Oamenii ambasadorului sînt așezați pe lavițe de lemn, iar ambasadorul însuși, cu secretarul, merg în odaia unde se găsea domnul. Boierii și copiii de casă sînt toți în papuci, nu în cizme, după obiceiul turcesc. A doua zi, ceaușul probabil, plecînd, i se dau solului scrisori latine către rege și i se fac daruri: cai, un caftan de aclaz roșu, opt coți de postav subțire.

    Într-un adaus se pomenește de retragerea lui Gheorghe Ștefan la Stettin, unde a trăit ani de zile în mizerie, cerînd ajutor în toate părțile și unde pe lîngă dînsul avea numai pe rusoaica lui, care învățase românește, și vreun boier, doi – mîngîindu-și înstrăinarea și sărăcia prin aceea că, ajutat de egumenul Antonie de Moldovița, traducea însuși psalmii în românește. Manuscriptul se găsea în stăpînirea canonicului Moldoveanu, din Blaj, și astăzi e intre ale bibliotecii cipariene de acolo. La sfîrșit, Antonie a însemnat ceasurile din urmă ale domnului. În testamentul, foarte duios, al domnului, pe care-l amintește autorul articolului din Baltische Studien, el cerea să fie înmormîntat lîngă părinții săi, în țară, cu ceremonie domnească, după legea sa. Și bietele lui rămășițe au străbătut o bună parte din Europa, cu țiitoarea care-și zicea doamnă, și cu alai, pînă au fost aduse la mănăstirea Cașinului.

    Iată acum și cea de-a treia descriere, cea mai nouă. Este în cartea unui alt călător suedez, tipărită la 1679 și în care se vorbește de călătoria pe care a făcut-o la Constantinopol Clas Ralamb, în 1656.

    La 23 april 1657, Ralamb pleacă din Brașov. Domn în momentul acela în Muntenia era Constantin Șerban, care profitase de legăturile lui la curte, și chiar înainte de moartea lui Matei Basarab, provocase răscoala seimenilor pentru a-și pregăti succesiunea, înlăturînd altă rudă a lui Matei, Diicul. Un om ușuratec acest fiu al lui Radu Șerban, urmașul lui Mihai Viteazul, cu o preoteasă din Ilfov, Elena, al cării mormînt în satul unde soțul ei era preot, Dobrenii, se vede și astăzi. Prin întețirea însă a seimenilor împotriva lui Matei, Constantin s-a făcut robul lor, și ei au ridicat tot felul de pretenții, pînă s-a ajuns la o nouă și strașnică răscoală, la nevoia de represiune prin intervenția lui Rákóczy din Ardeal, și atunci s-a distrus de fapt singura oaste de care mai dispunea Țara Românească, rămînînd de acum lipsită de mijloace proprii de apărare. Temperament de aventurier, domnul acesta, scos de turci pentru participarea la luptele vecinului și protectorului ardelean, va colinda lumea, trecînd, o clipă, și în domnia Moldovei cu ajutorul cazacilor. A fost și prin Maramurăș, unde s-a găsit un potir dăruit de dinsul,– pînă s-a prăpădit pe acolo, prin străinătate.

    Ralamb, cu soli de-ai lui Rákóczy, ajunge la Tîrgoviște după acea mișcare a seimenilor. Dă lămuriri asupra drumurilor, care erau foarte rele, mai ales că veniseră apele mari. Ajuns în margenea capitalei, domnul îi trimete înainte o caleașcă cu șase cai și două sute de boieri călări. Și acest călător observă îmbrăcămintea foarte luxoasă a curtenilor, iar despre oaste spune că era compusă din treizeci de companii de călărași, ceea ce dă aproape impresia unei oștiri. Lucru interesant, dacă ar fi adevărat, se pare că domnul a fost curios să vadă pe ambasadorul suedez cît mai degrabă și s-a amestecat între ostași pentru a-l zări. Doi boieri, secretarul și „mareșalul”, urează suedezului bună venire, secretarul știa latinește. Se laudă foarte mult îmbrăcămintea lor frumoasă: călăreau cai turcești, erau înveșmîntați în zale și cu piei de leopard, de panteră sau tigru, la șlic cu pene lungi. Muzica, și aici, cîntă: muzică turcească, căci călătorul semnalează flaute și țimbale; trîmbițe nu erau.

