Între orașe, Craiova este înfățișată ca înfloritoare, avînd un bîlci care ținea patru săptămîni, cu un han al companiei orientale, proprietatea egumenului de Hurez, mănăstirea lui Brâncoveanu, apoi cu un han al negustorilor, avînd și un foișor, și în sfîrșit un han de rînd, unde poate să vie oricine. Acest han fusese ars de turci și se întrebuința ca magazin militar. În Craiova, unde domnul venea din cînd în cînd cu prilejul bîlciurilor, erau și case domnești, ale căror urme nu se mai cunosc. Se pomenește în treacăt de Caracal, și se spune că aici fusese reședință domnească, desigur a lui Mihai Viteazul, ca și Rîmnicul-Vîlcii. Dar în rîndul întîi se recomandă ca viitoare capitală a Olteniei, ca aceea care trebuie să fie aleasă de preferință, Tîrgul-Jiului, în bune legături cu Ardealul, putînd fi apărat mai sigur, de către Carpați. Severinul pe vremea aceea nu era decît „Turnul”, care este descris pe scurt: orașul s-a întemeiat pe vremea Regulamentului organic, reședința județului fiind înainte la Cerneți. Pe lîngă aceasta ni se vorbește de Baia de Fier, de Baia de Aramă. E vorba chiar de Islaz unde, se spune, s-ar vedea baza unui pod de lemn care ar fi fost odinioară aici, și s-ar fi găsit multe monede.
Ceea ce cred că poate interesa iarăși este că mărcile oltene, așa cum le cunoaștem, nu existau înainte de ocupația austriacă; generalul Stainville este cel care le-a hotărît, și cred că și mărcile celorlalte județe s-au luat după cele impuse Olteniei de generalul austriac.
În afară de informațiuni geografice ofițerul are oarecare știință despre trecutul țerii. Vorbește de sarmați, de împăratul Traian, de Isaac Anghelul și de altele.
În ce privește limba noastră, se recunoaște că este de origine latină și că ar fi sămănînd mai mult cu latinește decît limbile romanice din Apus. Oltenia o apreciază foarte mult, ca una ce este un adevărat bulevard pentru Ardeal. Trebuie să fie ținută cu orice preț, și se cere să fie completată cu Loviștea argeșeană.
Țara-i pare anonimului foarte sănătoasă, aierul fiind veșnic în mișcare; de jur împrejur a fost ciumă, numai aici nu. Cîrmuirea numără un ban și vornici cari au fost prefăcuți în funcționari statornici pe vremea austriecilor.
Se ating și deosebitele clase sociale. Despre religia țerii se arată că sînt prea mulți preoți, uneori pentru un sat patru, iar pentru un tîrg și zece. Aceasta venea din faptul că, atunci cînd un țeran nu voia să plătească birul, mergea la Vidin ca să dea ceva vlădicăi grecesc, care-l făcea preot, și, din momentul ce era preot, nu mai plătea birul. Simpli țerani, unii nici nu cetiau bine, și nu înțelegeau slavonește.
Nu trebuie să uităm însă că pe vremea aceea în mănăstirile noastre se lucrau traducerile admirabile din grecește care fac cinste acestor lăcașuri.
Preoții plăteau episcopului o dată sau de două ori pe an trei-patru lei.
Vorbind de boieri, se arată că n-au mai multă cultură decît clerul; își cresc foarte rău copiii. Acești copii nu sînt dedați exercițiilor cavalerești cu care erau deprinși cei din aristocrația austriacă; creșterea ce o capătă este ca să facă dintr-înșii „gute czakoys”, adecă „buni ciocoi”.
Ciocoi, „ciocoinici”, precum am găsit într-o cronică a lui Matei al Mirelor, de prin anii 1620, înseamnă încasatori abuzivi de impozite. Și, ni spune călătorul austriac, părinții îi trimet ca să încaseze dijma oilor. Dealminteri, adaugă tot el, sînt inteligenți, de o inteligență nativă, pe care n-o îngrijesc. Iar, pe lîngă aceasta, sînt foarte șireți (verschmitzt).
În ce privește pe țerani, se afirmă ceva care merită într-adevăr să fie relevat: ofițerul, care venea din statul austriac, unde țeranul era șerb și n-avea voie să se mute de pe moșie, constată că la noi nu era șerbie. Numai pe vremea Regulamentului organic s-a venit cu teoria că țeranul fusese șerb, și și-au făcut proprietarii mare milă că-i mai iartă din datorie. Se zice aici cu privire la țerani: „țeranul nu e șerb, ci numai țiganii sînt îndatorați cu trupul lor și trebuie să servească nobililor”. Mai departe: „pentru că însă mulți din acei țerani nu sînt moșneni sau oameni așezați cari să aibă pămîntul lor, și trebuie să se facă plugari pe pămîntul boierului, de aceea de multe ori sînt tratați destul de aspru”. Erau supuși la un număr de zile de lucru, pe care fanarioții le-au fixat la douăsprezece, ceea ce era foarte favorabil, și la dijmă, care nu se lua niciodată – lucru foarte interesant – din livada sau grădina de legume pe care o sădise însuși țeranul, ci numai de pe cîmpul unde se cheltuise munca lui: se plătea dijma, și nu mai mult.
Comerțul se făcea cu Ardealul.
