Ca spirit, scriitorul urăște nu numai pe domn, dar și țara, românii părîndu-i „ambițioși, trufași”, mincinoși, și, din sărăcie, „nestatornici și iubitori de schimbări, înșelători ca grecii și nerușinați ca țiganii”, ale căror femei cresc pe copii. Sărăcia e mare: se văd țerani trăgînd la carul cu lemne alături cu boii.

    Dintre localități se descriu, fiind centre catolice, pe scurt, Tîrgoviștea cu zdravăna curte, Rîmnicul, Cîmpulungul, Baia de Aramă, cu mine exploatate. Abia de mai sînt la Cîmpulung zece familii catolice; la București ceva ostași, trei negustori (din cei o sută, cu bir special, de șase sute de lei pe an, normal), de la Chiprovaci în Bulgaria și un secretar polon din Moldova. Se recomandă imperialilor si punctele de întărit: între altele, Cetatea lui Negru Vodă.

    Aceasta fără a pomeni îndeosebi pe megieșii încă liberi în fața rumânilor, moșteniți sau cumpărați, dar – se spune lămurit – numai bărbații.

    Adăugim că la 1685 trecea pe la noi un călugăr italianizat din Bulgaria, Soimirovich, bulgar sau sîrb dalmatin, – e greu de precizat. Era episcop latin la Prizren: de la dînsul se păstrează și unele însemnări de grai românesc din Peninsula Balcanică.

    Cel mai vechi călător polon din secolul al XVII-lea care ni-a lăsat descrierea țerilor noastre străbătute de dînsul și-a redactat opera în limba lui maternă, și o putem analiza numai după un rezumat român.

    Sigismund Lubieniecki, tînăr secretariu al unei misiuni polone la Constantinopol, a lui Wojciech Miaskowski, ajunge cu alaiul la hotarul Moldovei în ziua de 3 mart 1640, cu un pașaport, datat 26 februar, al lui Vasile Lupu. Întrarea în țară se făcea pe la Ștefănești, unde tot mai păzea, ca supt Movilești, un pîrcălab moldovenesc cu cîțiva cazaci în serviciul domniei. Pe la satele Tabăra și Cîrniceni, cu amintirea luptelor de la Țuțora, ale lui Zolkiewski, hatmanul polon chemat la Gașpar Vodă Grațiani – urmele se cunoșteau încă în pămînt –, se atinge lașul, în preajma căruia apare fratele lui vodă. Hatmanul, cu logofătul, alți boieri și șase steaguri de cazaci, precum și oaste, cu muzica. Începătorul în ale diplomației se miră că vodă însuși n-a ieșit înaintea oaspeților săi. Păcat că n-avem nici copia, nici traducerea paginilor despre curtea lui Vasile ca și despre înfățișarea lașului. Drumul de întoarcere se înseamnă prin Scînteie, prin Vaslui, unde se văd încă rămășițele curților lui Ștefan cel Mare, prin Bîrlad și Focșani. Primirea e judecată neprietenoasă, mai ales în raport cu aceea care se întîmpină peste Siretiu, la munteni, unde carătele sînt trecute prin vad de locuitori. La Rîmnicul Sărat așteaptă pașaportul lui Matei Basarab, și boala de două zile a lui Miaskowski dă prilej să se spuie cîte ceva despre oraș. Prin locuri bogate în vînat se ajunge la Buzău, cu suita de ostași. Pe la Gherghița se merge apoi la București, unde întîmpinarea e strălucită. Dunărea se trece la Silistra.

    Venim apoi la un mare călător solemn, primit în pompoasă audiență la domnul Moldovei, Antonie Ruset, urmașul lui Duca, și care, deci, poate fi pus alături cu aceia cari, cu cîtva timp în urmă, se putuseră apropia de domni cu o altă situație decît a acestui biet levantin, menit unei scurte treceri pe tron și unei lungi ispășiri în chinuri.

