Cum era bîlciul acesta din Brașov putem să știm, dealtfel, printr-o icoană care s-a păstrat și de pe care o copie se găsește la Academia Română, reprezintînd pe acela din Brașov în veacul al XVIII-lea, cu săteni de ai noștri, îmbrăcați în constumele lor pitorești, cu călugări, preoți, boieri – în acest caz purtînd costumele epocei fanariote – cu negustori sași; tot felul de lucruri sînt expuse, de la icoanele și crucile pe care le vindeau monahii pînă la produsele sătenilor și la obiectele fabricate de sași, cu toatele expuse în corturi sau, cum se mai zicea, șatre.

    Fiindcă Bongars trebuia să pășească într-o țară cu totul necunoscută, cu privire la care umblau tot felul de legende urîte – „die wilde Walachei” a dușmanilor noștri din vremuri mai nouă era în mintea multor călători, cu mai multă dreptate, și pe vremea aceea, – Bongars luase scrisori de la sfatul Brașovului către Mihnea Vodă și către marele vornic al Țerii Românești, Dimitrie. În același timp, fiindcă se cere o „carte de drum și de trecere” la Bran, el se îngrijește să aibă această hîrtie.

    Face drumul pe la Rîșnov, una din cele mai vechi așezări din părțile acestea, – Rosenau al sașilor fără îndoială n-a dat Rîșnov, și trandafiri așa de mulți în părțile acelea de munte nu se întîlnesc ca la Cazalîcul bulgarilor; dealtfel poate că grădinăria persană nu adusese încă trandafirii, al căror nume nu e românesc, ci grecesc („treizeci de foi”).

    Călătorul află la Bran castelul, care oferea și un adăpost drumeților. Se arată cum era păzit hotarul: o parte din garnizoană ieșea dimineața, altă parte seara pentru a străjui linia: erau două schimburi. La o leghe dincolo de Bran e hotarul, însemnat cu o cruce. Și, deci, pe lîngă crucile care se ridicau ca să se însemne locul unde se săvîrșise o crimă sau se petrecuse un eveniment istoric, era și crucea de hotar. În Moldova, adăugim, pentru hotarul moșiilor între sine, ca și pentru hotarul țerii, se întrebuința nu crucea, ci așa-numiții bouri, niște stane de piatră, pe care, mai bine sau mai rău, era schițat un bour, care se făcea uneori și din lemn; cînd era vorba de o nouă hotărnicie, se spunea că „s-au mutat bourii”.

    După ce s-a trecut granița, se face coborîșul pe la Piatra lui Craiu. Nu existau, firește, șosele, pe care Apusul însuși le-a întrebuințat abia în secolul al XVIII-lea. Drumul era foarte greu. Trăsurile, care pe vremea aceea se ziceau sau rădvane, cu un termin slavon, sau cocii, termin unguresc-nemțesc („Kutschen”), sau hintae, cuvînt tot unguresc, trăsurile acestea se coborau cu funiile, ca la mănăstirile de pe stînca din Tesalia, de la Meteore, sau la Muntele Sinai.

    Cu carăle se trece apoi Dîmbovița, la vad. Drumul se făcea foarte încet din cauza greutăților extraordinare pe care le oferea. O noapte o dormise călătorul la Bran, o alta o va petrece într-un sat pe Ialomița. Pe drum, Bongars vede cetatea lui Negru Vodă, care se pomenește și cu ocazia retragerii lui Mihai Viteazul după lupta de la Călugăreni.

    Ne oprim pentru a spune, în ce privește pe Negru Vodă, că vechea părere cum că principatul muntean ar fi fost întemeiat de Radu Negru Vodă este cu totul greșită și foarte tîrzie. Radu se bucură de această favoare de a fi fost considerat ca întemeietorul principatului pentru că a fost acel înaintaș al lui Mircea care a contribuit esențial la facerea mănăstirii Tismana și călugării cari ei au dat întîiele anale muntene, cum cei din Putna au dat pe cele dintîi ale Moldovei, au pomenit pe cel mai vechi domn pe care-l știau ei, făcîndu-se o confuzie între Radu, dovedit documentar înainte de Mircea, și un închipuit Radu din secolul al XIII-lea. În ce privește pe „Negru”, e Neagu, Neagoe Basarab însuși, care, tot fiindcă a făcut o mare mănăstire, cea de la Argeș, unde iarăși s-au scris, fără îndoială, anale, a trecut în cîntece ca și în legenda populară și în nomenclatura determinată de acestea. Cum în Moldova toate lucrările mai vechi, mai frumoase, mai impunătoare erau puse în sama lui Ștefan cel Mare, tot așa aici ele se puneau în sama lui Negru sau Neagu-Neagoe. La început, pe la sfîrșitul veacului al XVI-lea, se zicea numai Negru Vodă: ideea unui Radu Negru e mult mai recentă.