Mulți români sînt cizmari, croitori, curelari, tabaci, iar restul îl fac țiganii cari cunosc toate meșteșugurile, ca și muzica.
Cu privire la obiceiuri, se înseamnă că țeranul mănîncă mămăligă; boierii nu consumă pîne, ci azimă. În ceea ce privește îmbrăcămintea, portul lor samănă cu al polonilor, portul țeranilor este același, neschimbat pînă acum.
Se arată și cîte ceva în ce privește obiceiurile lor: de exemplu cînd moare o rudă, bărbații din familie umblă cu capul gol, așezînd, cînd plouă sau e frig, o bucată de pînză care atîrnă pe spate.
În producția țerii, se mai observă că, pe lîngă exportul de porci, se trimet pînă la 1 000 de saci de lînă în Ardeal.
Minele se arată neîngrijite, de frica turcilor, deși se citează aurul care se scurge pe Olt, adăugînd că trebuie să se caute locul de unde vine metalul, ceea ce nu poate lipsi. Se amintește că erau „băieși” pe Lotru, și că pe valea Lotrului se află o localitate „Rudăreasa”, care arată iarăși exploatarea de mine.
În ce privește sarea, 40 000 de florini se plătesc ca arendă pe an de acel care ia acest venit.
Despre locuințile țeranilor se aduc înainte lucruri pe care nu le putem admite, anume: casele sătenilor ar fi făcute din porunca nemțească. Adevărul este că în acel timp bordeiele covîrșeau ca număr locuințile de deasupra pămîntului. Și aceasta se explică foarte ușor prin faptul că oamenii, ascunzîndu-se în bordeie, scăpau mai ușor de stoarcerile turcilor și preferau, cu toate neajunsurile, sistemul locuinților subterane. Austriacul pretinde că „locuințile erau înainte supt pămînt, ceea ce se numește bordeie, dar că s-a poruncit să se facă apoi case deasupra pămîntului”.
Înainte de-a trece la alte izvoare ce privesc domnia lui Nicolae Mavrocordat, cîteva observații asupra epocei fanariote însăși în felul cum o judecăm acum și împotriva felului cum era judecată cu douăzeci de ani în urmă.
Nu este adevărat că în Muntenia după Ștefan Cantacuzino, care a fost prigonitorul și înlocuitorul la domnie al lui Constantin Brâncoveanu, pentru doi ani de zile, ca să isprăvească și el ucis de turci, sau că în Moldova, după trecerea lui Dimitrie Cantemir, s-ar fi petrecut ca o rupere de continuitate, ca o catastrofă în istoria noastră, că pînă atunci, adecă, a fost viață românească, cu caracter național, și deodată tot caracterul național a dispărut, toate elementele românești au fost înlăturate și au venit grecii, cum ar fi venit barbarii evului mediu, cari nici ei nu erau așa cum ni-i închipuiam, ca să substituie caracterul lor caracterului indigen. Profundă eroare! Noi am fost un popor care n-am știut cu ce să ne mîndrim, și erau lucruri cu care am fi putut să ne mîndrim și am crezut că ne putem mîndri cu lucruri care, privite bine, contribuie să ne umilească.
Căci ce fel de popor am fi fost noi dacă am fi suferit o astfel de invazie, dacă am fi lăsat în felul acesta să dispară tot tezaurul tradițiilor de autonomie politică, de guvernare prin noi înșine? Am fi fost vrednici atunci, nu numai de această copleșire, dar de orice altă tiranie. De fapt, n-a fost așa. Grecii erau amestecați de mult în viața noastră, încă din secolul al XVI-lea, iar în comerț încă din al XV-lea. Dintre doamnele lui Ștefan cel Mare, una a fost o rusoaică din Chiev, dar alta, Maria, era o greacă, din Mangup. Atîția domni fuseseră înainte de aceasta de sînge grecesc, atîția români au fost crescuți la Constantinopol, vorbind grecește mai bine ca românește; negustori greci invadaseră amîndouă țerile noastre. Toți aceștia nu veneau însă în calitate de stăpînitori, ci în calitatea oamenilor cari caută pămînt, bani și o societate creștină înaintată.
Din partea lor, domnii fanarioți aveau înrudiri cu dinastiile vechi și exista la ei un fel de sentiment al necesității de a se păstra legătura cu dinastiile de odinioară. Nicolae Mavrocordat, cînd a venit aici, s-a înfățișat ca succesor al lui Alexandru Iliaș, din care venea bunica lui. Cînd a pus să se adune cronicile noastre, – căci, om de înaltă cultură, el dorea laudă pentru sine, dar înțelegea să fie pus în legătură cu înfățișarea trecutului țerii peste care ajunsese a domni –, el a cerut lui Radu Popescu, care a făcut cronica oficială a domniei lui, să-l prezinte ca descendent al lui Alexandru cel Bun și cu aceasta chiar pornește cronica. În scrisorile lui grecești, el arată că, adesea, cetește în cronicile românești istoria țerii. Oamenii cari au stat lîngă dînsul vorbeau și scriau grecește, precum unii vorbeau și scriau și turcește, nu fiindcă greceasca era limba lor, ci fiindcă ea reprezintă pentru Orient ceea ce reprezintă pentru Occident limba latină în învățămîntul iezuit.
Se poate crede că boierii de țară s-ar fi lăsat înlăturați? Trebuie să nu-i cunoască cineva ca să afirme aceasta. