Și Bandini adauge că încă de copii atît ai țeranului, cit și ai boierului, sînt deprinși a juca un rol în război. Îi vezi cu picioarele goale, cu cămașa numai pe ei, jucîndu-se în asprimea gerului, și, dacă de copil le rabdă cineva acestea, e nădejde că va fi un adevărat ostaș. Note interesante, care reconfortează față de ce s-a întîmplat mai tîrziu cu clasa dominantă.
Se descriu și paparudele. „Noaptea pe întunerec fete mature, cîte zece, trec goale, săltînd și jucînd cu bețe pîrlite în mînă. Li iese-n cale zece flăcăi goi, cu suliți. Se salută și se bat. Sau se pun la plug și ară în jurul satului și atîtea fete mari îl duc; rîd și cîntă.”
De la datini, venim la felul de guvernare și la aparența cîrmuitorilor.
Țara e tributară turcilor, și tronul se cumpără cu bani. Tributul este de 100 000 de lei pe an, dar darurile se ridică la de două ori pe atîta. Moldova e totuși atît de bogată, încît curtea ei este o adevărată umbră a curții turcești. Boieriile s-au îndoit ori întreit: sînt trei stolnici, trei logofeți, trei vistieri, trei păharnici, trei spătari, trei postelnici, doi jigniceri. Domnul are și cîte un secretar pentru toate limbile: românește, grecește, turcește, latinește, polonește și ungurește. La curtea lui sînt în permanență 200 de invitați. Dealminterea, o parte dintre boieri locuiau chiar acolo, întocmai ca, în Franța lui Ludovic al XIV-lea, o bună parte din nobilime. Zece căpitani de serviciu dormeau totdeauna lîngă domn. Curtea avea o împrejmuire de lemn, păzită de cincizeci de pușcași. Ca și la Constantinopol, erau mai multe ogrăzi și mai multe porți: după poarta dintîi venea a doua, unde erau o sută de pedeștri; de acolo se trecea în ograda dinlăuntru, unde stăteau alți două sute și cincizeci de purtători de scuturi. Cînd se ajungea apoi la ușa domnului, se aflau încă alți paznici, și, pe lîngă aceștia, „baronii” sau boierii și curtenii, așa încît vodă era apărat și dinăuntru și din afară.
Odăile erau împodobite, ca și la Constantinopol, cu covoare țesute în fir de aur. În apropiere era biserica, în legătură directă cu cămările domnului și ale doamnei. Cînd vodă trecea dintr-o odaie într-alta, boierii și ostașii făceau gard de o parte și de cealaltă. Trei paznici mergeau înainte cu bețe de argint și aur. Un spătar purta sceptru, altul sabia, al treilea, sulița. În cale toți se plecau, cu mînile la piept. Dacă Vasile vedea un străin, se supăra foc, căci străinul n-avea dreptul să între acolo, ci numai, dintr-un colț, dacă avea un dregător prieten, putea să vadă această splendoare.
Cînd domnul mergea la biserică, tot astfel era întovărășit, și împreună cu el se aflau cincizeci de ostași aleși și boieri. Clerul îl întovărășea în acest drum către lăcașul de închinare. Iar, cînd stăpînul ieșea în oraș, suita era și mai mare.
Iată acum ceremoniile din Moldova la ziua Bobotezei. Întîi veneau preoții cu episcopii în frunte – și cel catolic împreună cu doisprezece copii de școală și preoții. Cu prilejul acesta apăreau irozii, cei trei crai de la răsărit, de origine catolică, precum o spun și numele lor: Melchior, Gașpar, și Baltazar. Doi copii înfățișau soarele și luna, și alți doi scuturi cu marca țerii și stema domnului. O icoană a Maicii Domnului o purta unul dintre dînșii și steaua umbla pe sus.
Domnul, cînd întră preoții celor două confesiuni cu copiii de școală și cu irozii, se ridică și ascultă urările; el sărută crucea. Pe urmă acel care înfățișează pe Gașpar laudă pe vodă, care este noul „Solomon”. Și un copil de șapte ani de la iezuiți, purtînd coroană pe cap, zice: Slavă întru cei de sus. Un iezuit răspunde latinește, felicitînd pe domn de Anul nou; un școlar de șapte ani și altul de doisprezece urmează, vorbind românește: vodă zîmbește la dînșii. Mitropolitul și episcopii zic: amin. După aceasta urmează felicitările, la care domnul dă măcar din cap. După aceea se toarnă vin în pahare de aur, și preoților li se împart daruri în bani. A doua zi vin toți boierii. Domnul stă pe tron în biserică, cu copiii lui, unul în vîrstă de șapte ani, altul de cinci ani, lîngă dînsul, doamna rămîind în urmă la douăzeci de pași.