    Noaptea următoare, Bongars e găzduit la Tîrgoviște. Cum era orașul atunci, se va vedea îndată din călătoria italianului Botero. Aici, la Tîrgoviște, țineau ospătărie pentru străinii catolici, fiind îndatoriți la aceasta prin datinile lor, așa cum se obișnuia și la mănăstirile noastre, franciscanii, de multă vreme așezați în oraș și cărora lumea li zicea „barați”, de la cuvîntul unguresc care înseamnă „frate” (slav.: brat. Cf. Bărăția, biserica catolică din București). Aici nu era, ca la Cîmpulung, un străvechi „Cloașter» ca al vechilor cavaleri teutoni, din care se păstrează încă piatra de mormînt a lui Laurențiu, „conte de Cîmpulung” pe la 1300, ci franciscanii unguri din Ardeal întemeiaseră o biserică mai modestă, deservită apoi de italieni: am pomenit de întîlnirea călătorului italian de la Valle, la începutul acestui veac, cu călugării de aici.

    Pe timpul lui Radu de la Afumați, marele luptător contra turcilor, Argeșul era un vechi scaun de domnie, încunjurat de prestigiul trecutului, dar domnii stăteau mai mult la Tîrgoviște. Dacă n-ar fi fost așa, nu s-ar fi făcut, pe vremea lui Neagoe și a lui Radu, vechea mitropolie de aici, clădire de toată frumuseța, pe care Lecomte du Noüy a găsit cu cale s-o strice. Ridicată în veacul al XVI-lea, reparată de Brâncoveanu, era împodobită cu o mulțime de morminte; o încununau mai multe turle decît orice altă biserică din tot cuprinsul pămîntului românesc; avea și un pridvor frumos, și înfățișarea ei de total era cu adevărat grandioasă.

    Celelalte biserici din Tîrgoviște, unele frumoase – căci nu s-a resimțit și aici cutremurul cel mare de la 1802, dărîmînd turnurile, și n-a fost nevoie să se înlocuiască prin odioasele cutii de lemn îmbrăcate în tinichea și spoite cu chinoros, care datează din secolul al XVII-lea și al XVIII-lea. Biserica domnească este singura mai veche, fiind anterioară chiar lui Petru Cercel, care o refăcu: a fost restaurată de Matei Basarab și pe urmă mărită de Brâncoveanu, iar o ultimă reparație i-a dat, pe la 1790, unele din picturile care se văd azi.

    Aceasta era Tîrgoviștea de atunci, după aceea Bongars merge la București.

    Continuîndu-și drumul, din nou pe cursul Dîmboviței, francezul ajunge acolo unde, spune el, este curtea.

    Mutarea capitalei aici, cu toate că în acest oraș rezidase Radu cel Frumos și, cînd și cînd, și alți domni de la sfîrșitul veacului al XV-lea, a trebuit să se facă din nou în veacul al XVI-lea, fiindcă pînă la Radu Paisie, pînă la Mircea Ciobanul, cum am spus, domnii aveau legături strînse cu Ardealul și de aceea tindeau către munte. Bucureștii, pe vremea lui Bongars, erau deci încă o capitală nouă. În deal, la Radu Vodă, se vedea bisericuța lui Alexandru Vodă, care a fost prefăcută pe urmă de Radu, fiul lui Mihnea, despre care a fost vorba mai sus. Iar „biserica lui Bucur” e numai bolnița de îngropare a călugărilor de la Radu Vodă.

