Domnul este reprezintat de un cămăraș, care plecînd lăsa cîte un car pînă la trei de fiecare familie în dar, și fiecare iarăși, ieșind din ocnă, avea dreptul să ieie atîta sare cîtă încăpea într-un car.

    Și descrierea salinei e interesantă, fiind cea dintîi pe care o avem: „Ocna este așa de întinsă, încît s-ar putea face un oraș înăuntru; oamenii cari lucrează în fund apar ca niște furnici”. Sarea se exporta și în ținuturile rusești, în Podolia, în Ucraina, în Turcia și în ținuturile tătărești.

    Se vorbește foarte pe scurt de Focșani, – lîngă „pîrîul Focșani” –, care era, pe vremea aceea, Împărțit între cele două țeri, Moldova și Muntenia, avînd o importanță din cale afară de mică.

    În ce privește orașele din Moldova de dincolo de Siretiu, se menționează Vasluiul, Bîrladul, Tecuciul, Galații și Hușii.

    Vasluiul ar fi avut odată trei sute de case ungurești, dar biserica lor era dărîmată. Orașul suferise foarte mult din cauza tatarilor și a ciumei. Rămăseseră acum români în 300 de case și armeni în 100: 1 000 de oameni la un loc. Ai noștri aveau biserica de piatră a lui Ștefan cel Mare și una de lemn. Palatul însă era acum complect ruinat, și iezerul, heleșteul, aproape uscat.

    La Bîrlad se înseamnă importanța comercială a orașului din cauza drumului celui mare care trecea pe acolo, prin regiuni foarte fertile. La Dealu Mare se vedeau vii. Locuitorii sînt români, armeni și unguri. Pe vremea aceea erau opt biserici românești, dintre care două de piatră, pentru 5 000 de locuitori, unii vieri, ca și la Huși, dar cei mai mulți negustori.

    Hușii aveau interes atunci mai mult prin reședința episcopului ortodox, dar și pentru vinurile ușoare de acolo. În fiecare joi se făcea un bîlci mare, pentru regiunea încunjurătoar e. Afară de episcopie românii mai aveau două biserici de lemn. Ungurii erau mult mai mulți decît românii, 682 de capete – oameni dîrji, în stare a-și bate preotul și a-l aduce cu sila din cîrciumă –, și-i întreceau pe ai noștri și în ce privește gospodăria. Șoltuzii, iarăși, erau, pe rînd, într-un an români, în celait unguri.

    La Tecuci fuseseră 200 de case ungurești, și populația se ridica la 4 000 de oameni, în total.

    Galații, în sfîrșit, ajunseseră într-adevăr, cu 15 000 de locuitori, un foarte important port, „al tuturor mărfurilor”, în care se întîlneau români, armeni, greci, oameni veniți de pretutindeni, cari cîștigau foarte mult. Era aici și un episcop armenesc. Românii, din partea lor, aveau o puternică mănăstire (Mavromolu), pe lîngă două biserici de piatră și douăsprezece de lemn.

    După ce cunoaștem aspectul țerii, venim la bogățiile ei și la obiceiuri, așa cum le înfățișează acest călător.

    Întîi, și lui îi place peste măsură extraordinara bogăție a ogorului, și o pomenește în mai multe rînduri…O dată se ară, chiar și în țelină cu buruieni. Numai să tai pămîntul cu plugul, și dă grîu sau orice altă sămînță din bielșug la seceriș.” Pomenește și de legumele bogate pe care le-a tot întîlnit. Se laudă și viile, cărora li trebuie numai o sapă pe an și o legătură ca să producă, iar, dacă sînt legate de pari, ajunge o sapă și la trei-patru ani. Pe lîngă vinul de Cotnari este căutat cel de Huși și chiar vinul de la Faraoani, lîngă Roman, și de la Trebeș, în ținutul Bacăului.

    Supt raportul animalelor, numărul oilor aflătoare în Moldova este așa de mare, încît un singur boier avea 24 000 de capete. Și sînt așa de mari, încît străinul, văzîndu-le de departe, crede că sînt boi și vaci(!). Numai coada unei oi moldovenești trage cît o jumătate de oaie nemțească. Atîtea se duc anual pentru masa sultanului și a vizirului la Constantinopol; de aici nume turcești, ca chivergic, pe care le întîlnim în socotelile din veacul al XVIII-lea. „Așa de mult se mănîncă acolo, încît mă mir că a rămas o singură oaie în Moldova.”

