Timuș și soția sa se retrăseseră, și două zile n-au mai apărut în public. Miercuri au făcut o plimbare pe cîmp. Joi urma să aibă loc plecarea domniței și a mirelui. Boieri, jupînese iau un ultim ospăț de plecare: fetele de casă servesc pe soți, pe domnul și pe doamna la această masă. Apoi urmează danțurile. Data aceasta, joacă, după datina lui căzăcească, numai Timuș cu nevastă-sa. Wychowski, secretarul, și Fetera reprezintă partea ceremonioasă a lucrului și din partea cazacilor.
La plecare, Timuș face boierilor un dar pe care ei l-au privit cu dispreț, căci li dăduse doar o sută de lei de fiecare. Domnului i-a dăruit un soroc de soboli, nevestei o rochie de adamască, cu soboli, toate probabil de furat. Din parte-i, Vasile dărui patru cai: doi turcești, doi moldovenești; solului lui Matei Vodă un cal turcesc, iar Ruxandei un covor și un vig de brocard. Cazacii, din partea lor, veniră să li se dea daruri, ceea ce nu prea era în etichetă; Wychowski căpătă deci zece coți de catifea, douăzeci de satin, o blană de rîs și trei sute de lei. Cînd a fost să plece, domnița s-a prins cu mînile de gîtul doamnei, care nu era decît mama ei vitregă, iar Vasile a rămas cu capul gol multă vreme, văzînd cum se duce în țară barbară, cu oameni a căror fire o văzuse acum, cea mai iubită dintre cele două fete ale lui.
Trecem la expunerea unei noi călătorii în Moldova. Ea este cunoscută printr-un studiu publicat în foarte rara foaie germană Baltische Studien, a Societății pentru istoria Pomeraniei și tradus de răposatul Papadopol Calimah, în cartea sa despre Gheorghe Ștefan.
La 1656, de trei ani acuma, domnește în Moldova acest Gheorghe Ștefan, dintr-o familie de boieri de la munte. Tatăl său, Dumitrascu Ștefan, jucase un rol important la începutul veacului al XVII-lea. El însuși era un om bogat, frumos, îndrăzneț; într-o „samă de cuvinte” Neculce ni spune cum s-a însurat: întîlnind un rădvan cu o jupăneasă tînără și plăcută, el l-a oprit, poruncind să întoarcă acasă la dînsul, fără altă formă; astfel a luat el pe acea jupăneasă Safta, din neamul Boieștilor, foarte important în cele dintîi decenii ale acelui veac, și doamna Safta a trăit mult timp părăsită de soțul ei, care nu voise s-o ieie în pribegie, unde mersese cu o țiitoare rusoaică, Ștefania Mihailovna, ori nu voise ea.
Gheorghe Ștefan, logofăt al lui Vasile Vodă, se înțelesese cu Matei Basarab și cu Gheorghe Rákóczy al II-lea și, profitînd de nemulțămirea unora dintre boieri față de domn, pe care-l făceau grec, – ei reprezintînd boierimea de țară –, surprinde pe stăpînul său, care, deși s-a întors și a biruit, trebui apoi să părăsească o țară care nu-l mai voia; ajutorul lui Timuș nu-i folosise, dar îi aduse acestuia peirea, iar Ruxanda, văduvă, adăpostită la Rașcov, era să piară, mulți ani după aceasta, de sabia unor hoți poloni.
Astfel Gheorghe Vodă Ștefan s-a instalat domn, ca om trecut cu vrîsta, cu mustață stufoasă, grăsuț, avînd toată înfățișarea pe care ni-o putem închipui după felul lui de viață; iubitor de vin ca și Istratie Dabija, pe urmă, și de femei, și de petreceri.
La dînsul venea acum, în 1656, un ambasador suedez, Welling, întovărășit de secretarul Hildebrandt, care, acesta, a lăsat o descriere a călătoriei făcute. Căci Suedia avea legături foarte strînse cu Ardealul din cauza alianței protestante, în fruntea căreia ea se găsea.
La 28 decembre 1656 apare mica trupă suedeză lîngă Iași. Ambasadorul cată să vorbească domnului „creștin și blind”. Blind era într-un fel, și era și un suflet deschis: avem de la dînsul scrisori foarte frumoase, în care-și arată năduhul că nu-și poate plăti datoriile și, vorbind de primejdiile amenințătoare, spune că, orice ar fi, nu pleacă din țară cu nici un preț și „mai bine să-l mănînce cînii pămîntului acestuia”.