    Partea cealaltă a Bucureștilor era, cum am văzut, cu totul nouă. Curtea veche fusese făcută abia de urmașul lui Mircea, Petru Vodă, și frații lui. Ea însemna un punct fixat pe malul celait al rîului. Orașul era, dealtfel, și dincolo foarte restrîns. Pe la 1630 biserica Slobozia se afla în cîmp, și acolo s-a dat o luptă intre boierii pribegi și Leon Vodă, crucea din curte amintind tocmai de această luptă și arătînd locul unde au fost îngropați boierii și soldații căzuți în jurul lor.

    A doua zi după sosirea la București, Bongars se prezintă la Divan, și Domnul, care era foarte iubitor de străini, dacă n-ar fi fost de altceva măcar din cauza exemplului pe care-l dăduse Petru Cercel, îi pune, prin tălmaciul său. Întrebarea, naivă, dacă nu consimte să între în serviciul lui. Ni închipuim că Bongars n-avea nici pe departe asemenea intenții. În același timp însă face să-l întrebe un lucru pe care bietul învățat francez îl uitase cu desăvîrșire, anume: ce peșcheș aduce? Bongars nu era ambasadorul nimănui, el venea numai pentru știința sa privitoare la antichitate, și a trebuit să declare că nu aduce nici un cadou. N-a fost nici o supărare: era o întrebare obișnuită, o simplă datorie de bunăcuviință. În schimb domnul, cu toate că nu primise nimic, acordă tainul, căci orice oaspete venea la curtea domnească primea acest tain. Pentru vremea aceasta, Iacob Paleologul, o rudă a doamnei Ecaterina, mama lui Mihnea, ni spune din ce se compunea tainul său: din pîne, carne, găini, vin etc. Cuvîntul „tain” este turcesc, dar bizantinii aveau obiceiul să primească astfel pe călători, ducîndu-i în așa-zisele xenodochii, oteluri unde străinii aveau toată întreținerea, deși apusenii se plîngeau de puțina hrană, ce căpătau după obiceiul grecesc, oriental.

    La 1-iu iulie postelnicul se înfățișează în casa unde stătea Bongars și-i cercetează hîrtiile, care vor fi traduse de franciscanii din București – prin urmare erau franciscani și la București – și de ragusani, atît de influenți atunci încît, pe lîngă cei cari țineau vama moldovenească în arendă, unul din frații de Marini Poli, Ioan, care era agent politic și supt Mihai Viteazul, ținea pe Prepia, o nepoată a doamnei Ecaterina. Și un marsiliez, Barthélémy Bertrandy, era așezat în țară. Hîrtiile acestea se restituie și, fără o nouă audiență la domn, ca unul ce nu era ambasador, Bongars pleacă a doua zi, cu un pașaport redactat în slavonește.

    I se oferă și facilități de călătorie: va fi dus cu carăle domnești, care plecau la Constantinopol cu tributul și dările – les carres dominesques – pentru turci, cară acoperite cu stofe tari și pecetluite cu pecetea vistieriei. Căci banii nu se numărau, ci se cîntăreau după un vechi obicei răsăritean – tatarii, de exemplu, socoteau cu așa-numitele sommi, greutăți din anume metal. Ni s-a păstrat și o chitanță turcească pentru plata tributului pe vremea lui Petru Vodă.

    La carăle acestea domnești îl duce pe drumeț un portar, căci el avea grija călăuzirii străinilor. Se trece podul peste Argeș, pe locul unde erau Calugărenii – căci lupta lui Mihai s-a dat pe podul drumului mare, peste mlaștinile Neajlovului. ca a lui Ștefan la podul drumului mare, pe Racovăț, către Vaslui. Se ajunge astfel la Giurgiu.

    Aici era încă cetatea turcească pe care Mihai Viteazul și Sigismund Báthory – și inginerii toscani întrebuințați cu acest prilej au lăsat o descriere asupra căreia vom reveni pe urmă – au cucerit-o la 1595. La Rusciuc se trece plătind trei taleri la vamă pentru a se continua călătoria, care nu ne mai interesează.

