva politicei de dezbinare a creștinilor îndreptată către Imperiul roman din Apus, de nație germanică politică, pe care o reprezintă Mihai, era în părțile răsăritene altă politică, avînd, în fond, aceeași idee de cruciată, dar își închipuia că ea trebuie atinsă, nu înfrîngînd pe turci de la început, ci înșelîndu-i, cîștigînd deocamdată tot ce se putea pe cale pașnică, – sau și pe calea armelor, dar fără declarație de război –, pentru ca, atunci cînd s-ar înfățișa momentul potrivit, să se tragă concluziile din această înaintare pe acoperitele. Politica aceasta desigur n-avea nimic cavaleresc, dar putea fi foarte diplomatică. Ea era preconizată de unul dintre cei mai importanți oameni pe cari i-a dat Europa orientală în această vreme, hatmanul și cancelariul polon Ioan Zamoyski, care el este învingătorul lui Mihai Viteazul, căci prin el au fost zdrobite planurile lui.

    Originar din Zamosc, nu departe de granița noastră, avînd și legături cu părțile de nord ale Moldovei, el își făcuse studiile în Italia, la Padova. Un om de înaltă cultură, capabil însuși să însemne, în cea mai bună latinească, isprăvile pe care le-a îndeplinit. Față de noi s-a folosit de turburările provocate în Moldova prin cruciata împotriva turcilor și a înlocuit pe Ștefan Răzvan, care și el înlocuise pe Aron Vodă, prins de ardelenii lui Sigismund Báthory, printr-un boier foarte bogat, dintr-o familie foarte cunoscută, – un frate era mitropolit și ei toți aveau legături în Polonia și moșie acolo, dispunînd de un capital pe care l-au pus apoi în deosebite întreprinderi locale –, prin Ieremia Movilă.

    Acum, cu prilejul instalării lui Ieremia Movilă, o sumă de poloni au văzut pentru întîia oară pămîntul Moldovei; alții, cari cunoșteau acest pămînt, au avut prilejul să-l revadă, și în povestirile privitoare la campania din 1595, a lui Zamoyski, întîlnim atîtea știri privitoare și la pămîntul moldovenesc. În special la un scriitor foarte distins, cu forma foarte îngrijită, Heidenstein, silezian, care între altele vorbește și de aspectul Iașilor pe vremea aceasta, de palatul domnesc, de cele trei biserici ortodoxe, de cea armenească, de baia turcească ce era în Iași și care s-a păstrat pînă dăunăzi.

    Dealtfel s-ar putea pomeni pentru epoca imediat precedentă și un izvor oriental, un călător grec, care și el dă știri despre Iași, despre domnul care stătea în scaun, mai ales despre el, Petru Șchiopul.

    Pe atunci, în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, veneau o mulțime de prelați greci în părțile noastre. Veneau pentru că biserica din Constantinopol, și tot așa bisericile celelalte, din Alexandria, Ierusalim, Antiochia, ai căror șefi s-au îmbulzit la noi în decursul acestui veac, ajunsese foarte săracă. Privilegiile mari care fuseseră acordate de turci la cucerire, au fost, mulțămită prezenței în fruntea afacerilor a unor viziri abuzivi și a unor sultani care-i îngăduiau pe aceștia, necontenit îngustate. Așa i s-a luat patriarhiei ba o clădire, ba alta, și ea a ajuns, ca să se mai poată menținea, să se adăpostească, la sfîrșitul veacului al XVI-lea, în paraclisul bisericii adause pe lîngă „ambasada”, capuchehaielîcul Munteniei la Constantinopol, în „casa lui Vlad”, ruda domnului de atunci (1586). Pe lîngă aceasta patriarhii erau schimbați foarte des, după pofta oricărui intrigant care plătea bani ca să fie așezat în acest loc de mai înaltă păstorie. Toate lucrurile acestea aduceau patriarhia în aceeași stare ca și stăpînirea domnilor noștri. Precum catastrofa financiară de pe vremea lui Mihai Viteazul a fost adusă, nu de datoriile lui Mihai însuși, deși cumpărase și el scaunul cu bani, ci de faptul că plata datoriilor domnilor anteriori trecea în sama domnului celui nou, așa încît el se trezea de la început zdrobit de asemenea sarcini, tot așa patriarhul avea răspunderea datoriilor acumulate. Și atunci patriarhul își lua uneori tălpășița și venea în Muntenia ori în Moldova, ba chiar în Polonia, în Rusia, în Moscova, vînzînd ce putea: moaște, titluri și privilegii pe bani.

