Moldovenii au țară „foarte bogată în ogoare și oameni”, deși Țara de jos a fost pustiită în ultimul timp de năvălire tătărească. „Grîu samănă atîta cît li trebuie pentru traiul lor de fiecare an.” Nu se făcea export de grîne, și o mare parte din pămîntul țerii era acoperit încă de codri mari, cari au fost tăiați abia în veacul al XVIII-lea: Vlăsia ca și codrul Herței și al Chigheciului, ai Neamțului. În timpuri foarte depărtate, în veacul al XIV-lea, departe deci de momentul la care am ajuns, se încărca grîu de la noi, la Chilia; mărturii venețiene din a doua jumătate a veacului aceluia spun că această Chilie era considerată ca un loc de încărcare, caricatorium, a grîului.
„Grîul se samănă după l-iu april.” Sămănătura de toamnă nu se face, cea de primăvară, tîrziu.
Explicația pentru care s-a ajuns a se face sămănături, toamna, iar, în primăvară, timpuriu stă în întroducerea culturii porumbului.
Mai departe: Vin n-au – adecă țeranii; beau puțin vin, vinul fiind al domnului, al episcopilor, al boierilor, cari, ei, aveau vii vestite. Pe vremea aceasta nu erau Odobeștii, Nicoreștii, ci numai Cotnarul. Iar vii în afară de regiunile de deal propriu-zise, vii care s-au înmulțit mai ieri atît de mult, încît a trebuit să se legifereze în contra lor, nu existau.
Se bea foarte mult mied, „ca unii ce au miere multă”. Căci toate regiunile cuprinse între dealuri, toate poienile din codri, așa de multe atunci, poiene pline de flori, cuprindeau prisăci. Moldova era una din țerile clasice ale apiculturii, și proverbele arată ce importanță avea ea în viața de odinioară. Se zicea de cineva că e plin de bogăție și de alte daruri „ca un stup”.
În ce privește vitele, Graziani spune, în scurta lui descriere a Moldovei, care ar trebui tradusă și cuprinsă și în cărțile de cetire: „Necrezut de multe sînt vitele: se pun cîte doisprezece boi la un plug… E păcat să se taie vițeii. Deci din Moldova se scoate acea mulțime de boi din carnea cărora nu se hrănesc numai locuitorii Ungariei și ai Rusiei, ci și ai Poloniei, Germaniei, ba pînă și Italia, mai ales în Veneția.” Venețienii li zic acestor boi: „boi ungurești” – precum grîul nostru trecea, pînă mai dăunăzi, măcinîndu-se la Pesta, ca „grîu unguresc”. „În fiecare an se fac șapte iarmaroace de vite în Moldova, la care tîrguri de vite vin mulți negustori.” Vitele se adună pe cîmpii întinse, unde sînt și mii de boi. „Trei zile se întrebuințează pentru a se hotărî de negustori prețul” – pînă ce se „rupea prețul”, cum se zice. „Prețul întrece rareori trei galbeni de vită. În cîteva ceasuri se vinde toată mulțimea de boi… De la acest negoț au mare cîștig boierii… și domnul însuși mai mult din aceasta se îmbogățește, căci și el vinde în fiecare an mulți boi de pe moșiile lui.” În Italia chiar se încearcă a trece boi grași. Am văzut că Alexandru Lăpușneanu vindea foarte mulți porci, mai ales porci, dar despre aceștia izvorul acesta nu pomenește nimic.
Privitor acum la obiceiuri, pentru întîia oară datini ale poporului nostru, datini cu care se ocupă azi folclorul, o știință nouă, creată în vremea contemporană, sînt însemnate într-un izvor străin. Se vorbește în Sommer de „frăția de cruce”. Era un obicei din cele mai vechi, potrivit cu care se proceda și la schimbarea de sînge, dar Sommer vorbește numai de obiceiul de a Înghiți o bucată de pîne în formă de cruce.