Clerul ia loc lîngă domn; la dreapta lui stă Vornicul cel mare și ceilalți doi vornici, al doilea și al treilea. Lîngă prag stau trei armași cu sceptrul, sulița și sabia, pe lîngă zece soldați aleși și 100 de pușcași. La cinci pași de prag, se duc la dreapta logofătul, hatmanul și ceilalți, cu capetele goale, încunjurați de ostași. Între „pragul” domnului și al doamnei stau 100 de ieniceri. Lingă doamnă se află soțiile boierilor îmbrăcate în mătasă, cu brățări și lanțuri scumpe, apoi alți 200 de pușcași, – de jur împrejur nu mai puțin de 10 000 ostași cu caii lor, însă descălecați. Publicul se ridică, din parte-i, la 20 000 de oameni.
Toate steagurile sînt aduse; muzicanții cîntă seara. Domnul privește de jur împrejur și salută mulțimea. E îmbrăcat extraordinar de bogat; numai nasturii lui costă 100 000 de galbeni. Îmbrăcămintea doamnei s-ar ridica la 400 000. Cu prilejul acesta este înfățișat Vasile foarte bine, ca în portretul cunoscut: nu prea înalt, de statură potrivită, roșcovan, sprincene negre, nas coroiat, frunte destul de înaltă, buze cam rotunjite, mustața și barba neagră – fața severă cu multă asprime în privire, cu o măreție ca de Cesar. Doamna e cu fața trandafirie – era o circasiană; – totul respiră îndurare și bunăvoință.
După aceasta vine masa. Domnul are talere suflate cu aur; șase candelabre de argint stau pe masă, al șaptelea îl ține un paj. Cărți sînt așezate pe scăunașe de purpură. Mitropolitul se Înfățișează cu o mitră împodobită cu safire și alte pietre scumpe, cu o cruce mare de safir pe piept; urmează cei trei episcopi, iar, după aceea, vine episcopul catolic, pe urmă cei ortodocși de aiurea.
Slujba de Bobotează se face sîrbește și grecește. Evanghelia se cetește numai în grecește. Cînd se cîntă sfințirea apei, pornesc tunurile, puștile, muzica.
Mitropolitul sfințește, și fiecare vine de sărută crucea. Apoi douăzeci și patru de cai frumoși din grajdurile domnului sînt duși prin mulțime și stropiți cu aghiasmă. În sfîrșit, se întinde o masă mare la palat, întocmai ca la împărații bizantini în timpurile cele bune ale lor.
Cînd domnul pleacă să cerceteze țara, alaiul este într-adevăr extraordinar. Cu două-trei săptămîni înainte se fixează data. Vodă e încunjurat de 3 000 de călări și 2 000 de pedeștri. Lîngă dînsul sînt 50 de ostași aleși și 100 de ieniceri. Boierii vin după ieniceri. Oastea care-l întovărășește în această călătorie se poate ridica pînă la 12 000 de oameni. Pajii cari încunjură pe voievod sînt îmbrăcați în purpură, cu căciuli lungi, împodobite cu aur și argint. Ca la o mie de negustori se țin după alai, căci atîția sînt de nevoie ca să-i hrănească pe toți. Totul se face pe cheltuiala fiecăruia dintre participanți.
Domnul are nu mai puțin de șase trăsuri căptușite cu mătasă aurită. Se face o tabără ca la Hanul tatarilor pe vremea Hordei de aur. Sînt străzi între deosebitele corturi, dintre care boierii singuri au 400. Cu prilejul acesta se înspăimîntă și tatarii de la hotar, văzînd mijloacele de apărare ale domniei.
Acuma, iată și pe Vodă la Divan.
În Moldova e o lege strictă; pedeapsa cu moarte se dă cu o dărnicie extraordinară, și Vasile Lupu, care a introdus Pravilele lui Vasile celait, bizantinul, ține ca ele să fie foarte bine observate. Dar oricine este egal la judecată.