    Creșterea boilor se făcea iarăși în proporții foarte mari, fiind pășuni așa de întinse. Se vorbește și de vestitele prisăci moldovenești: „dintr-un singur stup, iese, vara, șapte și chiar mai multe roiuri”. Am văzut și mai sus importanța mierii și a cerii care se exportau, nu numai la Constantinopol, dar și la Veneția.

    Pe lîngă aceasta se cîștigă cu păsările. Pădurile erau pline de vînat, dar locuitorii nu exploatau după cuviință aceste bogății pe care li le-a fost dat Dumnezeu. Peștele iarăși se găsește foarte mult, mii de cară trecînd în Rusia, în Ucraina, în Ardeal. Dealminteri carăle cu pește sînt pomenite la fiecare pas în socotelile săsești din secolul al XV-lea și mai ales al XVI-lea.

    De la această producție trecem la viața însăși a poporului.

    Poporul moldovenesc pare foarte ospitalier înainte de toate. Numai la hotar se poate aplica, am zice, zicătoarea, „frate ca frate, dar brînza pe bani”; altfel poate călători cineva fără să aibă un singur ban. Voi adăugi că banii pe vremea aceea erau relativ rari. În Moldova nu se băteau, iar din străinătate se întrebuințau ughii sau banii ungurești, talerii nemțești, solizii poloni; dar poporul ținea mai mult la lei, la banii cu chip de leu, de unde vine că s-a impus acest nume. Negustorii aduceau, vînzînd vitele lor la Danzig, și orți poloni, de unde zicătoarea: „a dat ortul popii”, ca și groși nemțești, de unde „a da moși pe groși”.

    Aceluia care întră în casa lor țeranii îi dădeau pîne, caș, ceapă, lapte, însă și omul trebuie să fie omenos; altfel dacă se poartă prost, îl iau la bătaie. Sînt serioși de natură, dar vioi, isteți, prădalnici, buni ostași, suferitori de frig și căldură, răbdători de foame și sete cîte două-trei zile. Și aceasta nu numai în ce privește pe țerani, ci și boierimea.

    Dar, în ultimul timp, cum constată și călătorul, se introdusese oarecare lux, luat de la turci, și mătasa era foarte întrebuințată, unii boieri cercînd a plăti mai mult cu aparența și, deci, umblînd în veșminte strălucite ca ale polonilor, întrebuințînd „noduri”, un fel de nasturi mari de argint și aur, pe piept și la mîneci; și negustorii purtau blănuri scumpe de sobol. Îmbrăcămintea femeilor e fără mîneci lungi ca ale bărbaților, dar cu inele și lanțuri din bielșug.

    Aceasta nu împiedecă însă ca foarte mulți boieri să păstreze vechile tradiții patriarhale. Iată un pasagiu într-adevăr frumos: „nu o dată am văzut boieri muind o bucățică de pîne uscată în apă rece și mîncînd cu poftă”. Soldații erau de o temperanță extraordinară, luînd cu dînșii de-acasă brînză, carne de cal, – mîncarea obișnuită, cu sos de făină și oțet, fiind pentru praznice, pentru zile mari.

    În război ostașii români nu sînt inferiori tatarilor, și în răpeziciune și în rezistență; caii lor biruiesc mai toate neamurile. Turcilor li dau deci tribut numai pentru că sînt mai mulți aceștia decît românii, dar nu fiindcă li sînt superiori. Ca arme au săgeata, arcul, sabia curbă, rareori cea cu două tăișuri, și scutul sau zalea. Puști poartă numai garda domnului.

    Și Bandini adauge că încă de copii atît ai țeranului, cit și ai boierului, sînt deprinși a juca un rol în război. Îi vezi cu picioarele goale, cu cămașa numai pe ei, jucîndu-se în asprimea gerului, și, dacă de copil le rabdă cineva acestea, e nădejde că va fi un adevărat ostaș. Note interesante, care reconfortează față de ce s-a întîmplat mai tîrziu cu clasa dominantă.

    Se descriu și paparudele. „Noaptea pe întunerec fete mature, cîte zece, trec goale, săltînd și jucînd cu bețe pîrlite în mînă. Li iese-n cale zece flăcăi goi, cu suliți. Se salută și se bat. Sau se pun la plug și ară în jurul satului și atîtea fete mari îl duc; rîd și cîntă.”