Se pomenește în acest izvor și de noțiuni de drept. „Nu este drept scris”, spune Sommer, „ci totul se face după placul domnului, judecîndu-se după obiceiul pămîntului», – care e extrem de vechi, pentru că-l cunosc și regii Ungariei în hotărîrile pe care le dau prin veacul al XIV-lea. În datina de atunci nu se judecă lucrul, ci buna credință a acelui care făcea o declarație. Fiecare aducea un număr de jurători, cari declarau a cunoaște pe pîrîș ca om de cuvînt, ca unul pe cuvîntul căruia se poate pune temei; partea cealaltă avea însă voie să aducă de două ori mai mulți „jurători”, cari să spuie că, dimpotrivă, al lor este un om atlt de vestit prin buna lui credință, încît orice aserțiune a lui trebuie crezută. Dar avea dreptul, la rîndul lui, cel dintîi să aducă de două ori mai mulți martori, și tot așa pînă venea momentul cînd unul se dădea învins, nemaiputînd să aducă, fie prin legăturile lui, fie prin conrupție, un număr dublu de oponenți. Dacă era cineva despoiat, ceea ce se întîmpla des negustorilor, el cerea despăgubire – acestea sînt represaliile de care am vorbit – de la acel pe moșia căruia a fost jăfuit, ori din dările tîrgului satului unde a fost făcut furtul. Un fel de represalii în interior: o lăture foarte interesantă represaliile, care și la noi erau de un obicei curent.
Tot aici se arată cît de aspre erau osîndele cu suferința trupului. Tăierea nării drepte, de către călău, era curentă. Deci, în afară de suprimarea păretelui despărțitor, se opera și prin extirparea nării drepte. Și se adauge: „cu astfel de obicei își însemnau ei și pe aceia despre cari se credea că, fiind de neam domnesc, trăgeau nădejdea să ia scaunul, căci nimeni care ar fi suferit o sluțire trupească nu se primește la această cinste”.
Graziani spune, întocmai ca și Reicherstorffer, că, în general, căsătoriile n-aveau nici o trăinicie, „bărbații desfac căsătoria pentru cele mai neînsemnate cauze: n-au decît să trimeată nevestei știrea că nu mai voiesc să trăiască împreună cu dînsa, și să dea visteriei doisprezece dinari”. Am găsit pentru secolul al XVII-lea astfel de scrisori. Căsătoria o putea desface bărbatul plătind nevestei doisprezece dinari. În Sommer se expune lucrul mai pe larg: Despot a căutat să stîrpească obiceiul acesta, el, bun creștin, protestant, om de rînduială strictă – deși a lăsat o fată în leagăn, cu o țiitoare grecoaică, și s-a pornit după el o persecuție a armencelor din Suceava care trebuie să fi fost puțintel în legătură cu obiceiurile domnului; dar față de alții era foarte aspru. „Se înrădăcinase în Moldova acel obicei, pe care-l au și astăzi ca lege, ca femeia dojenită ori, în cazul cel mai rău, puțin bătută să aibă voie a trece în altă căsătorie.” Acum și partea cealaltă: „Dacă ea era în stare a plăti bărbatului a treia parte dintr-un galben, prin care să arăte că femeia iese din puterea bărbatului”.
Și, pe urmă, se adauge că obiceiul era așa de răspîndit, încît l-au fost primit și ungurii și sașii cari locuiau în Moldova, și episcopul socinian Lusinslci, venit din Polonia, luă măsuri pentru a opri măcar pe ai lui de la această călcare a bunelor moravuri. Căci Sommer pomenește că la Trotuș unul avuse patru neveste, dar și ea patru bărbați, și toți erau în viață. Episcopul a vrut -să ia măsuri, dar tîrgul întreg s-a ridicat, cerînd să nu-i supere pe creștini. Lusinski a fost silit să aprobe.
