Iezuitul Giulio Mancinelli a fost pe la noi între anii 1582 și 1586, în epoca în care tronul Moldovei era ocupat de Petru Șchiopul, bunul domn inofensiv, „matca fără ac”, și de Iancu Sasul, a cărui stăpînire de cîțiva ani a fost terminată prin acea scenă tragică de la Lemberg.
Înainte de aceasta însă cîteva cuvinte asupra legăturilor pe care le-am avut noi cu acest ordin al iezuiților și cu ordinele propagandei catolice în genere. Am văzut că această propagandă se făcea la început prin dominicani, călugării predicatori și prin franciscani. Rolul dominicanilor a scăzut cu totul în timpurile mai nouă, dar al franciscanilor a rămas însemnat. Vechea lor propagandă se făcea prin frați din Ungaria, barați (de la barat după slavul brat, frate). Italienii s-au amestecat cu dînșii în a doua jumătate a veacului al XVI-lea. În timpuri mai nouă, însă, după 1600, propaganda se făcea de alți franciscani, veniți de la Marea Adriatică, din regiunile Albaniei și ale Dalmației, unde misiunile lor au avut totdeauna o foarte mare importanță, și cari înaintaseră prin Peninsula Balcanică pînă la Dunăre. În Bulgaria ei au găsit, dealminterea, pentru propaganda lor un substrat care la noi nu se întîlnea: acei vechi eretici cari se chemau bogomili sau pavlichieni, creștini ai Sfîntului Pavel –, Reicherstorffer și-a închipuit, un moment, că eram și noi, în Moldova, tot creștini pavlichieni, fiidcă s-a păstrat ceva din erezia aceasta în spiritul poporului –, și cari, rămași, de la o bucată de vreme, fără nici un sprijin și fără nici o orientare, și-au găsit refugiul, din cauza răspingerii lor față de ortodoxie, în catolicismul pauperist, popular, al franciscanilor. Aceasta explică de ce franciscanii au venit din Bulgaria, nu din cauza legăturilor speciale între poporul bulgar și religia catolică sau cultura pe care o aducea această religie catolică.
Mai ales în secolul al XVII-lea a jucat un mare rol în propagarea catolicismului la noi acea parte a ordinului franciscanilor care se zicea Observanții pentru că și-au fost impus anumite regule de „observare” morală, ceilalți călugări fiind rătăcitori, cerșitori, ignoranți și de multe ori și cu moravuri rele.
A fost un timp deci cînd biserica latină din Muntenia a atîrnat întru toate de cea de dincolo de Dunăre, mai tîrziu de episcopatul de Nicopol și, de la un timp, episcopii nu mai rezidau acolo, la Nicopol, unde erau împrejurări grele, ci preferau să steie pe lîngă bogatele curți ale domnului muntean, în Bucureștii cari, în tot cazul, nu puteau fi comparați cu nici unul din vechile tîrguri mucegăite, prădate, căzute în sărăcie din Peninsula Balcanică. Catolicii bulgari de la Cioplea, din apropierea Bucureștilor, erau în legătură cu propaganda aceasta a franciscanilor veniți din regiunile bulgărești.
În Moldova însă, franciscanii din secuime, cari aveau o „casă” vestită acolo, la Șimlăul Ciucului (Ssik-Somlyó), deserveau bisericile episcopatului de Bacău, deși „biscupul» era acuma în Polonia; ei duceau o viață foarte modestă, administrînd fără a predica.
De la o bucată de vreme, un alt ordin al iezuiților luase asupra-și răspîndirea creștinismului și la păgîni și la shismatici – și noi, ca ortodocși, eram cuprinși între shismaticii pe cari biserica catolică-i desprețuia și-i prigonea, căutind să li mîntuiască sufletele prin chemarea-i la singura biserică salvatoare. Fuseseră întemeiați în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, în momentul cînd catolicismul, atacat de protestanți, a crezut că nu se poate apăra mai bine împotriva acestei invadări a ereziei – căci pentru dînșii protestantismul era o erezie – decît prin proclamarea dogmelor față de care nu se încape nici un fel de îngăduință sau tranzacție, și prin organizarea unui corp de călugări învățați, capabili de toate finețele și inițiați în toate subterfugiile diplomației, și, pe lîngă aceasta, stăpîniți de o energie ostășească, am zice, fără păreche.