    De la datini, venim la felul de guvernare și la aparența cîrmuitorilor.

    Țara e tributară turcilor, și tronul se cumpără cu bani. Tributul este de 100 000 de lei pe an, dar darurile se ridică la de două ori pe atîta. Moldova e totuși atît de bogată, încît curtea ei este o adevărată umbră a curții turcești. Boieriile s-au îndoit ori întreit: sînt trei stolnici, trei logofeți, trei vistieri, trei păharnici, trei spătari, trei postelnici, doi jigniceri. Domnul are și cîte un secretar pentru toate limbile: românește, grecește, turcește, latinește, polonește și ungurește. La curtea lui sînt în permanență 200 de invitați. Dealminterea, o parte dintre boieri locuiau chiar acolo, întocmai ca, în Franța lui Ludovic al XIV-lea, o bună parte din nobilime. Zece căpitani de serviciu dormeau totdeauna lîngă domn. Curtea avea o împrejmuire de lemn, păzită de cincizeci de pușcași. Ca și la Constantinopol, erau mai multe ogrăzi și mai multe porți: după poarta dintîi venea a doua, unde erau o sută de pedeștri; de acolo se trecea în ograda dinlăuntru, unde stăteau alți două sute și cincizeci de purtători de scuturi. Cînd se ajungea apoi la ușa domnului, se aflau încă alți paznici, și, pe lîngă aceștia, „baronii” sau boierii și curtenii, așa încît vodă era apărat și dinăuntru și din afară.

    Odăile erau împodobite, ca și la Constantinopol, cu covoare țesute în fir de aur. În apropiere era biserica, în legătură directă cu cămările domnului și ale doamnei. Cînd vodă trecea dintr-o odaie într-alta, boierii și ostașii făceau gard de o parte și de cealaltă. Trei paznici mergeau înainte cu bețe de argint și aur. Un spătar purta sceptru, altul sabia, al treilea, sulița. În cale toți se plecau, cu mînile la piept. Dacă Vasile vedea un străin, se supăra foc, căci străinul n-avea dreptul să între acolo, ci numai, dintr-un colț, dacă avea un dregător prieten, putea să vadă această splendoare.

    Cînd domnul mergea la biserică, tot astfel era întovărășit, și împreună cu el se aflau cincizeci de ostași aleși și boieri. Clerul îl întovărășea în acest drum către lăcașul de închinare. Iar, cînd stăpînul ieșea în oraș, suita era și mai mare.

    Iată acum ceremoniile din Moldova la ziua Bobotezei. Întîi veneau preoții cu episcopii în frunte – și cel catolic împreună cu doisprezece copii de școală și preoții. Cu prilejul acesta apăreau irozii, cei trei crai de la răsărit, de origine catolică, precum o spun și numele lor: Melchior, Gașpar, și Baltazar. Doi copii înfățișau soarele și luna, și alți doi scuturi cu marca țerii și stema domnului. O icoană a Maicii Domnului o purta unul dintre dînșii și steaua umbla pe sus.

    Domnul, cînd întră preoții celor două confesiuni cu copiii de școală și cu irozii, se ridică și ascultă urările; el sărută crucea. Pe urmă acel care înfățișează pe Gașpar laudă pe vodă, care este noul „Solomon”. Și un copil de șapte ani de la iezuiți, purtînd coroană pe cap, zice: Slavă întru cei de sus. Un iezuit răspunde latinește, felicitînd pe domn de Anul nou; un școlar de șapte ani și altul de doisprezece urmează, vorbind românește: vodă zîmbește la dînșii. Mitropolitul și episcopii zic: amin. După aceasta urmează felicitările, la care domnul dă măcar din cap. După aceea se toarnă vin în pahare de aur, și preoților li se împart daruri în bani. A doua zi vin toți boierii. Domnul stă pe tron în biserică, cu copiii lui, unul în vîrstă de șapte ani, altul de cinci ani, lîngă dînsul, doamna rămîind în urmă la douăzeci de pași.