    A doua zi, e audiența la domn, foarte strălucită. Și aici boierii sînt îmbrăcați cu blănuri de jder. Mitropolitul asistă și el, și se descrie întregul palat, cu odaia de primire a lui Matei Basarab, sala de audiență avînd păreții îmbrăcați în adamască, și geamuri de sticlă, pe cînd odăile celelalte, opt sau nouă, nu erau tapetate și aveau fereștile închise cu hîrtie. Vodă primește în mijlocul sălii de tron. Se schimbă civilitățile obișnuite. Două scaune așteaptă pe Constantin și pe Ralamb. Domnul întreabă de sănătatea regelui Suediei și, pe urmă, cum ai noștri erau foarte curioși să afle ceva de la străini, cîteva ceasuri continuă întrebările, mai ales despre lucrurile polone. Pe urmă Constantin dă ambasadorului un caftan, adecă o mantie de brocard de aur, pe care ambasadorul îl refuză, părîndu-i-se prea scump, dar i se spune că așa e datina.

    Se aduce o carătă cu șase cai turcești, mai minunați decît cei cu cari a fost primit la sosirea lui. Ambasadorul voia să plece apoi, dar a fost poftit la masă. Masa aceasta s-a petrecut cam în modul următor: Cinci boieri l-au primit la portița din grădină căci, fiind vara, ospățul se gătise într-un chioșc sau foișor. Constantin sta la ușa foișorului. Nu sînt decît doi pe jețuri, ambasadorul și domnul, iar suita sta pe lavițe, după moda turcească, pînă se aduc felurile. Afară stau cîteva companii de infanterie nemțească.

    Pe masă se așază patru blide de argint acoperite cu capace. Cînd ia loc domnul, numai atunci se cheamă și suita oaspetelui și boierii de frunte, cari vin și se rînduiesc, după ce s-au spălat pe mini în odaia anterioară; ei mănîncă în talere de cositor. Felurile sînt bine gătite și se schimbă mereu.

    La urmă vin toasturile. Domnul ridică întîi păharul pentru sultan, cerînd iertarea ambasadorului că n-are cum face altfel; de fapt domnii noștri, din punct de vedere turcesc, erau niște „trădători”, cari „meritau” să aibă tratamentul lui Bràncoveanu, mai puțin fericit decît ceilalți. Apoi se închină în sănătatea regelui Suediei, și vodă, ca să arate cît îl prețuiește, bea două păhare unul după altul, pe cînd pentru sultan nu băuse decît unul. Se închină și în sănătatea lui Rákóczy, a lui Hmilnițchi, un aliat, și a domnului Moldovei, iar după fiecare păhar muzica zice: viori, tobe, țimbale, instrumente turcești. Probabil că se trăgeau și tunuri, ceea ce uită să ni spuie călătorul (dar, iarăși, poate că Rákóczy le luase pe toate în Ardeal). Cînd ambasadorul toastează pentru domn, se petrece un lucru neașteptat pentru el: copiii de casă aștern perne pe jos și boierii se pun în genunchi pe ele, și în felul acesta ridică și ei păharul, mergînd apoi să sărute mîna domnului, cum cerea eticheta. Cînd să se Încheie masa în sfîrșit, apar vînătorii domnești, aducînd doi urși, pe cari-i vînaseră, și primind bacșiș pentru aceasta.

    Ceea ce urmează arată că ai noștri aveau totuși mai mult simț de discreție decît străinii: lîngă chioșc era un cort mic pentru cei ce aveau nevoie să se retragă singuri. Secretarul ambasadorului, mai slab în balamale, simte această nevoie de izolare, și atunci doi „mareșali” îl iau cu alai pînă la cort și-l așteaptă să iasă: unul dintr-înșii ține un lighian, apoi îl conduc cu același alai la masă.

