Pe de altă parte, prin laturea italiană a originii sale, prin vecinătatea locului său de obîrșie cu posesiunile venețiene, prin ocupația sa îndelungată ca diplomat la Constantinopol și în serviciul Franciei, într-o vreme cînd limba diplomatică era cea italiană, Gașpar a avut legături foarte strînse cu Italia, așa încît, pe lîngă negustori raguzani, pe lîngă uscoci și dalmatini, a adus și italieni. În armata lui se întîlneau, afară de nobilul raguzan Marino de Resti, din cea mai bună aristocrație, și cei doi Amati, tatăl și fiul dintre cari unul, Annibale, a fost pîrcălab de Hotin.
Dar Gașpar avea foarte probabil sînge românesc, morlacii, din cari se trăgea el, cu coloniile lor pe pămîntul imperial, se deznaționalizară foarte răpede. Pe la 1570–80, cînd ei jucau un rol militar foarte important, în luptă necurmată împotriva martologilor, ca elemente de pază a graniței, se mai întîlneau însă organizații românești, supt voevozi și juzi, și în Arhivele din Graz am găsit nume cu terminații românești, de pildă Frencul, „Catolicul”, pentru că cea mai mare parte din ei nu erau catolici, ci ortodocși. Pornit de acasă copil sărac, Gașpar, care n-avea alt nume decît al satului său de naștere, a avut o bucată de vreme rosturi militare, iar după aceea a trecut, cu ocazia negocierilor diplomatice ale turcilor, în serviciul acestora. A stat cîțiva ani la Constantinopol, a imitat pe Despot, de care va fi avut poate știință, făcînd să fie numit duce de Naxos și de Păros, insule care aveau un regim autonom în fruntea lor.
Folosindu-se de legăturile lui și de rolul ce a jucat în negocierile diplomatice, el a izbutit, în sfîrșit, să fie numit domn al Moldovei, în care calitate, cum am spus, el a vrut să continue marea tradiție a voevodului muntean, să aibă Ardealul, în care fierbeau felurite intrigi, și, pe de altă parte, a căutat să rupă, tot în tradiția lui Mihai Viteazul, robia turcilor, pentru a trece la politica făcută de creștini, care pe vremea lui nu mai putea fi politica împăratului, căci acesta încheiase pacea cu sultanul, ci numai politica polonă.
Zamoyski izbutise să înlăture pe aliatul imperialilor, Mihai, și dăduse impresia că este așa de puternic, încît, dacă ar interveni în luptele din aceste regiuni, ar cîștigă în chip statornic biruința și stăpînirea care trebuia să vie din această biruință. Marele cancelar făcuse, acasă la el, o școală, o școală militară admirabilă prin exemplul său. Cei mai însemnați dintre acei cari moșteniseră școala de strategie pe care el o învățase în Italia, la Padova, au fost Zolkiewski și locotenentul său Koniecpolski. Stanislas Zolkiewski era, prin anii 1619–20, în fruntea forțelor polone în calitate de hatman. Cu el a căutat să între în înțelegere Gratiani.
Ca să se Înțeleagă isprava lui, trebuie să se adauge că războiul, fără să fi fost declarat, între Poartă și Polonia exista necurmat cam din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, din momentul în care regatul polon consimțise să adopte pe cazaci. Odată o asociație de luptători operînd numai pe sama lor, ei au trebuit să se schimbe după împrejurări: de la o bucată de vreme regatul i-a organizat și li-a pus în frunte un hatman, care se recunoștea dependent de Polonia. Cînd polonii voiau sa lovească în tatari, întrebuințau pe cazaci. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, i-am văzut amestecîndu-se foarte adeseori în împrejurările din Moldova, impunindu-i domni cari erau pe voia lor. După Zamoyski, la începutul veacului al XVII-lea, cazacii s-au prefăcut în cei mai temuți pirați pe Marea Neagră, prădînd pînă și satele din apropierea capitalei Imperiului otoman, și sultanul nu o dată a văzut ridicîndu-se flăcările în încunjurimea imediată a reședinței sale. Așezîndu-se la cataractele Niprului, ei căpătară numele de zaporojeni („zaporog” – la cataracte).