    Clerul ia loc lîngă domn; la dreapta lui stă Vornicul cel mare și ceilalți doi vornici, al doilea și al treilea. Lîngă prag stau trei armași cu sceptrul, sulița și sabia, pe lîngă zece soldați aleși și 100 de pușcași. La cinci pași de prag, se duc la dreapta logofătul, hatmanul și ceilalți, cu capetele goale, încunjurați de ostași. Între „pragul” domnului și al doamnei stau 100 de ieniceri. Lingă doamnă se află soțiile boierilor îmbrăcate în mătasă, cu brățări și lanțuri scumpe, apoi alți 200 de pușcași, – de jur împrejur nu mai puțin de 10 000 ostași cu caii lor, însă descălecați. Publicul se ridică, din parte-i, la 20 000 de oameni.

    Toate steagurile sînt aduse; muzicanții cîntă seara. Domnul privește de jur împrejur și salută mulțimea. E îmbrăcat extraordinar de bogat; numai nasturii lui costă 100 000 de galbeni. Îmbrăcămintea doamnei s-ar ridica la 400 000. Cu prilejul acesta este înfățișat Vasile foarte bine, ca în portretul cunoscut: nu prea înalt, de statură potrivită, roșcovan, sprincene negre, nas coroiat, frunte destul de înaltă, buze cam rotunjite, mustața și barba neagră – fața severă cu multă asprime în privire, cu o măreție ca de Cesar. Doamna e cu fața trandafirie – era o circasiană; – totul respiră îndurare și bunăvoință.

    După aceasta vine masa. Domnul are talere suflate cu aur; șase candelabre de argint stau pe masă, al șaptelea îl ține un paj. Cărți sînt așezate pe scăunașe de purpură. Mitropolitul se Înfățișează cu o mitră împodobită cu safire și alte pietre scumpe, cu o cruce mare de safir pe piept; urmează cei trei episcopi, iar, după aceea, vine episcopul catolic, pe urmă cei ortodocși de aiurea.

    Slujba de Bobotează se face sîrbește și grecește. Evanghelia se cetește numai în grecește. Cînd se cîntă sfințirea apei, pornesc tunurile, puștile, muzica.

    Mitropolitul sfințește, și fiecare vine de sărută crucea. Apoi douăzeci și patru de cai frumoși din grajdurile domnului sînt duși prin mulțime și stropiți cu aghiasmă. În sfîrșit, se întinde o masă mare la palat, întocmai ca la împărații bizantini în timpurile cele bune ale lor.

    Cînd domnul pleacă să cerceteze țara, alaiul este într-adevăr extraordinar. Cu două-trei săptămîni înainte se fixează data. Vodă e încunjurat de 3 000 de călări și 2 000 de pedeștri. Lîngă dînsul sînt 50 de ostași aleși și 100 de ieniceri. Boierii vin după ieniceri. Oastea care-l întovărășește în această călătorie se poate ridica pînă la 12 000 de oameni. Pajii cari încunjură pe voievod sînt îmbrăcați în purpură, cu căciuli lungi, împodobite cu aur și argint. Ca la o mie de negustori se țin după alai, căci atîția sînt de nevoie ca să-i hrănească pe toți. Totul se face pe cheltuiala fiecăruia dintre participanți.

    Domnul are nu mai puțin de șase trăsuri căptușite cu mătasă aurită. Se face o tabără ca la Hanul tatarilor pe vremea Hordei de aur. Sînt străzi între deosebitele corturi, dintre care boierii singuri au 400. Cu prilejul acesta se înspăimîntă și tatarii de la hotar, văzînd mijloacele de apărare ale domniei.

    Acuma, iată și pe Vodă la Divan.

    În Moldova e o lege strictă; pedeapsa cu moarte se dă cu o dărnicie extraordinară, și Vasile Lupu, care a introdus Pravilele lui Vasile celait, bizantinul, ține ca ele să fie foarte bine observate. Dar oricine este egal la judecată.

    Cînd începe Divanul, boierii stau lîngă domn; pe masă se pune sceptrul. Soldații stau de o parte și de alta. Zece boieri sînt de față, douăzeci, treizeci de ostași ai curții, în haine roșii, înalți, cu scuturi aurite, păzesc în odaie, iar afară sînt și pînă la 2 000 de ostași și curteni; cei 200 de pușcași stau la poartă.