Cînd începe Divanul, boierii stau lîngă domn; pe masă se pune sceptrul. Soldații stau de o parte și de alta. Zece boieri sînt de față, douăzeci, treizeci de ostași ai curții, în haine roșii, înalți, cu scuturi aurite, păzesc în odaie, iar afară sînt și pînă la 2 000 de ostași și curteni; cei 200 de pușcași stau la poartă.
Procesele se pot pieda de-a dreptul la domn, care e și instanță de apel și aceea pe care o alege direct cel ce-și caută dreptatea. Se aduc înaintea lui vodă hoți, ucigași, cu martori, și el cheamă întîi pe cel mai necăjit. În ceea ce privește pe curteni, în loc să stăruie pentru cei mai mari – un pasagiu de toată frumuseța –, ei descopăr pe acela care s-ar părea mai sălbatec și mai timid, și-l aduc cel dintîi. Zicătoarea că „obraznicul mănîncă praznicul” nu a fost deci iscodită la curtea lui Vasile Lupu. „Putea vorbi cineva și contra fratelui lui vodă, și dovadă e că doi frați ai lui după mamă au stat în temniță trei zile pentru vinovăția lor.” Dealminteri Duca Vodă, la plîngerile fratelui său că nu-l salută în Iași negustorii, l-a sfătuit să înceapă el, scoțîndu-și șlicul.
Vasile spunea fățiș: că „nu-i pasă de frate, de fii, de fiice, ci este una și singură dreptate pentru toți. Singur voia să judece orice pricină gravă, și rareori dădea delegație cînd era vorba de o pedeapsă capitală. Divanul se ține zilnic, afară de dumineci și serbători”, și Bandini adaugă: „nu o dată s-au plîns boierii că pînă acum a isprăvit cu peste 20 000 de vinovați și s-au rugat de domn să se poarte mai blînd, ca să nu fie lipsită țara de atîția oameni”. Ajungea să răpească cineva un lucru de nimic de la un țeran ca să fie ucis. Domnul a răspuns: „eu nu socot omul, ci dreptatea; nu lucrul, ci legea. Dacă toți ați face lucruri vrednice de moarte, trebuie să periți toți. Dacă ar fi ca jumătate din Moldova să fie rea, să piară; numai să rămîie cea bună. Cu cei buni voi trăi singur, cu cei răi mă primejduiesc”, și călătorul adaugă: puteai să fii încărcat cu aur și pietre scumpe, și în cea mai mare siguranță mergeai prin țară.
În ce privește boierimea, ea nu forma incă o castă închisă. Ca pe vremea lui Ștefan cel Mare, boier putea să fie și ostașul de țară, iar fiul boierului putea să ajungă simplu țeran. „Orice țeran putea fi ridicat la orice dregătorie”.
Pe bazele acestea de largă democrație onestă, Moldova s-a putut menținea împotriva dușmanilor ei, așa de numeroși și de lacomi, în veacul al XVII-lea, cînd țeri mai mari decît dînsa, cum a fost Polonia, erau în primejdie de moarte, pentru că acolo stăpînea o șleahtă.
XX. Un călător sirian în principate la jumătatea veacului al XVII-lea
Un nou călător în același moment istoric e Pavel de Alep, diaconul care a întovărășit pe patriarhul Macarie de Antiohia, unul dintre prelații cerșitori, cum era obiceiul atunci, cari, fiindcă eparhioții lui erau musulmani, se întrețineau din ce culegeau prin țerile creștine străbătute de dînșii. Căci știm că veneau pe atunci mulți clerici pe la noi din țerile Orientului ca să-și refacă bugetul: un patriarh de Constantinopol stătuse în aceste părți încă de la sfîrșitul veacului al XVI-lea, apoi un patriarh de Ierusalim trecuse prin Moldova în Rusia. Nu numai nevoia de a stringe bani ii aducea pe la noi, ci și faptul că li era mult mai plăcut să locuiască o țară bogată, încunjurați de foarte mare cinste, găzduiți de prinți, decît să vegeteze în reședințile lor asiatice, expuși la o mizerie aproape cotidiană, ca și la toate insultele din partea unei populații de altă lege.
