Vistieria lua o dijmă de la toate produsele: de la oi, goștina, de la porci tot așa; de la vitele albe mai tîrziu s-a luat văcăritul, pe vremea lui Brâncoveanu, care îndrăzni, la munteni, să se atingă de această bogăție a boierilor. De la albine se culegea albinăritul, și Botero ne asigură că se luau din acest venit 100 000 de scuzi pe an numai de domnie. Mierea aceasta din Moldova se expedia prin Italia încă de pe vremea lui Alexandru Lăpușneanu, care a întrat în discuții formale cu negustori italieni, florentini și venețieni, pentru exportul de vite și alte produse moldovenești (1560). La Veneția se trimetea și ceară, așa încît frumoasele peceți venețiene și lumînările care au ars, fără să afume mozaicele și picturile neprețuite, în splendidele biserici din acest oraș erau datorite sporului harnicelor albine moldovenești. În general, spune Botero, dijmele produc, la un loc, visteriei un venit de două milioane de scuzi, ceea ce era enorm pentru vremea aceea.

    În Moldova sînt cincisprezece orașe, iar în Muntenia, mai puține: Tîrgoviștea, unde locuiește domnul, era încunjurată, cum este și acuma o curte țerăneasă, cu gardul de răchită bătut uneori și cu lut, cu o împrejmuire de palisade umplută cu pămînt; zidăria, din care se văd rămășițe și astăzi, datează – am spus-o – numai de pe vremea lui Matei Basarab.

    Orașul avea, după alt izvor, o mie de case românești, și săsești abia douăzeci și două; capela Sf. Francise era în ruine; la Sf. Martin servea un preot luteran.

    Se mai vorbește acolo și de Cîmpulung, cu nouă sute de case (patruzeci și nouă săsești), de Rîmnic, unde se mai află catolici în douăzeci de case, de Brăila, de Tîrgșor, Tîrșor, care a avut oarecare importanță odinioară, ființînd ca oraș încă din secolul al XV-lea, cînd a fost omorît acolo un domn, Vladislav, dacă nu Vlad Dracul și fiul său, iar biserica mai veche în Tîrșor e numai din veacul al XVII-lea.

    Ga situație politică, în ce privește legăturile cu turcii, Botero constată că domnii Moldovei datoresc ajutor turcilor. Aceasta ne face a veni la originea și caracterul acestor relații.

    Ele erau încă ale unui vasal, fiindcă turcii se deprinseseră cu un anume sistem feudal pe care-l găsiseră la întrarea în Peninsula Balcanică, formînd un element de căpetenie în statul sîrbesc și în cel bulgăresc. Astfel eram datori să servim, afară de tribut, de peșcheșul care era trimes suzeranului, de daruri către cei puternici la Poartă, ca un element de politeță, de omenie, și furnituri de război: lemne, grîne, catarge și altele. Așa încît datoria pe care o aveau pe urmă țerile noastre de a da anumite provizii la Poartă în mod normal, pe preț fix, mult inferior valorii lucrurilor vîndute, este în legătură cu îndatorirea primitivă a furniturilor de război. Tot așa salahorii cari se cereau pentru cetăți erau iarăși o consecință a obligației noastre de a ajuta în război pe „împăratul” păgîn, căci a fost un timp cînd ni se cerea și un ajutor militar, numai cît foarte răpede s-au înlocuit contingentele de ostași cu această salahorie care a fost o dezonoare pentru țerile noastre.

    Ca un adaus la aceste îndatoriri am văzut că turcii împiedecau exportul cailor, pe cari-i rezervau pentru oastea lor, întrucît nu mai erau întrebuințați de domn pentru nevoile militare. Vorbind de cai, Botero spune că aceștia sînt „de o putere și o răsuflare neobosită”. E vorba de caii mărunți, rasă de stepă, întrebuințați și de cazaci, căluții cuminți și răbdurii, pe cari în timpuri mai noi i-am desprețuit așa de mult, fără să ne gîndim că sînt singurul fel adaptabil împrejurărilor de climă și condițiilor în care trăiește cea mai mare parte a populației noastre. Atîtea încercări făcute cu animalele de aiurea n-au reușit. Pe cînd în secolul al XVIII-lea boierii știau să crească acești cai indigeni din cari se făcea remonta austriacă, daneză, prusiană – și cel dintîi consul al Prusiei pe care l-am avut, pe la 1780, un dascăl nemțesc, anume König, fusese instalat în rîndul întîi pentru această remontă.

