Lucru foarte curios, pe care nu putem să ni-l explicăm. Bacșici crede că munca se face cu cai, ceea ce nu cred să fi fost vreodată.
Ca și în raportul cel scurt se enumeră apoi mierea care se află pretutindeni, deși mult mai multă în Moldova, după cum se vede din alte izvoare. Sarea e exploatată din cele mai depărtate timpuri.
Și observăm în treacăt că, dacă ar mai trebui încă o dovadă că nu ne-am mutat niciodată de pe locul acesta, ea ar fi în faptul că nu se părăsește niciodată pămîntul unde este sarea, și mai ales un pămînt cu sare așezat între pămînturi care n-au sare, fiindcă toată Peninsula Balcanică n-are decît sarea de mare. Unde este sare, aceasta înseamnă, pe de o parte, oameni cari lucrează la scoaterea ei, și înseamnă sate așezate acolo, drumuri pentru cărăuși, comerț și toate celelalte.
Pe lîngă sare, călătorul ni spune că sînt mine de aur și argint, de fier și aramă, puțuri de păcură (și pentru județul Bacău avem dovezi din secolul al XVII-lea). Lumea de la noi știa că există aceste mine – altfel n-ar fi locuri care să se cheme Baia –, dar se temea de turci, căci, – am mai observat-o – dacă s-ar fi descoperit minele, ei ar fi cerut tribut mai mare și, tocmai pentru a plăti cît mai puțin tribut, se căuta să se deie impresia sărăciei: „săraca raia a împărăției”, spun mai tîrziu jalobele către turci. Cel care ar fi dat în vileag o mină, era condamnat la moarte. Pe lîngă aceea ni se mai vorbește de parafina care se scoate din părțile Dîmboviței și Buzăului. Ca alt izvor de bogăție apare peștele din heleșteie, ca și din Dunăre și din lacurile vecine.
Viile mai importante pe vremea aceasta în Muntenia erau cele de lîngă Dealul Mare, de lîngă Ploiești și cele de la Pitești, mult mai vestite atunci decît podgoriile de la Drăgășani, de care nu se pomenește în documentele pe care le cunosc: nici Vodă-Brâncoveanu, care știa unde pune banul, n-a cumpărat moșii în partea locului.
Bacșici este apoi singurul izvor care știe, vorbind de băuturi, și de bragă, amestec de miere și mei. Vorbește, în sfîrșit, de livezile de pruni și, în același timp, de alt aliment care acum e mult mai puțin îngrijit, perele. Atît de întinse erau livezile, spune Bacșici, încît în multe locuri formează adevărate păduri, care nu sînt păzite de nimeni. O mărturisire importantă, dar și un atestat de onestitate.
Se înseamnă printre pomi și castanul: de fapt castanele de la Tismana erau mult prețuite, și vedem în documente pe călugării de aici trimițîndu-le boierilor.
Aceasta în ce privește aspectul țerii.
Cu privire la locuitori, Bacșici ni arată că a răsfoit prin cronicile noastre, moldovenești desigur, căci cele muntene sînt numai din vremea de după Matei Basarab, mai mult din zilele lui Șerban Cantacuzino și lui Brâncoveanu. Anumite lucruri însă el trebuia să le cunoască și din convorbirile cu unul și cu altul. „Valahii aceștia”, spune el, „sînt o drojdie de italieni, oameni ticăloși, și vreau ca originea lor să fie dedusă de la Imperiul roman, adecă de la oameni liberi italieni.” Originea aceasta romană a noastră unită însă cu acea notă peiorativă, se întîlnește și în comentariul cronicii lui Ureche de Simion Dascălul, pe care pe urmă-l combat alții.
Venim acum la descripția orașelor. Scriitorul începe din Oltenia, vorbind întîi de Craiova, unde găsește 200 de case, de români catolici cu o biserică a lor, frumoasă, cu cinci cupole; afară de dînsa se aflau multe biserici de lemn (de fapt si de piatră; Sf. Dumitru era una din cele mai frumoase). În apropiere este o mănăstire „grecească” și una sîrbească, ceea ce nu înseamnă decît că erau și călugări de neam străin la Balta Verde sau Jitianul și Bucovăț, probabil.
Viața economică era vioaie aici: se ținea bîlci vinerea, cumpărîndu-se vite pentru Constantinopol (Oltenia creștea și porci pe cari-i vindea în Ungaria, încă de pe la 1490; vechi comerț în legătură cu cel sîrbesc din timpuri imemoriale). Turcii cumpărau însă mai mult oi decît vite albe, și carnea pe care o preferau și atunci era cea de berbece.