    Astfel un Nichifor Dascălu, un Teofan, patriarh de Ierusalim, un Chirii Lukaris, fost întîi patriarh de Alexandria, pe urmă și administrator al bisericii din Constantinopol, au fost oaspeții noștri. Și împreună cu dînșii veneau și clerici greci mai mărunți, cu acel Ieroteiu de Monembasia, care a și rămas la noi pînă a perit într-o răscoală, ca Matei al Mirelor, din orașul Sfîntului Nicolae, care s-a așezat ca egumen la Dealu, lîngă mormîntul lui Mihai Viteazul, ca mitropolitul muntean Luca, din Cipru, vestit pentru școala de caligrafie pe care a întemeiat-o și care, deși depus, a stat aici pînă la moarte, fiind îngropat, se spune, la schitul Izvoranu din Buzău. Dintre dînșii, Matei a continuat pe Stavrinos, scriind cronica lui Radu Șerban, biruitorul împotriva ungurilor și luptătorul împotriva turcilor, zugrăvind apoi domnia lui Alexandru Iliaș, a lui Radu Mihnea și așa mai departe. Iar un Doroteiu de Monembasia, care se crede acum a fi deosebit de Ieroteiu, a făcut și un cronograf, adică o istorie universală, începînd de la Facerea Lumii, pentru a trece la evrei, la romani, la bizantini, pînă se ajungea și, în timpurile mai nouă, la ai noștri.

    Figura lui Petru Șchiopul o cunoaștem și din povestirea acestui oaspete, care, trecînd pe la Mihnea, a venit la Iași, fiind bine primit de domn, dăruit cu tain, și a stat de vorbă cu acesta, care i-a spus că se interesează de geometrie – am zice: de agrimensură – și, de fapt, cînd Petru a fugit în Apus, el a lăsat o însemnare a distanțelor făcute, a itinerariului urmat.

    Pe urmă se dă o întreagă povestire despre familia lui Petru Vodă, arătîndu-se de ce origine este, ce rude are, care a fost cariera Domnului, – este și arătarea unui vis minunat al maicei lui.

    După un grec, un rus, Trifon Corobeinicov, care mergea la Constantinopol pentru nevoile cneazului din Moscova, la 1593.

    El vede Hotinul, cu cetate mică de piatră și locuitori puțini, cunoaște, în treacăt, Botoșanii, ca sat, ca și Ștefăneștii, în care sînt trei biserici și 450 de case, făcîndu-se și tîrg. lașul, – vechea capitală, Suceava, ar fi fost părăsită după un ordin formal de la turci, – fără cetate, e întărit numai în jurul curții domnești, care e de piatră, ca și unele din cele măcar zece biserici – altele fiind de lemn. Prin Corobeinicov avem descrierea bisericii Sfîntului Nicolae lîngă curte, cu însemnarea zugrăvelii, care, la alta, e și pe fața din afară a păretelui; ea are la mijloc și un turn de piatră. Coperișul e larg întins în strașină; partea unde stă domnul, în jeț îmbrăcat cu roșu, e încălzită. Se pomenește numele mitropolitului, Nicanor, lîngă care slujesc un „protopop”, Ioachim, patru preoți și doi diaconi. În oraș se notează „multe dugheni” pline de marfă.

    Primit la Aron Vodă, drumețul vine cu ai lui, călare, pînă la scări. Vodă stă pe un loc înalt acoperit cu scumpe covoare, turcești, după cît se pare; în fața lui, fiind noapte, ard lumînări în sfeșnice. Grecul Calogerà, un cretan, vistier al Moldovei, stă lîngă stăpînul țerii; alți curteni, cu capetele goale, se află alături de el.

    Aron întreabă, în picioare, de sănătatea țarului „și de întreaga lui împărăție”. Urmează obișnuita întrebare dacă aduce sau ba daruri, care, înfățișate, sînt întinse, după ordin, înaintea lui. Apoi se dă tainul și cărțile de trecere cu scutire de vamă. Drumul urmează prin „Cîmpul lui Dobrici” (Dobrogea), și se pomenesc tatarii cari atunci se așezaseră acolo, lîngă Babadag și „Caraus”, cari sînt deci mai vechi decît așezarea definitivă a nației în Bugeac.