    Acum, după călătoria aceasta a lui Bongars, cîteva cuvinte despre călătorii englezi cari au fost tot pe vremea aceea la noi, călători ale căror descrieri ni s-au păstrat într-o culegere de acte privitoare la drumurile făcute de englezi în deosebite regiuni ale lumii, a lui Hakluyt.

    John Newberie, întră la noi, în 1582, pe gurile Dunării, plătind două la trei coroane dregătorului turc. De la Isacce el trece la Reni, unde află copii cu cercei de aur, femei cu monede de argint în cosițe și cuțite în brîu – țigani și țigance. După ce pomenește de ieftinătatea peștelui, el înfățișează mai departe calea lui pe Prut, prin Fălciu la Țuțora, apoi la Iași, unde vameșul Nicolae Nevridi lua 24 de aspri pe vite și 5 lei, 10 aspri pe butea de vin. Și aici se înseamnă curtea cu împrejmuirea de gard, heleșteul și – spînzurătoarea. În față, pe deal, mănăstirea Socolei.

    Avem apoi două însemnări privitoare la drumul prin Moldova al lui John Austell și Iacob ManucchioIv.

    Iată ordinul pe care-l primește domnul din partea turcilor ca să dea ospitalitate călătorilor englezi în 1586:

    „Să știi tu, care ești domn al Moldovei (al Munteniei), și alți ofițeri ai noștri cari stăpîniți și locuiți pe calea pe care se trece de obicei în Moldova (Muntenia), că ambasadorul Angliei”, – pe vremea aceea începuseră întîile legături urmate între Anglia și Poartă și, după primul ambasador, care a apărut mai scurtă vreme, Harebone, de care vom vorbi îndată, a venit altul, Eduard Barton, care a avut legături foarte strînse cu Moldova, întovărășit fiind în afaceri cu anumiți evrei prefăcuți în supuși englezi, el însuși finanțînd la Poartă pe Aron Vodă, contemporanul lui Mihai Viteazul, și negociind cu acesta pentru pacea cu sultanul, –, „trimețînd doi nobili englezi cari voiesc să plece în Anglia, pe Henry Austel și Giacomo de Manucchio, a cerut de la înălțimea noastră scrisori de liberă trecere prin stăpînirile noastre, cu o slugă pe lîngă ei. De aceea vă dăm cu strînsoare vouă și tuturor dregătorilor noștri celorlalți pe la cari vor trece ca, primind această poruncă a noastră, să aveți deosebită grijă și să luați sama să fie îngrijiți acești călători cu ospitalitate în acest drum al lor, pe bani dîndu-li provizii pentru ei și caii lor, așa încît să n-aibă de ce se plînge pe urmă de voi. Dacă, din întîmplare, ar veni în vreun loc unde ar trebui să se teamă pentru persoana sau averea lor, să te îngrijești ca ei să fie păziți de oamenii voștri, și să meargă cu ei prin toate locurile de bănuială, avînd tovarăși destui. Ci să băgați bine de samă ca ei să nu ducă din țara noastră vreunul din caii ce pot fi de folos” – caii erau opriți la export și de domnii cei vechi și de turci, ca o contrabandă de război. „Ascultați porunca noastră și dați crezare peceții noastre.”

    Călătorii merg, la 1586, de la Varna la Isaccea. „Și am întrat în Isaccea» – orașul se chema în vechile izvoare, nu cu numele acesta, care poate fi românesc și vechi în legătură cu un stăpînitor din veacul al XI-lea care se chema așa: terminul slav era Oblucița – „și am întrat în țara Moldovei, unde sînt creștini, supuși turcilor.” După aceea apucă o cale cu totul neobișnuită: de-a lungul Prutului, mergînd pe la Fălciu, – un tîrgușor cu oarecare importanță.

    Vor fi trecut și pe lîngă Huși, cu biserica lui Ștefan cel Mare, pe Drăslavăț, în fața satului de catolici Cornii.

    Călătorii se urcă apoi la Prut în sus, ajung la Iași, căruia-i zic: „Capitala Moldovei” – călătorul polon cu cîțiva ani înainte zicea numai „una din capitale”. Și se adauge: „unde Petru Vodă, domnul acestei țeri, își are reședința, și de la care am primit mare curtenie, ca și de la boierii curții sale”. Li se dau păzitori, fără plată, desigur, și tain, întocmai ca lui Bongars, dincolo.