Se mai descrie banul Olteniei și Curtea și cu tribunalul lui special, care avea dreptul să condamne și la moarte, întocmai ca domnul. Aceasta venea din faptul că banul românesc reprezintă pe vechiul ban al regelui Ungariei; drepturile de suveranitate nu-i erau cedate deci de domnii noștri, ci ei îl apucaseră din vremurile cînd regiunea aceasta nu ni aparținea.1
La Slatina se semnalează case de lemn, în orășelul vechi, mai mult în legătură cu vadul Oltului. Mai mult se spune de Brâncoveni, sat mare, cu un palat, o biserică foarte frumoasă, aducîndu-se apa pe țevi pentru călugării de acolo; de jur împrejur e pădure și în mijloc o mănăstire mai veche, distrusă. Matei ridicase zid, cu un turn în poartă, care se vede și pînă azi.
La Caracăl se constată starea de ruină a orașului, cu vii și păduri în împrejurimi: bîlciul se ține aici miercurea, pentru locuitorii din împrejujrimi. Ruinele Curții lui Mihai Viteazul nu dispăruseră: el avuse moșie la Caracăl ca și la Ploiești, așa încît orașele s-au ridicat prin faptul că fuseseră aici moșiile domnești.
La Pitești, cu vii, se numără în chip aproximativ casele locuitorilor, care sînt mai supțiri decît aiurea. Biserica e foarte frumoasă; este și o mănăstire în apropierea orașului, desigur Vieroșul, care cuprinde mormîntul unuia dintre cei mai viteji boieri ai veacului al XVI-lea, supt o piatră ce-l înfățișează luptînd, într-un bazorelief foarte delicat.
De Cîmpulung se ocupă mai mult Bacșici, pentru că el cuprinde foarte mulți catolici. Sînt aici mori, grădini, vii pînă departe. Fuseseră și luterani – vechii sași – dar domnul, în legătură cu călugării franciscani, i-a prigonit și au rămas numai 500 de catolici. Era și o biserică a Sfîntului Iacob, arsă de tatari, și una a Sfintei Elisabeta. Arhiepiscopul latin de Sofia făcuse o vizită și consacrase și altarul bisericii celei nouă.
Se menționează în sfîrșit bîlciul de la Sfîntul Ilie, și astăzi unul din cele mai importante din țară, la care se adună populația în cele mai frumoase costume.
Numărul locuitorilor români din Cîmpulung pe vremea aceea ar fi fost numai de 2 000, dar erau douăsprezece biserici foarte frumoase și mari, o mănăstire a lui Matei Vodă, ca o fortăreață, avînd douăsprezece bastioane. Ea păstrează încă un turn de toată frumuseța, care aparține, în forma lui actuală, și refacerii lui Matei; pe stînga se vede foarte bine linia vechilor ziduri, care au fost ridicate pe temelii din secolul al XIV-lea, căci în biserică e îngropat, supt jețul vlădicăi, cu o piatră săpată în adînc, Nicolae Alexandru Voevod, mort la 1364.
Iată acum Rîmnicul Vîlcii, unde au fost mai mulți catolici decît astăzi. Bacșici mai atinge în treacăt Argeșul, ca să ajungă la Tîrgoviște.
Tîrgoviștea nu mai avea zidul împrejmuitor; exista însă un „palat mare, clădit ieften”, al lui Petru Cercel, fratele lui Mihai Viteazul. În ce privește biserica domnească, se arată că era în legătură cu palatul, – precum am mai spus: mai ales pentru ca doamna și femeile ei să nu se ducă pe jos la slujbă, ci să treacă din iatacul lor, după datina grecească, bizantină, direct în biserică, și aici își avea locul acolo unde astăzi stă corul, loc într-adins zugrăvit foarte frumos.
Călătorul pomenește de zidurile de la Curtea Domnească, de porțile de fier, de turnurile de strajă, de grădinile foarte frumoase. Curtea s-a refăcut de Brâncoveanu, dar zidurile sînt azi în ruine, iar din mijloc se ridică turnul reparat de Vodă Bibescu, destul de solid, dar nu în același stil.
Catolicii lui Bacșici erau la mănăstirea Maicii Domnului, a franciscanilor, cu o clopotniță mare. Misionarul ni spune că odinioară fusese aici bielșug mult mai mare; erau douăzeci de odăi, și mănăstirea avea pe lîngă vii și două sate, care sînt într-adevăr cunoscute – am publicat și un act care le amintește pe la 1630 –, Șotinga și Bezdadul. În așa hal ajunsese catolicismul și în Tîrgoviște, care avuse mulți credincioși odinioară. Și el adaugă: „dealminteri, mai există o biserică lîngă piață, a Sfîntului Francisc, care a fost biserică mare, clădită din piatră albă, dar e ruinată”.