    Armata țerilor noastre exista încă. Acest izvor ni spune că Moldova dădea 3 000 de archebusieri, adecă pușcași („pușcă”, în timpurile vechi însemna tun, deși într-o traducere din ungurește am găsit cuvîntul „tun”, la început: tunet, în înțelesul de astăzi al lui; sineață era atunci pușca; pare că în Ardeal a început întîi să se întrebuințeze, deci, „tun”).

    Călăreți se puteau strînge 25 000, iar în Muntenia numai 10 000, pe lîngă cari, în degenerarea militară a acestui principat, pedestrași sînt numai o mie. De aceea Moldova a fost în stare să mai dea încă o armată lui Ioan Vodă cel Cumplit, pe cînd în Țara Românească, atunci cînd a trebuit ca Mihai Viteazul să se ridice împotriva turcilor, el s-a văzut silit să-și facă o armată, nu cu elemente indigene, ci cu elemente plătite, ceea ce era să-l ducă la catastrofă, ca pe unul care n-avea bani și țara nu era capitalistă casă aibă de unde-i lua: sistem militar capitalist, deci, într-o țară care nu cunoștea capitalul.

    Într-un alt pasagiu – fiindcă Botero revine de mai multe ori asupra lucrurilor pe care le spune – se arată că Moldova putuse da și pînă la 50 000 de cai, dar numărul scăzuse din cauza prădăciunilor cumplite pe care le suferise, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, supt Ioan Vodă și după dînsul, din cauza năvălirii cazacilor sprijinitori ai pretendenților la domnie, ai „domnișorilor”, și a tatarilor care-i combăteau.

    „Țara aceasta”, spune Botero, „avea bielșug de toate, acum războiul a pustiit-o aproape.”

    Alte izvoare contemporane vorbesc pentru Moldova de 15 000 de călăreți: boierii purtau platoșe de zale, țeranii aveau suliți și scuturi. Printr-o descriere din a doua jumătate a secolului al XVII-lea știm că sulițile și le făceau țeranii, din pari cu vîrful ars în foc. Supt Tomșa erau 50 000 de călări. O socoteală a lui Despot, făcută de el însuși, cuprinde 40 000 de pedestrași și 50–60 000 călări. Iar Ruggiero, acel care vorbește de planul florentinului de a face Nistrul navigabil, notează 50 000 de călări întrucîtva asămănători cu ai turcilor, cu puține arme, arce –, moștenire de la tatari, ca în vechea luptă de la Posada a muntenilor lui Vodă Basarab contra ungurilor regelui Carol Robert, luptă care e înfățișată în Chronicon pictum al regalității maghiare.

    Giovanni de Marini Poli, ragusan amestecat în arendarea veniturilor ambelor principate și înrudit prin soția sa cu dinastia Munteniei, socotea că Moldova avea 25 000 de ostași, dar el e parțial pentru principatul unde-și avea rosturi cînd spune că în Muntenia erau 35 000.

    Botero cunoaște și legăturile românilor cu Polonia, chiar cele vechi, căci citează tratatele din 1403 și 1432, adăugind că vechile relații slăbiseră puțin: polonii n-au sprijinit pe Ioan Vodă cel Cumplit, în ajutorul căruia au alergat cazacii, fiindcă acest „cumplit” domn înlocuise pe Bogdan cel Tînăr, fiul lui Alexandru Lăpușneanu, care-și măritase surorile cu poloni, înainte de a o face Ieremia Movilă cu fetele lui, și petrecea în lumea polonă, pierzîndu-și chiar tronul pentru că trecuse peste Nistru la o nuntă, și prietenii lui poloni au încercat să-l restituie în domnie prin expediția, interesantă, pe care o descrie îndeosebi polonul Lasicki.