La orecare distanță de oraș oaspetele este întîmpinat de un boier, care-i spune să nu între ziua, pentru că se găsește acolo un ceauș turc și nu e bine să vadă pe ambasadorul creștin, ale cărui rosturi poate că ar fi fost bănuite. A zăbovit deci ambasadorul pînă seara prin vii. Un căpitan polon, care știa limba latină, e detașat pe lîngă dînsul, ca să-i ție de urit. Noaptea, întră în Iași, care i se pare mare și întins, dar fără zid încunjurător. Străzile le descrie secretarul, cum fac, dealtfel, și alți scriitori, ca fiind acoperite cu bîrne de stejar. Înseamnă că sînt multe biserici și, pentru că era ziua de 28 decembre, în serbătorile Crăciunului, erau ridicate în toate părțile scrincioabe, cum se zice în Moldova, dulapuri, leagăne. Pe piețe se afla mult vînat, mai ales prepelițe, care se cumpărau cu monedă străină și cu șilingi, cari erau foarte răspîndiți în Moldova și căpătaseră o numire românească devenind „șalăi”. Erau o mulțime de soldați, și învirteau hore. Ba se notează și obiceiurile populare, ca, de pildă, „capra”, al cării rost îl aflăm de aici. În joc, cum ni-l descrie suedezul, figura o capră, în care era vîrît un om, și pe care o juca un băiat. Sfîrșind jocul, băiatul trăgea cu o săgeată în capră și astfel hora se sfîrșea, iar băiatul căpăta un bacșiș. Se înfățișa deci primitiv o scenă de vînătoare.
Audiența se acordă solului tot noaptea, ca să nu bage de samă ceaușul. El merge cu o escortă de patruzeci de oameni. La poarta palatului, spre marea lui mirare, sentinela strigă: „Wer da?“. Domnul ținea ca gardă a palatului o companie întreagă – călătorul zice „un regiment“ – de soldați nemți, mercenari, de teama cine știe căror împrejurări interne care ar fi putut să-l răstoarne și pe dînsul. Trimesul suie apoi pe o scară mare și largă de lemn –descrierea este a curții lui Vasile Lupu –, trece prin mai multe odăi și ajunge în sala tronului, unde era un jeț mare, iar, deasupra, un ceasornic, căci în vremea aceea era stabilit chiar în Iași un ceasornicar francez, care-și avea acolo casa și legăturile de familie, Gaspar Caillé, de la care s-a păstrat un document românesc, cuprinzînd iscălitura personală a lui Caillé în limba franceză.
Oamenii ambasadorului sînt așezați pe lavițe de lemn, iar ambasadorul însuși, cu secretarul, merg în odaia unde se găsea domnul. Boierii și copiii de casă sînt toți în papuci, nu în cizme, după obiceiul turcesc. A doua zi, ceaușul probabil, plecînd, i se dau solului scrisori latine către rege și i se fac daruri: cai, un caftan de aclaz roșu, opt coți de postav subțire.
Într-un adaus se pomenește de retragerea lui Gheorghe Ștefan la Stettin, unde a trăit ani de zile în mizerie, cerînd ajutor în toate părțile și unde pe lîngă dînsul avea numai pe rusoaica lui, care învățase românește, și vreun boier, doi – mîngîindu-și înstrăinarea și sărăcia prin aceea că, ajutat de egumenul Antonie de Moldovița, traducea însuși psalmii în românește. Manuscriptul se găsea în stăpînirea canonicului Moldoveanu, din Blaj, și astăzi e intre ale bibliotecii cipariene de acolo. La sfîrșit, Antonie a însemnat ceasurile din urmă ale domnului. În testamentul, foarte duios, al domnului, pe care-l amintește autorul articolului din Baltische Studien, el cerea să fie înmormîntat lîngă părinții săi, în țară, cu ceremonie domnească, după legea sa. Și bietele lui rămășițe au străbătut o bună parte din Europa, cu țiitoarea care-și zicea doamnă, și cu alai, pînă au fost aduse la mănăstirea Cașinului.
Iată acum și cea de-a treia descriere, cea mai nouă. Este în cartea unui alt călător suedez, tipărită la 1679 și în care se vorbește de călătoria pe care a făcut-o la Constantinopol Clas Ralamb, în 1656.