Este o populație flotantă catolică: ea se compune din curteni ai domnului: poloni, unguri, slavi, în special „sîrbi”, seimeni. Numărul românilor este de 4 000.
Dar bisericile erau șaizeci – deci nu două sute –, în afară de mănăstiri. Dintre acestea, cum știm, unele s-au distrus, iar altele sînt într-o stare lamentabilă. Mitropolia – vechea clădire distrusă cu dinamită, din însărcinarea statului român, de arhitectul Lecomte du Noüy –, acoperită cu plumb, și curtea ei, care-i pare asemenea aceleia a unui principe italian. Imediat după aceasta se pomenesc două bisericuțe de la Curte: probabil că una dintr-însele este aceea pe care a făcut-o nevasta lui Constantin Basarab, Doamna Bălașa, îngropată aici, supt o piatră de toată frumuseța.
Bacșici mai pomenește și de o mănăstire „foarte frumoasă”, unde erau maici. E vorba de Viforîta; de mănăstirea Dealu, în schimb, nu se spune nimic. Dar cu acest prilej el judecă pe călugării de acolo, niște bătrîni cari nici nu știu ceti: „nu sînt buni la nici un fel de lucru pe lumea aceasta”.
Oamenii bogați din Tîrgoviște sînt în cea mai mare parte negustori greci, agonisind averi foarte mari, și cîțiva armeni, cari, neavînd biserica lor, mergeau la biserica catolică.
După aceasta călătorul trece la București, începînd prin a spune că n-are ziduri. De jur împrejur orașul era încunjurat de heleșteie, iar, pe dealuri, vii. Era pavat pe la 1650, întocmai cum am văzut că era lașul pe la 1670, și anume cu poduri de lemn (v.: „podarii”, Podul Mogoșoaii, Podul Caliței, Podul Tîrgului-de-Afară etc.), cu bîrne care se așterneau unele lîngă altele, „din cauza marelui noroi care se făcea cînd ploua”.
Curtea domnului, ni spune Bacșici, era „foarte mare”: ea se întindea pe amîndouă malurile apei, grădinile fiind dincolo de halele actuale, înspre biserica zisă Curtea Veche, ceea ce înseamnă cea dintîi biserică făcută de domni, pe la 1560, pe malul celait.
Palatul era ruinat pe vremea aceea. De jur împrejur nu se mai vedea vechiul zid, ci erau uluci de lemn. Inlăuntru se cuprindea o închisoare.
În ceea ce privește soldații, seimeni în cea mai mare parte, ei nu locuiau la București, ci la Tîrgoviște, unde-și aveau și familiile, căci, cînd s-a iscat răscoala, era, nu numai a unor soldați, ci a unei caste cu privilegii militare, asemănătoare cu casta ienicerilor din Constantinopol, cari ajunseseră să aibă stăpînire pe toată viața de stat.
Sînt aici, precizează Bacșici, 20 000 de case de „shismatici“, ceea ce ar însemna 100 000 de oameni. Se enumeră o sută de biserici „frumușele“, cîteva mănăstiri și, iarăși, pe călugări trebuie să-i cauți în cîrciume, iar nu în chilii; sînt ignoranți (reforma călugăriei s-a început abia după 1700, mai ales prin școala lui Paisie).
În ce privește pe catolici, ei au o biserică nouă, dar sînt foarte puțini; așa de mult scăzuse numărul lor; el va crește în ultimii ani ai secolului al XVII-lea.
Avem în sfîrșit și amănunte istorice: asupra locului unde s-a bătut Matei cu dușmanii lui la margenea orașului. Scriitorul pare să indice ca semn crucea de la biserica Slobozia, care însă pomenește altă luptă, dată de Leon Vodă cu boierii cari aduceau pe Matei.
Mai tîrziu, Petru Bogdan (Deodato), episcop de Sofia, arăta la 1653 drumul pe care l-a făcut la Tîrgoviște în vreme de iarnă, fiind găzduit la medicul lui Matei Vodă, pe atunci italianul Giovanni Mascellini, care va reveni apoi în țară, supt Constantin Basarab, și, jăfuit, în răscoala seimenilor, se va așeza la Galata. Domnul îl primește la Curte, cu darurile lui, și-i dă tainul oaspeților de cinste. Aici află el, din vechea mănăstire, doar grădina și o căsuță, iar aiurea biserica franciscanilor, Maica Domnului sau (sic) Sf. Francisc; poloni;. Între cari un căpitan, dăruiseră de curînd unele odăjdii; două clopote mici sunau din turnuleț; altfel totul era în părăsire. Colonia, tot slujitori domnești, trecea la ortodoxie, cu prilej de nuntă sau altfel: negustorii așezați lipsiau; după cerere se trimete ca preot un bulgar din Chiprovaci, care învățase în Polonia.