    Ei se ridică apoi pe linia Prutului pînă la Ștefănești și merg la Hotin, apoi la Camenița.

    Avem acum și călătoria, arătată printr-un pașaport din 15 mart 1579, a lui Gulielm Harebone, ambasadorul englez chiar, prin aceeași Moldovă.

    Un privilegiu de comerț din 25 august 1588 acordat ambasadorului e cunoscut ca „tratatul” cu Petru Șchiopul. Tipărit în „Uricariul” lui Codrescu, IV, și aiurea, el ni-a servit, pe o vreme cînd se discuta dacă țerile noastre au fost provincii turcești sau ba, dacă aveam autonomie sau ba, dacă ni era sau ba îngăduit dreptul de a încheia tratate, în timpul Congresului de la Paris, care hotăra asupra soartei noastre.

    Harebone însuși scrie așa despre una din călătoriile lui: „Am ajuns (cu patruzeci de persoane), la 4 septembrie 1585 în Moldova. După porunca sultanului am fost primit foarte curtenitor, de Petru, domnul țerii, grec de religie”. După aceea spune că a trecut în Polonia, fără să dea alte amănunte.

    Dealminteri și altă dată a trecut Harebone pe la noi, fiindcă ambasadorul imperial spune la 22 iulie 1581 că „Gulielm englezul” a plecat prin Moldova și Polonia la Danzig și apoi în Anglia: legătura Danzig-Constantinopol se făcea pe vremea aceea pe aici.

    La 1587 niște ardeleni străbăteau Moldova mergînd de la Sigismund Báthory, prințul lor, în Polonia, unde, murind regele Ștefan din aceeași familie, o moștenire părea că s-ar putea deschide pentru tînărul ambițios care stăpînea în Ardeal.

    De la Brașov se trec greu munții spre Oituz: trebuie ca toți să ajute la ridicatul căruțelor, solii singuri, cu cancelariul Wolfgang Kovacsöczy în frunte, rămîind călări. Prin noapte adincă se străbat, la lumina faclelor, pădurile de la hotar, foarte dese: un rîu iute curge alături cu zgomot printre foarte înalte stînci. Toate năcazurile acestea sînt înfățișate foarte pitoresc în latina diacului anonim. Se doarme după putință, fără hrană, în mijlocul noroaielor și în pișcatul țințarilor. Pe la straja ungurească, împotriva moldovenilor și a tatarilor, se ajunge la Trotuș, unde așteaptă mehmendarii cu obișnuitul tain.

    Aici autorul, Ioan Deczy, se crede dator cu notițe arheologice cu privire la sensul cuvîntului de „Valahie”, care nu vine de la Flaccus, ci de la cuvîntul german pentru italieni: în adevăr aici se vorbește o limbă latină, deși foarte stricată. Țară bogată, bună de cultura viței, dar sărăcită de tirania domnilor, pe cari storcîndu-i turcii, și ei storc pe supuși.

    Cale mai bună pînă la Bacău, unde se trece greu Bistrița, unul din foarte frumoasele rîuri ale țerii. Romanul e pe „foarte limpedea” Moldovă, ai cării afluenți sînt prezintați în dezordine (e și Oltul, Argeșul!); aici sînt și negustori turci. Se ajunge la satul „Aracele”, unde a fost odată și popasul regelui Ștefan. La Suceava, „foarte frumos” palatul; și cetate distrusă: se amintesc domnii de la Ștefan cel Mare la Despot, la Ioan Vodă cel nou, cu atît de „tragicul sfîrșit”, la Potcoavă cel tăiat la Liov.

    Prutul e trecut la „Forum Amans” (?) și de aici începe pustiul tatarilor și cazacilor. Cancelariul și Gașpar Kornis, care era să fie dregătorul lui Mihai Viteazul în Ardeal, pun cinci țerani să conducă ambasada prin locurile acelea primejdioase.

     O altă povestire, de Gyulaffy Lestâr, menționează la Suceava peirea lui Despot, înseamnă trecerea pe la Siretiu, lîngă rîul revărsat, oprirea la Cernăuțul plin de ruși, unde se ia ca vamă peste 100 000 de florini pe an: la acel tîrg al Rusaliilor vede ducîndu-se 30 000 de viței în preț de 80 000 de florini.