În circumstanțele acestea a venit și Macarie și a petrecut la noi, cu excepția unei excursii în Rusia cazacilor de la Nipru, ai lui Bogdan Hmilnițchi, și în Rusia țarului Alexie, vreo patru ani de zile. A sosit la 1653, cînd domnia lui Vasile Lupu se prăbușea, fiind înlocuită, nu fără frămîntări care au adus, cînd pe unul, cînd pe altul pe tron, de a lui Gheorghe Ștefan, iar pe de altă parte, el a fost martor, la 1654, al împrejurărilor care au însemnat sfîrșitul lui Matei Basarab și suirea pe tron a lui Constantin Basarab zis și Cîrnul. A văzut apoi scoaterea lui Constantin și așezarea acelui Mihnea, fiul lui Radu Mihnea, deci nepotul de fiu al lui Mihnea Turcitul, care s-a grăbit să ia numele lui Mihai Viteazul, zicîndu-și „Io Mihai Voevod” și iscălind cît putea mai asămănător cu marele său model, și a repetat, după putința lui, foarte redusă, evenimentele din cariera marelui voevod, ridicîndu-se contra turcilor, pînă la o luptă de la Călugăreni, unde însă a fost bătut și s-a retras la munte, de unde nu s-a întors niciodată, ci a trecut în Ardeal pentru ca acolo să-i rămîie oasele. A vorbit cu bizarul personagiu ambițios, care-și lua titlul de arhiduce, adecă „herțeg de Făgăraș și Amlaș” și pînă pe steagul care se află și acuma la Muzeul din Belgrad, – titlu care a încurcat mai mult decît un istoric, crezîndu-se că Mihnea voia să fie privit ca un arhiduce de Austria, pe cînd vulturul cu două capete al stemei lui era acela al împăraților bizantini. A fost martur al măcelului boierilor cari nu voiau să primească a servi politica aventurierului.
După aceste explicații să venim la informațiile pe care ni le dă Pavel de Alep cu privire la țerile noastre.
De la început se poate spune că această călătorie este desigur de cea mai mare importanță pentru cunoașterea împrejurărilor în care Vasile Lupu a pierdut tronul Moldovei: e o expunere paralelă cu aceea, așa de bogată, a cronicei moldovenești din această vreme, care este a lui Miron Costin, pe care desigur l-a văzut și patriarhul sirian la Iași, în legăturile lui strînse cu boierii de căpetenie ai Moldovei. În ce privește însă obiceiurile, datinile de guvernare, ca și aspectul orașelor și satelor, descripția curții, a caselor boierești și toate amănuntele privitoare la cultură, în general, știrile lui Pavel de Alep sînt mult mai numeroase și mai importante pentru Țara Românească decît pentru Moldova. Și aici el are o valoare de cronicar: cele spuse de dînsul despre suirea pe tron a lui Constantin Șerban și luptele acestuia și ale lui Mihnea Radu sînt de cel mai mare folos, chiar pentru istoria militară (retragerea lui Constantin în munte, încunjurarea Cîmpulungului cu tranșee, fixarea lagărului la Rucăr, unde credea să poată rezista, înrolarea soldaților la Tîrgoviște, de față fiind mitropolitul, care cere jurămînt ostașilor, scăderea birului pentru ca, în schimb, țara să fie datoare a susținea militărește pe domn). Dar ceea ce interesează mai mult în această parte e însăși icoana țerii, mai bogată decît a Moldovei, căci Pavel a cutreierat principatul muntean de la un capăt la altul, de la satele ialomițene la Baia de Aramă și de la Cornățelul din fața Silistrei pînă în regiunea Brâncovenilor, iar, dincolo de Olt, și pînă în regiunea Cernețului. Pe lîngă aceasta, știrile sînt cu atît mai interesante, cu cît n-avem, ca pentru Moldova, o expunere paralelă în Bandini.
Este, dealtfel, și o deosebire în ce privește felul de expunere al misionarului italian și al diaconului sirian. Cel dintîi face și o descriere de călătorie și dă, în același timp, și note desfăcute din această expunere: o carte alături de zugrăvirea unui drum, pe cînd Pavel de Alep, om mai simplu, mai patriarhal, are mai puțin în minte noțiunea cărții ce s-ar putea și publica, ci el se mărgenește să spuie pe unde a fost, ce a văzut, ce oameni a întîlnit, ce lucruri i-au produs impresie, insistînd mai mult asupra celor bisericești. E o călătorie în sensul medieval al cuvîntului, Orientul, pe vremea aceasta, fiind, supt toate raporturile, în urma Occidentului, care avuse o dezvoltare mai răpede.