Iezuiții, deși avînd ca fundator pe un spaniol, s-au recrutat mai ales, nu în Spania, căci temperamentul spaniol nu prea e potrivit cu o activitate de dibăcie, de ipocrizie, de strecurări meșteșugite, ci dintre italienii cari făcuseră școala Renașterii, cari trecuseră prin învățăturile lui Macchiavelli, cari luaseră o parte atît de însemnată la alcătuirea diplomației moderne, lăsînd cele mai importante, adevărate și folositoare rapoarte cu privire la dezvoltarea politică a statelor de la începutul epocei moderne. Preocupați și de cucerirea morală a Extremului Orient, iezuiții au mers de preferință, nu în Germania, capabilă să se apere, nu în Peninsula Balcanică, unde era un domeniu al franciscanilor, ci, înainte de toate, în regiunile ardelene, polone și rusești. Pe la 1580 ei aveau o situație admirabilă în Ardeal, și au întrebuințat-o cu atîta lăcomie, încît a trebuit să se ia măsuri împotriva lor, fiind expulzați, la un moment dat, căci altfel întreaga politică a prinților unguri din Ardeal ar fi căzut în mîinile lor: avem în Sigismund Báthory, acel care se credea stăpînul lui Mihai Viteazul, deși supt raportul militar nu era vrednic nici să-i dezlege încălțămintea, așa ambițios, iubitor de glorie, degenerat și incapabil cum îl știm, tipul tînărului bine crescut de educatori de aceștia cu apucături călugărești. În Polonia ei s-au putut aciua foarte bine pe lîngă regele Ștefan Bâthory, care era din aceeași familie ca și stăpînitorul din Ardeal; el a fost un mare ocrotitor al ordinului în luptă contra ereziei sociniane, forma în care protestantismul pătrunsese acolo, împotriva chiar a protestantismului unei părți din orașele polone, ca și împotriva ortodoxismului unei părți din nobilii ai căror strămoși făcuseră parte din statul lituano-rus. Avea nevoie, pe lîngă aceasta, de iezuiți, nu numai supt raportul religios și cultural, dar și pentru că ei aduceau o escelentă cunoaștere a limbii latine, calități pedagogice distinse și erau oameni, în sfîrșit, cari, într-un sens, au continuat acțiunea Renașterii, capabili fiind a da lustru uneițeri. Pentru a fi în legătură cu aceia dintre ruși cari rămăseseră ortodocși, s-au stabilit, pe lîngă alte „case” pe care le aveau în Polonia, cu mănăstiri, școli, teatre școlare, o „casă” și la Lemberg.
De la Lublin veni părintele Warszewiecki din societatea lui Isus, care avea misiunea specială de a lucra între ruși și între vecinii, tot ortodocși, tot shismatici, cari erau românii din Moldova. În special asupra Moldovei s-a exercitat prin această casă din Lemberg o puternică influență iezuită. Asupra Țerii Românești s-a lucrat mai puțin, influența ardeleană fiind mai slabă, iar de jos, cum am spus, venind altă influență catolică, a călugărilor franciscani din Bulgaria. În sfîrșit, în Rusia iezuiții au jucat, la începutul secolului al XVII-lea, un rol extraordinar de mare, și a fost un moment cînd Moscova putea să ajungă catolică. Pentru ca să se oprească opera de propagandă, aici au trebuit sforțări mari din partea ortodoxiei, cu greu salvată de patriarhul de Ierusalim, Teofan, care a alergat imediat în părțile acestea, pe la 1620, – și ortodoxia din Ierusalim era mult mai mult decît cea din Constantinopol și cu atît mai mult decît cea din Moscova și Chiev –, dar, înainte de toate, printr-un român, fiul lui Simion Movilă, Petru, care fusese întîi Pătrașcu Vodă, candidat la tronul Moldovei și Munteniei și se așezase apoi în călugărie la Chiev, la vestita mănăstire a Peșterii. Ajuns mitropolit de Chiev, întemeietor de tipografie, alcătuitor de catechism, creator al unei literaturi rusești și, prin originea lui aristocratică, prin legăturile lui cu curtea polonă, [a fost una] din cele mai mari personalități pe care le-a cunoscut poporul rusesc, căci viața culturală a întregii națiuni derivă de la prezența pe scaunul din Chiev a lui Petru Movilă sau Moghilă, a doua zi după epoca lui Mihai Viteazul.
Iezuitul care a jucat un mai mare rol și în Ardeal și în Rusia a fost vestitul Padre Possevino, care a fost și un scriitor vestit,– în total o personalitate foarte interesantă.