În alte cazuri însă domnul făcea ca stricătorii de căsătorie să fie aduși înaintea lui: într-un singur ceas a tăiat șese dintre dînșii. Amenința și pe boieri că, dacă și ei fac așa, n-o să-i sufere.
În sfîrșit, avem la acești doi scriitori știri interesante despre oastea de atunci.
Iată ce spune Sommer, după ce vorbește de luptele, foarte dese, cu tatarii: „Sînt niște oameni șireți, înalți, tari, apreciați la război. Au suliți foarte lungi, scut, săbii rotunde, buzdugane cîțiva, cei mai mulți, securi”. – Deci „sabia rotundă” ca în chipul de la Curtea de Argeș al Sfîntului Gheorghe. Mai departe: „Cu atîta îndrăzneală se luptă, cu atîta despreț de dușman și credință în ei. Încît adesea cu puține puteri bat și oștiri întregi ale vecinilor. Au fost supuși de turci, fiind mai mult slăbiți de dezbinările lor decît pentru că ar fi fost înfrînți în război”.
Socoteala pe care o face scriitorul în ce privește armata, merită să fie pusă alăturea de socoteala lui Reicherstorffer. Acesta spune că pe vremea lui Petru Rareș erau 3 000 de curteni, că vodă putea să ridice însă pentru război 60 000 de oameni. Dincoace se înseamnă 40 000 de călări oastea Moldovei fiind în cea mai mare parte oaste de călărime, căci pedestrimea e alcătuită din oameni de rînd, fără valoare militară. Caii sînt mici, și nu cunosc grajdul: „chiar în mijlocul iernii se hrănesc pe cîmp… și frîng cu copita lor ghiața ce acopere iarba, deși nu sînt potcoviți”. Supt Despot un alt izvor pomenește tot de 60 000 de oameni și 50 000 de călări. Despot însuși vorbește de 40 000 de pedestrași și 50–60 000 de călări.
Chiar dacă am admite exagerații, faptul că mai multe izvoare dau aceleași cifre arată că într-adevăr Moldova pe vremea aceasta avea o respectabilă oaste. Mai ales important era faptul că de această oaste dispunea domnul în fiecare moment. În cîteva zile adecă se putea s-o strîngă, pe cînd se vede din luptele de la 1531 ale lui Petru Rareș cu polonii, care s-au terminat cu înfrîngerea lui la Obertyn, cît de greu regatul polon putea să-și strîngă armata. Se convoca dieta, căci regele n-avea nici oaste, nici bani, și în dietă se punea întrebarea ce mijloace se vor întrebuința pentru a răspinge pe dușman: mercenari, nobilime, chemare generală supt arme; se discuta impozitul care trebuia să se plătească. Pînă la o înțelegere, deci, o armată așa de sprintenă cum era cea moldovenească își îndeplinea toate rosturile, mergînd și pînă dincolo de hotarul Pocuției, la Lemberg, unde se zice că Bogdan a lovit cu sulița poarta cetății, de se cunoștea locul. Cînd polonii veneau în represalii, la noi. Într-adevăr era o surprindere timp de cîteva zile, dar numai pînă ce domnul își strîngea oastea; și, oricum, mai mare pagubă aduceau ai noștri Poloniei, țară de mai înaltă cultură, cu orașe bogate, decît puteau aduce polonii în ținuturile noastre cu satele rari și ascunse.
XII. Țerile noastre în a doua jumătate a veacului al XVI-lea
Pentru a doua jumătate secolului al xvi-lea izvoarele sînt mai multe și mai interesante.
Începem cu acela care este mai puțin întins.
Pînă acum ni-am închipuit un călător polon venind în părțile noastre; de astă dată avem a face cu un călător real, care a fost adeseori prin părțile noastre și probabil că știa chiar românește, fiind în legături strînse cu lumea boierească de la noi.