    În ce privește, în sfîrșit, firea poporului nostru și legăturile cu domnia, iată ce întîlnim la contemporani: „Este un popor supus apăsării, și din cauza aceasta e de ajuns să vadă că vine cineva cu aiere dușmănoase ca să se retragă înaintea lui”. Iar un nobil ungur, Forgâch, care cunoștea foarte bine Moldova, de prin anii 1560–70, și care a descris luptele Moldovei de pe vremea aceasta, are următoarele cuvinte de ură: „Așa de cruzi sînt barbarii aceștia, încît ucid pe domni fără cel mai mic motiv, și tot așa fac supușii față de domn. De aceea nimeni n-a putut stăpîni multă vreme. Strălucirea familiilor nu se poate aștepta acolo. Căci uneori se nimicesc familii întregi fără nici un cuvînt, adesea pentru a li lua banii sau averile.”

    Întorcîndu-ne acum la Botero, iată ce spune el: turcii numesc pe domnul muntean. În Moldova țara a păstrat mai tîrziu dreptul de a numi domnul.

    Această alegere a domnilor, de țară, era o realitate. Și totuși o altă realitate sînt măsurile de mazilie pe care turcii au putut să le ieie, de la un timp, față de domnii noștri. Iată explicația. La început, cum am spus, ei se alegeau de țară, care se strîngea într-un anume loc și aclama pe Vodă cel nou. Cazuri de acestea le întîlnim încă din vremi foarte depărtate, de exemplu cînd Ștefan cel Mare a luat tronul Moldovei și lumea stătea la „Direptate”, adecă la locul de execuții, pentru a declara că voiește pe învingătorul de la Orbic și Doljești. Obiceiul s-a păstrat pînă tîrziu: astfel la moartea lui Matei Basarab a fost aclamat în felul acesta urmașul lui, Constantin Cîrnul. Cînd a murit în sfîrșit Șerban Cantacuzino, la 1688, Brâncoveanu a fost ales, în condiții pe care le știm foarte bine, de țară.

    Turcii n-aveau dreptul de intervenție prin obicei ori prin tratate, – căci așa-zisele tratate cu ei au fost fabricate de noi, în secolul al XVIII-lea: de boierii noștri, ca să arăte față de ruși că avem drepturi pe care ei trebuie să le confirme. Domnul li datora însă o bună administrație; i se cerea anume „să cruțe raiaua sultanului”. Sultanul era ciobanul: el singur tundea oile. Dacă se iscau plîngeri, natural că „împăratul” le judeca. Acesta neputînd să vie la București sau la Iași, domnul era rugat să se prezinte la Poartă pentru a se îndreptăți. Așa era datoria. Dar mai era un caz: cînd se schimba sultanul ca și cînd domnul era ales de țară, se cuvenea ca el să se înfățișeze sultanului și, după obiceiul asiatic, oriental să-i sărute poala hainei. Cînd domnul se prezintă la Poartă din cauza unei pîri, pe dreptate sau ba, turcii cîntăreau motivele de o parte și de alta, într-o cumpănă deprinsă a primi aur, și atunci, dacă domnul era condamnat, i se lua tronul pentru că abuzase de situația lui. Dar trebuia, îndată, un alt domn, și, în acest caz, ceea ce s-a făcut de obicei înaintea unei țeri se făcea la Constantinopol înaintea reprezintanților țerii, a agenților, a capuchehaielelor, înaintea boierilor pribegi, în fața acelora cari prezintaseră pîra. Candidatul la tron își arăta semnul, tainicul semn imprimat, înaintea martorilor, la nașterea unui copil nelegitim. Semnul se verifica: pe baza unei operațiuni de acest fel era să avem la 1577 în Muntenia ca domn pe un medic lombard din Constantinopol, Rosso, care pretindea că răposata lui maică fusese în părțile muntene pe vremea lui Alexandru Vodă sau poate era chiar româncă.

    De obicei, spune Botero mai departe, domnii nu țin mult, pentru că, din pricina poftei de cîștig a turcilor, sînt adeseaori goniți după cererea cui oferă o mai mare sumă de bani. Și astfel birul a ajuns să crească necontenit.

    Nu e necesar, în felul cum se desfășură această expunere, să se arăte variațiile tributului, crescut continuu, grație și socotelii în aspri vechi și în aspri noi. Pe vremea lui Botero însă, el era de 70 000 de galbeni pentru Țara Românească, iar domnia costa 300 000, afară de ceea ce se mai dădea pașilor și celorlalte „obraze știute”. „Se schimbă domnii aproape zilnic, pentru că țerile se dau cui oferă mai mult, și, pentru ca domnii să se poată păstra, se prăpădesc locuitorii și se distruge țara.”