La 23 april 1657, Ralamb pleacă din Brașov. Domn în momentul acela în Muntenia era Constantin Șerban, care profitase de legăturile lui la curte, și chiar înainte de moartea lui Matei Basarab, provocase răscoala seimenilor pentru a-și pregăti succesiunea, înlăturînd altă rudă a lui Matei, Diicul. Un om ușuratec acest fiu al lui Radu Șerban, urmașul lui Mihai Viteazul, cu o preoteasă din Ilfov, Elena, al cării mormînt în satul unde soțul ei era preot, Dobrenii, se vede și astăzi. Prin întețirea însă a seimenilor împotriva lui Matei, Constantin s-a făcut robul lor, și ei au ridicat tot felul de pretenții, pînă s-a ajuns la o nouă și strașnică răscoală, la nevoia de represiune prin intervenția lui Rákóczy din Ardeal, și atunci s-a distrus de fapt singura oaste de care mai dispunea Țara Românească, rămînînd de acum lipsită de mijloace proprii de apărare. Temperament de aventurier, domnul acesta, scos de turci pentru participarea la luptele vecinului și protectorului ardelean, va colinda lumea, trecînd, o clipă, și în domnia Moldovei cu ajutorul cazacilor. A fost și prin Maramurăș, unde s-a găsit un potir dăruit de dinsul,– pînă s-a prăpădit pe acolo, prin străinătate.
Ralamb, cu soli de-ai lui Rákóczy, ajunge la Tîrgoviște după acea mișcare a seimenilor. Dă lămuriri asupra drumurilor, care erau foarte rele, mai ales că veniseră apele mari. Ajuns în margenea capitalei, domnul îi trimete înainte o caleașcă cu șase cai și două sute de boieri călări. Și acest călător observă îmbrăcămintea foarte luxoasă a curtenilor, iar despre oaste spune că era compusă din treizeci de companii de călărași, ceea ce dă aproape impresia unei oștiri. Lucru interesant, dacă ar fi adevărat, se pare că domnul a fost curios să vadă pe ambasadorul suedez cît mai degrabă și s-a amestecat între ostași pentru a-l zări. Doi boieri, secretarul și „mareșalul”, urează suedezului bună venire, secretarul știa latinește. Se laudă foarte mult îmbrăcămintea lor frumoasă: călăreau cai turcești, erau înveșmîntați în zale și cu piei de leopard, de panteră sau tigru, la șlic cu pene lungi. Muzica, și aici, cîntă: muzică turcească, căci călătorul semnalează flaute și țimbale; trîmbițe nu erau.
A doua zi, e audiența la domn, foarte strălucită. Și aici boierii sînt îmbrăcați cu blănuri de jder. Mitropolitul asistă și el, și se descrie întregul palat, cu odaia de primire a lui Matei Basarab, sala de audiență avînd păreții îmbrăcați în adamască, și geamuri de sticlă, pe cînd odăile celelalte, opt sau nouă, nu erau tapetate și aveau fereștile închise cu hîrtie. Vodă primește în mijlocul sălii de tron. Se schimbă civilitățile obișnuite. Două scaune așteaptă pe Constantin și pe Ralamb. Domnul întreabă de sănătatea regelui Suediei și, pe urmă, cum ai noștri erau foarte curioși să afle ceva de la străini, cîteva ceasuri continuă întrebările, mai ales despre lucrurile polone. Pe urmă Constantin dă ambasadorului un caftan, adecă o mantie de brocard de aur, pe care ambasadorul îl refuză, părîndu-i-se prea scump, dar i se spune că așa e datina.
Se aduce o carătă cu șase cai turcești, mai minunați decît cei cu cari a fost primit la sosirea lui. Ambasadorul voia să plece apoi, dar a fost poftit la masă. Masa aceasta s-a petrecut cam în modul următor: Cinci boieri l-au primit la portița din grădină căci, fiind vara, ospățul se gătise într-un chioșc sau foișor. Constantin sta la ușa foișorului. Nu sînt decît doi pe jețuri, ambasadorul și domnul, iar suita sta pe lavițe, după moda turcească, pînă se aduc felurile. Afară stau cîteva companii de infanterie nemțească.
Pe masă se așază patru blide de argint acoperite cu capace. Cînd ia loc domnul, numai atunci se cheamă și suita oaspetelui și boierii de frunte, cari vin și se rînduiesc, după ce s-au spălat pe mini în odaia anterioară; ei mănîncă în talere de cositor. Felurile sînt bine gătite și se schimbă mereu.