    Ospățul durează de la ceasurile 10 pînă la 7 seara. La plecare, domnul, în dispoziții bune, strînge în brațe de două ori pe ambasador, și-l sărută. Condus cu lăutari acasă, Ralamb pleacă, dar nu fără să i se arăte de domn dorința de a căpăta 500 de suedezi pentru paza lui.

    A doua zi i se face un ultim cadou prin marele comis: un cal. Întovărășit de călărași, e dus la graniță, în fiecare loc pe unde trece, oaste iese înaintea trimisului Suediei.

    Decadența acestei străluciri era însă aproape.

De la jumătatea veacului al XVII-lea pînă la 1800

I. Informatori catolici înainte de domnia Brâncoveanului

    Avem izvoare caracteristice pentru secolul al XVII-lea în ce privește relațiile pe care țerile noastre au ajuns să le aibă la un moment dat cu misionarii catolici.

    Misionarii începuseră să aibă legături cu Principatele încă de pe vremea lui Matei Basarab și Vasile Lupu, de prin anii 1630, și din cauza propagandei pe care iezuiții o făceau la Constantinopol pentru ca patriarhul de acolo, Chirii Lukaris, să nu treacă la calvinism, în sensul căruia făcuse și un catechism al lui, învinuit de erezie. De la o bucată de vreme propaganda aceasta scade. Ca ultim reprezintant mai important al ei am avut pe Bandini, despre care a fost vorba în volumul precedent.

    Din vremea lui Bandini și venind tot de la un misionar, e, în sfîrșit, o altă descriere, în italienește, a principatului muntean, pustiit și despoporat, care din „14 000 de sate“ (!), are acum abia 4 000, de cam cinzeci de case. Locuitorii s-au dat băuturii. Bogăția e însă evidentă, în grîne pe care „negustorii turci și greci le duc pe Dunăre în Marea Neagră, la Constantinopol”, sau și „de negustori albanezi”, la Zara și apoi la Veneția, în miere, „care se poate zice că e pulsul cel mai solid al țerii, pentru că din vămi și din vînzarea mierii și a cerii, care e în mare cantitate, își află ea răsuflarea de cheltuielile nenumărate ce se fac în fiece an la Poartă”, exportînd mierea la Constantinopol, iar ceara, „de negustori greci, pe la Spalato la Veneția”, în schimb pentru postavuri, mătăsuri, brocard; socotindu-se apoi și minele de aur, de aramă, de „păcură neagră ce arde ca ceara». La București sînt 1 500 de case (în tîrgușoare numai vreo 200; se pomenește și Gherghița și Slatina).

    Raportul e interesant și prin aceea că înseamnă strămutarea, de un an, a capitalei la Tîrgoviște (e deci de pe vremea lui Matei Basarab), unde, în palatul „destul de comod”, încunjurat de ziduri, vodă, îmbrăcat cu cabanița de soboli, e păzit de o suta de archebusieri cari se schimbă în fiecare sîmbătă. Se vorbește și de biserica Mitropoliei, „de mărime cuviincioasă (onesta), acoperită cu plumb, cu o grădină mare între garduri”, pe lîngă alte „două sute” de biserici „de lemn ori de piatră” și opt mănăstiri, închinate, și la Muntele Sinai, pentru vreo 7 000 de case, cu aproape 40 000 de locuitori, case mai mult de lemn, cu coperiș de șindilă sau de stuf.

    Oastea țerii e descrisă astfel: „Măreția acestui domn stă în aceea că are la orice prilej de război 8 000 de boieri, după ei alți 4 000 de neam mai de jos, spătăreii, datori și ei a merge la oaste pe cheltuiala lor, afară de încă 4 000, toți călări, ziși lefegii și apoi 4 000 pe jos, scutiți de orice sarcină și, în vreme de război, plătiți de Domn un leu și jumătate pe lună; oameni foarte viteji, pricepuți la orice armă, și la arc; are apoi șase tunuri mari și cîteva mici”.