Căci în vremea aceasta legăturile dintre nobilii poloni și boierii noștri sînt mult mai intime decît odinioară, și se va ajunge, la sfîrșitul veacului, în domnia lui Ieremia Movilă, la căsătorii intre unii și alții: Ieremia-Vodă și-a măritat trei din fetele lui după nobili poloni; una dintre dînsele a fost acea Ana Mohilanka, soție a trei bărbați, care a jucat un rol extraordinar în istoria polonă din întîia jumătate a secolului următor, pînă într-atîta încît, cînd a murit, i s-a pus pe mormînt o lungă inscripție latină enumerînd toate defectele cațe, supt raportul politic, o împodobeau.
Înainte de aceasta, dacă polonii nu cumpărau moșii în Moldova, moldovenii își asigurau moșii în Polonia. Cum, odinioară, se îngrijau boierii din secolul al XV-lea, și mai ales din întîia jumătate a veacului al XVI-lea, să aibă o moșioară în Ardeal, unde să se poată retragă în timpuri grele, tot așa, acuma, se căutau moșii dincolo da Nistru. Una, vestită, care se pomenește adeseori în documentele noastre, căci familia lui Ieremia Movilă a stat acolo multă vreme, esta moșia Ustie, unde probabil că trebuie să se găsească și urme ale petrecerii lui vodă, a aprigei doamne Elisaveta, a fiului lor, Constantin, și a tuturor boierilor și jupăneselor cari-i încunjurau.
Afară de aceasta boierii noștri erau interesați în toate marile afaceri comerciale pe care le făceau capitaliștii din Orient în regiunile polone, și mai ales în Galiția. Provincia avea de multă vreme legături strinse cu Moldova: la Lemberg exista o suburbie moldovenească și o biserică moldovenească, făcută de Constantin Corniact, pe care l-am mai menționat, și care a fost vameș-mare în Moldova și apoi și vameș în regatul polon: e zugrăvit pe zid, în costumul boierilor de la noi, și se vede pînă astăzi bourul moldovenesc sculptat pe același zid. Alexandru Lăpușneanu are o întreagă corespondență cu „frăția ortodoxă” care exista acolo, la Lemberg, la Liov, cum i se zicea de ai noștri: e vorba de un clopot și de cîte alte lucruri necesare acelei biserici. Și tiparul nostru are anume legături cu „frăția” aceasta a ortodocșilor, în mare parte români sau greci romanizați, stabiliți cîndva și la noi. Cînd am studiat arhivele din Lemberg, am găsit acolo o serie întreagă de procese privitoare la românii din oraș, unii foarte buclucași, cu copii cari spărgeau capul cutărui evreu liovean, aruneîndu-i pietre de pe fereastră. E un întreg capitol de viață românească dincolo de hotarul Moldovei.
Cînd se întîmpla vreo schimbare politică și oamenii nu se simțeau așa de siguri acasă, la dînșii, ei se retrăgeau la moșiile lor din Polonia, sau se îngrijau singuri de afacerile pe care le începuseră înainte. Așa au făcut familiile domnilor Ieremia și Simion Movilă, Nistor Ureche vornicul și toată ceata care încunjura pe Movilești.
Pentru asigurarea boierilor mai importanți se dăduseră chiar acte de cetățenie polonă. Avem și acum documentul prin care se recunoaște calitatea de cetățean al regatului cutărui „prieten”, care înainte de aceasta îndeplinise funcțiuni boierești pe lîngă domn și care, la schimbarea regimului, aștepta să îndeplinească din nou aceleași funcțiuni.
