În toate părțile călătorul nostru a văzut pășuni, pe alocurea pămînt lucrat – agricultură sporadică prin urmare. Trebuie trei zile pentru a ajunge la Ștefănești, unde se trece Prutul. Ajunge, în sfirșit, la Hotin, care este o cetate, „un mic castel” de cărămidă, înalt.
Una din cele mai neașteptate descoperiri ne face să vedem printr-un călător însăși viața din Țara Românească și îndeosebi din București în al treilea șfert al secolului al XVI-lea.
D. Edmond Cleray a găsit la Montpellier un manuscript, provenit din familia de Thou, cuprinzînd călătoria, care e în general de o importanță deosebită, a unui parizian, viitorul consilier de parlament – om curios de a vedea lucruri nouă, ager în a le prinde și capabil de a le reda cu mult haz naiv –, Pierre Lescalopier, care a făcut, numai pentru plăcerea lui, fără însărcinare diplomatică dintru început, fără planuri pioase de pelerinagiu și fără interes de comerț, drumul prin Veneția la Constantinopol („Voyage fait par mov, Pierre Lescalopier, Parisien, l’an 1574, de Venise à Constantinople”). Descrierea lui, cu largi reproduceri, între care paginile care privesc pe români, a apărut în Revue d’histoire diplomatique din 1921.
La Constantinopol, ambasadorul francez se gîndește a-l întrebuința pe drumeț în proiectul de căsătorie dintre Ștefan Báthory, principele Ardealului, viitorul, în scurtă vreme, rege al Poloniei, și d-ra de Châteauneuf, din suita Ecaterinei de Medicis, pe care, asigură el, regele Carol al IX-lea, obișnuia s-o numească „soră” a sa, – de fapt, Renée de Rieux, o persoană nu tocmai recomandabilă, care a luat mai tîrziu pe un italian oarecare, grăbindu-se a-l asasina. Lescalopier știind latinește, ministrul regelui căutase a-l întrebuința într-o țară ca Ardealul, în care aceasta era limba curentă.
Dar mai era un scop: pe atunci influența franceză tindea a cuprinde Orientul. În Polonia fusese ales rege Henric, al doilea fiu al Ecaterinei de Medicis; un reprezintant al regalității franceze se instalase la Constantinopol, unde Apusul catolic întreg era considerat ca o țară a francilor cu un „împărat” francez mai presus de toți ceilalți șefi de state. În nordul Rusiei negoțul francez pătrundea îndrăzneț. Asupra țerilor noastre, în care era să se așeze, peste cîțiva ani numai, ca domn, un ocrotit al lui Henric ajuns rege al Franciei, Petru Cercel, din Țara Românească și unde visătorii se gîndeau la colonizări de francezi, era cu neputință ca această infiltrare, diplomatică deocamdată, să nu aibă consecințele ei.
Astfel Lescalopier avea și sarcina ca, în treacăt, „să mulțămească celor doi voevozi pentru binefacerile lor față de francezii cari trecuseră din Polonia în Levant” și să caute și niște inele pierdute la munteni de contele de Tavannes, într-o călătorie asupra căreia n-avem știri mai bogate. Pe urmă, trecînd în Polonia, călătorul, devenit acuma un agent al diplomației franceze, avea să ducă știri lui Gilles de Noailles, senior de Lisle, care se afla la Cracovia.
Astfel el e bine informat asupra situației în părțile noastre. Știe că, la năvălirea lui Ioan Vodă cel Cumplit în Țara Românească, cu 60 000 de oameni, și ambasadorul francez stăruise pe lîngă atotputernicul vizir Mohamed Socoli pentru reașezarea în scaun, prin intervenția militară turcească, supt conducerea beglerbegului Rumeliei, a lui Alexandru Vodă cel izgonit. Aceasta pentru că Henric al Poloniei era în conflict cu Ioan, din întețirea vestitului aventurier Albert Laski, îndemnătorul și ajutătorul, apoi dușmanul lui Despot cel de o samă cu dînsul, care Laski nu voia numai să i se restituie Hotinul, „uzurpat” de moldoveni, „pretinzînd că era în hotarele Moldovei și că Laski nu făcuse omagiul”. El se afla la Paris, de unde, în legătură cu planurile lui, bine cunoscute, de domnie românească, oferea pentru tronul muntean 10 000 de galbeni creștere la tribut, pe lîngă darul în valoare de 200 000 alții, pentru Socoli și încă trei pași. Cunoștințile parizianului merg chiar așa de departe, încît știe și locul unde, după lupta dintre Ioan și Alexandru, acesta se retrăsese cu 10–12 000 de oameni, aștepînd pe turcii beglerbegului: „schat Joanestschte”, satul Ionești (?), la Dunăre, desigur în raiaua Giurgiului. Dealtfel la ambasadorul regal, episcopul d’Acqs, se prezintaseră soli și de la Alexandru, care voia să-și răzbune, și de la Ioan însuși, care dădea explicații: ambii se arătau gata să fie la Poartă într-un an pentru a se judeca acolo cearta dintre dînșii.
