În ce privește populația, turcul găsește că româncele sînt peste măsură de frumoase, iar, cît despre bărbați, și mai ales cei din Moldova, îi socoate niște „creștini mojici și necredincioși”. Iată și judecata lui despre domnii noștri: sînt numiți de la Constantinopol, și de acolo pleacă întovărășiți de doi solaci – soldați din ordinul ienicerilor: de unde Solacolu, solac-oglu – de un peic, paj al sultanului, și de un capugiu portar.

    Venind la Moldova, în Iași cel dintîi lucru care-l interesează pe orientatul musulman este baia. Apoi vorbește despre curtea domnului, despre mănăstiri, – totul în cîteva rînduri. Din orașele Moldovei, cunoaște Suceava, Neamțul, Galații, unde pomenește de serdarul turcesc care stătea acolo pentru a face liniște: se face un mare negoț de lemne, care atrage pe „lăzii” locuitori pe țermul de nord al Anatoliei și cari se găsesc și prin Basarabia, făcînd pe lîngă acest negoț și acela cu oile, furtișaguri, – populație insuportabilă pentru liniștea țerii, așa încît a trebuit să se ia măsuri împotriva ei, fiind, pe la 1730, dați afară din Moldova, dar nu fără greutate; ei aduceau de vînzare la Galați lemn scump pentru ciubuce. Călătorul are informații destul de exacte în ce privește sarcinile domniei față de turci, ca unul ce era din Hotin, unde pașa avea de la noi anume venituri speciale și multe daruri, precum se vede, ca și atîtea alte elemente de politică, finanțe, viață socială și culturală, din registrele de contabilitate ale fanarioților din Moldova, după modelul anatefterelor lui Brâncoveanu.

    Venitul domnului Moldovei este de 100 000 de galbeni, și din banii aceștia trebuia să i se dea Porții 100 000 de lei pe an (aiurea e vorba de 58 000). Chestiunea tributului este de acum înainte în continuă discuție, și rușii vor interveni ca să fie fixat odată pentru totdeauna, iar Poarta să nu poată cere o sumă mai mare și nici să-i poată pretinde plata dinainte. De la tratatul din 1774, necontenite clauze privitoare la plata tributului se întîlnesc, introducîndu-se din partea boierilor cererea ca tributul să fie dat, nu cu mina agentului domnesc la Constantinopol, capuchehaiaua, ci printr-un diplomat al puterilor europene. Afară de aceasta, la numirea de domn trebuie să se deie 1 200 de pungi de cîte 500 de lei fiecare, altă dată la mucarer, cum s-a arătat. Apoi la serbătoarea cea mare turcească a bairamului se trimeteau 200 de pungi. Țara mai datoria 500 de cai și șoimi. De fapt, se dădeau caii, dar mai ales șoimii și coruii, cari se luau de la munte ca și de la șes, cum se vede din prețioasa condică a lui Constantin Vodă Mavrocordat.

    În ce privește amănuntele veniturilor, afară de birurile care se luau, cum am văzut, numai de la țerani, iar boierul era responsabil de moșia lui, sătenii fiind împărțiți în cisle solidare – de aici: „a da bir cu fugiții“, – și afară de vechile dijme: desetina, goștina, pe oi, pe porci, pe stupi, afară de folăritul pe foalele, bășicile de brînză, mai erau și alte impozite, pe care fanarioții le-au introdus din bielșug, precum fumăritul pe fumul vetrelor. De la o bucată de vreme, și mai ales de la Brâncoveanu, semnalăm darea care apăsa pe vitele cornute și care se chema văcăritul, dar care nu convenea mai ales boierilor, așa încît erau siliți domnii cu jurămînt să se îndatorească a nu mai pune acest impozit, pentru a căpăta apoi, la nevoie, dezlegare de la mitropolit. Văcăritul a existat și pe vremea lui Brâncoveanu: se poate chiar zice că sistemul de impozite al acestuia s-a sprijinit mai ales pe văcărit.

