Pe de altă parte, cum am văzut, cînd a fost vorba de întemeierea Moldovei, ea a fost concepută de regele Ungariei ca o provincie a lui. Prin urmare, el mărgenea, fără îndoială, în vremea aceea Ungaria, pe alocuri, cam pînă unde e Siretiul, amintindu-și de acel episcopat milcovean, pe care Ungaria nu l-a sacrificat niciodată ca pretenție politică. Deși pe la 1460 nu mai rezida un episcop în Milcov, dispărut, unui simplu preot catolic de sat din Ardeal i se zicea episcop de Milcov, pentru ca să se poată sprijini pe această calitate revendicările asupra Moldovei ale lui Matiaș Corvinul, care poate, cînd a venit în Moldova să distrugă pe Ștefan și a fost învins la Baia, se gîndea la acest plan.

    Populația ungurească e deci veche. O parte stă în legătură cu secuimea, fără îndoială, care, dealtfel, nu este așa de străveche ea însăși cum se pretinde de obicei, ci avem a face cu coloniști așezați de cavalerii teutoni la începutul veacului al XlII-lea, odată cu orășenii din Cîmpulung și de aiurea. Dovadă că toți au rămas catolici, ținînd strîns la catolicismul lor, pe cînd ungurii, afară de o parte dintre cei din Ungaria propriu-zisă, sînt calvini. Și satele lor sînt foarte adeseori numite după sfinți, ceea ce se întîlnește și în Prusia teutonă și în regiunile celelalte, colonizate tot de cavalerii teutoni.

    Aceasta este originea populației ungurești din județul Bacău. Satele lor sînt făcute după norme românești, și numite, nu după sfinți, ci după întemeietori: Tămășeni, de la Tămaș, numele unguresc al lui Toma, ori, în Romanul vecin, Săbăoani de la Sabău (Szabó), care înseamnă croitor. A fost cu atîta mai ușoară trecerea la datinele noastre, cu cît secuii înșii au în cea mai mare parte sînge românesc, și aceasta se dovedește și prin felul lor de viață, prin felul cum își cultivă cîmpul, cum îngrijesc de grădini, cum clădesc casele mai ales: nu cum sînt cele ungurești din pustă, ci întocmai cum e casa românească. Chiar și în îmbrăcămintea lor este o foarte mică deosebire față de portul românesc. Și sînt convins că și în folclorul lor, în cîntece, danțuri, povești, superstiții, ei au foarte multe elemente românești.

    Multe dintre satele județului Roman însă nu sînt așa de vechi. E sigur că Ștefan cel Mare, care a prădat prin secuime, a adus de acolo, după obiceiul pe care l-am mai pomenit, coloniști străini. Pe cînd cei din județul Bacău, în legătură necontenită cu secuimea, uneori nu cunosc limba noastră, la ungurii din județul Roman nu e sat în care să nu se vorbească românește.

    Studii serioase făcute de aiurea decît de la societatea Sf. Ladislas din Pesta […] ar fi trebuit să înceapă de mult, deși nu e prea tîrziu nici astăzi.

    Venim la înseși mărturiile izvoarelor despre populația străină la noi. Ele sînt mult mai numeroase pentru Moldova decît pentru Muntenia, căci Muntenia, fiind cuprinsă între Ardeal și Turcia, avea mai puține rosturi de comerț, în veacul al XVI-lea, și oferea mai puțină facilitate de străbatere în Orient, pe cînd Moldova păstra drumul cel mare Danzig-Constantinopol, acuma prin Reni și Galați.

    Dar elementele acestea, cunoscute întîmplător prin orice străini cari călătoreau pe aici, pot fi și mai bine cunoscute printr-o categorie nouă de călători, cari se ocupă îndeosebi de ei și în special printr-o categorie dintre acești străini, catolicii. De catolicii din Muntenia se vor ocupa anume misionari italieni ori slavi italianizați, cari vin din Balcani, de la bulgari; pentru Moldova, în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, întîlnim călători catolici, misionari cari vin anume pentru a face inspecția localităților locuite de cei cari au aceeași religie ca dînșii.