La Cîmpulung, biserica Sf. Iacob, cu trei altare, e mult mai bine îngrijită, de preoți din Bulgaria vorbind și predicînd românește; turnul de lemn are două clopote mai mari. Mai erau atunci două sute cincizeci de sași catolici, cari-și uitaseră limba; erau supuși la birul obișnuit și gemeau supt el. Iar la București, cu o bisericuță închisă, nu sînt alți catolici decît soldații pe cari-i aduce domnul.
În sfirșit episcopul latin de Nicopole, Filip Stanislavov, dă, în februar 1659, știri și despre unele localități din Dobrogea, și de dincoace de Dunăre, supuse cercetării iui, ca unele ce atîrnau de turci. Precum la Varna el aflase numai 1 700 de greci și 4 000 de turci, absolut fără bulgari, la Cavarna înseamnă 3 000 de greci și patruzeci de case turcești. La Babadag, cu patruzeci de catolici (o biserică), sînt 2 000 de „bulgari, greci, români” (o biserică, supusă Scaunului Silistrei) și 6 000 de turci. În Basarabia, Ismailul are 15 000 de case, „făcute din stuf și crăci de copac“. Pe lîngă „moldoveni, munteni, tatari, bulgari, dobrogeni și puțini turci“, pe lîngă robii tatarilor (și secui), se tot adună în acest loc, scutit de orice bir afară de un galben pe an, tot felul de oameni; e un adăpost al patriarhilor de Constantinopol mazili, și informatorul crede că sînt „intitulați episcopi de Ismail”. Creștinii au treisprezece biserici pe cînd o moscheie ajunge celor o sută de case turcești; catolicii, foarte puțini (două case de raguzani, trei ale celorlalți), n-au biserică.
Chilia păstrează tradiții genoveze (episcopul credea că înseamnă în italienește: trandafir!). 1 600 de turci au patru moschei; în suburbie sînt 3 000 de tatari, cu cinci moschei de lemn, 1 600 de „creștini“ cu două biserici, catolicii fiind cam cîți la Ismail (cinci case de raguzani, trei ale celorlalți).
În sfîrșit Cetatea Albă, cu aceeași origine, mărturisită și de locuitori, păstrează „șanțurile așa de înalte și adînci, încît abia poate trece peste ziduri săgeata”, două porți de fier, două punți ce se ridică: 1 700 de ostași turci aleși fac paza, fără femei; două moschei li stau deschise; 4 000 de tatari și turci locuiesc în suburbii (treisprezece moschei); 50 de case ale ortodocșilor, supuși „Patriarhului” „episcop de Ismail”, au o singură biserică; raguzani, venind, cresc numărul catolicilor. Pretutindeni îi trebuie unui misionar, ca Stanislavov, care lucrează încă din 1635, cunoștința limbilor „turcească, tătărască, românească”.
Pe acest timp Mihnea, domnul muntean, care trimetea cu scrisori pe preotul chiproviceen Grigore, cerea ca episcop pe Gavriil Thomasi (16 octombre 1659). De la acesta, care se intitula, în 1660, „vicariu apostolic al Valahiilor amîndurora”, avem un raport către nunțiul din Polonia, în care vorbește si de Țara Românească si de Moldova.
În cea dintîi, la Tîrgoviște află biserica Maicii Domnului descoperită: domnul, Grigore Ghica, se gîndea s-o refacă. Sf. Francise, al călugărilor din Bulgaria, reclădit cu același ajutor domnesc, fusese ars de tatari cu doi ani înainte; era pustie grădina „făcută după datina italiană, de nu e alta asemenea în toată Țara Românească”. Tommasi, cu trei-patru călugări, sta într-o căsuță, hrănindu-se din produsul viilor, și din ajutorul de grîu al domnului. La Cîmpulung, unde clădirea Cloașterului, ca și cea din Tîrgoviște, ar fi fost făcută de Sf. Ioan de Capistrano, „pe vremea Doamnei Ecaterina, soția lui Negru Voevod, care era catolică”, vicariul răscumpărase, încă supt Constantin Vodă, locul, cotropit de egumenul mănăstirii domnești, care distrusese zidurile. Se credea, și de-ai noștri, că minuni se fac în acest loc, și se aduceau luminițe de ceară, „mai ales vinerea și în serbători”. La Sf. Iacob se făcea slujbă pentru biete patruzeci și opt de case rămase catolice, după ciumă. La București bisericuța o arseseră tatarii; zidurile cad la 1670. La Rîmnicul Vîlcii, ruine arată locul bisericii.