Drumul și-l face spre Ardeal, unde negociațiile pentru căsătoria franceză urmau, între omul prințului și agentul francez – se vorbea turcilor, pentru a-i cîștigă la proiect, de posibilitatea amenințătoare a unei căsătorii dintre Báthory și o fată a Habsburgului, de pe tronul german –, în tovărășia solilor acestei țeri.
Dunărea se trece pe la Rusciuc, căruia i se dă numele românesc de: Ruși; tîrgul era locuit și de turci, nu numai de bulgari. Aici se înseamnă prețurile și echivalența monetară; un cal costă douăzeci de galbeni sau o mie de aspri, galbenul valorînd cincizeci-șaizeci de bucăți din mica monedă de argint, adesea falsificată, a turcilor.
La 6 iunie parizianul trece prin vad, unde e cercetat ca să se vadă dacă nu duce cu dînsul sclavi creștini fugari. Află pe malul stîng un sat „turcesc”, cu mulți români în el; din cetatea veche a Giurgiului – căci nu poate fi vorba de altceva – află numai un turn pătrat, despre care i se spun lucruri din care înțelege că pe acolo ar fi fost Petru Ermitul, pe vremea întîii cruciate!
Fără a descrie localitățile intermediare, Lescalopier prezintă acuma Bucureștii de atunci – o adevărată revelație. Orașul e întărit – pe vechea lui așezare din deal – cu „trunchiuri mari de copac înfipte în pămînt, unul lîngă altul, și legate între ele prin grinzi transversale, prinse de acele trunchiuri cu niște înjghebări lungi și mari de lemn”; ulițile sînt acoperite și ele – încă de atunci – cu „trunchiuri de copac”.
În clipa cînd se pregătea marea lovitură turcească împotriva Moldovei, unde, în pustietatea seacă de la Roșcani, Ioan Vodă era să fie vîndut de boierii săi și rupt de cămile, francezul află pe Vodă Alexandru între boierii lui și turcii ajutorului. Locuia în cetate, acel „chasteau fermé contre la viile” pe care nu-l putem așeza aiurea decît pe înălțimea de la Mihai Vodă.
În trăsura domnească cu cai frumoși (coche bien attelé) călătorul merge la curte, cu scrisorile de acreditare, date din Constantinopol, precum și cu altele în care Vodă era rugat să primească bine pe Gilles de Noailles, în trecerea lui de la poloni în Turcia. Alexandru răspunde că întîmpinarea va fi ca a unui sol al regelui Franciei, „căruia vrea să-i aducă servicii” („auquel il vouloit servir”).
Palatul e în paiantă: „cloisonnages de charpenterie remplis de torchis de boue et herbe hachée parmi”. Cuprinde „o sală mare cu covoare turcești și cu săpături jur-împrejur, la înălțime de aproape trei picioare, ca în caravan-seraiuri”[8]. În fața porții de întrare stă vodă în jeț (chaire). Boierii așteaptă în picioare la distanță, precum și satîrgiii și cei cu buzdugane („plusieurs armés de haches ou marteaux d’armes”); lîngă domn stă numai un „paj», un copil de casă, care ia scrisorile și le cetește tare. Răspunsul, arătat mai sus, fu scurt („le prince me parloit en peu de parolles”). Un tălmaciu latinesc, găsit cu greu, ajutase pe călător, care e recondus seara cu torțe, la casa lui în oraș, unde vodă, care-i dăduse și un mehmendar pe drum, trimesese un bun bucătar.