    Este caracteristic pentru acest sfîrșit al veacului al XVI-lea că în același timp cînd iezuiții poloni sfătuiesc pe Ieremia Movilă, care merge la biserica catolică din această mai veche capitală a Moldovei, se încearcă refacerea episcopiei de Bacău și a acelei de Argeș, căci, căutindu-se în vechea arhivă pontificală, se găseau numele vechilor episcopate spre a fi înviate. Și pentru aceasta se trimite întîi un Arsengo, din Creta, care aparținea, prin îndoita deprindere a graiului, și populației grecești supuse și populației italiene stăpînitoare, apoi un Querini, dintr-o familie venețiană, dar probabil din ramura cretană. Și, cu atît mai ușor putea veni pe la noi unul din acești levantini, cu cît era mai mare numărul negustorilor cari, de la o bucată de vreme, veneau, fie din Pera, fie din insulele Mării Mediterane, pentru a face comerț aici și cari aveau așezări foarte importante la Liov, alături de așezările moldovenilor cu cari se amestecau și făceau casă împreună, adăugîndu-se și legături de familie.

    Căci după Corniact, despre care a fost vorba, avem un șir întreg de levantini cari făceau concurență ragusanilor în ce privește luarea în arendă a vămilor sau afacerilor de comerț. Ei aveau o situație privilegiată pe lîngă domn, căci doi dintre stăpînii Moldovei din a doua jumătate a veacului al XVI-lea au fost însurați cu femei aparținînd acestei lumi levantine: Iancu Sasul, a cărui soție, Maria, o Paleologă, avea un fiu, Filip, din altă căsătorie, cu un grec sau levantin, care făcea comerț cu Liovul, iar, cu domnul, trei fete, dintre care una poartă numele caracteristic grecesc de Chrysaphina. Tot așa Petru Șchiopul a ținut pe Maria Amirali din Rodos, care a murit în vremea cînd bărbatul ei era domn, fiind îngropată la Galata, lîngă Iași.

    Relații cu totul neașteptate pentru cine nu urmărește curentul, care crește necontenit, dar relații de cea mai mare importanță și pentru economia noastră națională, ca si nentru cultura noastră și orientarea noastră în viața politică și în alte rosturi. Mai tîrziu, la începutul veacului al XVII-lea, se va găsi, într-o situație cu totul predominantă, pe lîngă domnul Moldovei, Radu Mihnea, care a fost și al Țerii Românești și e îngropat în București, la Radu Vodă, supt o piatră de marmură de toată frumuseța, un grec, Vevelli, care se chema Constantin, pentru ai săi, iar ai noștri îi ziceau Batiște (de unde biserica numită astfel în București): Battista, nume levantin. El a avut un rol deosebit de important la noi, provocînd, la urmă, chiar o manifestație populară împotriva celor cari-l sprijineau, manifestație în sens național, indigen, autohton.

    În Muntenia, soția lui Alexandru Mircea era o levantină, Ecaterina, care avea o soră căreia i se zicea Mărioara, ceea ce arată o legătură îndelungată cu țerile noastre. Mărioara era catolică după tatăl ei, și s-a măritat cu un genovez din familia Adorno Vallarga, de care rămînînd văduvă, s-a făcut apoi călugăriță, lîngă Veneția, la Murano, în San Maffio, unde s-a și găsit corespondența ei, în grecește și italienește, cu Ecaterina și fiul ei, Mihnea. Mai era o soră, așezată în Țara Românească, lîngă Ecaterina, Lucreția, ale cării fiice (una numită, grecește, Prepia, adecă: Euprepia, Frumoasa) au fost date după cutare boieri de tară, ori după raguzanul catolic Giovanni de’ Marini Poli.

    Poporul îi privea ca „greci” pe acești străini, dar elementele levantine aveau o inteligență mai elastică decît a grecilor, o prestanță occidentală care la greci, sclavi de atîta vreme, lipsea, și, întreținînd multe relații cu Apusul, ei dispuneau și de capitaluri mai importante decît capitalurile ce puteau avea grecii.

    Rezumînd, informatorii catolici găsesc o lume nouă în țerile noastre din a doua jumătate a veacului al XVI-lea: pe de o parte catolicii cercetați de misionari; pe de altă parte negustorii străini, afluxul de levantini cari-și fac așezările în țerile noastre, mai ales în Moldova, sau în acele puncte din străinătate cu care Principatele au legături foarte strînse, ca Liovul, de ex., capitaliștii cari vin pentru vămi, pentru împrumuturi și cari rămîn aici.