Așezați între ardeleni, poloni și rușii de supt coroana polonă, din Galiția și de peste Nistru, lîngă cazacii supuși pe urmă influenței țarului din Moscova, natural că și noi a trebuit să primim influențe de acestea iezuite. Sînt domni din a doua jumătate a veacului al XVI-lea cari au ocrotit propaganda catolică. Petru Șchiopul a fost prietenul acestei propagande: pe lîngă dînsul a funcționat multă vreme în calitate de cămăraș de Lăpușna, pe urmă de postelnic, un albanez italianizat, cu aparență de nobil venețian, Bartolomeo Bruți, frate cu tălmaciul ambasadorului venețian la Constantinopole, Cristoforo Bruți, și rudă cu alți membri ai aceleiași familii, rămasă în Capo d’Istria și în deosebite părți ale Italiei. Bruți era așa de bogat, încît putea să trimeată 6 000 de galbeni ungurești rudelor.
Acesta a fost sprijinul de căpetenie al propagandei catolice la noi. Era vorba să se primească stilul nou încă de la 1590, îndată după decretul prin care Grigore al XV-lea îl impuse, în Moldova; s-a căutat a se redacta un catechism românesc, ceea ce nu s-a făcut. Ungurii și sașii cîștigați pentru propaganda luterană trebuiau să fie aduși din nou la catolicism. Se va vedea că și Ieremia Movilă a sprijinit catolicismul, mergînd în Suceava la biserica catolică. În Muntenia Alexandru Vodă, fratele lui Petru Șchiopul, este zugrăvit așa de un scriitor catolic, autorul unui raport italian: „Petru Vodă din Moldova și prieten al regelui Poloniei, a avut un frate care a fost domn în Muntenia și se chema Alexandru, care a murit la 1577, fiind socotit sfînt, ca unul ce purta ascuns supt haina lui un veșmînt de călugăr de păr de cal foarte aspru, cu care a și murit”.
Se pomenește în același raport de nevoia unor cărți ungurești și „sîrbești” (adecă slavone) în legătură cu propaganda catolică.
Așa fiind, era natural ca iezuiții să și vorbească de țerile noastre.
Acum, nu cunoaștem tot ce au spus iezuiții și ce se păstrează în relațiunile lor manuscrise. Este o imensă arhivă la Roma, a congregației de „Propa ganda Fide” („Pentru răspîndirea credinței”), care se ocupa de toate provinciile cîștigate împotriva păgînilor sau ereticilor. Un inventariu al acestor bogății lipsește, și s-au tipărit numai relațiuni întâmplătoare, sporadice.
În scrierile părintelui Possevino despre Ardeal[5] se vorbește despre situația poporului românesc de acolo. Este chiar un pasagiu foarte important în care se constată existența unui vlădică românesc la Alba Iulia. A fost o discuție foarte pasionată în ce privește rostul acestui episcopat. Cîțiva, printre cari mă număr, susțin că românii n-au avut un mitropolit rezidînd în capitala Ardealului decît pe vremea lui Mihai Viteazul și din cauza influenței lui; alții, sprijiniți pe anume acte, dubioase, pretind că încă din secolul al XV-lea era un mitropolit al Ardealului. Acesta se pare cu totul imposibil, pentru că situația românilor din Ardeal era așa de umilă, cu atîta despreț erau priviți de oficialitate, încît un mitropolit al lor așezat în fața episcopului catolic, în însăși reședința principilor Ardealului, e nelogic. De fapt, pe vremea aceea, se făcea în Ardeal printre români o foarte puternică propagandă calvină, căreia i se datorește și traducerea în românește a o mulțime de cărți sfinte sau predici și tipărirea acestor cărți. În fruntea bisericii acesteia calvine a românilor din Ardeal era un Superintendent, dar ai noștri nu prea înțelegeau ce e superintendentul, și-i ziceau și mai departe: vlădică. Și, deoarece superintendentul trebuia să aibă legături strînse cu prințul, era necesar să aibă un „birou” la Alba Iulia: s-a făcut acolo, deci, o bisericuță, care pe urmă a fost transformată în biserică de zid de către Mihai Viteazul. Acesta este sensul prezenței episcopului. Dar el nu era acolo în calitate de episcop român, căci nu reprezintă ca episcop neamul său românesc, ci era unul care prin aducerea noastră la calvinism lucra la deznaționalizarea neamului său.