    Veniturile sînt notate astfel: bir, de două ori pe lună, cîte cinci taleri pe cap de familie, 12 000 de lei, trei ocne 40 000, alte dări pe pămînt (?), 60 000, pe stupi, 70 000, vama sultanului pe miere, în septembre, 130 000, fumărit (afară de boieri si ostasi), un leu de casă, 40 000, ierbărit 10 000. Plățile sînt: 4 000 de călări, cu cîte trei lei pe lună, 105 000, birul 132 000, peșcheșuri la bir 10 000, daruri la dregătorii turci 20 000, acelorași la alte date 50 000, beglerbegului și pașei de Silistra 20 000. Curtea și daruri 100 000.

    Autorul acestor însemn ri e Bacșici, misionar slav prin părțile noastre, cum se vede dintr-o expunere mai pe larg pe care o rezumăm acuma în descrierea lui privitoare la țară, la popor, la cult, la orașe. Mai ales cu privire la orașe, însemnările lui sînt foarte importante, fiindcă pentru orașele din Muntenia pe vremea aceea n-avem nimic.

    Ea constată întîi, la 1640, cu aceleași cifre ca mai sus, starea rea a țerii de pe urma multelor lupte.

    Cu toate că Matei Basarab și-a căpătat domnia prin mica boierime războinică olteană și s-a sprijinit pe această boierime pînă a decăzut supt amenințările mercenarilor seimeni cari i-au amărît ultimele zile, domnia lui a fost totuși patriarhală, și lumea – nu în aceeași proporție țeranii ca și boierii – a ținut la dînsul, a cărui stăpînire a fost foarte lungă și în stare de a se apăra împotriva oricării încercări dușmane. Matei era om de țară, legat prin toate fibrele ființei sale, prin toate legăturile misterioase ale descendenței genealogice de acest pămînt și, pe de altă parte, el avea, din datinile noastre, acea bunăcuviință smerită care ne-a deosebit în toate timpurile și ne-a făcut să evităm tot ceea ce este pretenție, rău gust, vorbă tare, haină bătătoare la ochi, lux stupid. El a rămas boierul din Brâncoveni, de unde era originar, unde și acum se văd zidurile făcute de dînsul, casa unde a locuit de atîtea ori și biserica unde s-a închinat cu atîtea prilejuri.

    Tot uși, și în timpul domniei lui, din cauza cererilor turcești, ciocnirilor lor cu moldovenii, Țara Românească, supt raportul economic, decăzuse, și ceea ce spune Bacșici e cu adevărat impresionant. Toate greutățile de care se vor lovi domniile de mai tîrziu în tendința de a transforma țara vor veni din această lentă sărăcire, înainte de toate, a puterilor omului.

    Mulți locuitori fugiseră în Ardeal, căci între Ardeal și Țara Românească a fost totdeauna un schimb de populație, pe lîngă acei mocani cari străbăteau toate pămînturile românești (la noi d. ex. Mîneciu-Pămînteni, Mîneciu-Ungureni; în Ardeal familii ca Moldoveanu, Munteanu).

    Satele, ni spune Bacșici, fac impresie slabă, bisericile sînt rău ținute, multe dintr-însele înlocuite printr-o simplă cruce de lemn.

    Sămănăturile sînt foarte rare, dar locurile foarte frumoase, cu dealuri plăcute, codri adînci, dumbrăvi delicioase, foarte mîndre cîmpii. Lipsesc pădurile numai către Dunăre, unde se semnalează abundența sălciilor.

    În ceea ce privește culturile, se notează grîul, dar misionarul, care cunoștea sistemul italian, unde pămîntul dă mai multe rînduri de recoltă pe an, observă că se face un singur seceriș pe an, cu neglijență mare, și, mai ales, cultura e pregătită astfel ca să ajungă nevoilor unui singur an.

    Lucru foarte curios, pe care nu putem să ni-l explicăm. Bacșici crede că munca se face cu cai, ceea ce nu cred să fi fost vreodată.

    Ca și în raportul cel scurt se enumeră apoi mierea care se află pretutindeni, deși mult mai multă în Moldova, după cum se vede din alte izvoare. Sarea e exploatată din cele mai depărtate timpuri.