    La 1677, după ce francezii, negociind pentru pace cum vom vedea, își ajunseseră scopul, vine la Iași acest ambasador polon cu o suită numeroasă, cu trufia obișnuită la solii regilor poloni, ducîndu-se la Constantinopol pentru a pecetlui pacea încheiată. Numele lui nu e însemnat în descrierea de călătorie, ci numai situația de palatin de Kulm.

    Solul ajunge la Nistru. Aici îl primește pașa care stăpînea de partea cealaltă a rîului, pentru că turcii se așezaseră, de pe urma războiului, dincolo de apă, – de unde va rezulta că peste patru ani Duca Vodă poate împlini rostul de administrator al Ucrainei, unde se vor scrie acte redactate românește, cu mărturii de cazaci servind pe pîrcălabul grec al lui vodă.

    Acolo, la Camenița, i se dă ambasadorului polon vin, tainul, 200 de piaștri – și, ca amănunt, verificîndu-se suma, se găsește cu zece piaștri mai puțin, la cari se adaugă alți zece pentru bacșiș. Înainte de a trece în Moldova palatinul face oarecare constatări cu privire la situația Moldovei, arătînd că, pe lîngă tributul de 500 000 de piaștri, țara, după ce trecuse atîta turcime printr-însa, era absolut stoarsă, și se ruina, și mai mult, de pe urma faptului că turcii se așezaseră acolo în Camenița, pe care n-au dat-o înapoi, decît la sfîrșitul secolului, la pacea din Carlovăț (1699). Turcii din cetate jăfuiau țara cu aprovizionările lor: necontenit mergeau pe drum carăle cu pîne, cu fîn și alte lucruri de nevoie.

    Antonie Vodă scrie polonului că ar fi bine ca, atunci cînd va sosi, să nu fie turci lîngă dînsul, așa încît să poată vorbi mai ușor și fără a fi bănuit („affin qu‘ils puissent s‘entretenir et discourir ensemble plus aisément et sans soubçon“). Acesta confirmă iarăși cele spuse mai înainte: că domnii noștri țineau foarte puțin la turci; dacă acest Antonie Ruset, fără nici un fel de legătură cu țara, simplu om turcesc, venit de-a dreptul din Constantinopol, și era dispus a vorbi cu dușmanul de ieri al împărăției turcești pe ascuns, ni putem închipui ce era cu ceilalți.

    Drumul către capitala lui Antonie se face cu greu; fuseseră ploi multe, care desfundaseră drumurile de comerț. La 25 iunie palatinul ajunge la Iași, și a doua zi își face intrarea în oraș cu strălucire, cum făcuse și la Camenița. Și lumea, care era foarte bucuroasă de ploile ce căzuseră după o lungă secetă, îl primea foarte bucuros, socotindu-l că aduce binecuvîntarea lui Dumnezeu.

    Logofătul, însuși Miron Costin, îi scrie, urîndu-i bun sosit și dorind să ajungă la bun capăt ambasada. Lîngă oraș vine apoi întru întîmpinare însuși Domnul, „le duc de Valachie”, cu douăzeci de cai. Solul oferă lui vodă locul din dreapta, dar acesta refuză. Secretarul care întovărășea pe palatin, Rzewuski, salută pe boieri, și aceștia, adunați în cerc salută prin gesturi făcute de toți în același moment, după datina politeței orientale. Ei formau o mică trupă, avînd un steag de adamască roșie. Pe urmă vin în alai dragonii, ambasadorul și muzica domnului, care, ni spune călătorul, „sonnoient incessamment du hautbois, cornemuses et autres instruments à leur mode”. Era, se pare, muzică nemțească, nu cea turcească. Pe urmă vin douăzeci de companii de cavaleri și șase de seimeni, infanteriști, apoi alte șase companii de infanterie. Cu toții se așezară în rînd pentru trecerea în revistă: „en bataille, à leur mode». Clopotele orașului sună pentru primirea ambasadorului.