E posibil ca Possevino să fi spus ceva și despre Moldova, însă acel care a povestit despre dînsa și a cărui expunere s-a tipărit este pînă acum numai acel Giulio Mancinelli.
El vine din sud, prin Varna, Mangalia, Preslavița. Ce l-a izbit întîi, în cale, este ieftinătatea de la noi. Pentru un aspru – monedă mică de argint foarte supțire, pe care turcii o falsificau în chip scandalos, dar, pe cînd ei plăteau în aspri noi, cereau să fie plătiți în aspri vechi – se dădeau cinsprezece ouă; o găină costa doi aspri și un butoiaș de vin patru.
Mancinelli înseamnă la Constanța că mai existau încă ruine din vremea veche de la Tomis. Se mai găseau „marmuri mari” aici, și un turc bogat le scotea din ruine. Pe urmă Mancinelli înaintează la brațul Chiliei. Pe aici se trecea foarte greu, fiindcă brațul era înnomolit, și numai în anume momente corăbiile, cu multă primejdie, puteau să se strecoare în aceste părți. Aici a văzut furci de care atîrnau moruni spintecați, puși în proțap. În ce privește prețul, se spune că morunul plin de icre, cît omul de mare, costa 60 de aspri. La Iași călătorul vede coloniile străine – și asupra acestor colonii vom reveni –, compuse din ragusani, germani, unguri. Erau și familii bogate catolice, care aveau pe mormintele din jurul bisericii lor, apoi distruse, blazoanele familiilor lor. Cînd se întoarce, Mancinelli e prins de furtună în locuri grele de la gurile Dunării și ajunge în pericol să se înece. Tovarășii lui de călătorie se roagă atunci de Dumnezeu să-i cruțe viața, făgăduind să reclădească biserica de piatră a Sf. Nicolae din apropiere.
Adaug că la 1565 Giovanni Andrea Gromo dă o descriere a Ardealului, în care românii sînt prezintați ca hoți și tllhari. Alături, se vorbește de cei 3 000 de călări ai Moldovei (de toți 60 000 de ostași), cu cai buni și șoimi vestiți (300 de cai și 100 de șoimi se dau sultanului). Se atinge și alegerea domnilor.
Un raport de iezuiți prezintă o călătorie la Suceava supt Ieremia Movilă. La Cetatea Neamțului e pîrcălab Hrisoverghi cu fiu care a învățat la Veneția (întors de doi ani; și tatăl înțelege italienește). În tîrgul vecin, două biserici, cu un preot catolic și credincioși sași. În Suceava vodă-i mîngîie de prigonirea prințului ardelean și-i îmbracă. E un domn pios și foarte blînd: biserica românească are frumoase picturi; icoane în sala de audiență. Sînt, pentru ceva negustori și soldați poloni, două biserici catolice. La urmă se pomenește biruința lui Radu Șerban contra lui Moise Székely, acel prinț de prigonire.
XIII. Trei călători francezi la noi
Venim acum la călătorii francezi. Avem doi: unul în Muntenia, Lescalopier și Bongars și altul în Moldova, Fourquevaux, cari sînt aproape contemporani.
Să începem cu acesta. Fourquevaux era un om deprins în negociații diplomatice, care a jucat un rol și în Spania și care, făcînd o călătorie în Orient, s-a hotărît să se întoarcă prin Polonia. La început el urmează deci același drum pe care-l făcuse Mancinelli, străbătînd Moldova de la sud, de la gurile Dunării, către Iași.
Și el întîlnește la guri pescăriile acelea strașnice, cu morunul cît omul, care formau un obiect de mare venit pentru visteria turcească. Prețul unui morun, cîntărind cît o sarcină de catîr, spune el, era de doi solizi francezi. Icrele, care se vindeau în toată lumea grecească supusă sultanului, erau din părțile noastre; negoțul rușilor e mai nou, presupunînd relații comerciale care atunci nu existau.