    Ajungem acum la înseși informațiile pe care ni le dau izvoarele despre acești străini. Intr-o însemnare a lui Belsius, care scrie în epoca lui Despot, se spune că foarte mulți sași se găsesc în Iași și aiurea. Aceștia erau dintre vechii negustori ardeleni cari de la o bucată de vreme se fixaseră la noi. În situația lor de supuși ai domniei, ei se bucurau de o situație pe care n-ar fi avut-o ca străini.

    Un alt izvor care vorbește despre străinii la noi în acest timp este Francisc Forgách, acel nobil ungur amestecat în rosturile noastre din secolul al XVI-lea. El spune: „Românii țin cu toții foarte mult la legea grecească. Nu s-a găsit nici unul care, de frica pedepsei, să fi îndrăznit a mărturisi altă dogmă. Cunosc însă abia slovele sîrbești, pe care și acum le întrebuințează. Ei nu socot că poate fi nelegiuire mai mare decît să mănînce carne în zilele oprite: de aceea… peste o jumătate de an se chinuiesc”.

    De fapt, ceea ce înseamnă el, sentimentul acesta de scîrbă față de mîncarea de frupt în post, – și mai ales în postul cel mare –, se adeverește și prin cronica lui Miron Costin, cînd vorbește de domnul străin care ajunsese a stăpîni Moldova în 1619, Gașpar Grațiani, Morlacul din Croația, despre care arată că mînca și carne în post, ceea ce ar fi contribuit la căderea și catastrofa lui.

    De la Forgâch venim la Botero.

    „}n orașele Moldovei”, spune el, „locuiesc sași și unguri”. Populația ungurească se întîlnea, cum am văzut, mai mult la țară.

    Negoțul îl fac însă, mai ales în Moldova, vechii armeni sau mai noii sași și evrei, – aici este constatarea formală a evreilor, la sfîrșitul veacului al XVI-lea, dar sînt evrei turci, cari nu formau colonii așezate. Apoi „unguri și raguzani. Negoțul constă din grîne și vinuri”. Vinul „valahic” se vindea și în Galiția; era destul de bun, mai ales pentru cărăuși și lumea mai săracă, dar levantinii aduceau vin scump din Răsărit, de Malvasia, care, venit din Moreia, dar, acum. și din Candia, se ducea în Rusia și Polonia, ca și vin moscatello, „muscat”. Pe urmă se făcea negoț cu „piei de vacă, așa-numitele «schiavine», cu ceară, miere, cu butelii de rădăcini de tei, prețuite pentru frumusețea vinelor lor”. Mai tîrziu vindeam, cum moții vînd doniți și ciubere, în Crimeea tatarilor produsele industriei țerănești din Moldova. Cu cărăușia localnicii își făceau însemnate izvoare de bogăție.

    Cărăușii moldoveni sînt însemnați în socotelile Liovului încă de la începutul veacului al XVI-lea: ei cunoșteau admirabil drumurile, și erau și păzitorii mărfurilor ce li se încredințau, un fel de chervanagii, cum sînt cei, tot de sînge românesc, din Peninsula Balcanică. Întîlnim pe unii dintre dînșii, cu nume caracteristice, ca Ursul, în Iași, în Roman, în Bîrlad și în alte părți ale Moldovei.

    Și în a doua serie a însemnărilor lui Botero se spune că negoțul e făcut în Iași, între alții, și de sași și unguri. Ei dau în același timp și meșterii.

    Căci, afară de meșteșugul pe care-l făceau în casa boierului țiganii, afară de meșteșugul pe care-l făcea fiecare țeran pentru casa și gospodăria lui, ori meșterul din sat – pentru că era cîte unul mai dibaci care era rotarul ori fierarul satului – începea să fie o categorie de meșteri liberi, la dispoziția oricui. „Meșter”, „meșteșug” sînt cuvinte împrumutate de la unguri, și aceasta arată naționalitatea celor cari întîi au exercitat această meserie la noi.

    Mancinelli, iezuitul despre care a fost vorba și altă dată, spune că în Moldova, în special în Iași, sînt raguzani și chioți, adică locuitori din Chios, insula care turcește se cheamă Sacîz (sacîzul e mastica de Chios).