XV. Străinii la noi după adeverirea călătorilor

    Venim acum la ceea ce spun călătorii cu privire la străinii pe cari-i întîlnesc în a doua jumătate a secolului al XVI-lea.

    S-a văzut că orașele noastre, și în Moldova și în Muntenia, au fost întemeiate exclusiv – noi am întemeiat numai tîrguri – de străinii din Ardeal sau din partea anexată în veacul al XIV-lea a regatului polon, care este Galiția. În ceea ce privește Muntenia, cînd a fost vorba de Tîrgoviște, s-a vorbit de colonia catolică ce exista acolo și s-a pomenit și colonia, mai veche, din Cîmpulung.

    În Moldova erau mai multe orașe, civilizația economică și politică fiind aici mult mai înaintată, așa că și numărul orașelor întemeiate de străini a trebuit să fie mult mai mare.

    Am spus că unul din cele mai vechi a fost fundat de sași în legătură cu exploatările de mine care odinioară formau, fără îndoială, un însemnat izvor de bogăție: e vorba de Baia (lîngă Folticeni), al cării nume chiar înseamnă: mină. În Ardeal, se întîlnește Rodna, cu același sens (în slavonește): anumite nume de localități din împrejurimile Băii amintesc colonia de sași de dincolo de munte, cari erau specialiști în lucrarea minelor; ba chiar populația satelor acestora păstrează și astăzi un caracter deosebit, cu ochii albaștri și poate chiar și cu anume vechi practice de gospodărie mai bună decît a sătenilor celorlalți. Am pomenit iarăși și de pecetea cu inscripție latină a orașului Baia, păstrată pînă tîrziu, pînă în momentul cînd săpătorii, cari în cea mai mare parte era acum țigani, habar n-aveau de literele chirilice și mai ales de cele latine, pe care le diformau, dar ei sculptau încă pecetea în mijlocul căreia este cerbul Sfîntului Hubert, cu crucea între coarne. Putem spune cu siguranță că orașul exista în secolul al XlII-lea, că e deci mai vechi cu vreo sută de ani chiar decît domnia Moldovei, precum și, dincolo, Cimpulungul este desigur mai vechi decît domnia Țerii Românești în forma ei consolidată. În regiunea care se întinde între Carpați și Șiret, luînd-o la vale și lăsînd la o parte Folticenii, unul din cele mai noi orașe, creat abia la sfîrșitul secolului al XVIII-lea sau la Începutul celui al XIX-lea (satul lui Folticiu), se întîlnea „Piatra Neamț” de astăzi, care are și un nume unguresc: se zicea – și forma s-a păstrat pînă în secolul al XVII-lea – Karacsonkö, ceea ce înseamnă „Piatra lui Crăciun”, adică Stînca lui Crăciun.

    În ce privește Bacăul, numele este, fără îndoială, de origine ungurească, în legătură cu exploatarea pe sama coroanei Ungariei a minelor de sare de la Ocna, care par să fi fost întrebuințate, de pe vremea romanilor, necontenit, și chiar în timpul stăpînirii barbarilor, cari, și ei, aveau nevoie, firește, de sare.

    O colonie străină în Bacău pe vremea pentru care avem izvoare nu se întîlnește însă. Dar acolo era reședința nominală a episcopului catolic, care avea în atîrnarea lui un număr de sate, de origine, cum vom vedea, foarte veche. La Ocna însăși erau așa-numiții șalgăi sau șangăi, al căror nume poate fi pus în legătură cu ciangăii. Dacă la Bacău nu întîlnim alături de locțiitorul episcopal o populație străină, această populație, cu caracter marcat unguresc, și în ceea ce privește numele locuitorilor, se întîlnește la Trotuș.

