Pomenește apoi de Ismail, care nu e așa de nou cum s-ar crede după numele turcesc de astăzi; numele vechi moldovenesc al orașului este Smil – și Bolgradul, centrul așezărilor bulgărești, recente, din sudul Basarabiei, pare cu totul nou, dar aproape de dînsul a fost cetatea veche a Tobacului, ale cării urme se văd încă.
Întovărășit la întoarcere de acel sol polon, Stanislas Golski, de care vorbește Walther, Dousa pomenește de Babadag, care pe turcește înseamnă „Muntele Moșneagului”, după un santon îngropat acolo, un derviș, al cărui mormînt se vede lîngă o fîntînă. Vorbește cu acest prilej și de lacul Ramzin, pomenit și de Reicherstorffer, care-i zice însă „Rosove”. De la Isaccea, apoi, Dousa trece pe la Huși, unde era să fie în curînd o episcopie, în legătură cu părțile dunărene: spune că aici era vadul spre Bugeac, unde tatarii se vor așeza, cum am spus, tocmai pe vremea aceasta, în colonie ca să facă imposibilă de acum înainte o răscoală a Moldovei sau a Munteniei. Îi e cunoscută și populația catolică ungurească din marginea orașului. Se menționează apoi lașul, Hotinul, Camenița, dîndu-se și unele inscripții, pentru că Dousa era un umanist ca și Bongars, în căutare de urme clasice.
XVII. Epoca Movileștilor în paginile de călători
Cîțiva ani după Dousa, un anonim, care era în legătură cu biserica catolică, un misionar, foarte probabil, a fost la 1606, în Moldova, și iată ce spune despre dînsa:
La Suceava este biserica Sfîntului Ioan, cu o urnă de argint. Ieremia Vodă refăcuse lăcașurile de acolo, între altele unul care după picturi pare a fi fost o biserică dominicană; este și o biserică polonă, deosebi de cea săsească. La Siretiu se mai observă rămășițele lăcașului dominicanilor din veacul al XIV-lea. Vorbind de Iași, se înseamnă că erau vreo șaisprezece biserici pe vremea aceasta. Cotnarii arătau pe atunci patru biserici românești, trei catolice de zid și două de lemn. La Baia se notează că populația românească ortodoxă era restrinsă, și, în legătură cu biserica latină de acolo, se mai spune că soția unui domn, care era catolică și care e îngropată acolo – legenda Margaretei de Losoncz – a ridicat clădirea sfîntă. Această biserică fusese mai bogată decît celelalte, dar „Mihai (Viteazul) a despoiat-o de odăjdiile scumpe și de mult argint ce avea”. Căci se pare în adevăr, și după alte știri, că, în nevoia extraordinară de bani ce simțea Mihai pentru plata soldățimii mercenare, care altfel n-ar fi luptat, el aluat de oriunde și, deci, și din odăjdiile unei biserici ca aceasta.
În ce privește alte localități, de la Cotnari încolo, știrile, de natură statistică, au fost date, după același izvor, în capitolul precedent.
Trecem la informațiile unui raguzan care străbate Moldova la 1611: Grigore al lui Nicolae Raguzanul.
Am văzut rolul pe care l-au jucat acești raguzani: am spus că vămile, și într-o țară și în alta, erau în mîinile lor, că aveau case de bancă la Adrianopol, la Silistra și o colonie importantă la Timișoara. Acest negustor vine către sfîrșitul domniei lui Constantin Movilă, fiul menit să isprăvească foarte nenorocit, al lui Ieremia.
El trece prin Camenița, și aici întîlnește pe unul dintre candidații la tronul Ardealului, Ștefan Kendi, român de origine, care strîngea oaste în vederea schimbărilor ce se petreceau în aceste părți ardelene și ungurești. De la Camenița merge la Iași. Este primit de domn și de doamnă: nu de soția lui Constantin Movilă, ci de mama lui, de doamna Elisaveta, care, de fapt, conducea toate lucrurile. Constantin avea și un epitrop, pe care-l vom vedea imediat, și care este boierul Nistor Ureche, tatăl cronicarului, care însuși a lăsat însemnări de cronică.
În Moldova, pe vremea aceasta, tatarii roiau, prădînd Țara-de-jos, care se afla în cea mai mizerabilă stare, din cauza necontenitelor jafuri. Calea era așa de greu de făcut, încît a trebuit ca drumețul să stea o săptămînă așteptînd posibilitatea de a continua călătoria. Ceruse să i se dea soldați pentru pază.