    Tot aici se cuprinde informația, pe care am adus-o și înainte, că unele familii mai bogate dintre sașii din Iași aveau în biserica lor catolică morminte cu blazoane de comerț.

    În ce privește pe armeni, se spune că ei fac, înainte de toate, negoț cu „aromate”: smirnă și tămîie pentru biserică și, pe lîngă acestea, mirodenii de pus în mîncări, căci noi aveam bucătăria constantinopolitană, care întrebuințează multe mirodenii.

    Se înseamnă și personalitatea lui Cristofor Bruti, al cărui mare rol l-am arătat și altă dată. Se menționează și toată silința pe care și-o dădea propaganda catolică reprezintată printr-însul și printr-un agent papal venit la noi pe vremea lui Mihai Viteazul, un croat, Alexandru Comuleo (Komulović). S-a împiedecat astfel protestantismul, care începuse să străbată mai ales supt Despot și Iancu Sasul, deși acesta era ortodox, în mijlocul acestei populații străine. Se arată că acel care trecea de la catolicism la protestantism era supus acum la o amendă strașnică: o sută de boi.

    În ce privește negoțul cu polonii, el nu era făcut de poloni, căci negustorii de această nație nu se întîmpinau, iar evreii poloni veneau numai la iarmaroacele de hotar.

    Se aducea bere din Camenița, deși existau și la noi fabrici de bere, ca aceea a sașilor de la Baia, pomenită în acte din veacul al XVI-lea. Dealminteri chiar terminul de „pivniță”, care a biruit numele de beciu, de zemnic, unul unguresc, altul slavon, vine de la „pivo”, care în slavonește înseamnă „bere”.

    Acum, de la informatorii aceștia cari vorbesc numai în treacăt de străini, venim la ceea ce ni spune însusi Querini, episcopul numit la sfîrșitul veacului al XVI-lea.

    El arată că a găsit în Moldova, pe la 1590, cincisprezece orașe și șeisprezece sate care aveau catolici, populația catolică fiind în număr de 1691 familii cu 10 700 de membri. În Bacău și împrejurimi – aproape era un sat foarte important catolic, Trebeșul – se aflau 4000 de case, și din populația aceasta 216 familii, cu 1692 oameni, aparțineau religiei romane. În oraș chiar era biserica Sfintei Marii și a Sfîntului Nicolae, de lemn. Domnia, în general, era foarte tolerantă față de toate confesiunile, și, cînd era vorba să se ridice o biserică străină, ea dădea din vistierie: astfel s-a dat și pentru acoperirea bisericii Sf. Marii din Bacău 500 de scuzi de aur, sumă foarte importantă. Dealtfel vistierul Moldovei pe vremea aceasta – nu vistierul cel mare, care era român, ci al doilea, –, Giambattista Amorosi, „pe care-l întîlnim pomenit și în alte documente, era catolic, italian, avînd un nepot care învăța la Roma, în Collegio dei Greci. În Trotușul vecin erau 68 de familii și 3 994 locuitori, cu biserică de piatră.

    În ceea ce privește predica la sate, ni se spune că se făcea în limba ungurească. Mai tîrziu, în secolul al XVII-lea, această limbă a fost înlocuită în parte prin cea românească, pe cînd călugării erau în cea mai mare parte italieni.

    Catolici, ne spune călugărul, se găsesc, firește, la Baia, care înfățișa pînă dăunăzi inscripții de morminte în limba germană sau latină. Aici erau 3 000 de vetre, din care 63 de familii, cu 316 oameni, catolici. Se aflau și cîțiva unguri, dar cei mai mulți sași. Se notează două biserici întregi și una pe jumătate ruinată, probabil a lui Alexandru cel Bun. Preoții se dăduseră după obiceiul pămîntului: erau căsătoriți.

    La Tîrgul Neamțului, pe vremea aceea erau 250 de case: 74 ale catolicilor, pentru două biserici de lemn, preotul fiind sas.

    În grupul de la Prut, Hușii sînt arătați cu 1 300 de case. Tocmai atunci se întemeia și episcopia de Huși, după ce Mihai Viteazul și aliații lui moldoveni, Aron Vodă și Ștefan Răzvan, dezrobiseră raiaua turcească ce asculta pînă atunci de episcopul, supus turcilor, de la Brăila. Se înseamnă 72 de case catolice, cuprinzînd 435 locuitori, la o biserică de lemn.