    Acuma, după notele turcului, pentru oierit să dădeau 10–20 de aspri pe an. Văcăritul se cerea lunar: la zece case trebuia să se deie o vită sau valoarea unei vite; cel puțin așa a înțeles călătorul nostru sistemul.

    Toate impozitele acestea erau luate de la o țară care era încă foarte bogată; vitele din Moldova treceau, ni se spune, în Rusia și Polonia, în Ungaria, la Danzig, în Boemia, în Silezia. Cu aceasta se făcea un negoț foarte important, prin negustori greci, mai ales pe vremea războaielor lui Frederic al II-lea, singura legătură pe care am avut-o cu Prusia, afară de porțelanele pe care regele le trimetea lui Ghica Vodă, din fabricile lui, și de curierii prusieni cari treceau pe la noi.

    Călătorul turc adaugă că și în Austria se duceau vitele noastre, ba chiar pînă la Roma papilor, ceea ce n-am putea crede. Constantinopolul cumpăra ceară, și desigur și miere, care se punea la turci în toate bucatele. Grîul se vindea cu chila la Stambul, stambol-chilasi, și erau mai multe calități: cel care se căuta mai mult era grîul arnăut. Apoi se mai trimetea la Constantinopol foarte multă grăsime de oaie. Pentru aceasta se fierbea animalul mai ales în sudul Basarabiei, la Ismail, și atît de răpede se căuta a se face această operație, încît se poftea lumea de pe strade să mănince carne gratis. Un alt obiect de export era sarea, pentru că în toată Peninsula Balcanică nu existau ocne, ci numai pe malul mării bălțile, din care se obținea ceva sare prin evaporație. Să adăugim și silitra, foarte căutată pentru fabricarea prafului: era ordin de la sultan să se caute oriunde, pînă și supt zidurile bisericilor, profanînd cimitirele și încunjurimea sfîntului lăcaș creștin. Călătorul cunoaște foarte bine negoțul acesta, și pomenește pe acel care mulți ani de zile a fost întrebuințat în acest rost, Laz-Mustafa-Aga. De la el aflăm că nu mai puțini ca 3 000 de oameni erau întrebuințați la strîngerea silitrei din Moldova.

    Se mai vorbește și de contingentul militar pe care-l datoram noi Porții în timp de război: moldovenii erau datori să facă pontoane, să dea cară și salahori, cari se pomenesc necontenit și în cronica, redactată de Radu Greceanu, a domniei lui Brâncoveanu. Mergeau pedestrașii cu lopețile ca să lucreze la fortificații, și se trimiteau pînă la 6 000 de care cu boi și cai ca să ajute armatei turcești.

    Turcul a aflat că pe vremuri armata Moldovei avuse pînă la 60 000 de călărași.

    Fiind el însuși amestecat în afaceri comerciale, ni dă o serie întreagă de însemnări cu privire la prețul obiectelor de hrană și altele. De exemplu două chile de grîu erau pe vremea aceea o para, 15 ocă de făină un leu, 25 de ocă de unt tot un leu, un cot de postav 15 parale, dacă e mai prost, iar, dacă e mai bun, 40 de parale; o blană de vulpe de la 20 la 30 de lei, o blană de vidră doi aspri, una de samur 8 parale, o vulpe de Rusia 40–50 parale, o blană de singeap doi lei. Postavul leșesc costa de la 10 la 40 de aspri cotul. Moneda avea însă o valoare mult mai înaltă de cumpărare pretutindeni, așa încît această ieftinătate nu este un fenomen special pentru țara noastră. Mai departe, un berbece costa 8–10 parale; un miel 8 parale, dar, cînd se vindea pielea lui curățită, ea costa 20 de parale, pentru osteneala pe care și-o dăduse meșterul. Se vindeau și cai buni, și șesul basarabean era plin de oile ciobanilor.

    Ienicerii erau amestecați în tot comerțul acesta, și era cîte unul care vindea pînă la 40–50 000 de berbeci. În genere, comerțul în regiunea basarabeană era foarte înfloritor; la Soroca, de exemplu, se țineau optsprezece bîlciuri, pe an, și Condica lui Constantin Mavrocordat lămurește pe larg asupra lor.