    La despărțire, palatinul se oferă să conducă pe domn pînă la curte. E dus apoi el pînă la corturi frumoase, cu covoare turcești, care sînt așezate supt Cetățuia, biserica ridicată de Duca-Vodă și păstrată încă foarte bine, puțin desfigurată prin caraghioasele turnuri; brîul, de o delicateță de linii pe lîngă care cele de la Trei Ierarhi par grosolane, e amenințat, azi, prin scurgerile de pe acoperișul fără streașină. Biserica era scumpă lui Duca, deoarece cuprindea mormîntul fratelui său și al unei tinere domnițe, din acelea care se văd pe zid, zugrăvite în costume apusene, de un pictor străin.

    A doua zi ambasadorul e poftit la curte. E întovărășit de o ceată de boieri și de fiii logofătului Miron Costin, Nicolae Pătrașcu și Ioniță, crescuți foarte bine la școala iezuiților din Iași, așa încît știau latinește și polonește; cel mai mare, Nicolae, care era să fie și el cronicar al Moldovei, ține un discurs în latinește. Sînt de față și fiii hatmanului, fratele lui Kliron, Velișcu, care va fi tăiat de Constantin Cantemir; și ei știu latinește, ca unii ce învățau la aceeași școală. Apoi ambasadorul se duce la biserica lui, catolică, pe vremea aceea deservită de acești iezuiți poloni, iar mai tîrziu de franciscani italieni. Asistă la o procesiune cu sfintele taine. Apoi se duce la curte.

    Curtea e orînduită după moda turcească. Din descrierea ce ni se dă aici se pot verifica știrile de pînă acum: se trece poarta întîi, unde stau o samă de boieri, poarta, a doua, unde așteaptă boieri și mai mari, gradat, pînă se ajunge la luminata față a lui Vodă. La scară așteaptă acesta însuși. Solul trece prin două săli unde erau mese mari, întinse, pînă în „sala tronului”, unde se vedea un divan vechi, acoperit cu covor turcesc. Vine acum „o galerie cu balcon”, un cerdac, care duce la altă odaie, zugrăvită toată „à la hollandaise”. Pictorul, care la Cetățuia zugrăvise pe domn și pe fratele lui, probabil că a fost întrebuințat ca să împodobească și casa de reședință. Se oferă dulceți, rachiu în păhare de cristal. Rachiul este găsit excelent; asupra dulcețurilor scriitorul n-are nici o părere.

    Vodă se așază lîngă ambasador și secretarul său. După masă se începe audiența. Antonie Vodă, care trăise la Constantinopol, fără îndoială că înțelegea limba italiană și limba latină. Solul arată scrisorile regelui. Pe urmă vorbesc de așezămintele din Polonia, de curtea regală, și palatinul cere domnului serviciul de a i se transmite corespondența la Sniatyn și de a se îngădui reparația bisericilor catolice stricate. În același timp se vorbește și de prizonierii cari rămăseseră la tătari, în timpul războiului.

    Mîntuindu-se audiența, ambasadorul pleacă din Iași spre Tighinea-Bender, reședința serascherului, comandant al graniței. E condus de o escortă de onoare pînă la Hîncești. Despărțindu-se de dînsa, solul trimite o scrisoare lui Miron Costin, mulțămindu-i pentru primire. Trece apoi la tabăra turcească unde este întîmpinat cu pompă foarte mare, dîndu-i-se un „ciorbagiu” ca să-l întovărășească pînă la Constantinopol, împreună cu două companii de ieniceri călări și cu ceauș-bașa de la Cameniță.

    Se descrie tabăra turcească și corturile de lîngă podul pe Dunăre. În cale ambasadorul primește știință că domnul a transmis corespondența precum făgăduise.