Orașul, spune el, n-are nici o clădire cumsecade („aucun beau bastiment»). Ar fi – ceea ce e fals – numai două biserici, șj acelea de lemn, dintre care una săsească: „l’une à la grecque, l’autre de luthériens”. Casele sînt acoperite cu țigle, cu șindilă sau cu stuf.
Țara e plină de roadă. Locuitorii sînt coloni romani și-și zic, printr-un..glissement de la langue”, români: „ceux du pays se disent vrays successeurs des romains, nomment leur parler romanechte, c’est-à-dire romain”. Ei vorbesc o limbă pe jumătate italiană, pe jumătate latină, dar „amestecată cu grecește și cu vorbe ciudate” („meslée de grec et de baragouin”). Sînt ortodocși stricți, absolut contra papei. Respectul pentru domni e religios, și-i pomenesc în rugăciuni. Ospețele sînt îmbielșugate, și se ridică păharul – aici dă, cel dintîi, cuvinte românești –, pentru Dumnezeu, „pour la sanitat de Dnazou» –, pentru vodă, pentru sultan, pentru „toți bunii creștini”, pentru pace, pentru ai lor, cu urări „de mîntuiri, sănătate, drum bun și bun întors, împlinire a dorinților” („prières de bon salut, santé, bon voyage et retour, accomplissement des désirs”). În acest timp stau în picioare, ținînd sus păharul, cu gestul larg. La curte domnul însuși se așază singur la o masă mai înaltă purtînd cuca; boierii, cu capul gol, i-ar fi sărutînd picioarele.
Drumul îl ia Lescalopier prin Popești (Vopecht), unde, într-o casă de țerani, era să ardă Tavannes, domnul trimițîndu-i pe hirurgul său. Apoi se ajunge la hotar, la Bran, desigur: hotarul e însemnat printr-o bară în latul drumului. Garnizona, straja, stă sus, într-un castel.
În Ardeal, călătorul află francezi, pe „Blandrat”, Biandrate, Piemontes, care i se prezintă de Báthory, ca fiind „François comme moy», pe Normand, care negocia căsătoria, pe care o strică vestea că Henric a fugit din Polonia pentru a ocupa tronul francez, vacant prin moartea fratelui. Va veni îndată Gilles de Noailles cu doi poloni, în calea spre Dunăre. Cu localnicii se vorbește „en bon gros latin”.
Din orașe se pomenesc „Milesvar”, Sibiiul, cu casele „zugrăvite pe dinafară”, „Deva Iulia”, Alba Iulia însăși, „bourg grand marchant et peuplé comme une ville”. Ruinele antice îl interesează, cum vor interesa mai apoi pe vestitul Bongars.
De la acest călător francez, care era un diletant, un turist, trecem la altul, a cărui călătorie are un rost precis. E vorba de unul dintre cei mai importanți oameni de știință din a doua jumătate a veacului al XVI-lea. Pentru întîia oară avem a face cu un om foarte învățat care străbate țara noastră. Jacques Bongars (1546–1612), admirabil cunoscător al antichității clasice, a strîns laolaltă izvoare privitoare la cruciate pe care le-a intitulat „Gesta Dei per Francos” („Isprăvile lui Dumnezeu prin francezi”), cuvîntul care a rămas pentru a fi amintit, de cîte ori este vorba de isprăvile francezilor, în timpuri mai noi, prin Orient. Pe lîngă aceasta el culegea inscripții. Ardealul pe acea vreme era cunoscut ca avînd multe urme romane; să se mai adauge că aici se așezaseră iezuiții, oameni foarte culți, cari aveau cunoștință de ce s-a fost găsit în acest domeniu și comunicau aceasta și în Apus, creîndu-se astfel Ardealului o reputație specială. Nimic mai natural deci decît că Bongars a venit în părțile acestea după asemenea urme.
Descripția de călătorie a lui, pe care n-avea intenția s-o publice, constă din simple note, păstrate între hîrtiile ce se află la Biblioteca din Berna. Publicată întîi într-o broșură germană, a fost reprodusă în vol. XI din colecția Hurmuzaki.
Sîntem în epoca lui Petru Cercel și a lui Mihnea zis „Turcul”, la 1585.