    În județul Putna, numit după apa Putnei, era odinioară unul din cele mai vechi centre străine la noi, care a fost dărîmat de tatari cu ocazia năvălirii lor, pe la jumătatea secolului al XlII-lea. E cetatea Milcovului, reședință episcopală. Și, precum în Ardeal, cînd ungurii au întemeiat episcopia de Bălgrad (Alba Iulia), ei au așezat și o orînduială militară, cu iobagi, cari erau întîi ostași, țerani liberi și luptători, același plan l-au urmărit ei, pătrunzînd dincoace de Carpați, cînd au organizat episcopatul de Milcov, destinat a fi punctul de plecare pentru luarea în stăpînire a întregului ținut. Prin urmare cam aceea ce ar fi făcut, dacă ar fi rămas, cavalerii teutoni pătrunși în Țara Bîrsei și în Cîmpulung, o „teutonie” pînă la Dunăre, au încercat să facă, îndată după aceasta, în legătură cu episcopatul de Milcov, întemeiat pentru cumani, și numit și al cumanilor, ungurii regelui. De această a doua tentativă de a ni distruge cu desăvîrșire viitorul, de a împiedeca orice dezvoltare de stat națională, ne-a scăpat năvălirea tatarilor. Din episcopia de Milcov a rămas, ca și din exploatarea minelor de către sași la Baia, anumite urme în nomenclatura geografică; numele de Sascut înseamnă în ungurește Fîntîna Sasului. Focșanii, în schimb, sînt extrem de recenți, cam de prin anii 1700, pe locul satului Stoești, mai mult decît pe al urmașilor „moșului” Focșea.

    Venim la al doilea rînd de orașe, cele întemeiate între Siretiu și Prut. Sînt mai vechi decît existența domniei. Și se poate adăugi că, deoarece unde există orașe este imposibil ca viața rurală să nu se resimtă de vecinătatea lor, în Moldova domnia a trebuit să găsească o viață mai înaintată și în ce privește satele, și de aceea regimul patriarhal, cu cnezi și juzi de sate, e, aici, mult mai puțin păstrat decît în Muntenia.

    N-am putea spune care a fost cel dintîi oraș moldovenesc întemeiat supt influența galițienilor: probabil însă că acelea din regiunea de nord a țerii, care s-a chemat pe urmă Bucovina: Siretiul și Suceava, numite după apele cè curg în preajma lor. Evident că vor fi existat tîrguri mai înainte, poate chiar destul de însemnate, dar așezările mai mari, așa cum le cunoaștem prin documente, sînt datorite emigranților.

    Aceștia erau de două categorii: deoarece evreii nu apar decît sporadic, în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, și polonii nu se amestecau prea mult în viața orășenească, fiind sau dregători, sau nobili, sau țerani, cei ce vin la noi din colonizarea în Galiția făcută chiar de la jumătatea veacului al XIV-lea de către regele Casimir, la Liov și Cracovia, erau germani și armeni.

    În ce privește pe armeni, iată pe scurt, de unde provin ei: Dincolo de Armenia cea veche, de supt Caucaz, în vecinătatea lacului Van și a muntelui Ararat, a cării istorie se dezvoltă paralel cu vechea istorie romană și pe urmă cu istoria Bizanțului, s-a format mai tîrziu, prin migrațiuni în legătură cu cruciatele, dar chiar și înainte de fenomenul cruciatelor, în legătură cu nevoi economice provocate de navigația pe Marea Mediterană, o Armenie Mică. Ea era aproape de munții Taurus și Antitaurus, acolo unde se află Sis, Adana, Mamistra, Pilerga, centre care au decăzut, dar care acum, cu ocupația franceză și cu tot ce va rezulta din marele război, se poate întîmpla să învie. Regiunea aceasta s-a occidentalizat, clasa dominantă, dinastia s-au francizat, primind o mulțime de uzanțe de la cruciați. La urmă, regatul Armeniei Mici a fost desființat, la sfîrșitul secolului al XIV-lea, de musulmani, atunci cînd el avea în fruntea sa pe ultimul reprezintant al dinastiei franceze, din Poitou, de Lusignan, care a cîrmuit și în Cipru.

    După migrațiunea cea dintîi, din Armenia Mare în Armenia Mică, au urmat altele din Armenia Mică însăși peste Marea Mediterană și peste Marea Neagră. Cei mai numeroși coloniști s-au dus prin peninsula Asiei Mici către Trapezunt, unde și acum este o populație armenească importantă. Apoi de pe coasta asiatică au trecut pe coasta europeană cum au făcut și grecii (am văzut cum Comnenii din Trapezunt au avut o colonie la Mangup, în Crimeea, de unde era doamna Maria, și cu sînge de-al Paleologilor a căror monogramă e pe perdeaua ei de mormînt, a lui Ștefan cel Mare). Tot așa au trecut și armenii acolo, în Crimeea, și au format supt stăpînirea, la Caffa și aiurea, a genovezilor, cu carii erau deprinși încă din Asia, colonii înfloritoare.