    La 8 iulie, palatinul ajunge la Isaccea și descrie așezarea de pe deal, fără ziduri împrejmuitore, ulițele strîmte, multele case, mai mult de lemn; vorbește și de palatul împărătesc, care servise de adăpost soției legitime și celei nelegitime a sultanului. Aici sînt două moschei acoperite cu plumb, clădite tot pentru ca să aibă unde să se închine acele fețe luminate. La Dunăre se înalță un castel mare cu patru turnuri și ziduri înalte. Locuitorii sînt „greci, armeni bulgari, evrei și turci”. Ceea ce nu prejudecă asupra populației rurale, căci noi n-am fost locuitori de orașe în rîndul întîi, și de-a lungul Dunării lumea de prin sate era și atunci absolut românească. Pentru jumătatea veacului al XVIII-lea am găsit, în adevăr, la Reni însemnări pe cărți vechi, din care se vede că la 1770 în biserica Sfîntului Dumitru din Babadag preotul era sau grec sau român, iar cărțile bisericești întrebuințate, românești. Prăvăliile sînt sărace. În oraș stau ascunși o mulțime de robi luați din timpul războiului.

    Interesul acestui călător este și acela că descrie, nu numai Dobrogea veche, dar și aceea care, din împrejurările știute, ni-a fost adausă prin tratatul din 1913. În Dobrogea veche se vorbește de Babadag, fără zid încunjurător, cu străzi strimte, dar cu multe case de zid și patru moscheie. Dealminteri Babadagul este oraș sacru pentru turci, cari au îngropat aici pe un santon, al cărui mormînt e obiect de venerație. Numai după Babadag, trecînd un rîuleț, se începe adevărata Dobroge. Aici populația era tătărască, populație în parte dispărută astăzi, căci ai noștri au venit de pe malurile Dunării și li-au duat locul. Sînt două sute de sate și o sută cinzeci de spahii turci cu proprietăți de pămînt. Se înseamnă și satele: Muftù-cîslasi, Imam-hari, Tariverdi, Caranasuf, Garaiun, Uzunalimari, Cotunalè, Fagimusli. Aici, în feuda fratelui vizirului se găsește o moscheie acoperită cu plumb, un palat, grădini și vii. La 19 iulie se ajunge la Bazargic, „une jolie petite ville”, fără ziduri, cu străzi pavate, strîmte, „un fort beau palais” și trei moschei.

    Cum se vede, Dobrogea, în secolul al XVII-lea, avea o prosperitate suficientă pentru ca moscheile în centrele mai mari să fie numeroase și să existe și „palate”.

II. Călătorii războaielor turco-polone

    Călătorii cari se înfățișează acum pot forma laolaltă un capitol deosebit din istoria acelora cari au străbătut prin regiunile noastre căutînd, sau găsind fără să caute, informații privitoare la dînsele. Sînt aceia cari cercetează Țara Românească și mai ales Moldova în legătură cu războaiele dintre turci și poloni – pentru că nu sînt încă de acei călători cari să vie la noi din dorința de a ne cunoaște.

    De la o bucată de vreme există o chestiune de interes general, am zice: european, care cuprinde și țerile noastre, și oameni din deosebite regiuni ale Apusului sînt îndemnați a veni în părțile noastre: e acest război turco-polon.

    Dacă a fost vreo țară care să fi evitat războiul cu turcii, e fără îndoială Polonia. Pe cînd Ungaria a fost aproape necontenit în război cu aceia cari, fiind păgîni, erau indicați ca dușmani pentru un regat apostolic cu misiune de cruciată, cu Polonia nu era așa. Polonia e cu adevărat un regat național, întemeiat de la început de oamenii săi pentru scopurile lor, și care deci nu căuta neapărat în necredința dușmanului un motiv de luptă. Cît timp polonii puteau să se ferească de dușmănia sultanului, au făcut-o.

    În tot secolul al XV-lea lucrul acesta se observă foarte bine. Ștefan cel Mare în cea mai mare parte a luptelor lui a fost lăsat fără sprijin de regele Poloniei, care a dat contingentul său numai în anumite momente și în condițiuni foarte modeste și foarte discutabile. Cînd, la sfîrșitul acestui secol, Ioan Albert, fiul regelui Poloniei, vine în ajutorul lui Ștefan, o face în condiții care nu puteau să salveze independența Moldovei, și cînd același prinț, ajuns însuși rege, întrebuințează cauza cruciatei, planul de luptă împotriva păgînilor, întenția de a-i scoate din Moldova e numai un mijloc pentru a intra în țară, unde voia să răstoarne pe domn ca să puie în loc pe unul din frații săi.