Petru Cercel e fratele lui Mihai Viteazul, unul din frații lui, căci era și un altul care purta același nume de Pătrașcu ca și tatăl lor, Pătrașcu cel Bun: i se zicea Pătrașcu cel din Cipru. O familie foarte bine înzestrată, unii într-un sens, alții într-altul. Știm ce a făcut Mihai; Pătrașcu din Cipru a scris o gramatică grecească, pe care am găsit-o, sînt mulți ani de atunci, la Biblioteca regală din Dresda, purtînd chiar în titlu însemnarea acelui care a făcut-o. Cît despre Petru Cercel, el a avut o viață foarte zvînturată. Fusese o bucată devreme în Damasc, cum spune însuși într-o plîngere a lui, de pe la 1579, către regele Franciei, pomenind de nenorocirile copilăriei și tinereței lui. Reclamă încă de atunci dreptul de moștenire la tronul muntean, cerînd sprijinul regelui Henric.
După aceea a apucat drumul către Apus. Unul dintre mulții pretendenți cari apăreau la curțile occidentale, împrumutînd bani și rugîndu-se de un sprijin diplomatic. A fost bine primit la curtea acelui rege Henric al III-lea, om inteligent, vioi, elegant, cam stricat, încunjurat de tineri cari aveau aceleași calități și defecte, vestiții „mignons” cu cercelul la o ureche, de unde și, pentru el, numele de „Cercel”. Voevodul român pribeag a stat o bucată de vreme în preajma suveranului francez, care i-a dat la urmă scrisori de recomandație, cu care merge la Constantinopol, unde ambasadorul francez de Germigny l-a susținut, din ordin și din aplecare. Din nenorocire n-aveau bani, nici ambasadorul, nici pretendentul, și nu se găsea cine să-i împrumute, nici pe unul, nici pe altul, – și acolo lucrurile nu mergeau fără bani. Cu toate acestea Germigny continu; stăruințele sale, și. În cele din urmă, Petru ajunge domn al Țerii Românești. Venind pe tron, s-a încunjurat și el de italieni, de francezi. A cîrmuit așa doi, trei ani, nemulțămind pe boieri prin părțile rele ale guvernării lui, ca și prin ce se nemulțămesc oamenii mai ușor, adică prin părțile bune. În acest timp a clădit curtea domnească de la Tîrgoviște în stil apusean, a împodobit biserica de acolo, a organizat o armată, a vărsat tunuri, din care o fărîmă, cu vulturul și frumoasa inscripție slavonă, se poate vedea încă, păstrată ca prin minune, la Muzeul militar din București. E, vădit, un fel de imitație – fără ca modelul să fi existat înaintea ochilor, dar din cauza acelorași curente occidentale – a lui Despot; numai cît ceea ce făcuse străinul în Moldova, făcea, de data aceasta, în Muntenia, un „drept moștenitor”, rezultatul nefiind așa de catastrofal.
Cu toate acestea Petru a trebuit să părăsească tronul muntean, refugiindu-se pe urmă în Ardeal. Prădat, prins, a fost apoi închis în Maramurăș, la Hust, de unde a scăpat, lăsîndu-se cu o funie pe fereastră.
S-a dus din nou în Apus, unde a fost primit ceva mai rece decît înainte: a mers în Italia, adresînd de acolo scrisori desperate către francezi, cari însă nu mai aveau aceleași dispoziții față de dînsul. A stat la Veneția un timp, cheltuind din larg – sistemul cel mai obișnuit pentru a fi crezut cineva bogat și a găsi creditori –, și de acolo, cu ajutorul venețienilor, a trecut la Constantinopol, reîncepînd uneltirile pentru domnie. Fiind însă tot așa de sărac și fără sprijin din partea vreunei ambasade, turcii, la un moment dat, l-au suit într-o luntre spartă și l-au înecat în apele Bosforului. Așa a murit, pentru a rămînea neîngropat în veci, fratele lui Mihai Viteazul.
După plecarea lui Petru Cercel s-a împrăștiat și lumea străină care-l încunjurase un moment, toți oaspeții neobișnuiți cari țineau de persoana lui, fluturi ce jucau în raza trecătoarei lui lumini. A revenit Mihnea, fiul acelui Alexandru, despre care o mărturie, citată înainte, îl arată ca aplecat către catolicism; din parte-i, Mihnea s-a făcut turc mai tîrziu, dar a luptat împotriva lui Mihai Viteazul, pentru tronul muntean, rîvnind să fie beglerbeg în părțile acestea.