La un anume moment beglerbegul Rumeliei, comandantul tuturor forțelor europene ale Imperiului otoman, făcuse, la 1589, o adevărată campanie contra Poloniei ca să arăte că, oricît ar acoperi amestecul lor, el se știe la Constantinopol și că Poarta este în stare să se răzbune. Pe urmă, pe la 1617, s-a organizat și o flotă specială pentru a combate pe cazaci, și Capudan Pașa, amiralul Turciei, veni în părțile de sus ale Mării Negre și pe gurile Dunării anume pentru a împiedeca prădăciunile cazacilor. Deoarece tatarii fuseseră așezați în Bugeac și polonilor nu li convenea deloc prezența lor acolo, cu atît mai puțin, cu cît de la o bucată de vreme se alcătuise în părțile dunărene și ale Dobrogii și Niprului un fel de guvern militar turcesc gata totdeauna să intervie împotriva polonilor, – legînd împreună Silistra, Babadagul, Bugeacul și Oceacovul –, vechea ură între poloni și turco-tatari se întețise și mai mult.
Domnul a fost deci ascultat fără a sta la gînduri. Evident că turcii, de îndată ce au aflat de legăturile lui Gașpar Gratiani cu polonii, s-au grăbit să puie în mișcare pe acel care comanda la hotar, pe pașa Schender (Alexandru, nume în legătură cu Alexandru cel Mare Ischender). Gașpar s-a coborît pînă la Țuțora, numai cu trupa lui de elită, compusă din uscoci supt comanda unui italian. El aducea romantismul său, nu lipsit de vitejie, credința în victoria creștinilor, un idealism fantastic, dar nu și o forță capabilă de a lupta contra turcilor și nici măcar devotamentul desăvîrșit al boierilor, nici aderența pătimașă a claselor populare, și nici o cunoștință practică a țerii peste care domnea. În aceste condiții, cauza lui era pierdută.
A fost un moment foarte solemn acela cînd el s-a înfățișat în tabăra polonă, cînd s-a unit cu forțele creștine care veneau să libereze Moldova. A doua zi însă după venirea lui Schender, polonii au fost siliți să se retragă, și a fost un dezastru, cel mai mare poate pe care l-a suferit armata polonă în regiunile basarabene: comandantul însuși, bătrîn și obosit, dus în rădvan, scoțînd capul pe geam ca să vadă situația luptei, un tatar, cu o agerime extraordinară, i l-a ras. Și multă vreme au pomenit polonii de nenorocirea aceasta din „Cîmpii Țuțorei”.
Vodă cel străin fugise în mijlocul luptei, dar își lăsase iapa acolo, așa încît turcii, văzînd-o, au crezut că el a murit. Doi boieri, dintre cari unul, Bucioc, a jucat un rol destul de însemnat în istoria Moldovei și a isprăvit tras în țeapă de turci, și celait, Goe, l-au întovărășit în regiunea de munte. Lîngă Trotuș, Gașpar s-a culcat, și, în somn, boierii aceștia, pe atît de lași, pe cît de puțin credincioși față de domn, l-au omorît. Așa s-a mîntuit tragedia lui.
Gașpar Gratiani este cunoscut, dealminteri, și în ce privește figura lui. Pe Ștefan Tomșa nu-l puteam cunoaște decît numai în forma, mai greu de recunoscut, a unui portret mural pe zidurile bisericii din Solea, datorit unui zugrav de țară: de la Gașpar Gratiani avem un portret artistic, în care-l vedem reprezintat cu mustața răsucită, cu barba rotunzită cum se purta pe vremea aceea, avînd în cap gugiumana domnilor și pe trup costumul curent și în țerile noastre și în Ardeal.
Sint atîtea izvoare despre campania polonilor în Moldova și atîtea știri precise în ce privește intervenția lui Gașpar Gratiani și a soldaților lui: ele ar putea forma un material foarte bogat pentru o lucrare de specialitate.
Ajungem acum la izvoare. Întîi la Polo Minio.
A venit în Moldova înainte de toate ca să îngrijească de averea rămasă de la socrul său Petru Șchiopul. Familia se stinsese mai toată, afară de Radu Mihnea, care era fiul nepotului lui Petru Vodă. Bunurile lăsate de Petru Vodă erau în bună parte fără stăpîn, și atunci Minio, ținînd pe fata acestuia, a venit să se ocupe de zestrea nevestei sale.