    Procesele se pot pieda de-a dreptul la domn, care e și instanță de apel și aceea pe care o alege direct cel ce-și caută dreptatea. Se aduc înaintea lui vodă hoți, ucigași, cu martori, și el cheamă întîi pe cel mai necăjit. În ceea ce privește pe curteni, în loc să stăruie pentru cei mai mari – un pasagiu de toată frumuseța –, ei descopăr pe acela care s-ar părea mai sălbatec și mai timid, și-l aduc cel dintîi. Zicătoarea că „obraznicul mănîncă praznicul” nu a fost deci iscodită la curtea lui Vasile Lupu. „Putea vorbi cineva și contra fratelui lui vodă, și dovadă e că doi frați ai lui după mamă au stat în temniță trei zile pentru vinovăția lor.” Dealminteri Duca Vodă, la plîngerile fratelui său că nu-l salută în Iași negustorii, l-a sfătuit să înceapă el, scoțîndu-și șlicul.

    Vasile spunea fățiș: că „nu-i pasă de frate, de fii, de fiice, ci este una și singură dreptate pentru toți. Singur voia să judece orice pricină gravă, și rareori dădea delegație cînd era vorba de o pedeapsă capitală. Divanul se ține zilnic, afară de dumineci și serbători”, și Bandini adaugă: „nu o dată s-au plîns boierii că pînă acum a isprăvit cu peste 20 000 de vinovați și s-au rugat de domn să se poarte mai blînd, ca să nu fie lipsită țara de atîția oameni”. Ajungea să răpească cineva un lucru de nimic de la un țeran ca să fie ucis. Domnul a răspuns: „eu nu socot omul, ci dreptatea; nu lucrul, ci legea. Dacă toți ați face lucruri vrednice de moarte, trebuie să periți toți. Dacă ar fi ca jumătate din Moldova să fie rea, să piară; numai să rămîie cea bună. Cu cei buni voi trăi singur, cu cei răi mă primejduiesc”, și călătorul adaugă: puteai să fii încărcat cu aur și pietre scumpe, și în cea mai mare siguranță mergeai prin țară.

    În ce privește boierimea, ea nu forma incă o castă închisă. Ca pe vremea lui Ștefan cel Mare, boier putea să fie și ostașul de țară, iar fiul boierului putea să ajungă simplu țeran. „Orice țeran putea fi ridicat la orice dregătorie”.

    Pe bazele acestea de largă democrație onestă, Moldova s-a putut menținea împotriva dușmanilor ei, așa de numeroși și de lacomi, în veacul al XVII-lea, cînd țeri mai mari decît dînsa, cum a fost Polonia, erau în primejdie de moarte, pentru că acolo stăpînea o șleahtă.

XX. Un călător sirian în principate la jumătatea veacului al XVII-lea

    Un nou călător în același moment istoric e Pavel de Alep, diaconul care a întovărășit pe patriarhul Macarie de Antiohia, unul dintre prelații cerșitori, cum era obiceiul atunci, cari, fiindcă eparhioții lui erau musulmani, se întrețineau din ce culegeau prin țerile creștine străbătute de dînșii. Căci știm că veneau pe atunci mulți clerici pe la noi din țerile Orientului ca să-și refacă bugetul: un patriarh de Constantinopol stătuse în aceste părți încă de la sfîrșitul veacului al XVI-lea, apoi un patriarh de Ierusalim trecuse prin Moldova în Rusia. Nu numai nevoia de a stringe bani ii aducea pe la noi, ci și faptul că li era mult mai plăcut să locuiască o țară bogată, încunjurați de foarte mare cinste, găzduiți de prinți, decît să vegeteze în reședințile lor asiatice, expuși la o mizerie aproape cotidiană, ca și la toate insultele din partea unei populații de altă lege.