Să începem cu ceea ce din călătoria lui Pavel de Alep poate fi considerat ca paralel cu lucrurile pe care le spune Bandini. După ce am văzut Boboteaza la Iași, așa cum e descrisă de acesta, să venim la descrierea aceleiași serbători așa cum o înfățișează, cu cîțiva ani mai tîrziu, călătorul asiatic.
El asistă la 1653 la slujba aceasta a Bobotezei, fiind de față unul din oaspeții domniei, mitropolitul de Tîrnova –, Scaun care avea de multă vreme legături cu țerile noastre, prin grecul Dionisie Rali, intimul lui Mihai Viteazul, pe care-l ajutase cu sfaturile lui, făgăduind a-i pune la îndemînă forțele de răscoală ale Bulgariei și, ca rudă după mamă, probabil, al lui Mihai, fiind însărcinat, în 1600, cu conducerea bisericii moldovenești. Patriarhul de Antiohia stropește casa domnească cu sfiștocul, și i se aruncă, așa cum a rămas obiceiul pînă azi în părțile noastre, un dar în căldărușă. Domnul trimete apoi, după un obicei pe care-l găsim la Constantinopol, muzica lui pe la boieri, – muzica orientală, la care mai tîrziu numai se va adăugi și cea „nemțească”. În ce privește înfățișarea generală a serbătorii se spune: „mulțimea și bucuria gloatelor în Țara Românească la Bobotează întrece tot ce se petrece în curțile celor mai mari principi creștini, judecind după ce am văzut și am auzit”.
Acum, tot în ce privește serbătoarea aceasta, pe care o înfățișează deocamdată în linii generale, iată ce spune mai pe larg același scriitor cu privire la Moldova.
Se scot toate trupele de care dispune domnul și se formează un gard de la mănăstirea Trei Ierarhilor – pe care o și descrie îndată, ca și alte clădiri –, pînă la curte, pe care noi o cunoaștem bine prin Bandini. Soldații poartă steaguri, care sînt în același timp prapuri de biserică; se descarcă „puști” (adecă tunuri). La slujba bisericească ia parte patriarhul de Antiohia și, evident, mitropolitul țerii, cu toți episcopii și unii pribegi balcanici cari-și căutau rostul la noi, ca acel nominal șef al bisericii sîrbești care e vlădica de Pec, și el cu titlul patriarhal, Gavriil. Se împart lumînări poporului, și, [de] data aceasta prin excepție, se întinde masa pentru slujbă în biserică: pe masă se așază un lighean de argint cu moaște. Domnul, care luase loc pe tron, se scoboară de pe scaunul său; spătarul însuși ține luminări pentru dînsul. Se fac rugăciunile de sfințirea apei. Iar, după ce slujba s-a isprăvit, acolo, în biserică, toată lumea iese ca să asiste la scufundarea crucii în Bahlui.
Alaiul se desfășoară frumos, doi cîte doi, supt steaguri și în fluturarea luminărilor. Se sparge gheața, se aruncă o cruce și, adauge povestitorul, se îndeplinește o datină – care a servit uneori spre a ne înfățișa ca popor sălbatec, prigonind pe cei de altă credință – de a se da brînci cuiva în apă. De data aceasta au fost zvirliți așa cîțiva copii, cari au știut să iasă din baia forțată. Pe urmă mitropolitul și patriarhul stropesc cu aghiasmă pe cei de față, și, cînd domnul primește picăturile de apă sfințită, boierii, în blănuri de ceremonie, sînt stropiți și ei.
Se așază pe urmă un scaun înaintea ușii, pentru domn și se petrece ceea ce am văzut și la Bandini, adecă „purificarea” cailor. Armăsarii sînt aduși acoperiți cu valtrapuri de brocard împodobite cu mărgăritare și pietre scumpe, și, pentru mulțămirea publicului, după un vechi obicei bizantin, care la orice pompă amesteca și un element de ridicul, comișii cei mici apar călări pe catîri și măgari, ca să rîdă lumea. Totul se isprăvește cu banchetul, la care cîntă muzica și toate tunurile se descarcă. Seara se împart, în locul decorațiilor noastre, caftane. Patriarhul e condus acasă cu cîntăreți. A doua zi, muzica felicită pe voevod.