    La Cotnari, din 3 500 de familii, sînt 198 catolice cu 1 083 membri. Aici erau trei biserici: două de piatră și una de lemn. Se mai păstra și un profesor de gramatică. Dascălul preda în limba ungurească și latină. Preotul fusese luteran și venise din Ardeal. Aici s-au găsit și cărți „eretice” ungurești.

    La Suceava, cu 6 000 de case, din care 30 catolice, funcționa și un capelan, adus pentru soldații poloni și unguri, în număr de 2 000. Erau două biserici de piatră: predica se făcea în limba polonă pentru soldați, pentru ceilalți în „grecește”, cu tălmaciu moldovean.

    La Vaslui, un preot, dar nu se spune numărul credincioșilor lui.

    La Roman, în oraș, erau 400 de familii, dintre care 25 latine; membrii, 138, erau unguri cu două biserici de lemn. Preotul ținea împărtășania la dînsul acasă, băgată supt pat. La Săbăoani, Berindești (?), Tămășani, Răchiteni, Giudeni, Lăcășeni, 300 de familii catolice și 1 480 de oameni. Biserica din Săbăoani e de piatră și acoperită de domn.

    Acestea sînt cele dintîi informații asupra populației catolice în Moldova și, pe alături, asupra populației orășenești a țerii, în genere.

XVI. Epoca lui Mihai Viteazul în mărturiile călătorilor

    Ne găsim într-o epocă în care călătoriile sînt relativ dese pentru sfîrșitul veacului al XVI-lea și am fi dorit să avem alte amănunte cu privire la acei cîțiva ani cari formează cariera lui Mihai Viteazul.

    Posedăm cu privire la această domnie o expunere în limba latină a isprăvilor lui Mihai, făcută pe baza unui „izvod”, mai probabil slavonesc, datorit logofătului Tudose, care a întovărășit pe domn în Ardeal – un boier de modă veche, cu oarecari cunoștinți și oarecare pricepere la scris, ori, mai bine, cu simțul că în asemenea vremi logofătul ar putea să fie puțintel și istoriograf. Acel care a făcut traducerea este un silezian, Balthazar Walther „cel tînăr”, rudă probabil cu acel Walther pe care l-am întîlnit cu prilejul călătoriei lui Bongars. Omul a stat o bucată de vreme la Tîrgoviște, – în ce calitate este greu de spus –, și a cunoscut acolo pe Andrei Taranowski, intimul voevodului, iar, pe cînd „prietenii” săi plecau spre casă prin Moldova, cu solul polon Golski, el se ducea la Poartă. Mihai Viteazul a cerut la un moment dat –, și a și căpătat, dar nu exact atunci cînd ii trebuiau și în proporțiile de care avea nevoie –, călăreți silezieni, acei „schlesische Reiter” cari joacă în istoria militară de la sfîrșitul veacului al XVI-lea un rol important; o cavalerie grea, cu platoșă, mult mai mult poloni decît germani: este posibil ca între acești cavaleri silezieni să fi fost și Walther. Spune însuși ceva, în prefața lui, cu privire la legăturile cu Țara Românească, dar e prea puțin ca să înțelegem ce a putut fi și ce misiune a îndeplinit la noi.

    Ar fi fost de dorit, iarăși, ca, pe lîngă ce a crezut că trebuie să adauge, ca explicații generale, despre rosturile țerii înseși, să fi adaus amănunte geografice, lămuriri cu privire la moravuri, la impozite, la organizarea armatei etc., dar, deși genul acestei lucrări ar fi admis, ba chiar cerut să se dea aceste amănunte, nu le aflăm în ea; întîlnim, în schimb, lămuriri, care nu prea au însemnătate, cu privire la Alexandru cel Rău, un Lăpușneanu rătăcit din Moldova și strămutat la munteni, acel care era să taie pe Mihai Viteazul în momentul cînd i-a bănuit intențiile împotriva stăpînirii lui; se vorbește și de spînzurarea la Constantinopol a acestui Alexandru, cu alte lucruri aflate la curtea lui Mihai. Astfel fiind, nu-l putem pune între călători pentru că, deși a călătorit la noi, deși s-a legat prin activitatea lui de istoriografia noastră, cu toate acestea nu ni-a dat material de călătorie, ca acela din Sommer, din Graziani etc.