    Venind acum la apuseni, avem pentru această vreme un călător olandez, dealminteri singurul care a fost în părțile noastre. El se chiamă Dousa și a scris latinește cartea lui, din 1599, care descrie călătoria ce a făcut-o pe aici la 1597-82. E mai mult o însemnare a localităților prin care a trecut, dar ici și colo sînt și explicații. Dousa a văzut Hotinul, mergînd de acolo la Iași. Observă doar, în ce privește lașul, că este un oraș bine populat. A trecut pe la Țuțora, unde fusese tocmai întîlnirea armată a polonilor cu tatarii, care a îngăduit lui Ieremia Movilă ocuparea tronului Moldovei.

    Pomenește apoi de Ismail, care nu e așa de nou cum s-ar crede după numele turcesc de astăzi; numele vechi moldovenesc al orașului este Smil – și Bolgradul, centrul așezărilor bulgărești, recente, din sudul Basarabiei, pare cu totul nou, dar aproape de dînsul a fost cetatea veche a Tobacului, ale cării urme se văd încă.

    Întovărășit la întoarcere de acel sol polon, Stanislas Golski, de care vorbește Walther, Dousa pomenește de Babadag, care pe turcește înseamnă „Muntele Moșneagului”, după un santon îngropat acolo, un derviș, al cărui mormînt se vede lîngă o fîntînă. Vorbește cu acest prilej și de lacul Ramzin, pomenit și de Reicherstorffer, care-i zice însă „Rosove”. De la Isaccea, apoi, Dousa trece pe la Huși, unde era să fie în curînd o episcopie, în legătură cu părțile dunărene: spune că aici era vadul spre Bugeac, unde tatarii se vor așeza, cum am spus, tocmai pe vremea aceasta, în colonie ca să facă imposibilă de acum înainte o răscoală a Moldovei sau a Munteniei. Îi e cunoscută și populația catolică ungurească din marginea orașului. Se menționează apoi lașul, Hotinul, Camenița, dîndu-se și unele inscripții, pentru că Dousa era un umanist ca și Bongars, în căutare de urme clasice.

XVII. Epoca Movileștilor în paginile de călători

    Cîțiva ani după Dousa, un anonim, care era în legătură cu biserica catolică, un misionar, foarte probabil, a fost la 1606, în Moldova, și iată ce spune despre dînsa:

    La Suceava este biserica Sfîntului Ioan, cu o urnă de argint. Ieremia Vodă refăcuse lăcașurile de acolo, între altele unul care după picturi pare a fi fost o biserică dominicană; este și o biserică polonă, deosebi de cea săsească. La Siretiu se mai observă rămășițele lăcașului dominicanilor din veacul al XIV-lea. Vorbind de Iași, se înseamnă că erau vreo șaisprezece biserici pe vremea aceasta. Cotnarii arătau pe atunci patru biserici românești, trei catolice de zid și două de lemn. La Baia se notează că populația românească ortodoxă era restrinsă, și, în legătură cu biserica latină de acolo, se mai spune că soția unui domn, care era catolică și care e îngropată acolo – legenda Margaretei de Losoncz – a ridicat clădirea sfîntă. Această biserică fusese mai bogată decît celelalte, dar „Mihai (Viteazul) a despoiat-o de odăjdiile scumpe și de mult argint ce avea”. Căci se pare în adevăr, și după alte știri, că, în nevoia extraordinară de bani ce simțea Mihai pentru plata soldățimii mercenare, care altfel n-ar fi luptat, el aluat de oriunde și, deci, și din odăjdiile unei biserici ca aceasta.

    În ce privește alte localități, de la Cotnari încolo, știrile, de natură statistică, au fost date, după același izvor, în capitolul precedent.

    Trecem la informațiile unui raguzan care străbate Moldova la 1611: Grigore al lui Nicolae Raguzanul.

    Am văzut rolul pe care l-au jucat acești raguzani: am spus că vămile, și într-o țară și în alta, erau în mîinile lor, că aveau case de bancă la Adrianopol, la Silistra și o colonie importantă la Timișoara. Acest negustor vine către sfîrșitul domniei lui Constantin Movilă, fiul menit să isprăvească foarte nenorocit, al lui Ieremia.