Pe vremea lui Bongars însă, era un tînăr de douăzeci și cinci de ani, și amintirile lui Petru Cercel nu se împrăștiaseră.
Călătorul pornește vara din Brașov, căpătînd după cerere scrisori și pașaport către domnul muntean. Mai avea scrisori de la unul dintre cei mai însemnați reprezintanți ai sașilor în momentul acela: Albert Huett din Sibiiu, care-i dăduse și scrisori către Mihnea Vodă, pe care-l cunoștea îndeosebi. Bongars era întovărășit de un cămăraș al lui vodă, care venise în Ardeal pentru cumpărături, Gulielm Walter, foarte probabil rudă cu alt Walter, pe care-l vom întîlni pe vremea lui Mihai Viteazul, traducînd cronica românească a logofătului Tudose despre cei dintîi ani de domnie ai acestuia și dîndu-i o formă mai potrivită gustului cetitorilor din Apus. La Brașov, înainte de a părăsi orașul, el pomenește de bîlciul[9] de vineri și sîmbătă, care se ținea în orașul acesta.
Ni se spune că la acel bîlci se întîlneau negustori din orașele noastre; „și vin” ni spune el, „și oameni din Muntenia și Moldova”. Probabil cei din împrejurimi, și, pe lîngă aceștia, oaspeți întîmplători cari se găseau în oraș: atîtea familii boierești refugiate, ambasadori, curieri.
Cum era bîlciul acesta din Brașov putem să știm, dealtfel, printr-o icoană care s-a păstrat și de pe care o copie se găsește la Academia Română, reprezintînd pe acela din Brașov în veacul al XVIII-lea, cu săteni de ai noștri, îmbrăcați în constumele lor pitorești, cu călugări, preoți, boieri – în acest caz purtînd costumele epocei fanariote – cu negustori sași; tot felul de lucruri sînt expuse, de la icoanele și crucile pe care le vindeau monahii pînă la produsele sătenilor și la obiectele fabricate de sași, cu toatele expuse în corturi sau, cum se mai zicea, șatre.
Fiindcă Bongars trebuia să pășească într-o țară cu totul necunoscută, cu privire la care umblau tot felul de legende urîte – „die wilde Walachei” a dușmanilor noștri din vremuri mai nouă era în mintea multor călători, cu mai multă dreptate, și pe vremea aceea, – Bongars luase scrisori de la sfatul Brașovului către Mihnea Vodă și către marele vornic al Țerii Românești, Dimitrie. În același timp, fiindcă se cere o „carte de drum și de trecere” la Bran, el se îngrijește să aibă această hîrtie.
Face drumul pe la Rîșnov, una din cele mai vechi așezări din părțile acestea, – Rosenau al sașilor fără îndoială n-a dat Rîșnov, și trandafiri așa de mulți în părțile acelea de munte nu se întîlnesc ca la Cazalîcul bulgarilor; dealtfel poate că grădinăria persană nu adusese încă trandafirii, al căror nume nu e românesc, ci grecesc („treizeci de foi”).
Călătorul află la Bran castelul, care oferea și un adăpost drumeților. Se arată cum era păzit hotarul: o parte din garnizoană ieșea dimineața, altă parte seara pentru a străjui linia: erau două schimburi. La o leghe dincolo de Bran e hotarul, însemnat cu o cruce. Și, deci, pe lîngă crucile care se ridicau ca să se însemne locul unde se săvîrșise o crimă sau se petrecuse un eveniment istoric, era și crucea de hotar. În Moldova, adăugim, pentru hotarul moșiilor între sine, ca și pentru hotarul țerii, se întrebuința nu crucea, ci așa-numiții bouri, niște stane de piatră, pe care, mai bine sau mai rău, era schițat un bour, care se făcea uneori și din lemn; cînd era vorba de o nouă hotărnicie, se spunea că „s-au mutat bourii”.
După ce s-a trecut granița, se face coborîșul pe la Piatra lui Craiu. Nu existau, firește, șosele, pe care Apusul însuși le-a întrebuințat abia în secolul al XVIII-lea. Drumul era foarte greu. Trăsurile, care pe vremea aceea se ziceau sau rădvane, cu un termin slavon, sau cocii, termin unguresc-nemțesc („Kutschen”), sau hintae, cuvînt tot unguresc, trăsurile acestea se coborau cu funiile, ca la mănăstirile de pe stînca din Tesalia, de la Meteore, sau la Muntele Sinai.