    Și observăm în treacăt că, dacă ar mai trebui încă o dovadă că nu ne-am mutat niciodată de pe locul acesta, ea ar fi în faptul că nu se părăsește niciodată pămîntul unde este sarea, și mai ales un pămînt cu sare așezat între pămînturi care n-au sare, fiindcă toată Peninsula Balcanică n-are decît sarea de mare. Unde este sare, aceasta înseamnă, pe de o parte, oameni cari lucrează la scoaterea ei, și înseamnă sate așezate acolo, drumuri pentru cărăuși, comerț și toate celelalte.

    Pe lîngă sare, călătorul ni spune că sînt mine de aur și argint, de fier și aramă, puțuri de păcură (și pentru județul Bacău avem dovezi din secolul al XVII-lea). Lumea de la noi știa că există aceste mine – altfel n-ar fi locuri care să se cheme Baia –, dar se temea de turci, căci, – am mai observat-o – dacă s-ar fi descoperit minele, ei ar fi cerut tribut mai mare și, tocmai pentru a plăti cît mai puțin tribut, se căuta să se deie impresia sărăciei: „săraca raia a împărăției”, spun mai tîrziu jalobele către turci. Cel care ar fi dat în vileag o mină, era condamnat la moarte. Pe lîngă aceea ni se mai vorbește de parafina care se scoate din părțile Dîmboviței și Buzăului. Ca alt izvor de bogăție apare peștele din heleșteie, ca și din Dunăre și din lacurile vecine.

    Viile mai importante pe vremea aceasta în Muntenia erau cele de lîngă Dealul Mare, de lîngă Ploiești și cele de la Pitești, mult mai vestite atunci decît podgoriile de la Drăgășani, de care nu se pomenește în documentele pe care le cunosc: nici Vodă-Brâncoveanu, care știa unde pune banul, n-a cumpărat moșii în partea locului.

    Bacșici este apoi singurul izvor care știe, vorbind de băuturi, și de bragă, amestec de miere și mei. Vorbește, în sfîrșit, de livezile de pruni și, în același timp, de alt aliment care acum e mult mai puțin îngrijit, perele. Atît de întinse erau livezile, spune Bacșici, încît în multe locuri formează adevărate păduri, care nu sînt păzite de nimeni. O mărturisire importantă, dar și un atestat de onestitate.

    Se înseamnă printre pomi și castanul: de fapt castanele de la Tismana erau mult prețuite, și vedem în documente pe călugării de aici trimițîndu-le boierilor.

    Aceasta în ce privește aspectul țerii.

    Cu privire la locuitori, Bacșici ni arată că a răsfoit prin cronicile noastre, moldovenești desigur, căci cele muntene sînt numai din vremea de după Matei Basarab, mai mult din zilele lui Șerban Cantacuzino și lui Brâncoveanu. Anumite lucruri însă el trebuia să le cunoască și din convorbirile cu unul și cu altul. „Valahii aceștia”, spune el, „sînt o drojdie de italieni, oameni ticăloși, și vreau ca originea lor să fie dedusă de la Imperiul roman, adecă de la oameni liberi italieni.” Originea aceasta romană a noastră unită însă cu acea notă peiorativă, se întîlnește și în comentariul cronicii lui Ureche de Simion Dascălul, pe care pe urmă-l combat alții.

    Venim acum la descripția orașelor. Scriitorul începe din Oltenia, vorbind întîi de Craiova, unde găsește 200 de case, de români catolici cu o biserică a lor, frumoasă, cu cinci cupole; afară de dînsa se aflau multe biserici de lemn (de fapt si de piatră; Sf. Dumitru era una din cele mai frumoase). În apropiere este o mănăstire „grecească” și una sîrbească, ceea ce nu înseamnă decît că erau și călugări de neam străin la Balta Verde sau Jitianul și Bucovăț, probabil.