    Și, pentru că a fost vorba de cronici privitoare la Mihai Viteazul, este și o altă cronică, netradusă în limbi străine, ci păstrată numai în românește, cronică în legătură cu foarte puternica familie a Buzeștilor, cari aveau o mulțime de moșii, dispunind de ținuturi întregi, și au luat parte de cea mai mare însemnătate în campaniile domnului lor. Avînd de multe ori în aceste campanii oarecare inițiativă, precum au avut și în ce privește politica lui Mihai, ei au vrut să se scrie istoria campaniilor acestuia în așa chip, încît să se reliefeze înainte de toate partea lor și chiar să se atribuie, cum se și face, începutul mișcării, nu lui vodă, ci acelora cari-l încunjurau, sfatului țerii, în fruntea căruia ar fi stat însăși ambițioasa influență a lui Radu Buzescu, Preda Buzescu și Stroe Buzescu, cei trei membri ai acestei puternice dinastii. „Cronica Buzeștilor”, foarte importantă din punctul de vedere al limbii, fiind scrisă însă de un cronicar de țară pentru oameni cari cunoșteau țara lor, evident că nu dă știri despre mediul românesc al luptelor eroului.

    Mai avem apoi doar ici și colo cîte o informație subsidiară în rapoarte militare privitoare la luptele lui Mihai, cîteva note privitoare la orașe, la locurile pe unde au trecut ostile creștine la 1595, cînd, după bătălia de la Călugăreni, Mihai a fost silit să se retragă în munți și să aștepte ajutorul lui Sigismund Báthory și al lui Ștefan Răzvan, care părăsise Moldova ca să-i alerge în sprijin.

    Această campanie, care a dus pe noii cruciați de la Tîrgoviște la București și de aici la Giurgiu, a făcut zgomot; la dînsa participaseră, nu numai români din Țara Românească și din Moldova și ardeleni de-ai lui Sigismund, între cari sași, dar, fiindcă era o expediție de cruciată, făcînd parte din pornirea generală a creștinătății contra turcilor, menită să ridice și entuziasmul religios pe o vreme cînd papa lupta împotriva protestantismului și trebuia să-și legitimeze autoritatea prin succese asupra păgînului, au venit și specialiști din Italia, și anume din Toscana. Ei au luat parte la asediul și cucerirea Giurgiului, operație de valoare supt raportul militar, și rapoartele acestor toscani ar merita din acest punct de vedere special o cercetare amănunțită.

    Poate că e cel dintîi raport cu importanță tehnică pentru luptele care s-au desfășurat la noi. Se mai poate culege însă numai uneori cîte o lămurire privitoare la orașe, dar pentru organizarea armatei, pentru felul cum se făcea tabăra, cum se punea stra ja, pentru toată situația militară acest izvor are o deosebită importanță.

    În afară de aceste lămuriri pe care le dă redactorul italian sînt, dealtfel, atîtea scrisori de străini cari au fost amestecați în luptele lui Mihai Viteazul și, iarăși, pentru unele puncte de amănunt, ele pot să ne lămurească. Astfel rapoartele nunciului Visconti, episcop de Cervia. Pentru tonul naiv în care sînt redactate și pentru sinceritatea, n-am zice sufletească, dar măcar de stil, pentru transparența populară a scrisului se pot recomanda și scrisorile unuia dintre frații de’ Marini Poli, despre cari s-a vorbit și mai înainte, Giovanni. Agentul acesta a lăsat o mulțime de scrisori, într-o italienească de ultima treaptă, așa cum se vorbea pe coasta dalmatină, cu o sintaxă care uneori aduce și a românește.

    Sînt și unele știri franceze privitoare la acest război, dar toate mai mult după gazetele de atunci, gazete manuscrise, care cuprindeau, după localități, lucrurile de mai mare importanță petrecute în toată lumea. Cutare din ele reprodusă în facsimile la 1913, după originalul tipărit la Lyon, în 1595, dă, alături de lucruri secundare, și cutare informație din Brașov în care se spune cu ce preț se vindeau acolo vitele care făceau parte din prada românească.