    Drumul de comerț însă mergea de la Caffa spre nord-vest, către Liov. Astfel armenii au venit întîi cu carăle de comerț ce legau cu Polonia marele port genovez din Orient aici la Liov pentru a se coborî tot cu carăle de comerț, prin Moldova, către Cetatea Albă, dacă nu totdeauna și către Caffa.

    În acest chip, ei s-au înrădăcinat în orașele începătoare ale Moldovei, unde nemții aduceau dreptul lor de Magdeburg, pe care l-au păstrat multă vreme; armenii, din pricina religiei lor deosebite și a obiceiului de a trăi mai mult între ei, s-au păstrat mai bine în aceste colonii.

    S-a pretins că biserica lor din Iași ar fi fost zidită la sfîrșitul veacului al XIV-lea; de fapt, acești oaspeți, îmbogățiți prin negoț, au cumpărat biserici frumoase de la ai noștri: astfel una dintre cele din Botoșani ori Zamca de lîngă Suceava. Se păstrează și anume din cărțile lor de slujbă: la Roman este o evanghelie scrisă în Crimeea, în veacul al XIV-lea.

    Pietrele de mormînt care se văd azi lîngă o biserică armenească din Botoșani aparțin însă altui curent armenesc, venit din Turcia, în secolul al XVIII-lea, care nu trebuie confundat cu cestălalt curent de colonizare armenească, foarte vechi. Cei veniți cu ambele curente s-au romanizat, și romanizarea, pentru cei dintîi, a fost așa de deplină, încît și numele de familie s-au schimbat cu desăvîrșire, luîndu-se altele, românești, dintre cele mai vechi și mai interesante, ca: Șeptilici, probabil la început armeni, Pruncul, Bolfosul, Țeranul, Ciomag, Lebădă, Manea. Armenii cari au trecut în Ardeal pe la 1670, din cauza războaielor dintre turci și poloni, cu un Axentie (Oxendie) Virzirescul, la Gherla, la Ibașfalău, au păstrat vechi nume moldovenești, ca Vărzarul, Cap de bou (Kapdebo) etc.

    Cînd existau acum Siretiul și Suceava, aceasta din urmă avînd și ea o foarte însemnată colonie armenească, coloniști din acest neam au trecut mai departe. La Dorohoi nu pare să fi existat vreodată o așezare, ceea ce dovedește că, dacă popasul era vechi, orașul e mai nou: am văzut însă o biserică a lui Ștefan cel Mare. Botoșanii au avut coloniști armeni mai vechi, din veacul al XV-lea poate, în tot cazul din al XVI-lea și mai ales al XVII-lea, cînd ei sînt adesea constatați documentar. Alt grup a mers la Roman chiar cînd a fost nevoie ca orașul să se colonizeze, primind o populație specific orășenească.

    În general aceasta a fost un avantagiu pentru noi, căci, dacă n-ar fi fost armenii, veneau germanii în număr mai mare, și prezența armenilor, deprinși cu viața orășenească italiană, mai înaintată în foarte multe privințe decît cea germană, italianizați în practicele comerciale, a constituit un folos pentru dezvoltarea naționalității noastre, în primejdie să fie invadată de elementele germanice și subgermanice, cum erau ungurii.

    Și la Bîrlad au fost armeni; la Galați mai puțin, căci portul s-a ridicat mai tîrziu: pe vremea lui Despot abia se pomenește, – Renii, Tomarova, de unde: Tomoroveanu, ca nume de familie, avînd o mai mare importanță decît Galații. Bineînțeles că și în Reni și în Galați erau și alți armeni, veniți probabil pe corăbii, așa cum veneau, apărînd și dispărînd, la Brăila și Cetatea Albă, care-și aveau legăturile cu Constantinopolul și Trapezuntul. […]