    Venim la ceea ce se spune despre Hotin. Se știe că aici este cea mai frumoasă clădire militară păstrată din trecutul nostru: la Cetatea Albă zidul e de piatră, pe cînd aici e făcut din bolovani prinși în ciment și cuprinși într-un cadru de cărămizi. Și, cum am spus și în partea întîi a acestei cărți, Cetatea Albă, […] este un vechi castel bizantin prefăcut de genovezi, la care noi am adăugit doar cîte ceva. Hotinul întrece cu mult cetatea Sorocăi, păstrată și ea foarte bine. Au dispărut elementele de piatră lucrată, deși ici și colo se mai văd resturi; a dispărut, evident, toată zugrăveala paraclisului domnesc care era acolo și tot ceea ce contribuia la împodobirea lăcașului aceluia al caselor domnești; toată masa aceasta roșie-sură ce se ridică pe malul Nistrului e însă de o frumuseță deosebită și de o mare putere de impresiune.

    Cînd au venit rușii la Hotin, în 176911, au distrus tot ceea ce constituia Hotinul musulman. A rămas din moschee doar minaretul, cu îngusta scară de piatră pentru muezzin; încolo totul a fost împrăștiat. Dar Hotinul era în plină splendoare cînd scrie călătorul nostru: ocupat de turci la 1713, de atunci el mersese dezvoltîndu-se necontenit. Erau patru porți care duceau în cetate, și două moschei, două băi. Se pomenesc chiar și dăruitorii Hotinului, acei cari ridicaseră clădiri importante: baia lui Casim, geamia Sultanei Validele; atîția dintre cei cari avuseră un rol aici, de comandă militară, și-au însemnat numele prin clădiri.

    Mahalalele erau locuite de români, iar dincolo de mahalale erau grădini și vii. În centru se afla administrația, cu divan-efendi, cu aga ienicerilor, cu comandantul tătarilor lipcani. De aici se anunța stingerea focurilor la ceasul chindiei; aici se auzea cîntînd muzica turcească. Tot aici erau cele cinzeci de cîrciume, care, spune călătorul, sînt totdeauna deschise, deși Coranul oprea băutura; „Mulți arabi și turci s-au lepădat de credința lor” și au rămas în țară, confundîndu-se între moldovenii de acolo. Se țineau la Hotin șapte bîlciuri pe an.

    Ahmed Resmi a fost și un vestit scriitor turc, ale cărui „Observații” despre rosturile împărăției au fost traduse de trimesul prusian von Diez. Mergînd în Apus, la 1763, el a trecut prin Moldova, stînd acolo două săptămîni, și a lăsat o scurtă descriere a ei.

    E găzduit și el la Frumoasa, al cării heleșteu îi amintește „lacul albastru”, din Anatolia. De aici zărește Cetățuia, Galata, cu un pîrîu limpede, livezile dimprejur. În oraș vede „bordeiele țerănești de lemn, acoperite cu stuf”, dar și curtea domnească și casele boierești de piatră. Menționînd transportul de lemne pe Siretiu pentru Constantinopol, el descrie Hotinul, asămănîndu-l cu cetatea Rumili-Hisar de lîngă capitala turcească: cetatea lui Petru Rareș e depozit de tunuri și muniții; orașul e „bine locuit și bine clădit”.

XII. Călători italieni și francezi după pacea de la Chiuciuc-Cainargi

    O nouă fază a istoriei fanarioților se deschide cu războiul dintre ruși și turci de la 1768–1769, care se încheie cu pacea de la Chiuciuc-Cainargi în 1774.

    Și, natural, faza aceasta continuă asupra unei bune părți din secolul al XIX-lea, mergînd pînă la revoluția de la 1821, pînă la sfîrșitul epocei fanarioților.

    O caracterizare foarte scurtă a perioadei acesteia înainte de a trece la expunerea călătoriilor ce se vor înfățișa pe urmă.