În același timp s-a ivit la Veneția și ideea dacă nu s-ar putea lua trupe din Principate și din Ardeal. Faima lui Mihai Viteazul făcuse să se știe pretutindeni că aici sînt oameni de ispravă, oameni buni de luptă împotriva turcilor, și, cum nu se mai purtau războaie la noi, s-au gîndit venețienii, încă de la 1617, dacă nu s-ar putea înrola astfel de eleme nte pentru Bosnia, Dalmația și posesiunile italiene ale republicei. Lucrul nu s-a putut face din cauza împrejurărilor turburi din Moldova pe vremea aceasta, și în special din cauza prezenței prădalnice a cazacilor, cari impuneau domnilor noștri să ieie măsuri de apărare pentru sine în Principate.
Polo Minio a stat mai mult de un an în Moldova și în Ardeal. În vremea aceea probabil că doamna Maria, soția lui, trăia încă, și el a putut să se inițieze printr-însa în rosturile românești sau, în orice caz, de la boierii ce fuseseră în legăturii cu Petru Șchiopul a căpătat știri în cea mai mare parte dispărute odată cu dinsul, dar alte știri, în special despre Ardeal, se găsesc în raportul lui.
Iată ce spune Minio despre țerile românești, și mai ales despre Moldova: Sînt mai sărace decît Ardealul, dar, fiind în buza tunului, expuse cele dintîi la loviturile turcilor, li se cere mai mult din sărăcia lor de plugari sărăciți și robiți decît se cere Ardealului însuși, care avea industrie și comerț de foarte mare importanță. Sint niște țeri „în cîmp deschis”, prin urmare nu se pot apăra. Turcii, dealminteri, au stăruit totdeauna ca la noi să nu se întemeieze cetăți și au impus măsura, pomenită și mai înainte, prin ordinul dat lui Alexandru Lăpușneanu, de a se umplea cu lemne cetățile și a se distruge. Întăririle care se întîlnesc mai tîrziu au fost făcute de alții pe pămîntul românesc, și înainte de toate de poloni, cari au înnoit vechile noastre cetăți în veacul al XVII-lea.
Cu toate că Moldova și Muntenia erau socotite mai sărace decît Ardealul, cu toate acestea cea dintîi avea un venit pentru vistierie de 350 000 de galbeni de aur, pe an, ceea ce pe atunci avea o mare însemnătate. Gașpar Gratiani, la 1619, luase chiar mai mult decît atîta, ca unul care pentru politica lui aventuroasă avea nevoie de organizarea mijloacelor militare și financiare; de aceea a cerut 400 000 de galbeni de la țară. În ceea ce privește armata moldovenească, se spune că ea cuprindea încă în momentul acela 10 000 de călăreți, cari toți erau boieri sau curteni. Curtenii ajunseseră a fi o categorie de țerani, așezați mai mult în anumite sate și cari, în schimbul unor scutiri de bir (plăteau birul curtenesc, deosebit de birul muncitorilor de pămînt), erau datori să vie, cu calul lor, la chemarea domnului. Pînă pe la 1683, cînd trupele noastre au mers la Viena, urmînd pe Duca Vodă și pe Șerban Cantacuzino, pînă atunci întîlnim încă în izvoarele noastre pomeniți curteni, foarte bucuroși de a plăti mai puțin și de a îndeplini, în schimb, rareori, funcțiuni militare. Această scutire de bir mergea din generație în generație.
În afară de acești 10 000 călăreți, desigur că domnul avea voie să cheme pe toți locuitorii țerii în arme. Potrivit obiceiului pe care l-am întîlnit și la Petru Șchiopul și la Aron Vodă – și era desigur și la Ștefan Răzvan –, pe lîngă armata aceasta, care se stringea numai la nevoie, era garda personală a domnului, alcătuită întîi din unguri, pe urmă, supt Ieremia Movilă, din polonii lui Ioan Potocki, apoi din dalmatini și uscoci, pe vremea lui Gașpar Gratiani. Pe la 1650, pe vremea lui Vasile Lupu și Matei Basarab, vor fi așa-numiții sîrbi, între cari erau și bulgari, unii amestecați cu sînge românesc: seimenii. Iar după desființarea lor s-au adus la noi pentru a păzi pe domn nemți deprinși în războiul de treizeci de ani: cutare călător pe care-l vom găsi pe vremea lui Gheorghe Ștefan, Welling, tot un suedez, cînd s-a înfățișat la curtea Moldovei, a fost întîmpinat, spre marea lui mirare, cu strigătul de „Wer da?”