    Venind acuma la sate, e incontestabil că din timpurile cele mai vechi a existat la noi, în tot cuprinsul pămîntului românesc, și o populație slavă. Am afirmat chiar că, deoarece Ardealul, ținut așa de românesc, are cel mai mare număr de numiri slave, și anume de acelea care niciodată n-au avut un sens în românește – sau cel puțin nimic în monumentele noastre de limbă nu arată că am avut aceste cuvinte –, slavii trebuie să fie mult mai vechi la noi decît secolul al VII-lea, cînd se zice că au năvălit prin părțile acestea, în legătură cu avarii și supt stăpînirea avarilor. Cred că vechii sarmați, un amestec de tot felul de nații, cuprindeau un puternic element slav. La această părere au ajuns și deosebiți învățați străini, pe o cale cu totul alta decît aceea prin care ajunsesem la această părere. Este singura explicație pentru nomenclatura slavă a Ardealului. Acum, nume slave se întîlnesc și în alte două ținuturi: în Oltenia, unde sînt și cele în „ova”: Orșova, Virciorova (uneori se schimbă accentul, dar aceasta n-are atita importanță), Panciova, și în „ați”: Romanați (în partea corespunzătoare a Serbiei: Crușevaț, Craguievaț) etc.

    Pe de altă parte, în Moldova, și în mare parte din Basarabia, pînă la linia care despărțea odinioară raiaua turcească din sud de partea rămasă domnului Moldovei, cam pînă la linia Răutului, găsim un număr mare de sate: Colincăuți, Popăuți, Bădăuți, Părhăuți etc., care corespund în origine și sens satelor al căror nume se termină în „ești» sau „eni». Rădăcina, tot așa, indică numele celui care a întemeiat satul: Popăuți vine de la Popa, Climăuți de la Clim etc. Sufixul „ăuți» corespunde rusescului „ovce».

    Nu totdeauna sufixul este important însă pentru soluții istorice. Și rădăcina nu are, adesea, caracterul rusesc. Clim e mai mult rusesc, dar Popa nu e rusesc, iar Rădăuții vin de la Radu, care nu e rusesc, Bădăuții de la Bade. […]

    Cînd s-a întemeiat Moldova, nu erau deloc străini pe aici. Rușii, rutenii, – biserica „Rufenilor” din Iași înseamnă: a rutenilor – rusnecii cari-și zic astăzi ucraineni, acei cari nu s-au asimilat încă, au venit, în timpurile mai vechi, prin colonizarea de către domnii noștri cari făceau expediții în Polonia și pe urma lor aduceau un număr de oameni pe cari-i așezau în slobozii. Alții fugeau de la sine, de veneau aici, pentru că la noi țeranul era liber, iar acolo, în Polonia, șerb: în cazul cel mai rău ei erau „vecini”, dar „vecinii” la început nu erau șerbi, ci oameni cu contract, așezați pe pămîntul boierilor. Tirziu de tot au venit apoi alți ruși, acei cari au fost chemați de pe urma dezvoltării agriculturii în țerile noastre, cînd pacea din Adrianopol, la 1829, ni-a permis să exportăm grîul pe care înainte îl țineau turcii numai pentru ei, tot atunci cînd s-au adus de peste Dunăre, de proprietarii din Romanați, Vlașca, Ilfov, bulgari.

    Vechii slavi se chemau la noi șchei (numele femeiesc e Șcheia sau Șchiauca): Șcheii din Brașov, Șcheia din Roman și de pe lîngă Suceava, Șcheii de pe valea Buzăului.

    În Ardeal, în schimb, se găsesc localități ca Rușciori, Reussmark – Miercurea, care ar însemna o infiltrație de elemente slave, nu cu caracter general, ci cu cel special rusesc.

    Mai tîrziu s-au introdus și unii bulgari, prin colonizație, ca în Vinga din Banat, iar de acolo și în cîte un punct din Ardeal, dar aceasta numai în secolul al XVIII-lea.

    Venim acum la coloniile ungurești de la noi.

    Noi ne-am obișnuit să vedem linia Carpaților ca un hotar; a fost însă un timp cînd iarăși linia Carpaților nu însemna hotar. Hotarul noi îl concepem mai mult sau mai puțin pe clina pe care-l fixează hotărnicii; dar pe la 1760 Moldova avea în Ardeal un ținut atît de întins – pe care ni l-au luat pe tăcute austriecii –, încît a fost echivalat cu două comitate, oferindu-ni-l în schimb pentru Bucovina.