    De la început trebuie semnalat un lucru: Constantinopolul, Orientul în genere pierde o mare parte din rosturile și influența pe care o avuse pînă atunci. Aceasta nu însemnează că domnii nu sînt și în această perioadă tot foști dragomani ai Porții. S-a întîmplat cîte un Nicolae Mavrogheni care n-a fost mare-dragoman, ci numai dragoman al marinei, dar e un caz cu totul izolat. Domnii aceștia, veniți din mediul constantinopolitan, au, dacă nu din copilărie o educație bizantino-otomană, în schimb tot ceea ce poate veni de la mediul de care au fost încunjurați în toată cariera lor. Prin urmare vorbesc mai bucuros grecește, sînt deprinși cu luxul și cu fastul turcesc și imită strălucirea Porții în toate rosturile lor domnești. Alaiul care se desfășoară la Iași și la București e în totul alaiul sultanilor, cu deosebire că dincolo era putere, iar aici iluzie; dincolo era bogăție, iar aici risipă; tot ce se vede în ceremoniile curții de astăzi e numai o sărăcie față de fastul ce se desfășura la ceremonii de domnii fanarioți, cari se mențineau în fața supușilor lor cel puțin prin prestigiul formelor exterioare.

    În ce privește însă mobilarea caselor, obiceiurile vechi sociale, ele se mențin ca și înainte, așa încît, pe lîngă elementele constantinopolitane, atîtea din tradițiile țerilor noastre rămîn neschimbate. Boierii deci sînt aceiași, rosturile nu se schimbă, iar inovațiile care se introduc în ultimul șfert al veacului al XVIII-lea sînt foarte puține și privesc numai chestiuni de amănunte, meritînd abia să fie relevate într-o expunere cu caracter mai general.

    Ceva însă din practicile răsăritene dispare în această vreme: înainte domnii noștri atîrnau de anumite persoane foarte puternice, de la Constantinopol, așa încît uneori era numit și cîte un tînăr fără experiență și fără pri cepere, cum au fost fiii lui Grigore Ghica Vodă, cari au domnit în întîia jumătate a secolului, ori fiii lui Mihai Racoviță: Constantin și Ștefan, dintre cari cel dintîi era un om pornit, care a bătut și chinuit pe medicul lui fiindcă-i murise doamna, iar celait, Ștefan, a fost cel mai mare bețiv, care s-a otrăvit bînd apă de melisă, singurul alcool care putea să-i mai facă efect. Oameni ca aceștia nu erau în stare să conducă singuri, să-și poarte corabia carierei lor politice printre stînci așa de teribile cum erau dușmăniile fanarioților. Atunci la Constantinopol era un grec care el era de fapt stăpînul. Astfel Stavrachi, care a fost spînzurat de turci la capătul intrigilor sale. Alteori el făcea parte dintr-o familie însemnată a Fanarului, ca familia Șuțu. Nicolachi Șuțu, pe vremea lui Grigore Callimachi, a condus el rosturile Moldovei, domnul fiind numai o strălucită păpușă tînără, pe care o scotea înaintea acțiunii lui subterane. Și acest Șuțu a isprăvit omorît de turci, plătind în felul acesta fără îndoială și greșelile lui, dar înainte de toate păcatul cel mare de a fi avut o situație preeminentă în lumea grecilor constantinopolitani.

    De la 1774 înainte asemenea sprijinitori bizantini ai domnilor nu se mai găsesc, și aceștia sînt mai de sine stătători, neavînd nevoie de o persoană care să-i sfătuiască și să-i apere; sînt oameni mai de ispravă decît înainte; copii de aceștia nedestoinici, neexperimentați, poticnindu-se din greșeală în greșeală, nu-i mai avem. Vor domni oameni cu largă experiență, cum au fost Alexandru Ipsilanti, Costachi Moruzi în Moldova, oameni cari au legături foarte vechi în țară; membri ai acestei familii Șuțu cari căpătaseră, decenii întregi, practica lucrurilor publice. Se adauge acel Mavrogheni, un al treilea Callimachi, un Hangerli, un Caragea, „parveniți” între cei cu drepturi, și ei nu mai sînt comanditați de particulari cari n-au numele și prestigiul trebuitor pentru a se instala ei ca domni în ambele scaune românești.