Garda lui Gașpar Vodă e socotită de Minio la 500 de oameni, infanterie și cavalerie.
În ce privește datoriile față de Poarta, vom observa că și acest domn a fost silit, ca și Mihai Vodă și Aron Vodă, să se răscoale împotriva turcilor din cauza situației financiare, căci și lui i se cerea să plătească și datoriile înaintașilor, și, dacă pe lîngă dînsul nu mai erau ieniceri, erau totuși creditori, negustorii cari chinuiau zilnic pe datornicul lor, și Gașpar i-a omorît cum îi omorîse și Mihai Viteazul. Și tot așa va face mai tîrziu Mihnea, fiul lui Radu Mihnea, care, pe la jumătatea veacului al XVII-lea, a imitat pe Mihai Viteazul în felul cum s-a răsculat, cum a dat lupta, și pînă și în locul luptei, ales la Călugăreni; ba chiar și numele și l-a schimbat, luînd pe cel de Mihail.
Tributul pe care Gașpar era dator să-l plătească era de 58 de pungi de aspri a cîte 500 lei fiecare ceea ce făcea, în banii cari erau atunci, 58 000 de scuzi. Ca să fie numit domn, el însuși adăugise șase pungi pe lîngă birul cel vechi. Cu peșcheșurile, tributul se ridica la 150 de pungi pentru Moldova. În afară de aceasta erau cheltuieli foarte mari cu întreținerea turcilor, cari veneau acum în locul acelor greci din posesiunile venețiene și levantini, al căror rol l-am văzut în a doua jumătate a veacului al XVI-lea. Acum negoțul se făcea de turci, și iată ce ni spune Minio: „Vin nesfîrșit de mulți turci, cari toți rod această nenorocită țară”.
Alți turci își făceau de rost pe la noi pentru cetățile turcești de la Dunăre și pentru cea de la Nistru, pentru Oceacov. Soseau necontenit să le viziteze, și nici unul nu înțelegea să plece cu mîna goală. Pașa de la Cetatea Albă, întărită contra cazacilor, lua el singur în fiecare an uneori și pînă la 100 000 de galbeni supt cuvînt că-i sînt necesari pentru reparații, și, cum cetatea se strica în fiecare an, el trebuia să puie la loc ce s-a năruit.
Muntenia plătea 250 000 de galbeni, domniei. Dar Moldova avea un venit mai mare, de 350–400 000 de galbeni, căci pe vremea aceasta ea era mai bogată, avînd și Bucovina și o bună parte din Basarabia. Tributul Moldovei, am văzut, era de 58 de pungi; al Munteniei de 33. Dar pe lîngă aceasta în ambele țeri veneau turcii cu fel de fel de cereri pe care izvorul le numește în italienește „mangiarie”, adecă ce se mînca pe lîngă ceea ce, mai mult sau mai puțin, se cuvenea.
În Muntenia, scrie Minio, „nu sînt atîtea primejdii ca în Moldova, și principele și poporul trăiesc mult mai liniștiți, dar Moldova e mai bogată: negustorii și boierii cîștigă mult mai mult”. Am văzut că relațiile de comerț cu polonii duceau la Danzig și de acolo pînă în Anglia.
În Muntenia numărul ostașilor era numai de 8 000: scăzuse, prin urmare, pentru a se ridica din nou pe vremea lui Leon Vodă. Și i se părea lui Minio că soldații aceștia ai domnilor munteni erau de o valoare mai mică decît cei din Moldova: „dar nu sînt atît de valoroși, și aici populația este mai credincioasă și mai stabilă”.
În ce privește pe Giambattista Montalbano, într-o lucrare italiană găsită în vremi mai nouă, el e un izvor de cea mai mare importanță pentru istoria luptelor lui Gratiani. Nu cade prin urmare în rîndul călătorilor, și ceea ce spune despre condițiile generale ale Moldovei nu cuprinde decît vreo două pagini. Și adaug că este de făcut o deosebire între această operă și opusculul lui latin despre împrejurările din Turcia (Rerum Turcarum commentarius), în care despre noi este cel mult o pagină. Montalbano a fost secretarul lui Gașpar Gratiani și a însemnat calitatea aceasta ca sădea mai mult pond informațiilor sale.