    El trece prin Camenița, și aici întîlnește pe unul dintre candidații la tronul Ardealului, Ștefan Kendi, român de origine, care strîngea oaste în vederea schimbărilor ce se petreceau în aceste părți ardelene și ungurești. De la Camenița merge la Iași. Este primit de domn și de doamnă: nu de soția lui Constantin Movilă, ci de mama lui, de doamna Elisaveta, care, de fapt, conducea toate lucrurile. Constantin avea și un epitrop, pe care-l vom vedea imediat, și care este boierul Nistor Ureche, tatăl cronicarului, care însuși a lăsat însemnări de cronică.

    În Moldova, pe vremea aceasta, tatarii roiau, prădînd Țara-de-jos, care se afla în cea mai mizerabilă stare, din cauza necontenitelor jafuri. Calea era așa de greu de făcut, încît a trebuit ca drumețul să stea o săptămînă așteptînd posibilitatea de a continua călătoria. Ceruse să i se dea soldați pentru pază.

    Raguzanul face cunoștință la Iași cu Nistor Ureche și cere de la dînsul să-i îngăduie a merge la aier curat, la o mănăstire. Mănăstirea pe care dorea să o viziteze era, desigur, aceea pe care a făcut-o însuși Ureche, cu soția lui, Mitrofana, după datina din Athos, și purtînd numele unei mănăstiri de acolo, mănăstirea Xeropotamului, a „rîului uscat”, „sec”, în codrii Neamțului, dar în tot cazul numele a fost dat după acela al mănăstirii din Sfintul Munte, precum, cînd Petru Șchiopul și-a făcut mănăstirea de lîngă Iași, el a numit-o Galata după suburbia constantinopolitană care pînă în momentul acesta poartă acest nume.

    Peste cîtva timp călătorul pleacă, întilnind pretutindeni urmele prezenței tatarilor. La întors merge cu însoțitori poloni și cu o caravană de cinzeci de cai, cu toate că Ureche-i dase sfatul să nu plece. A fost rechemat într-adevăr de tutorul lui Constantin si a pornit definitiv după alte cîteva zile (1611).

    Cam pe vremea aceasta, un german, Ioan Wilden, face o călătorie prin Moldova, la 1613, deși la 1623 numai apare cartea care zugrăvește această călătorie: Neue Reysbeschreibung. El pleacă din Constantinopol cu un italian, Bernardo, căruia moldovenii i-au zis „Brănat”, Bernardo Borisi, levantin care a jucat un rol important pe urmă. Venind la Iași, Wilden găsește trupe adunate împotriva tatarilor. Palatul domnesc, ca o urmare a atîtor nenorociri căzute asupra țerii, era într-o stare foarte rea, iar casele ce-l încunjurau aveau aspectul umil. Lumea stătea gata de fugă din cauza groazei că tatarii pot apărea la fiecare moment.

    Și prădăciunile lor au ținut pînă la 1630, ba chiar supt Vasile Lupu țara a fost prădată cumplit, la 1650, de cazaci și tatari, reuniți.

    Acum, după călătorii aceștia de mică importanță, venim la Tommaso Alberti, negustor italian care de multe ori făcuse drumul prin răsărit.

    El trece prin Dobrogea, vorbește de Măcin, satul unde era vama turcilor. Venise pînă acolo, cu cară turcești și cu cărăuși turci. Obiceiul era să se descarce aici, să se plătească vama și să se deie drumul acelor cărăuși turci; pe urmă în bărci se trecea Dunărea.

    Cea dintîi descriere a Galaților o avem de la acest călător. Aici el a asistat la slujba bisericească, „messa alia valacha”. Tîrgul nu era mai important ca schelă pentru corăbii, decît ca nou centru pentru pescari. Căci pescarii pe cari i-am văzut la Chilia aveau și aici așezările lor. Se vindea morunul proaspăt, de două categorii, sturioni e luzzi, aproape pe nimic. Din cauza prădăciunilor tatarilor în timpul din urmă, aprovizionarea era mult mai grea; iepurele costă cinci solizi unul, găinile și puii însă nu se mai vindeau.