Cu carăle se trece apoi Dîmbovița, la vad. Drumul se făcea foarte încet din cauza greutăților extraordinare pe care le oferea. O noapte o dormise călătorul la Bran, o alta o va petrece într-un sat pe Ialomița. Pe drum, Bongars vede cetatea lui Negru Vodă, care se pomenește și cu ocazia retragerii lui Mihai Viteazul după lupta de la Călugăreni.
Ne oprim pentru a spune, în ce privește pe Negru Vodă, că vechea părere cum că principatul muntean ar fi fost întemeiat de Radu Negru Vodă este cu totul greșită și foarte tîrzie. Radu se bucură de această favoare de a fi fost considerat ca întemeietorul principatului pentru că a fost acel înaintaș al lui Mircea care a contribuit esențial la facerea mănăstirii Tismana și călugării cari ei au dat întîiele anale muntene, cum cei din Putna au dat pe cele dintîi ale Moldovei, au pomenit pe cel mai vechi domn pe care-l știau ei, făcîndu-se o confuzie între Radu, dovedit documentar înainte de Mircea, și un închipuit Radu din secolul al XIII-lea. În ce privește pe „Negru”, e Neagu, Neagoe Basarab însuși, care, tot fiindcă a făcut o mare mănăstire, cea de la Argeș, unde iarăși s-au scris, fără îndoială, anale, a trecut în cîntece ca și în legenda populară și în nomenclatura determinată de acestea. Cum în Moldova toate lucrările mai vechi, mai frumoase, mai impunătoare erau puse în sama lui Ștefan cel Mare, tot așa aici ele se puneau în sama lui Negru sau Neagu-Neagoe. La început, pe la sfîrșitul veacului al XVI-lea, se zicea numai Negru Vodă: ideea unui Radu Negru e mult mai recentă.
Noaptea următoare, Bongars e găzduit la Tîrgoviște. Cum era orașul atunci, se va vedea îndată din călătoria italianului Botero. Aici, la Tîrgoviște, țineau ospătărie pentru străinii catolici, fiind îndatoriți la aceasta prin datinile lor, așa cum se obișnuia și la mănăstirile noastre, franciscanii, de multă vreme așezați în oraș și cărora lumea li zicea „barați”, de la cuvîntul unguresc care înseamnă „frate” (slav.: brat. Cf. Bărăția, biserica catolică din București). Aici nu era, ca la Cîmpulung, un străvechi „Cloașter» ca al vechilor cavaleri teutoni, din care se păstrează încă piatra de mormînt a lui Laurențiu, „conte de Cîmpulung” pe la 1300, ci franciscanii unguri din Ardeal întemeiaseră o biserică mai modestă, deservită apoi de italieni: am pomenit de întîlnirea călătorului italian de la Valle, la începutul acestui veac, cu călugării de aici.
Pe timpul lui Radu de la Afumați, marele luptător contra turcilor, Argeșul era un vechi scaun de domnie, încunjurat de prestigiul trecutului, dar domnii stăteau mai mult la Tîrgoviște. Dacă n-ar fi fost așa, nu s-ar fi făcut, pe vremea lui Neagoe și a lui Radu, vechea mitropolie de aici, clădire de toată frumuseța, pe care Lecomte du Noüy a găsit cu cale s-o strice. Ridicată în veacul al XVI-lea, reparată de Brâncoveanu, era împodobită cu o mulțime de morminte; o încununau mai multe turle decît orice altă biserică din tot cuprinsul pămîntului românesc; avea și un pridvor frumos, și înfățișarea ei de total era cu adevărat grandioasă.
Celelalte biserici din Tîrgoviște, unele frumoase – căci nu s-a resimțit și aici cutremurul cel mare de la 1802, dărîmînd turnurile, și n-a fost nevoie să se înlocuiască prin odioasele cutii de lemn îmbrăcate în tinichea și spoite cu chinoros, care datează din secolul al XVII-lea și al XVIII-lea. Biserica domnească este singura mai veche, fiind anterioară chiar lui Petru Cercel, care o refăcu: a fost restaurată de Matei Basarab și pe urmă mărită de Brâncoveanu, iar o ultimă reparație i-a dat, pe la 1790, unele din picturile care se văd azi.