Îndată după aceasta se întră în imensa stepă pe care tatarii o numeau Bugeacul. Pe vremea aceea nu erau pe aici tatarii, dar cazacii, hoți de dincolo de Nistru, erau, fără ca pe vremea aceea să reprezinte o parte din populația rusească. Cuvîntul cazac e tătăresc, înseamnă „pribeag” ori, cum s-ar zice cu un termin englez, „outlaw”, „care se află afară din lege”. Oameni fugiți din Polonia, din Rusia, din Moldova, oameni cari făcuseră vreo crimă, vreun păcat sau cari aveau mari ambiții, pe care nu le puteau satisface în țara lor. În ostroavele Niprului, acoperite de păduri, acolo se strîngeau și prădau pe orice drumeț. Erau așezați la cataractele rîului, unde e mai greu de pătruns, în regiunea unde fuseseră întîi ostrogoții. În secolul al XVII-lea li se zicea zaporojeni, sau și nizovi. Regele Poloniei se scutura de orice legătură cu dînșii, spunînd turcilor că pot să vie să-i execute pe toți, dacă pot; dar, de fapt, acești cazaci li erau polonilor foarte necesari fiindcă-i întrebuința în contra tatarilor, și nu exista alt mijloc de a lupta contra lor decît acesta, cazacii fiind, mai la urma urmei, un fel de tatari creștini. Ștefan Báthory i-a orinduit puindu-li în frunte un hatman, și pe vremea aceasta Moldova, nu numai că li cunoștea calitățile ostășești, dar Ioan Vodă cel Cumplit a fost susținut împotriva turcilor de cazacii lui Svierșevschi: cînd boierii moldoveni l-au trădat, acești auxiliari străini au luptat alături de dinsul și l-au apărat pînă în ultima clipă.
Pe urmă, Ioan Potcoavă a fost așezat tot de cazaci și hatmanul căzăcesc a stat în rîndul boierilor Moldovei la Iași, cîteva luni de zile. Și au venit și alți falși Ioan Vodă, precum și un Alexandru Vodă, un Constantin Vodă, cari toți erau sprijiniți de cazaci, bucuroși ca, în loc de a prinde pe drumeții mai rari, să prade o țară întreagă care-și refăcea bogăția în timp de cîțiva ani de zile. Un fiu al lui Alexandru Lăpușneanu, Petru Cazacul, s-a numit așa, deși era moldovean, pentru că fusese susținut tot de cazaci. Și pe vremea lui Mihai Viteazul au jucat un rol mare în luptele acestuia.
Pe acești cazaci îi întîlnește călătorul nostru, care li zice „les couzaquis”. Ei făceau drumurile cu totul nesigure. Drumurile acestea, ni spune călătorul, sînt cutreierate în cea mai mare parte de familii care locuiesc în căruțe cu mai multe rînduri și care au în ele pînă și mori de vînt pentru făină. E vorba deci de tatari, cari locuiau în ce se numește de cronicari, în secolul al XVII-lea, coșuri, cam cum sînt azi căruțele cu care coboară sătenii de la munte cînd merg să culeagă recolta la șes.
În ce privește cetățile de aici, Fourquevaux cunoaște Chilia și Cetatea Albă, care aveau garnizoane de ieniceri. Stătea în ele un vameș turcesc, și erau închinate – cel puțin Chilia – unei fundațiuni religioase din Orient; și sultana Validè, mama sultanului, avea drepturi asupra veniturilor orașului. La Cetatea Albă guvernatorul ținea două biete galere.
Prin mlăștinile acestea era un număr colosal de țînțari. Îi simte călătorul, care știe și cînd s-a luat Cetatea Albă: „acum nouăzeci și cinci de ani”. Acest amănunt arată că în localitate se pomeneau vremurile moldovenești. Cetatea avea încă turnurile cele mari, zidurile duble, șanțurile adînci, „de modă veche”. Cea mai mare parte s-a păstrat pînă în zilele noastre, și cetatea este, cum am mai spus, cea mai importantă construcție militară din tot cuprinsul României mari. Mahalalele erau întinse, însă făcute de lemn, întocmai ca și casele din Constantinopol.
Ca să continue drumul, călătorul francez a trebuit să se suie în cară cu boi, și cu ele a mers pînă la localitatea pe care o numește „Porcaër”, Purcari, care era granița între locul domnului moldovean și teritoriul sultanului. „Regiunea aceasta”, scrie el, e puțin locuită și puțin fertilă, afară de pășuni. Vite sînt multe, și foarte ieftene, în această regiune: boi, cai, oi, capre, și aceste vite le pradă „les couzaquis”, hoți goniți din Polonia, Rusia și țerile vecine, supt groaza cărora trăiește toată țara, așa încît noaptea trebuie să stea cineva să păzească tabăra aprinzînd focuri, care erau foarte necesare din cauza frigului, adus de vintul din stepă. Împrejurările acestea de frig și hrană proastă au făcut ca drumeții să se și îmbolnăvească. Cu francezul era și un italian și alți tovarăși. N-aveau ca hrană decît pișcoturi și carne sărată. Cu toate acestea, făceau haz de năcaz: italianul s-a apucat să joace și comedia lui italiană, Arlechino, în stepa basarabeană… Se mai distrau și cu vînatul de păsări – în Basarabia, în părțile dinspre Orhei și Soroca, se mai văd și acum dropii lăsîndu-se grele în mijlocul buruienilor enorme. În păduri erau mistreți și urși, cari invitau și ei la vînătoare.