Raguzanul face cunoștință la Iași cu Nistor Ureche și cere de la dînsul să-i îngăduie a merge la aier curat, la o mănăstire. Mănăstirea pe care dorea să o viziteze era, desigur, aceea pe care a făcut-o însuși Ureche, cu soția lui, Mitrofana, după datina din Athos, și purtînd numele unei mănăstiri de acolo, mănăstirea Xeropotamului, a „rîului uscat”, „sec”, în codrii Neamțului, dar în tot cazul numele a fost dat după acela al mănăstirii din Sfintul Munte, precum, cînd Petru Șchiopul și-a făcut mănăstirea de lîngă Iași, el a numit-o Galata după suburbia constantinopolitană care pînă în momentul acesta poartă acest nume.
Peste cîtva timp călătorul pleacă, întilnind pretutindeni urmele prezenței tatarilor. La întors merge cu însoțitori poloni și cu o caravană de cinzeci de cai, cu toate că Ureche-i dase sfatul să nu plece. A fost rechemat într-adevăr de tutorul lui Constantin si a pornit definitiv după alte cîteva zile (1611).
Cam pe vremea aceasta, un german, Ioan Wilden, face o călătorie prin Moldova, la 1613, deși la 1623 numai apare cartea care zugrăvește această călătorie: Neue Reysbeschreibung. El pleacă din Constantinopol cu un italian, Bernardo, căruia moldovenii i-au zis „Brănat”, Bernardo Borisi, levantin care a jucat un rol important pe urmă. Venind la Iași, Wilden găsește trupe adunate împotriva tatarilor. Palatul domnesc, ca o urmare a atîtor nenorociri căzute asupra țerii, era într-o stare foarte rea, iar casele ce-l încunjurau aveau aspectul umil. Lumea stătea gata de fugă din cauza groazei că tatarii pot apărea la fiecare moment.
Și prădăciunile lor au ținut pînă la 1630, ba chiar supt Vasile Lupu țara a fost prădată cumplit, la 1650, de cazaci și tatari, reuniți.
Acum, după călătorii aceștia de mică importanță, venim la Tommaso Alberti, negustor italian care de multe ori făcuse drumul prin răsărit.
El trece prin Dobrogea, vorbește de Măcin, satul unde era vama turcilor. Venise pînă acolo, cu cară turcești și cu cărăuși turci. Obiceiul era să se descarce aici, să se plătească vama și să se deie drumul acelor cărăuși turci; pe urmă în bărci se trecea Dunărea.
Cea dintîi descriere a Galaților o avem de la acest călător. Aici el a asistat la slujba bisericească, „messa alia valacha”. Tîrgul nu era mai important ca schelă pentru corăbii, decît ca nou centru pentru pescari. Căci pescarii pe cari i-am văzut la Chilia aveau și aici așezările lor. Se vindea morunul proaspăt, de două categorii, sturioni e luzzi, aproape pe nimic. Din cauza prădăciunilor tatarilor în timpul din urmă, aprovizionarea era mult mai grea; iepurele costă cinci solizi unul, găinile și puii însă nu se mai vindeau.
Drumul se făcea în novembre, popasurile fiind noaptea: satele, din cauza acelor prădăciuni de pe vremea lui Constantin Movilă, erau foarte rari, și cuprinsul s-a părut pustiu pînă la Bîrlad. Acesta era un oraș complect ruinat. Alberti apucă șleaul vechi, pe unde au întrat și turcii contra lui Ștefan cel Mare, și merge către Vaslui. Aici vede „multe case”, o biserică și palatul domnesc, ale cărui ruine se deosebesc încă în curtea caselor proprietății. După aceasta se întră în codrul imens din care a rămas pădurea Dobrovățului, între Vaslui și Iași.
Drumurile erau foarte rele: „șase perechi de boi nu pot să tragă un car”. „Noaptea se petrecea în pădure, fără hrană, și era frică mare de lupi, cari urlau grozav.”
Alberti ajunge la Iași. Constată că orașul, cum se știe, n-avea ziduri încunjurătoare. Populația o socoate la vreo 8 000 de case, prin urmare sînt 40 000 de locuitori. Casele acestea erau de lemn. Bisericile apar ruinate. Palatul e de piatră, însă împrejmuit cu gard de lemn.