    Drumul se făcea în novembre, popasurile fiind noaptea: satele, din cauza acelor prădăciuni de pe vremea lui Constantin Movilă, erau foarte rari, și cuprinsul s-a părut pustiu pînă la Bîrlad. Acesta era un oraș complect ruinat. Alberti apucă șleaul vechi, pe unde au întrat și turcii contra lui Ștefan cel Mare, și merge către Vaslui. Aici vede „multe case”, o biserică și palatul domnesc, ale cărui ruine se deosebesc încă în curtea caselor proprietății. După aceasta se întră în codrul imens din care a rămas pădurea Dobrovățului, între Vaslui și Iași.

    Drumurile erau foarte rele: „șase perechi de boi nu pot să tragă un car”. „Noaptea se petrecea în pădure, fără hrană, și era frică mare de lupi, cari urlau grozav.”

    Alberti ajunge la Iași. Constată că orașul, cum se știe, n-avea ziduri încunjurătoare. Populația o socoate la vreo 8 000 de case, prin urmare sînt 40 000 de locuitori. Casele acestea erau de lemn. Bisericile apar ruinate. Palatul e de piatră, însă împrejmuit cu gard de lemn.

    Vede pe domn, care nu mai era Constantin Movilă, ci Ștefan Tomșa, un bătrîn, venit din Constantinopol, care servise în armata lui Henric al IV-lea, regele Franciei, luptînd în Pirinei, la cucerirea cetății „Jaca”. Foarte crud, el stătea cu călăul țigan lîngă dînsul, rîzînd de boieri pe cari cu o notă de ironie-i arăta gîdei, spuindu-i că s-au îngrășat berbecii, și-ar fi de tăiat. Și într-adevăr el a tăiat cea mai mare parte din nobilimea tînără, care toată era cu Movileștii, pentru politica lor războinică. El vede deci pe Tomșa îmbrăcat în roșu, cu buzduganul în mînă, 500 de archebusieri după dînsul, străbătînd străzile lașului.

    „Orașul era foarte murdar, cu mult noroi”; nu începuse încă podirea străzilor cu bîrnele de lemn supt care se îngrămădea apa noroioasă, țîșnind la fiecare scuturătură a „podului”. Orașul, se mai spune, e proprietatea domnului.

    Dacă vine un călător, vodă are dreptul să-l trimeată în gazdă în orice casă, și oamenii primesc pe străin foarte bucuros, fiind foarte ospitalieri.

    Femeile sînt foarte gospodine, „fac toată gospodăria casei”; ele „vorbesc liber și prietenos cu bărbații, de față cu lumea și singure, căci nu e nici o pază; cînd aduc de băut, ori de mîncare, gustă ele întîi”. „Cînd îi moare cuiva soția, ca să se știe că e văduv, merge cîteva zile prin oraș cu capul gol.”

    Libertatea femeilor la noi mira, firește, pe cei cari veneau din Turcia, unde și grecii țineau femeile cu totul departe de orice relații cu bărbații.

    Se arată apoi cum sînt alcătuite casele înăuntru, cu sobe cum nu mai văzuse venețianul, deprins cu căminurile din țerile calde.

    Face socoteală că sînt 24 000 (I) de sate în Moldova și tot atîtea (!) în Muntenia. În ce privește tributul, Moldova plătea 60 000 de taleri, iar Muntenia 100 000.

    Continuîndu-și drumul, negustorul trece Jijiacu carăle pe gheață, ajunge la Ștefănești, tîrgușorul de pe Prut, care avea oarecare importanță, cuprinzînd 2 000 de case; era și o biserică de piatră. Aici, de frica polonilor, cari țineau cu Constantin Movilă, stăteau 1 000 de soldați, de făceau strajă.

    După aceasta se trece Prutul. Calea e foarte grea pe timp rece: lipsea apa și lemnele. Pretutindeni lăcuste moarte de frig: erau pline puțurile și heleșteiele de dinsele. Ajunul de Crăciun se petrece supt lumina stelelor, la Prut. Rîul era foarte mare, și un vînt strașnic tăia la față. Alberti n-a găsit nici mîncare, nici vin. Călătoria se făcea adeseaori și noaptea, ca să scape mai răpede de regiunile acestea. Tot noaptea se ajunge la Hotin, prădat de poloni. Cetatea pare frumoasă; polonii aveau garnizoană înăuntru pentru o veche datorie a Moldovei, de 100 000 de florini. Se trece Nistrul la vadul Braha, și se ajunge la Camenița. Aceasta la 1612.