    Să mai adăugim încă un lucru: navigația. Pe Nistru și atunci umblau luntri. La un moment dat a fost chiar un plan, pe care-l găsesc foarte interesant, de a face Nistrul navigabil. Planul de a face navigabil Oltul e de-abia din secolul al XVIII-lea, administrația imperială din Ardeal gîndindu-se la aceasta. Dar planul pentru Nistru e încă din 1568, făcut de un florentin, care cerea în schimb numai să i se acorde, după această lucrare, scutirea pe opt ani a mărfurilor lui. El e pomenit într-un izvor, descrierea Poloniei și părților vecine, de abatele italian Ruggiero.

XIV. Un călător italian înainte de Mihai Viteazul: Botero

    Nici unul din călătorii pe care i-am înfățișat pînă acum nu era călător de profesie; de data aceasta venim la cel cu această calitate: italianul Giovanni Botero, abate al mănăstirii San-Michele în Chiusa, iezuit, secretar al lui Borromeo, și în această calitate trimis la Paris; mort la Turin la 1617. El a întrebuințat cea mai mare parte din viața lui anume pentru călătorii, de pe urma cărora a strîns o mulțime de informații foarte prețioase, avînd doar singurul păcat că nu se poate fixa data exactă cînd cutare sau cutare din știri au fost strînse. Opera rămîne mai mult ceea ce italienii numeau „relazioni”, rapoarte ca acelea pe care le făceau bailii venețieni de la Constantinopol. Dar dintr-însa putem culege și lămuriri de mare importanță cu privire la starea țerilor noastre pe la 1580–90.

    Botero, care cunoștea bine țerile noastre fără să putem stabili cînd a fost pe aici, știe că moldovenii sînt numiți de turci: carabogdani, – turcii avînd obiceiul de a numi fiecare țară după acel stăpînitor pe care-l cunoșteau întîi; de exemplu parte din Grecia continentală se chema la dînșii provincia lui Carol, Carl-III; Dobrogea, după Dobrotici care a stăpînit pe aici, Dobrugi-III. În cazul acesta, deci, Moldova e după Bogdan Orbul, presupusul închinător al țerii, sau poate după Bogdan întemeietorul, iar numele de cară „negru”, pe care călătorul se trudește să-l explice după coloarea întunecată a grînelor moldovenești, fiind în legătură cu designația turanică, după coloare, a punctelor cardinale.

    Definind Basarabia în sensul cel drept – „Basarabia este deasupra mării, unde e Cetatea Albă” –, se descrie Moldova întreagă astfel: „Moldova este o țară șeasă și roditoare, dar rău ținută”, „mal tenuta” – „bună țară, rea tocmeală”, spune proverbul; „fiecare lucrează aici cit vrea, așa e de mare mulțimea terenurilor și rărimea locuitorilor, cari, pe lîngă aceasta, sînt și leneși și se bucură de lenea lor”. Și aiurea el spune că locuitorii sînt bețivi și leneși, trăind în case acoperite cu stuf.

    Desigur explicația acestei critice sociale trebuie căutată în altceva decît în plăcerea pe care o simt oamenii de a fi leneși. Acel care simte plăcerea de a fi leneș este fără îndoială bolnav, fiindcă acțiunea însăși a vieții produce plăcere și munca pentru omul sănătos este un veșnic izvor de mulțămire. Pentru secolul al XVII-lea această „lene” are însă o explicație, care nu este cea de acum, a stoarcerii puterilor, întreținute cu o hrană mizerabilă, prin sforțările uriașe ale scurtei perioade agricole și fără îndemnul pe care-l dă posibilitatea progresului economic. Pe atunci nu era încă principala condiție a unei munci ordonate, care este valoarea economiei păstrate în formă de capital: țara abia începuse să aibă legături care să-i ceară bani. Banul nostru prinde a fi cerut pe la anul 1570–80, cînd tributul trebuia să-l plătim turcilor în monedă –, și din acest fapt a rezultat serbia țeranului, care nu dispunea de bani, oricît de bogat ar fi fost în lucruri. Cumpărăturile zilnice s-au făcut abuziv. Acesta a fost un abuz asămănător cu ceea ce s-ar întîmpla cu o familie foarte săracă ce ar vinde pe un preț de nimic singurului cumpărător posibil cine știe ce juvaier vechi pentru că trebuie, a doua zi, să răspundă unei nevoi care nu poate fi zăbovită. Pe de altă parte, caracterul pantehnic al țeranului nostru, destoinicia lui în a face toate cele ce-i sînt de nevoie era mult mai însemnată pe vremea aceea decît acum. Meșteșugarii străini erau puțini, iar, afară de dînșii, pe lîngă boieri, pe lîngă mănăstiri și episcopii, lucrau doar meșterii țigani robi, cari nu serveau decît pe stăpînii lor.