Vede pe domn, care nu mai era Constantin Movilă, ci Ștefan Tomșa, un bătrîn, venit din Constantinopol, care servise în armata lui Henric al IV-lea, regele Franciei, luptînd în Pirinei, la cucerirea cetății „Jaca”. Foarte crud, el stătea cu călăul țigan lîngă dînsul, rîzînd de boieri pe cari cu o notă de ironie-i arăta gîdei, spuindu-i că s-au îngrășat berbecii, și-ar fi de tăiat. Și într-adevăr el a tăiat cea mai mare parte din nobilimea tînără, care toată era cu Movileștii, pentru politica lor războinică. El vede deci pe Tomșa îmbrăcat în roșu, cu buzduganul în mînă, 500 de archebusieri după dînsul, străbătînd străzile lașului.
„Orașul era foarte murdar, cu mult noroi”; nu începuse încă podirea străzilor cu bîrnele de lemn supt care se îngrămădea apa noroioasă, țîșnind la fiecare scuturătură a „podului”. Orașul, se mai spune, e proprietatea domnului.
Dacă vine un călător, vodă are dreptul să-l trimeată în gazdă în orice casă, și oamenii primesc pe străin foarte bucuros, fiind foarte ospitalieri.
Femeile sînt foarte gospodine, „fac toată gospodăria casei”; ele „vorbesc liber și prietenos cu bărbații, de față cu lumea și singure, căci nu e nici o pază; cînd aduc de băut, ori de mîncare, gustă ele întîi”. „Cînd îi moare cuiva soția, ca să se știe că e văduv, merge cîteva zile prin oraș cu capul gol.”
Libertatea femeilor la noi mira, firește, pe cei cari veneau din Turcia, unde și grecii țineau femeile cu totul departe de orice relații cu bărbații.
Se arată apoi cum sînt alcătuite casele înăuntru, cu sobe cum nu mai văzuse venețianul, deprins cu căminurile din țerile calde.
Face socoteală că sînt 24 000 (I) de sate în Moldova și tot atîtea (!) în Muntenia. În ce privește tributul, Moldova plătea 60 000 de taleri, iar Muntenia 100 000.
Continuîndu-și drumul, negustorul trece Jijiacu carăle pe gheață, ajunge la Ștefănești, tîrgușorul de pe Prut, care avea oarecare importanță, cuprinzînd 2 000 de case; era și o biserică de piatră. Aici, de frica polonilor, cari țineau cu Constantin Movilă, stăteau 1 000 de soldați, de făceau strajă.
După aceasta se trece Prutul. Calea e foarte grea pe timp rece: lipsea apa și lemnele. Pretutindeni lăcuste moarte de frig: erau pline puțurile și heleșteiele de dinsele. Ajunul de Crăciun se petrece supt lumina stelelor, la Prut. Rîul era foarte mare, și un vînt strașnic tăia la față. Alberti n-a găsit nici mîncare, nici vin. Călătoria se făcea adeseaori și noaptea, ca să scape mai răpede de regiunile acestea. Tot noaptea se ajunge la Hotin, prădat de poloni. Cetatea pare frumoasă; polonii aveau garnizoană înăuntru pentru o veche datorie a Moldovei, de 100 000 de florini. Se trece Nistrul la vadul Braha, și se ajunge la Camenița. Aceasta la 1612.
Pe urmă, la întoarcere, în 1613, primăvara, negustorul e cu șeizeci de care mari de cîte șase cai și tot felul de mărfuri într-însele: blănuri de sobol, altele mai ieftine, piei de iepure de casă, pe urmă postav, cuțite de fabricație germană, care se vindeau mai ales în împărăția turcească. Și omul se ruga să-i dea Dumnezeu „drum bun, fără ucigași”. Ajunge la Hotin, trece prin Ștefănești, Iași, Bîrlad, Galați, Măcin, refăcînd drumul descris mai sus.
În sfîrșit el va întreprinde o nouă călătorie, pornind în iunie pentru ca la 27 iulie să ajungă la Liov.
Această călătorie este una din cele mai importante, și ea ne lămurește direct asupra rosturilor comerciale care se făceau prin Moldova pe vremea aceea.