    În întîia jumătate a secolului al XVI-lea, iarăși, polonii se feresc cît pot de orice ciocnire cu armatele turcești, cărora n-aveau ce li opune. Și, prin urmare, în loc să-i vedem colaborînd cu moldovenii împotriva turcilor, pe vremea lui Petru Rareș, sultanul Soliman primește plîngerile lor contra domnului Moldovei ca să-l răstoarne pe acesta, potrivit cu interesele polone, la Hotin și aiurea.

    În a doua jumătate a secolului al XVI-lea fiind adus pe tronul Poloniei, Ștefan Báthory, un ungur care fusese prinț al Ardealului ca vasal silit al turcilor, noul rege se gîndește ca, în legătură cu cazacii și peste țerile noastre, să înceapă lupta menită a da regatului granița Dunării, idee împărtășită și de cancelariul Ioan Zamoyski, care va rămînea, după moartea lui Báthory, factorul cel mai influent din țară, avînd, pe lîngă ambiția polonului, și sentimentele omului cult din Apus, omul Renașterii, față de barbarul profanator.

    Această luptă, pe care regele Ștefan n-a avut vreme s-o pregătească dar Ioan Zamoyski începuse a o pune la cale, cînd a așezat la 1595, pe Ieremia Movilă în Moldova și a scos pe Mihai Viteazul în folosul lui Simion, fratele lui Ieremia, e apoi stîrnită de turci, de un tînăr sultan, Osman, care avea nevoie să-și cîștige popularitate, mai ales în elementele militare: el face deci o expediție la Hotin.

    I se răspunde prin acea invazie în Moldova a Hatmanului Zolkiewski, care duse la catastrofa retragerii din Basarabia.

    Acum, după încercările acestea de cruciată la începutul veacului al XVII-lea, Polonia întră într-o fază de adîncă decădere provocată și de nesiguranța în ce privește succesiunea tronului. La un moment, din dinastia de Suedia, dinastia Wasa, după Sigismund, adversarul lui Mihai Viteazul, și după Vladislav, fiul lui, vine ca rege Ioan Cazimir, fratele lui Vladislav, un prinț care dusese cu totul altă viață decît aceea care l-ar fi pregătit, cu toate recentele visuri ale unei noi cruciate ce ar fi dus armele creștine pînă la Constantinopol, pentru un rol de luptător în Orient, în împrejurări așa de grele. S-a început de atunci încă a se ventila ideea împărțirii Poloniei.

    Pentru această împărțire era întîi candidatul suedez, reclamînd aceleași drepturi pe care le reclamase și le cîștigase Sigismund Wasa, Carol Gustav; apoi prințul Ardealului, Gheorghe Rákóczy al II-lea, care spera și el să fie rege în țara unde stăpînise înaintașul său, Ștefan, și pe care o rîvnise alt înaintaș, Gabriel Báthory.

    Ardeleanul a făcut astfel o expediție la care au luat parte și moldoveni și munteni, dar care a mers rău, intervenind tatarii, cari prind cea mai mare parte din oaste. Constantin Basarab și Gheorghe Ștefan și-au pierdut astfel tronul, dar nici suedezii, cînd au intervenit pe sama lor, n-au putut să-și ajungă scopul, deși au cucerit cea mai mare parte din țară, ajungînd să-și impuie regele și în Varșovia.

    Din toate acestea a rezultat o zguduire adîncă a regatului, și, pe cînd înainte chestia Poloniei fusese deschisă pentru creștinii din Apus, acum, după ce aceștia, suedezi, ardeleni, se dovediseră că nu pot să cîștige Polonia în puterea dreptului de moștenire sau de cucerire, chestia Poloniei rămîne deschisă de partea cealaltă, de către turci.