Măsura de precauțiune nu era rea, pentru că, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, trei dintre domnii moldoveni refugiați în Polonia prietenă cu Turcia, pe vremea regelui, de origine ardeleană, ungurească, Ștefan Báthory, – fost voevod al Ardealului, care avea visul de a întinde Polonia pînă la Dunăre, înviind un vechi pretins drept de suzeranitate asupra principatului moldovenesc, dar pentru moment făcea politică oportunistă în folosul turcilor – au fost tăiați la cererea ceaușilor turcești. Cînd Ștefan Tomșa, înlocuitorul lui Despot, s-a refugiat la poloni, a fost închis și i s-a tăiat capul, împreună cu doi boieri cari-l întovărășiseră: Moțoc și Spancioc; s-a păstrat și testamentul lor, făcut cu cîteva zile înainte de a muri. Aceeași soartă o avuse Ioan Potcoavă, care se zicea a fi Ion Vodă cel Cumplit, acel care se răsculase contra turcilor și fusese bătut, împresurat la Roșcani lîngă Prut, și, predindu-se, perise legat de patru cămile. Potcoavă, căruia i s-a dat această poreclă fiindcă rupea potcoavele în mînă, un splendid bărbat cu ochii și pletele negre, cu talia impunătoare și un suflet corespunzător cu aceste daruri ale lui Dumnezeu, retrăgîndu-se în Polonia, a fost închis, osîndit la moarte și executat: s-a păstrat în două versiuni discursul, foarte frumos, ținut de dînsul înainte de a i se tăia capul și prin care, murind pentru creștinătate, acuza mișelia regelui Ștefan. În sfirșit, tot ca fugar din Moldova peri acolo Iancu Sasul, fiul lui Petru Rareș cu o săsoaică din Brașov, persoană destul de mîndră și originală: cronica spune că el se plimba vara la Iași cu sania cu tălpi de os.
A fi recunoscut cetățean polon însemna însă un mijloc de a se asigura împotriva întemnițării și a osîndirii la moarte, căci nu se putea proceda cu un cetățean polon ca față de un simplu fugar din Moldova, un „cetățean turc”, la discreția cererilor venite din Constantinopol.
Legăturile principatului muntean, desigur, sînt mult mai rare și mai puțin importante. Cînd și cînd vine din Polonia cîte un trimis care vizitează și Țara Românească; ici, colo se mai întîlnește cite un act care arată existența de relațiuni cu acele părți. Pentru curiozitatea lucrului înfățișez scrisoarea pașaport dată lui Nicolae Brzeski, care a jucat un rol important în legătură cu țerile noastre prin aceea că a dat o traducere în limba polonă, cu oarecare explicații asupra boierilor și rosturilor țerii, a vechii cronici slavone a principatului: vestita „Cronică moldo-polonă”, tipărită de Hasdeu și pe urmă de Ioan Bogdan.
Iată pașaportul:
„Io, Petru Voevod” – era Petru Șchiopul –, „din mila lui Dumnezeu domn a toată Țara Ungrovlahiei, scriu Domnia Mea cinstitului și bunului prieten și prea-iubitului părinte, marelui Zecmot August, mare crai leșesc și litvan și mazur” – Mazuria sau Mazovia făcea parte din deosebitele state ale regelui polon – „și peste alte țeri și părțile lor de sus, multă sănătate și dragoste trimetem Crăii Tale, și cu aceasta dăm știre Crăiei Tale că a venit un poclisar (adecă ambasador) al Măriei Tale crăiești, cneazul Necula, de la cinstita Poartă domnească a cinstitului Împărat la Domnia Mea, și ne-a vestit de viața și prietenia și dragostea pe care o are Crăia Ta către noi, și a cerut de la noi oameni să-l ducă la Ștefan Craiul” – era pe vremea aceasta Ștefan Báthory, domnul Ardealului, considerat ca succesor al regilor ungurești –, „și Domnia Mea i-am dat lui oameni să-l ducă” – aceștia se numeau mai tîrziu mehmendari –. „Și, fiindcă a întrebat Crăia Ta pentru mîntuirea noastră, să știe Crăia Ta că noi cu ajutorul lui Dumnezeu sîntem în viață și sănătoși, și să dea Dumnezeu ca și Crăia Ta să fie sănătoasă și Dumnezeu să-ți înmulțească zilele și anii Crăii Tale”.