În ce privește contactul domnului cu supușii săi, ca judecător de primă și ultimă instanță, iată ce se spune despre divanul lui: el se ține în fiecare zi, uneori și dimineața și după-amiază (pe vremea lui Istratie vodă Dabija, care domnește pe la 1660, și care era din părțile Odobeștilor, obișnuind a bea vin din oala de lut, căci zicea că numai așa are gust, nu venea nimeni la divanul domnesc decît dimineața). Sîmbătă era judecata criminală, și Pavel de Alep înseamnă, ca și alții, marele număr de osîndiți; în douăzeci și trei de ani ai domniei lui Vasile fuseseră pierduți peste 40 000 de ucigași și tîlhari. Ca pedepse, întîia oară era bătaia, tortura și legarea la stîlp, pe urmă se tăia o ureche, apoi și urechea cealaltă, iar moartea venea numai în rîndul al treilea. Și preoți au suferit aceste pedepse. Pentru femei întîia oară era bătaia, firește, a doua oară tăierea nasului, – un dezastru, cel puțin pînă la oarecare vrîstă –, iar după aceea legarea la stîlp și în sfirșit înecarea, care, după cît se vede, se făcea mai mult pentru vinovății mai speciale femeii.
În ce privește judecarea delictelor, ca tulburarea liniștii, nu judecă domnul, ci, am zice, prefectul de poliție, aga, care odată fusese între dregătorii militari și acum nu mai are caracterul militar, ci îndeplinește numai funcțiuni polițienești. Aga avea un băț, și, întîmplător, și o bardă pentru trei categorii de persoane: acei cari băteau, cari făceau scandal pe stradă și acei cari vindeau strîmb.
La ospețe vodă e servit în argint și aur (se întrebuințează și furculițe). El stă în jeț de catifea. Talerele se aduc la masă acoperite, și ce nu-i place stăpînului e pus supt masă. Spătarul ține cuca, sabia, sceptrul; păharnicul servește, dînd vinul și berea în cupe de sticlă, de porțelan și argint; el gustă întîi felurile. Ușerii cu toiege de argint păzesc. Un păhar de bere vine după două-trei de vin; masa ține pînă seara. Cîntăreții zic arii bisericești supt icoanele aprinse. Iar vodă vorbește din autorii bizantini și din poezia turcească.
Venim acum și la alte știri privitoare la Moldova.
La Iași, pe care nu-l descrie în întregime, Pavel de Alep atrage atenția asupra bisericii celei mai frumoase pe care a clădit-o Vasile Lupu: Trei Ierarhii. Era nouă, încunjurată de un zid cu turn care purta un ceasornic. Toată de piatră cioplită, cu două brîie și două turnuri, ea cuprinde mormîntul doamnei Tudosca, întîia nevastă a lui Vasile, și a fiilor domnului, între cari cel slăbănog, care, trimis pentru băi la Brusa, în Asia Mică, a murit acolo și trupul s-a adus în țară. Mormintele erau acoperite cu un covor de mătasă, și candele de argint atîrnau deasupra lor. În biserică se vede chipul doamnei și al celor trei copii morți, căci se pare că Tudosca avuse și alți doi copii mai mici. Se laudă mult bogăția materialelor, stîlpii de piatră verde, cu vine de aur, scările de marmură albă, sicriul Sfintei Paraschive, ale cării moaște fuseseră aduse de bogatul domn cu bani scumpi din Peninsula Balcanică, sicriu împodobit cu cuie de argint și încunjurat cu candele din același metal, jețurile de abanos de Constantinopol, policandrul cel mare, foarte frumos lucrat, sfeșnicele celelalte de alamă. „Biserica, așa cum se înfățișează, este mai frumoasă decît celelalte românești și chiar căzăcești”, – destul de simple acestea pentru ca a noastră să poată susținea concurența. În apropiere era școala și lîngă dînsa baia cea mare, baia turcească a lui Vasile Lupu, care a fost păstrată pînă în timpul nostru, cînd primăria a găsit cu cale să spargă cu dinamita zidurile cele vechi pentru a face băile pe care le apreciază cine a fost pe acolo.