    Viața economică era vioaie aici: se ținea bîlci vinerea, cumpărîndu-se vite pentru Constantinopol (Oltenia creștea și porci pe cari-i vindea în Ungaria, încă de pe la 1490; vechi comerț în legătură cu cel sîrbesc din timpuri imemoriale). Turcii cumpărau însă mai mult oi decît vite albe, și carnea pe care o preferau și atunci era cea de berbece.

    Se mai descrie banul Olteniei și Curtea și cu tribunalul lui special, care avea dreptul să condamne și la moarte, întocmai ca domnul. Aceasta venea din faptul că banul românesc reprezintă pe vechiul ban al regelui Ungariei; drepturile de suveranitate nu-i erau cedate deci de domnii noștri, ci ei îl apucaseră din vremurile cînd regiunea aceasta nu ni aparținea.1

    La Slatina se semnalează case de lemn, în orășelul vechi, mai mult în legătură cu vadul Oltului. Mai mult se spune de Brâncoveni, sat mare, cu un palat, o biserică foarte frumoasă, aducîndu-se apa pe țevi pentru călugării de acolo; de jur împrejur e pădure și în mijloc o mănăstire mai veche, distrusă. Matei ridicase zid, cu un turn în poartă, care se vede și pînă azi.

    La Caracăl se constată starea de ruină a orașului, cu vii și păduri în împrejurimi: bîlciul se ține aici miercurea, pentru locuitorii din împrejujrimi. Ruinele Curții lui Mihai Viteazul nu dispăruseră: el avuse moșie la Caracăl ca și la Ploiești, așa încît orașele s-au ridicat prin faptul că fuseseră aici moșiile domnești.

    La Pitești, cu vii, se numără în chip aproximativ casele locuitorilor, care sînt mai supțiri decît aiurea. Biserica e foarte frumoasă; este și o mănăstire în apropierea orașului, desigur Vieroșul, care cuprinde mormîntul unuia dintre cei mai viteji boieri ai veacului al XVI-lea, supt o piatră ce-l înfățișează luptînd, într-un bazorelief foarte delicat.

    De Cîmpulung se ocupă mai mult Bacșici, pentru că el cuprinde foarte mulți catolici. Sînt aici mori, grădini, vii pînă departe. Fuseseră și luterani – vechii sași – dar domnul, în legătură cu călugării franciscani, i-a prigonit și au rămas numai 500 de catolici. Era și o biserică a Sfîntului Iacob, arsă de tatari, și una a Sfintei Elisabeta. Arhiepiscopul latin de Sofia făcuse o vizită și consacrase și altarul bisericii celei nouă.

    Se menționează în sfîrșit bîlciul de la Sfîntul Ilie, și astăzi unul din cele mai importante din țară, la care se adună populația în cele mai frumoase costume.

    Numărul locuitorilor români din Cîmpulung pe vremea aceea ar fi fost numai de 2 000, dar erau douăsprezece biserici foarte frumoase și mari, o mănăstire a lui Matei Vodă, ca o fortăreață, avînd douăsprezece bastioane. Ea păstrează încă un turn de toată frumuseța, care aparține, în forma lui actuală, și refacerii lui Matei; pe stînga se vede foarte bine linia vechilor ziduri, care au fost ridicate pe temelii din secolul al XIV-lea, căci în biserică e îngropat, supt jețul vlădicăi, cu o piatră săpată în adînc, Nicolae Alexandru Voevod, mort la 1364.

    Iată acum Rîmnicul Vîlcii, unde au fost mai mulți catolici decît astăzi. Bacșici mai atinge în treacăt Argeșul, ca să ajungă la Tîrgoviște.

    Tîrgoviștea nu mai avea zidul împrejmuitor; exista însă un „palat mare, clădit ieften”, al lui Petru Cercel, fratele lui Mihai Viteazul. În ce privește biserica domnească, se arată că era în legătură cu palatul, – precum am mai spus: mai ales pentru ca doamna și femeile ei să nu se ducă pe jos la slujbă, ci să treacă din iatacul lor, după datina grecească, bizantină, direct în biserică, și aici își avea locul acolo unde astăzi stă corul, loc într-adins zugrăvit foarte frumos.