    La tîrg nu se găsea mai nimic, căci tîrgurile, în forma caracteristică Moldovei, datează de pe la 1830–40. Să se mai adauge faptul că atunci femeia era liberă de munca la cîmp: se zicea „rumân” în Țara Românească și „vecin” în Moldova țeranului neliber, dar niciodată nu se zicea „vecină” în sens de femeie neliberă, și o singură dată am găsit cuvîntul „rumână”, din greșeală. Cînd se vindeau moșiile, se însemnau bărbații îndatoriți la muncă, niciodată însă femeile: sistemul acesta de a robi femeia la munca ogorului, care a adus și degenerarea populației, e o eroare economică și un act de barbarie socială pe care epocele mai vechi nu le-au cunoscut. Toată arta noastră populară, așa de strălucită, n-ar fi existat dacă femeia ar fi muncit de-a valma cu bărbatul la cîmp.

    Iată deci explicația „desfătării în lene” de care vorbește Botero, care-și închipuie că țerile noastre erau cam ca Lombardia sau alt ținut fericit al Italiei sale, în care șerbia nu era cunoscută și țeranii liberi aveau ogorul lor, iar orașe înfloritoare stăteau lîngă sate, așa încît omul avea și plăcere și avantagiu în a munci, strîngînd capital și putîndu-și procura plăceri ale vieții pe care ai noștri nici nu le bănuiau.

    Botero, care a cunoscut țara mai bine în părțile basarabene, spune că lipseau codrii și focul se făcea din stuppi, „étoupes», de fapt: tîzîc, ca în Dobrogea și ca în unele părți din Basarabia pînă azi, supt influența și a tatarilor, cari obișnuiesc încă acest fel de a se încălzi. Dimpotrivă, în Moldova dintre Prut și Carpați ca și în Muntenia, erau nenumărate pădurile și codrii, așezările sătești găsindu-se de-a lungul rîurilor, în lunci, sau în poieni, de unde numărul mare de localități al căror nume e întovărășit de cuvîntul „poiană”: Poiana Țapului etc.

    În ce privește izvorul de bogăție al vitelor, se spune că ele sînt în număr foarte mare, de se scot foarte multe și pentru țerile vecine, cum s-a văzut și din expunerea lui Graziani.

    Pentru întîia oară însă la Bongars și la Botero se pomenește despre saline, cu drobul ca „marmura sură”, despre minele de la noi, care n-au fost căutate cum trebuie din cauza lăcomiei turcilor; ba chiar, mult mai tîrziu o propunere de a se exploata minele noastre venind de la ruși prin faimosul Trandafilov, pe la 1840, din aceeași temere s-a refuzat, ca fiind oferta unor străini primejdioși. Totuși călătorul adauge că se găsește aur în rîuri, deși minele de aur și de argint nu se caută din acea pricină a turcilor. Pentru culegerea aurului din rîu se întrebuințau anumite categorii de țigani: aurari, zlătari, superiori lingurarilor, cari lucrau lemnul, și altor categorii țigănești: în legătură cu mănăstirea mai ales, se spăla astfel aurul din rîuri, din Olt, aur care venea din Ardeal, din minele exploatate continuu. Se vorbește și de „ceara” minerală de lîngă Tîrgșor, un fel de „păcură”, servind la facerea luminărilor. Să nu uităm pomenirea marii bogății de miere și de ceară.