La urmă vin toasturile. Domnul ridică întîi păharul pentru sultan, cerînd iertarea ambasadorului că n-are cum face altfel; de fapt domnii noștri, din punct de vedere turcesc, erau niște „trădători”, cari „meritau” să aibă tratamentul lui Bràncoveanu, mai puțin fericit decît ceilalți. Apoi se închină în sănătatea regelui Suediei, și vodă, ca să arate cît îl prețuiește, bea două păhare unul după altul, pe cînd pentru sultan nu băuse decît unul. Se închină și în sănătatea lui Rákóczy, a lui Hmilnițchi, un aliat, și a domnului Moldovei, iar după fiecare păhar muzica zice: viori, tobe, țimbale, instrumente turcești. Probabil că se trăgeau și tunuri, ceea ce uită să ni spuie călătorul (dar, iarăși, poate că Rákóczy le luase pe toate în Ardeal). Cînd ambasadorul toastează pentru domn, se petrece un lucru neașteptat pentru el: copiii de casă aștern perne pe jos și boierii se pun în genunchi pe ele, și în felul acesta ridică și ei păharul, mergînd apoi să sărute mîna domnului, cum cerea eticheta. Cînd să se Încheie masa în sfîrșit, apar vînătorii domnești, aducînd doi urși, pe cari-i vînaseră, și primind bacșiș pentru aceasta.
Ceea ce urmează arată că ai noștri aveau totuși mai mult simț de discreție decît străinii: lîngă chioșc era un cort mic pentru cei ce aveau nevoie să se retragă singuri. Secretarul ambasadorului, mai slab în balamale, simte această nevoie de izolare, și atunci doi „mareșali” îl iau cu alai pînă la cort și-l așteaptă să iasă: unul dintr-înșii ține un lighian, apoi îl conduc cu același alai la masă.
Ospățul durează de la ceasurile 10 pînă la 7 seara. La plecare, domnul, în dispoziții bune, strînge în brațe de două ori pe ambasador, și-l sărută. Condus cu lăutari acasă, Ralamb pleacă, dar nu fără să i se arăte de domn dorința de a căpăta 500 de suedezi pentru paza lui.
A doua zi i se face un ultim cadou prin marele comis: un cal. Întovărășit de călărași, e dus la graniță, în fiecare loc pe unde trece, oaste iese înaintea trimisului Suediei.
Decadența acestei străluciri era însă aproape.
De la jumătatea veacului al XVII-lea pînă la 1800
I. Informatori catolici înainte de domnia Brâncoveanului
Avem izvoare caracteristice pentru secolul al XVII-lea în ce privește relațiile pe care țerile noastre au ajuns să le aibă la un moment dat cu misionarii catolici.
Misionarii începuseră să aibă legături cu Principatele încă de pe vremea lui Matei Basarab și Vasile Lupu, de prin anii 1630, și din cauza propagandei pe care iezuiții o făceau la Constantinopol pentru ca patriarhul de acolo, Chirii Lukaris, să nu treacă la calvinism, în sensul căruia făcuse și un catechism al lui, învinuit de erezie. De la o bucată de vreme propaganda aceasta scade. Ca ultim reprezintant mai important al ei am avut pe Bandini, despre care a fost vorba în volumul precedent.
Din vremea lui Bandini și venind tot de la un misionar, e, în sfîrșit, o altă descriere, în italienește, a principatului muntean, pustiit și despoporat, care din „14 000 de sate“ (!), are acum abia 4 000, de cam cinzeci de case. Locuitorii s-au dat băuturii. Bogăția e însă evidentă, în grîne pe care „negustorii turci și greci le duc pe Dunăre în Marea Neagră, la Constantinopol”, sau și „de negustori albanezi”, la Zara și apoi la Veneția, în miere, „care se poate zice că e pulsul cel mai solid al țerii, pentru că din vămi și din vînzarea mierii și a cerii, care e în mare cantitate, își află ea răsuflarea de cheltuielile nenumărate ce se fac în fiece an la Poartă”, exportînd mierea la Constantinopol, iar ceara, „de negustori greci, pe la Spalato la Veneția”, în schimb pentru postavuri, mătăsuri, brocard; socotindu-se apoi și minele de aur, de aramă, de „păcură neagră ce arde ca ceara». La București sînt 1 500 de case (în tîrgușoare numai vreo 200; se pomenește și Gherghița și Slatina).
Raportul e interesant și prin aceea că înseamnă strămutarea, de un an, a capitalei la Tîrgoviște (e deci de pe vremea lui Matei Basarab), unde, în palatul „destul de comod”, încunjurat de ziduri, vodă, îmbrăcat cu cabanița de soboli, e păzit de o suta de archebusieri cari se schimbă în fiecare sîmbătă. Se vorbește și de biserica Mitropoliei, „de mărime cuviincioasă (onesta), acoperită cu plumb, cu o grădină mare între garduri”, pe lîngă alte „două sute” de biserici „de lemn ori de piatră” și opt mănăstiri, închinate, și la Muntele Sinai, pentru vreo 7 000 de case, cu aproape 40 000 de locuitori, case mai mult de lemn, cu coperiș de șindilă sau de stuf.