    Pe de altă parte, acești din urmă aveau nevoie de altfel de expediții: la începutul veacului, dinastia turcească fiind compromisă, fusese necesar ca un tînăr sultan să încerce o mare lovitură de prestigiu în părțile Poloniei; în a doua jumătate a secolului, căzînd și mai adînc nu numai dinastia, dar statul otoman întreg, marii viziri din casa Chiupruliilor, o adevărată dinastie, au judecat că s-ar putea ajunge la o întinerire a imperului prin reluarea războaielor.

    S-a încercat întîi lovitura împotriva germanilor din imperiu, cu lupta de la Sankt-Gotthard, în care turcii au fost învinși și siliți să primească o pace defavorabilă. Atunci, fiindcă lor li era indiferent pe cine atacă, și-au ales un dușman mai slab, pe care Europa apuseană nu putea să-l ajute așa de ușor, în polonii slăbiți.

    Deși au suferit înfrîngeri cum a fost cea de la Hotin din partea lui Ioan Sobieski, – pe vremea aceea, emulul lui Zamoyski era numai comandant suprem al armatelor regelui Mihail Wiszniewiecki –, ei au continuat războiul pentru război și regenerare, amestecîndu-se în el și cazacii, marele duce de Moscova însuși, și ajungînd să se dezvolte ca element complementar cu războiul turco-polon un război turco-rus, cu o pace separată între prințul moscovit și sultan.

    După toate aceste explicații, venim la cea dintîi călătorie din această vreme, cuprinsă într-o carte din 1678, foarte rară, pe care, acum cîțiva ani, domnul general Vlădescu, atașat militar la Roma, a comunicat-o Academiei române și care a format obiectul unui memoriu.

    Călătorul acesta este Cornelio Magni, și cartea lui se cheamă: Ce am putut culege mai curios și mai interesant în călătoria mea în Turcia.

    El spune că a cules știrile lui în doi ani de călătorie și locuință în acele părți. Astfel, el avea toată experiența trebuitoare pentru a judeca bine împrejurările de la noi, ca unul care străbătuse deosebitele provincii turcești, așa încît putea să-și deie samă de sensul unor anumite lucruri care ar fi rămas neinteligibile pentru cineva nepurtat prin locurile acestea. A fost în Cipru și în Smirna; a întovărășit chiar pe vestitul călător francez Chardin, a cărui descriere este una din cele mai prețioase cu privire la Turcia din veacul al XVII-lea. Foarte prețioase sînt știrile privitoare la situația creștinilor, în genere, din Imperiul otoman.

    Cînd sultanul Mohamed al IV-lea pleacă personal în expediție prin Moldova, reînnoind campania pe care cu cinzeci de ani în urmă o făcuse înaintașul lui, Osman, italianul caută să cunoască locurile noastre, și, avînd legături cu ambasadorul german și cu cel al Olandei, acesta vechi prieten al Porții, ca unul ce reprezintă o putere ce nu se luptase niciodată cu turcii, iar cel german găsindu-se după ciocnirea cu imperiul în situație de prieten, capătă scrisorile trebuitoare pentru ca să între în țară și să urmărească evenimentele ce se așteptau.

    Pornește pe apă, de la Anhial, unde se culegea sare din apele mării și unde, în secolul al XVI-lea, fuseseră curțile vestite ale începătorului puterii și bogăției familiei Cantacuzino, ale lui Mihail Cantacuzino, cunoscut supt numele de Șaitan-oglu, „Fiul Satanei”, care a fost executat acolo, în Anhial. E primit pe corabia unui anume Șaban-beiu. Trece pe lîngă Varna, pe care o descrie în treacăt, și de-a lungul coastei Dobrogii, pe care pe urmă o va vizita și pe uscat, cu sălașurile ei de tatari și de „derviși», căci de populația creștină nu vorbește. Observăm că, armatele chiupruliilor mergînd prin Dobrogea, începe a fi descrisă și această provincie, rămasă multă vreme ca un teritoriu cu totul necunoscut pentru călători.