    Dar pe lîngă aceasta – și astfel ne apropiem de călătorii despre cari va fi vorba – în epoca fanariotă este și o influență occidentală mult mai pronunțată decît influența anterioară.

    În timpurile cele mai vechi venea aici curentul din Polonia, din Ardeal, din Italia și în special din Veneția. De atîtea ori s-au putut observa în descrierile de călătorie influențe occidentale amestecate cu cele orientale pentru a produce o civilizație particulară. De la 1774 înainte influența occidentală capătă însă un caracter deosebit, devenind franceză.

    Limba franceză, cultura franceză se răspîndiseră asupra întregii Europe pe vremea strălucită a lui Ludovic al XIV-lea; asupra Orientului ele s-au întins ceva mai tîrziu.

    Aici ele au avut să lupte cu alte influențe, ce se exercitau mai de mult: cu influența italiană, pe lîngă care se adăugiau reminiscențe latine dintr-o epocă mai îndepărtată. Astfel, dacă Ioan Calmășul, zis Callimachi, a ajuns mare-dragoman al Porții și după aceea domn al Moldovei, lucrul se datorește faptului că, fiind din Bucovina, învățase la Liov, la școala latină de acolo. Prin urmare cu o astfel de școală de limba latină putea cineva ajunge, pe la 1750–60, dragoman al Porții și domn în Principate. Puțin în urmă, limba italiană era de cel mai mare folos pentru oricine se destina carierei diplomatice în Orient; de pe la 1770 înainte limba franceză biruie însă.

    Sînt francezi cari se instalează în regiunile orientale ca negustori, la Constantinopol, la Adrianopol. Unii dintre dînșii, ca frații Linchoult, – de unde se trage familia Lenș –, au căpătat prin negoț și o influență politică. Influența franceză la noi însă vine mai puțin direct, prin francezii înșiși, pe cît indirect, din părțile răsăritene care o primiseră și o reprezintau. Încă de pe la 1670 ea pătrunsese în Polonia, unde clasa superioară era foarte mult francizată, regele Ioan Sobieski fiind al doilea suveran polon care a luat o soție franceză; literatura franceză se bucura de mare trecere la curtea Poloniei și nobilii poloni în general erau deplin inițiați în cultura pariziană de Curte.

    Apoi este și o altă influență care vine prin Rusia, deși a fost foarte mult exagerată, căci rușii din vremea Ecaterinei a II-a erau mult mai puțin atinși de cultura „filozofică” de cum își închipuie cineva: cea mai mare parte dintre ofițerii cari veneau la noi erau din speța lui Patiomchin, iar exemplare care știau limba franceză, și erau deprinși cu cultura Apusului, aceia făceau parte mai mult din societatea internațională, germană, baltică, intrată, ca atîția alți aventurieri din toate colțurile lumii, în serviciul împărătesei. Din cultura apuseană ofițerii ruși au adus jocul de cărți, danțurile mai mult: nepoata lui Patiomchin, contesa Branicka, femeie foarte luxoasă, cu niște diamante extraordinare, a stat la Iași cîteva luni de zile, făcînd o adevărată revoluție în felul de viață al jupîneselor de atunci. Boierii s-au dat mai greu la danțurile noi, femeile mult mai bucuros, spre marele năcaz al soților, cari aveau prejudecățile orientale pe care le cunoaștem în ce privește ultimul act al unui tur de vals.

    Dar influența de care e vorba se întinde și mai mult prin agenții diplomatici.

    Prin tratatul de la Chiuciuc-Cainargi se prevedea că rușii pot avea agenți la noi, cum puteau, tot după acest tratat, să aibă agenți în oricare punct al împărăției turcești. După oarecare tergiversări, foarte naturale, din partea turcilor, cari nu prea erau mulțămiți cu venirea agenților europeni, s-a numit un anume Lascarov sau Lașcarev ca întîi consul la noi, la 1782. Era un georgian, cunoscînd deci foarte bine Orientul, foarte șiret, foarte brutal, care avea chiar ca principiu că diplomație fără obrăznicie nu se poate. Față de anume boieri ai noștri din secolul al XVIII-lea se pare că sistemul a prins, că omul i-a speriat cu apucăturile lui teribile, și mai ales el i-a făcut să creadă că domnul este ceva de al doilea rang, pe lîngă dînsul, consulul rusesc, care, prin intervențiile la Constantinopol, pe lîngă ambasadorul țarinei, este în stare să aducă în orice moment mustrări pentru purtarea domnului și chiar destituirea acestuia.