Oastea țerii e descrisă astfel: „Măreția acestui domn stă în aceea că are la orice prilej de război 8 000 de boieri, după ei alți 4 000 de neam mai de jos, spătăreii, datori și ei a merge la oaste pe cheltuiala lor, afară de încă 4 000, toți călări, ziși lefegii și apoi 4 000 pe jos, scutiți de orice sarcină și, în vreme de război, plătiți de Domn un leu și jumătate pe lună; oameni foarte viteji, pricepuți la orice armă, și la arc; are apoi șase tunuri mari și cîteva mici”.
Veniturile sînt notate astfel: bir, de două ori pe lună, cîte cinci taleri pe cap de familie, 12 000 de lei, trei ocne 40 000, alte dări pe pămînt (?), 60 000, pe stupi, 70 000, vama sultanului pe miere, în septembre, 130 000, fumărit (afară de boieri si ostasi), un leu de casă, 40 000, ierbărit 10 000. Plățile sînt: 4 000 de călări, cu cîte trei lei pe lună, 105 000, birul 132 000, peșcheșuri la bir 10 000, daruri la dregătorii turci 20 000, acelorași la alte date 50 000, beglerbegului și pașei de Silistra 20 000. Curtea și daruri 100 000.
Autorul acestor însemn ri e Bacșici, misionar slav prin părțile noastre, cum se vede dintr-o expunere mai pe larg pe care o rezumăm acuma în descrierea lui privitoare la țară, la popor, la cult, la orașe. Mai ales cu privire la orașe, însemnările lui sînt foarte importante, fiindcă pentru orașele din Muntenia pe vremea aceea n-avem nimic.
Ea constată întîi, la 1640, cu aceleași cifre ca mai sus, starea rea a țerii de pe urma multelor lupte.
Cu toate că Matei Basarab și-a căpătat domnia prin mica boierime războinică olteană și s-a sprijinit pe această boierime pînă a decăzut supt amenințările mercenarilor seimeni cari i-au amărît ultimele zile, domnia lui a fost totuși patriarhală, și lumea – nu în aceeași proporție țeranii ca și boierii – a ținut la dînsul, a cărui stăpînire a fost foarte lungă și în stare de a se apăra împotriva oricării încercări dușmane. Matei era om de țară, legat prin toate fibrele ființei sale, prin toate legăturile misterioase ale descendenței genealogice de acest pămînt și, pe de altă parte, el avea, din datinile noastre, acea bunăcuviință smerită care ne-a deosebit în toate timpurile și ne-a făcut să evităm tot ceea ce este pretenție, rău gust, vorbă tare, haină bătătoare la ochi, lux stupid. El a rămas boierul din Brâncoveni, de unde era originar, unde și acum se văd zidurile făcute de dînsul, casa unde a locuit de atîtea ori și biserica unde s-a închinat cu atîtea prilejuri.
Tot uși, și în timpul domniei lui, din cauza cererilor turcești, ciocnirilor lor cu moldovenii, Țara Românească, supt raportul economic, decăzuse, și ceea ce spune Bacșici e cu adevărat impresionant. Toate greutățile de care se vor lovi domniile de mai tîrziu în tendința de a transforma țara vor veni din această lentă sărăcire, înainte de toate, a puterilor omului.
Mulți locuitori fugiseră în Ardeal, căci între Ardeal și Țara Românească a fost totdeauna un schimb de populație, pe lîngă acei mocani cari străbăteau toate pămînturile românești (la noi d. ex. Mîneciu-Pămînteni, Mîneciu-Ungureni; în Ardeal familii ca Moldoveanu, Munteanu).
Satele, ni spune Bacșici, fac impresie slabă, bisericile sînt rău ținute, multe dintr-însele înlocuite printr-o simplă cruce de lemn.
Sămănăturile sînt foarte rare, dar locurile foarte frumoase, cu dealuri plăcute, codri adînci, dumbrăvi delicioase, foarte mîndre cîmpii. Lipsesc pădurile numai către Dunăre, unde se semnalează abundența sălciilor.
În ceea ce privește culturile, se notează grîul, dar misionarul, care cunoștea sistemul italian, unde pămîntul dă mai multe rînduri de recoltă pe an, observă că se face un singur seceriș pe an, cu neglijență mare, și, mai ales, cultura e pregătită astfel ca să ajungă nevoilor unui singur an.