Aceasta este traducerea în românește, pentru că actele de stat se alcătuiau în limba slavonă: limba românească nu juca decît rolul de a da anumite interpretații. Cînd și cînd la margenea documentului slavon cuvinte românești se amestecau în textul slavon. În românește se scriau însă scrisori particulare, și avem una încă de la 1521, pe vremea lui Neagoe Basarab, vestita scrisoare a lui Neacșu Lupa către brașoveni. În afară de aceasta se scriau în românește minute de tratate și instrucții pentru ambasadori. Pentru vremea lui Ștefan cel Mare știm că tratatul de pace cu regele Ioan Albert a fost redactat și românește, și slavonește, și latinește. În sfirșit, pe vremea lui Petru Șchiopul sînt o sumedenie de acte românești: însemnări de ale domnului, contracte, instrucții, scrisori particulare, păstrate, printr-un hazard fericit al istoriei, prin prezența lui ca fugar în Innsbruck și Bozen. Pe urmă, pentru epoca lui Mihai Viteazul, despre care o să vorbim mai tîrziu, numărul de documente românești e mai mare, și avem chiar cîte un document oficial. În sfîrșit, se ajunge a se scrie și inscripțiile de biserici în românește, prevestind o întreagă literatură de care, în treacăt, se va mai vorbi aici.
După aceste explicații venim la călătorul Andrei Taranowski, care vine la noi în 1570.
Notele lui de călătorie sînt foarte scurte. El sosește prin nordul Moldovei, prin regiunea pe care austriecii o vor numi mai tîrziu Bucovina, nume rămas și după reunirea ei la patrie.
Cu privire la această Bucovină zice călătorul: „în care pădure a Bucovinei cu șeptezeci și trei de ani înainte, adecă în 1497, 50 000 de ostași poloni au fost uciși, într-o singură zi de români”.
Aceasta înseamnă însă lupta lui Ștefan cel Mare cu Ioan Albert, cînd copacii „înținați”, adecă tăiați pînă la coajă, căzură asupra armatei polone și o distruseră.
După aceea se pomenește de Suceava, și în legătură cu ea se amintește și de moartea lui Despot, care se întîmplase numai cu șase ani înainte. E vorba și de Țuțora, la vărsarea Jijiei, care va deveni pe urmă vestită prin venirea hanului tătarilor la 1595, prin instalarea lui Ieremia Movilă. Aflăm și de Lăpușna, puțin mai jos, care a ajuns să fie destul de importantă: avem acte orășenești de acolo. Alexandru Lăpușneanu era din acest tîrg, prin mama sa, îngropată la mănăstirea Râșca.
Din celelalte orașe ale noastre călătorul știe numai Chilia, care acum era turcească și decăzuse foarte mult, ca să treacă apoi în Dobrogea, însemnînd Tulcea și Babadagul, în drumul către Constantinopol. Se mai vorbește de unele lucruri care se întîlnesc și la alți călători, de marile pescării ale Moldovei, care erau pe vremea aceea aici. O întreagă populație, care nu arată să fi fost rusească, ci românească, erau pescarii de pe cursul Dunării pînă în Muntenia, de o parte și de alta a fluviului, căci Turtucaia nu e decît un vechi sat de pescari români. Călătorul ni spune că în brațul Chiliei se prindeau moruni, la un șfert de zi cale, cu luntrea.
La întoarcere se notează și Cetatea Albă, Tighinea, care acum era Benderul turcesc, întărit de sultanul Soliman (la Bender s-a găsit inscripția de marmoră care spune, în legătură cu aceasta, cum a fost strivită Moldova supt copitele cailor sultanului). Cetatea însă nu mai avea rosturi de vamă, ca altădată, fiindcă toți fugeau de vameșii turci: Hotinul a folosit foarte mult de pe urma faptului că rivala sa a fost ocupată de turci. Tot la întors, călătorul ajunge la Iași, care este o „capitală” a țerii.
Călătorul iese din Moldova prin Camenița, cetatea polonă aproape de Hotin.