    Îndată ce Rusia a avut la noi acest agent, care nu era decît un simplu spion, căci cu rușii nu făceam aproape nici un negoț, decît doar cu ceva vin vîndut de negustorii cazaclii, cari în timpuri mai vechi cumpărau de la Mosc dinți de pește și blănuri, Austria, eterna concurentă, chiar cînd era aliata Rusiei, și mai ales atunci, a vrut să aibă agentul ei. A fost instalat atunci un anume Raicevich, de care o să ne ocupăm pe urmă. Iar apoi a venit și cererea pentru instalarea unui consul francez, căci Franța făcea un comerț important cu obiecte de lux în părțile noastre: mătăsării de Lyon și alte lucruri, și, după ce francezii și-au avut reprezintantul, a venit rîndul Prusiei și al Angliei.

    Dar, pentru ca domnul să aibă legături cu consulii, ca să poată schimba note cu dînșii, ca să răspundă la întrebările lor și să se împotrivească mustrării lor, trebuiau secretari cari să cunoască limbile apusene. Și, dacă, în vremea veche, domnii noștri aveau secretari pentru limbile latină și ungurească, dacă Vasile Lupu a avut un secretar pentru limba polonă, în epoca aceasta trebuiau secretari de limba franceză, și, cum era natural, acești secretari erau, în cea mai mare parte a cazurilor, francezi.

    Avem o serie întreagă de francezi cari s-au așezat pe lîngă domnii fanarioți chiar înainte de 1784; de exemplu Imbault de Montay, pîrcălab de Cernăuți, acel Millot, care a avut și el paza graniței la Prut, de către poloni, cel Linchoult, un de la Roche. Ei au fost înainte-mergătorii altora, împreună cu dascălii de limba franceză de felul lui Carra, care și el ne va ocupa mai tîrziu.

    Natural, cu ofițerii armatelor de ocupație, cu reprezintanții diplomatici ai puterilor apusene, cu secretarii de limbă franceză, cu preceptorii, cu cetitul cărților, care se făcea în măsură foarte mare, fiind aduse prin poșta austriacă, – și evident că s-a început cu cele interesante pentru că sînt scandaloase, ca Aventurile cavalerului de Faublas, care se găseau în biblioteca multor doamne, mai ales moldovence –, cu gazetele – și era o sumă prevăzută în buget pentru aceste gazete, care se ziceau „de Viena“, deși erau franceze – se introduce o nouă influență occidentală, care lucrează asupra domnului, dar este primită cu foarte mare plăcere de femeile de atunci, care se interesau de romane, în special de cele pasionale, precum vor fi, mai tîrziu, ale d-nei Staël, de exemplu Corinne ou l’Italie, pe margenile căreia cutare lectoare greacă își însemna părerile despre valoarea morală a personagiilor.

    După această caracterizare a epocii venim la călători.

    În timpul războiului avem unul singur. E un fost profesor de la Petersburg, Laxmann, de origine germană sau suedeză, care, mergînd prin locurile noastre înainte de încheierea păcii, face observații care nu cuprind detalii prea noi, dar au oarecare valoare pentru caracterizările de ansamblu.