Cînd s-a trecut pe pămîntul moldovenesc, populația era mai deasă, și, nemaifiind primejdia de cazaci, se vedeau necontenit săteni și sătence mergînd la tîrg.
În această țară, spune Fourquevaux, fetele obișnuiesc să pună cununi de flori pe cap. În carăle lor se aduceau foarte multe ouă, și femeile erau atît de sprintene – ca dănțuitoarele din Spania, care saltă așa de ușor, că o foaie de trandafir pusă în papuc nu se ofilește – încît ouăle așezate în cară nu se stricau.
„Pe aceste drumuri”, zice el, „întîlnim adesea douăzeci pînă la treizeci de căruțe laolaltă” – sistemul de a călători în caravane de frica hoților –; „pe fiecare era cîte o fată. Veneau de la tîrg. Erau foarte frumoase, fără găteală, cu cununi de flori în păr, ca să arăte că sînt încă de măritat. Am cumpărat de la ele lapte, prepelițe («des cailles qu’elles appeloient en leur langue perpelissa»), ouă, de care uneori erau pline carăle pînă sus, și ele erau așezate în vîrf, pe care mergeau ei, se sprijineau pe ele fără să le spargă.”
Ajuns la Iași, Fourquevaux vede unde locuiau țiganii mănăstirilor; erau mănăstiri foarte multe și țigani în proporție. 2 000 de case țigănești dădeau dajde domnului. Se face oarecare confuzie între îmbrăcămintea româncelor și a roabelor țigance. Pe atunci – ceea ce merită să fie relevat – româncele din mahalale purtau costumul de la sat, cu pieptănătura înaltă, cum se vede acum la femeile unguroaice din ținuturile de munte, în județul Roman în special, și care se întîlnește, împrumutat, și la rutencele din nordul Bucovinei și Basarabiei.
Se mai vorbește de casele foarte șubrede ale oamenilor de rînd, de curtea domnească, cu oarecare înfățișare, fiind făcută de piatră. Drumețul a văzut și pe Petru Șchiopul dînd audiență. „Ducele Moldovei”, povestește el, „dădea audiență, cu măreție și maiestate” (avec grandeur et majesté). Lîngă dînsul stătea Bruti, care-i adusese scrisori din Constantinopol. Domnul era păzit de trei, patru sute de soldați unguri, cari poartă săbii și halebarde. Stăteau doi cîte doi pînă la umbrarul supt care stă vodă. E așezat; dregătorii îi stau în preajmă. Pîrîși vin la el, de oriunde, se opresc în față-i și, îngenunchind, îi vorbesc. Pare că asistăm la o scenă din evul mediu: Ludovic cel Sfînt judecînd pe francezii veacului al XIII-lea supt stejarul de la Vincennes.
I se oferă să viziteze curtea, care pentru un drumeț din Apus nu înseamnă mare lucru. Era din lemn, ca și casele boierilor, „și cu foarte puțină piatră, rău așezată”. Petru Șchiopul, dealminterea, avea să vadă în posesiunile austriece și altfel de locuinți, după fuga lui din Moldova, la 1591, la Tulln, la Innsbruck, la Bozen, dar, cu gîndul la sărăcia Moldovei sale înapoiate, el era să moară de dor supt binecuvîntarea caldă a soarelui din aceste părți vecine cu Italia, unde-i era menit să-și odihnească oasele.
Călătorul știe despre originea noastră romană, și el recunoaște și latinitatea limbii, măcar în parte, căci avem elemente „italiene, slave, grecești, turcești – și multe altele”.
„Țara e foarte bogată, pămîntul negru; heleșteie sînt pretutindeni.”
Plecînd din Iași, cu trate în Polonia care nu fură achitate, se dă o căruță ușoară, cu un singur cal și pentru un singur om, cum au fost căruțele de poștă de mai tîrziu, cu care atîția călători au fost scuturați, ba zvîrliți chiar din ele și suiți înapoi.