În cartea italiană, se arată și personalitatea lui Gașpar Gratiani și ajutătorii de origine străină de cari a fost încunjurat, ca și condițiile în care s-a făcut răscoala lui și felul cum ea s-a desfășurat pînă la înfrîngerea totală și fuga în acel adăpost de munte care trebuia să-i fie fatal.
XIX. Misionarul Bandini în Moldova lui Vasile Lupu
În ceea ce privește izvorul foarte important care este Bandini, acest izvor cuprinde o imensitate de material de cea mai prețioasă calitate.
Vom arăta întîi cine este misionarul, care e rostul călătoriei lui, iar după aceea, pe baza izvorului însuși, înfățișarea orașelor Moldovei și chiar a satelor, pentru că el le-a cutreierat, se pare, pe multe din ele. Se va vedea apoi în altă parte a cărții ce vorbește despre moravurile de la noi, el cel dintîi în chip așa de larg.
După ce iezuiții cuceriseră terenul, și, în epoca lui Mihai Viteazul, încercaseră a se restabili vechiul episcopat de Argeș în Muntenia și cel de Bacău în Moldova, cu secolul al XVII-lea s-a căutat a se reintroduce catolicismul în locurile unde dispăruse și a se întări acolo unde se păstrase, dar nu în formele stricte ale vechilor episcopate, ci în acelea ale unui provizorat care s-a menținut pînă în epoca noastră.
De la Ieremia Movilă încolo, episcopatul a fost în sama prelaților poloni, cari și rezidau în Polonia. Prin urmare, precum odinioară episcopii pentru Moldova erau și simpli preoți de sat în Ardeal, așa în veacul al XVII-lea episcopii de Bacău erau prelați poloni, cari numai uneori veneau să viziteze țara, de obicei rămînînd în patria lor. Iar, în ce privește Muntenia, de care n-avem a ne ocupa, pentru că Bandini a cercetat mai ales Moldova, episcopatele au fost lăsate pe sama franciscanilor observanți din Bulgaria, al căror centru era Nicopol.
Dar, revenind la Moldova, în lipsa episcopului polon, care cîteodată n-avea răgaz sau putință de a veni în Moldova, alteori n-avea aplecare să vie pe aici, se trimeteau din cînd în cînd vizitatori apostolici, alături de episcop și de multe ori contra lipsei de interes a episcopului.
Avem a face cu mai mulți asemenea vizitatori, cari, de fapt, sînt mult mai importanți decît episcopii.
Între acești vizitatori doi sînt mai importanți: Marcu Bandini, un italian, iar, mai tîrziu, Petru Parcevich, slav italianizat, dalmatin, ori poate chiar bulgar, care Parcevich, ca și Bandini, purta titlul de episcop de Marcianopolis, în apropierea Varnei.
Dar Bandini vine ca vizitator îndată după alt italian, după Benedetto Emmanuele Remondi, milanez, care, în calitate de misionar fără delegație specială, a fost în Moldova pe la 1635–6.
Iată în cîteva cuvinte ce a văzut el:
A fost la Galați, la Bîrlad, la Bacău, la Slănic, ca și la Cotnari, la Neamț, la Baia, la Suceava. La Galați a găsit o biserică de lemn și numai douăsprezece familii ungurești, dar se adauge că uneori vin și negustori catolici raguzani –, ultima mențiune despre raguzani, căci în a doua jumătate a veacului al XVII-lea, de decadență iute, îngustîndu-se raza operațiilor lui, orașul nu mai trimetea negustori în Moldova. Bîrladul e „un tîrg mare”, dar catolicii n-au decît douăzeci de case. La Huși, care fusese prădat de curînd de către tatari, sînt o sută de case ungurești; la Corni, cum am mai spus.
La Iași se numără șeizeci și cinci de case de catolici, cari sînt unguri, dar, observă misionarul, și francezi, venețieni și „alți negustori din Constantinopol”. Cum am pomenit și aiurea, ceasornicarul lui Vasile Lupu era francezul Gașpar Caillé, de la care avem un act de cumpărare, scris, natural, românește, dar purtînd pe dos o însemnare de mîna lui în franțuzește.