    El spune că a făcut călătoria cu nespusă plăcere în această țară unde europenii vin rar. „O țară pe lîngă care cele mai bune țeri ale noastre par copii vitregi ai naturii, o țară care, din cauza locuitorilor ei necultivați, trebuie să fie numită, strălucit pustiu. Chiar dacă ar fi cineva așa ca flegmaticul, ca leneșul și prostul asiatic, ar putea totuși trăi mai comod decît cel mai sîrguincios țeran de la noi.” În Moldova de apus sînt „cele mai incomparabile cîmpii, cele mai strălucite pajiști de flori, cele mai frumoase păduri, cele mai bogate mine de fier și de alte metale, cele mai mărețe ape”. De la Cetatea Albă la Bender un rai; treci numai prin vii și cele mai frumoase grădini. Și are oarecare importanță această declarație, căci de obicei se zice că toată cultura care se observă între Tighinea și Cetatea Albă se datorește colonizatorilor de mai tîrziu.

    De la Ismail la Chilia e însă cu totul altfel: numai șesuri joase, bălți, coaste de lut gol, cum se întîlnesc și în împrejurimile Galaților, regiuni de stepă.

    Această călătorie este cunoscută numai printr-un extras publicat în Corespondența istoricului german Schlözer, din secolul al XVIII-lea. Venim acuma la doi călători italieni pe cari-i vom rezuma iarăși pe scurt, ca să trecem la doi francezi.

    Acești doi italieni sînt oameni eminenți în țara lor, de o largă cultură, și de o inteligență deosebită, unul cunoscut cel puțin tot atît cît a fost Boscovich care, cum am văzut, a călătorit înainte de 1769 prin Moldova.

    Primul dintre dînșii este Domenico Sestini, care, în două cel puțin din cărțile sale, vorbește mai pe larg de regiunile noastre. În Moldova el n-a fost, ci numai în Muntenia, și-i sîntem foarte bucuroși de călătoria aceasta, pentru că de obicei ceea ce se cunoaște mai bine pentru secolul al XVIII-lea este starea din Moldova, căci drumurile se făceau mai mult pe acolo.

    Sestini a fost adus să vie în Țara Românească de o ofertă din partea lui Alexandru Ipsilanti de a-l face secretar și de a da creștere copiilor lui; dar beizadelele Constantin și Dimitrie au fost crescuți de Raicevich, despre care o să fie vorba mai tîrziu.

    El ni spune că a cunoscut pe Ipsilanti de la Constantinopol: știa casa de țară pe care o avea la Arnăutchioiu, în apropiere de Constantinopol, și vorbește de mama și de o fată a domnului măritată în familia Manu.

    Sestini deci, plecînd din Constantinopol, la 1779, se îndreaptă către Dunăre, sosește la Giurgiu, și merge spre București. Nu pomenește decît de podul de pe Argeș și de aspectul general al regiunii. Ajuns la București, n-are audiență la domn: socoteala pe care și-o făcuse de a ocupa o funcție la curte s-a arătat zădarnică, și atunci părăsește țara, trecînd prin Ardeal spre lumea lui apuseană.

    Ni vorbește însă ici și colo de cîteva persoane de lîngă Ipsilanti, de un bucătar francez al domnului, un oarecare Louis Étienne Maynard: Brâncoveanu avuse unul german, pomenit în socotelile sale.

    În ceea ce privește știrile despre viața generală în Muntenia, despre mijloacele de exploatare, toate aceste lucruri par a nu fi originale la Sestini, ci luate de la Raicevich, izvorul atîtor călători veniți în urmă.

    Sestini nu este însemnat numai prin această călătorie pe care a făcut-o de la Constantinopol prin București în Apus, ci și printr-o altă călătorie pe care a întreprins-o prin Muntenia, Ardeal, Ungaria la Viena. Înăuntru pomenește de multe lucruri foarte interesante și pînă acum nerelevate de nici unul din călătorii apuseni. Astfel, de cultura porumbului: cunoaște două feluri de mămăligi, mămăliga țerănească și cea boierească, cu unt și brînză. Vorbește de „dulap”, de șezătorile de la noi. Are cunoștințe de arheologie, descriind mormîntul lui Neagoe, în vechea episcopie de la Argeș, și dînd și inscripții. Cîtă deosebire între călătorii de odinioară, care, trecînd în fugă, cunoșteau superficial țara noastră, și un om care e în stare să viziteze bisericile, să se oprească în fața mormintelor, să se intereseze de inscripții, să le copie și să le publice destul de binișor!