XVIII. Alți călători din întîia jumătate a secolului al XVII-lea pînă la Vasile Lupu
Cîteva cuvinte despre o nouă solie polonă care a trecut prin Moldova, una din acelea care au făcut foarte mult zgomot prin luxul extraordinar pe care l-au desfășurat, înspăimîntind pe turci și prin potcoavele de argint puse cailor și prinse foarte neglijent – așa încît ele cădeau, ca să-și facă păgînii părerea că în Polonia este atîta argint de se pune și la picioarele cailor. Solia aceasta vestită a fost descrisă și într-o carte particulară de cineva care întovărășea pe ambasador, ducele de Zbaraz, care a alcătuit și un proiect de cruciată cu cîtăva vreme înainte. Pe lîngă ambasador s-a adaus și un scriitor însărcinat anume să povestească isprăvile ambasadei, Kuszewicz. Cărticica a apărut în latinește la 1622, călătoria fiind făcută cu puțină vreme înainte.
Acum, cînd polonii au venit în Moldova, ei au găsit-o într-un moment de relativă liniște. Se isprăviseră luptele între Movilești și adversarul lor, acel Ștefan Tomșa care luptase în Pirinei, bătrinul soldat cu vastă experiență în ce privește luptele din Occident: neamul lui Ieremia ca și al lui Simion fusese înlăturat, cel dintîi cu Constantin, care a domnit cîtăva vreme în Moldova, cu Alexandru, cu Bogdan, cari, duși la Constantinopol, s-au turcit, iar celait dînd pe Gavril care a stăpînit în Țara Românească și a fugit în Ardeal, unde s-a însurat, pe Moise, care a domnit în Moldova, puțin înainte de Vasile Lupu, adăpostindu-se în Polonia, unde avea rude, relații, moșii și tot ce trebuia pentru a-și încheia bătrînețele acolo, și pe Petru sau Petrașcu, care, trecînd și el în Polonia, ajunse vestitul Petru Movilă, mitropolit de Chiev – din tot neamul Movileștilor rămîind în pămîntul românesc numai copilașul îngropat la Dobrovăț, în bisericuța cea mică, supt un mormînt frumos. Se dusese și Tomșa cu cortegiul lui cel strașnic în haine roșii, cu halebardierii după dînsul pe străzile Iașilor, mai teribil în alaiuri decît în lupte, care, încunjurat de ura cumplită a boierilor, a fost chemat de turci la Constantinopol, de unde n-a mai ieșit niciodată.
În Moldova și în Muntenia rolul cel mare îl joacă acum acel strălucitor domn al cărui mormînt se poate vedea în București, la biserica Radu Vodă, acoperit cu o piatră de marmură purtînd o inscripție românească – cel mai vechi epitaf domnesc, după al lui Mihai Viteazul, scris în românește, nu în slavonește. Domnul acesta este Radu Mihnea, mort ca stăpînitor al Moldovei la Hîrlău și adus apoi la București în mănăstirea făcută mai mare și mai frumoasă de dînsul.
Era fiul lui Mihnea Turcitul. Cînd tatăl său s-a făcut turc, firește că mama, rămînînd creștină, a trebuit să-l părăsească, Mihnea Mehemed luîndu-și în schimb mai multe femei, cu care a avut și copii, dar cari n-aveau drept asupra tronului. Din legătura cu doamna Vișa, s-a născut Radu de care vorbim acum. Mihnea a avut totdeauna o iubire deosebită pentru dînsul, dar, neputîndu-l ținea lîngă sine, l-a lăsat pe sama mamei, trimețînd, fără îndoială, tot necesarul pentru creșterea lui: într-un rînd îi făgăduiește și un cal frumos ca să se deprindă la război. Pe urmă Radu a fost dat la învățătură la Veneția, și pînă mai dăunăzi, cînd a fost dărîmată biserica San Maffio din Murano, a Mărioarei de care am mai vorbit, se vedea pe altarul ei o inscripție în marmură, dăruită de Radu Mihnea. Căci omul era foarte familiar acolo, unde avea rude, cum a fost Maria, fiica lui Petru Șchiopul, măritată întîi cu Zotu Țigară Spătarul, originar din Ianina, care a fost îngropat în biserica grecilor din Veneția, iar apoi după Polo Minio, dintr-o familie destul de cunoscută de patricieni, dacă nu chiar dintre cei mai mari.
Cronica spune că Radu a învățat și la mănăstirea Ivirului, din Muntele Athos, unde erau o mulțime de danii ale domnilor noștri; în mănăstirea Zografului, de pildă, care, înainte de a aparținea străinilor de azi, fusese a domnilor Moldovei.