    În circumstanțele acestea a venit și Macarie și a petrecut la noi, cu excepția unei excursii în Rusia cazacilor de la Nipru, ai lui Bogdan Hmilnițchi, și în Rusia țarului Alexie, vreo patru ani de zile. A sosit la 1653, cînd domnia lui Vasile Lupu se prăbușea, fiind înlocuită, nu fără frămîntări care au adus, cînd pe unul, cînd pe altul pe tron, de a lui Gheorghe Ștefan, iar pe de altă parte, el a fost martor, la 1654, al împrejurărilor care au însemnat sfîrșitul lui Matei Basarab și suirea pe tron a lui Constantin Basarab zis și Cîrnul. A văzut apoi scoaterea lui Constantin și așezarea acelui Mihnea, fiul lui Radu Mihnea, deci nepotul de fiu al lui Mihnea Turcitul, care s-a grăbit să ia numele lui Mihai Viteazul, zicîndu-și „Io Mihai Voevod” și iscălind cît putea mai asămănător cu marele său model, și a repetat, după putința lui, foarte redusă, evenimentele din cariera marelui voevod, ridicîndu-se contra turcilor, pînă la o luptă de la Călugăreni, unde însă a fost bătut și s-a retras la munte, de unde nu s-a întors niciodată, ci a trecut în Ardeal pentru ca acolo să-i rămîie oasele. A vorbit cu bizarul personagiu ambițios, care-și lua titlul de arhiduce, adecă „herțeg de Făgăraș și Amlaș” și pînă pe steagul care se află și acuma la Muzeul din Belgrad, – titlu care a încurcat mai mult decît un istoric, crezîndu-se că Mihnea voia să fie privit ca un arhiduce de Austria, pe cînd vulturul cu două capete al stemei lui era acela al împăraților bizantini. A fost martur al măcelului boierilor cari nu voiau să primească a servi politica aventurierului.

    După aceste explicații să venim la informațiile pe care ni le dă Pavel de Alep cu privire la țerile noastre.

    De la început se poate spune că această călătorie este desigur de cea mai mare importanță pentru cunoașterea împrejurărilor în care Vasile Lupu a pierdut tronul Moldovei: e o expunere paralelă cu aceea, așa de bogată, a cronicei moldovenești din această vreme, care este a lui Miron Costin, pe care desigur l-a văzut și patriarhul sirian la Iași, în legăturile lui strînse cu boierii de căpetenie ai Moldovei. În ce privește însă obiceiurile, datinile de guvernare, ca și aspectul orașelor și satelor, descripția curții, a caselor boierești și toate amănuntele privitoare la cultură, în general, știrile lui Pavel de Alep sînt mult mai numeroase și mai importante pentru Țara Românească decît pentru Moldova. Și aici el are o valoare de cronicar: cele spuse de dînsul despre suirea pe tron a lui Constantin Șerban și luptele acestuia și ale lui Mihnea Radu sînt de cel mai mare folos, chiar pentru istoria militară (retragerea lui Constantin în munte, încunjurarea Cîmpulungului cu tranșee, fixarea lagărului la Rucăr, unde credea să poată rezista, înrolarea soldaților la Tîrgoviște, de față fiind mitropolitul, care cere jurămînt ostașilor, scăderea birului pentru ca, în schimb, țara să fie datoare a susținea militărește pe domn). Dar ceea ce interesează mai mult în această parte e însăși icoana țerii, mai bogată decît a Moldovei, căci Pavel a cutreierat principatul muntean de la un capăt la altul, de la satele ialomițene la Baia de Aramă și de la Cornățelul din fața Silistrei pînă în regiunea Brâncovenilor, iar, dincolo de Olt, și pînă în regiunea Cernețului. Pe lîngă aceasta, știrile sînt cu atît mai interesante, cu cît n-avem, ca pentru Moldova, o expunere paralelă în Bandini.

    Este, dealtfel, și o deosebire în ce privește felul de expunere al misionarului italian și al diaconului sirian. Cel dintîi face și o descriere de călătorie și dă, în același timp, și note desfăcute din această expunere: o carte alături de zugrăvirea unui drum, pe cînd Pavel de Alep, om mai simplu, mai patriarhal, are mai puțin în minte noțiunea cărții ce s-ar putea și publica, ci el se mărgenește să spuie pe unde a fost, ce a văzut, ce oameni a întîlnit, ce lucruri i-au produs impresie, insistînd mai mult asupra celor bisericești. E o călătorie în sensul medieval al cuvîntului, Orientul, pe vremea aceasta, fiind, supt toate raporturile, în urma Occidentului, care avuse o dezvoltare mai răpede.

    Să începem cu ceea ce din călătoria lui Pavel de Alep poate fi considerat ca paralel cu lucrurile pe care le spune Bandini. După ce am văzut Boboteaza la Iași, așa cum e descrisă de acesta, să venim la descrierea aceleiași serbători așa cum o înfățișează, cu cîțiva ani mai tîrziu, călătorul asiatic.