    La Magni, Chilia, care de atîta vreme nu atrăsese atenția nimănuia, e înfățișată ca un loc foarte mare, destul de bogat în toate, afară de vinuri. Are un castel frumos, cu turnuri multe, în care se păstra artilerie. Se pomenește și acea biserică din vremea lui Ștefan cel Mare, refăcută de Vasile Lupu. „Am văzut în multe locuri” spune el, „felurite arme genoveze sculptate în marmură, cum se văd la Galata”, vechea colonie genoveză a Perei. Aici erau și mari pescării de morun, de care se vorbea în secolul al XVI-lea și lui Fourquevaux și altor călători de pe la 1570–80. Un singur lucru îl supără acolo pe călătorul nostru: marele număr de „țințari, turbați, de o mărime nemăsurată”; „zanzare arrabiate di smisurata grandezza”.

    În fața Chiliei se află flota turcească, iar în Chilia însăși stăteau pentru nevoile expediției optzeci de tunuri.

    De aici se trece la Ismail-smil: aici iarăși apare castelul turcesc, „destul de bine clădit, cu mulțime de locuitori”. Orașul aparținea marelui eunuc, lui „Cîzlar-Aga”, care-i culege veniturile.

    Magni mai pomenește de o localitate care nu poate fi identificată, – desigur că a încurcat-o cu Vasluiul pe care l-a văzut doar mai tîrziu – și menționează apoi Isaccea și cu Satul Nou din vecinătatea ei. Aici se coboară de pe corabie și pornește pe uscat, întrebuințînd o haraba din cele obișnuite în regiunea Bugeacului pînă în momentul de față, o simplă căruță de lemn, cu caii prinși de funii. Astfel ajunge drumețul la Reni, unde găsește tabăra turcească, putînd constata disciplina perfectă din armata sultanului. Oricine-și permitea să se atingă de avutul sau de persoana locuitorilor era imediat pedepsit și executat; capetele vinovaților stăteau în pari, pentru ca elementele militare ce ar veni pe urmă să vadă ce pățesc prădătorii. Cortul împărătesc e descris cu de-amănuntul, dar nu e motiv să insistăm asupra descrierii, cu moscheia la care se Închină Padișahul, cu ceasornicul, european, de pus în legătură cu cel ce se putea vedea în Iași, la Curte etc.

    Tezaurul imperial, „haznaua”, la care erau înhămate trei sute de cămile, trece înaintea lui Magni, care vede pe sultanul însuși, om încă tînăr, întunecat la față, altfel cu înfățișare nobilă, luxos îmbrăcat în haină cusută numai în mărgăritare și pietre scumpe, iar la turban cu un surguciu admirabil. Călărea pe un cal alb nervos, slab, „de parcă ar fi fost mîncat de muște”. Cu el mergea toată Curtea, după vechea datină a osmaniilor, și pe urmă haita de cîini care-l întovărășea pentru vînători, deși vizirul făcuse a se mai îneca un număr pe drum. O sută cinzeci de cămile duceau bucătăria sultanului. Pentru luminarea corturilor erau 6 000 de mataragii, ținători de torțe, arabi. Coranul era dus – căci se considera expediția ca sacră – pe o cămilă bogat împodobită, încunjurată de derviși cari săltau. Și Magni înșiră deosebitele elemente ale armatei turcești: ieniceri, spahii, iar, dintre cele noi: voluntarii, purtătorii de halebarde sau „șatîrgiii” și alții. Muzica mehterilor urmează pe stăpîn. Și totuși, în atîta mulțime, ni spune călătorul, nu se auzea seara altceva decît vreun nechezat de cal ori vreun tînguit de cămilă.

    Un singur drum se urma, și nu era îngăduit nimănui a-l părăsi, supt cele mai grele pedepse, așa încît lumea stătea în toată liniștea și răgazul la vetrele fiecăruia, afară de satele care aveau misiunea de a aproviziona și îngriji armata, cea de pe „șleau” sau drumul cel mare. Călătorul constată astfel respectul persoanelor și averilor, al sătenilor și ogoarelor. La Țuțora se trece în revistă toată armata. Asistă de departe italianul, care descrie regiunea frumoasă, încunjurată de dealuri „suave”.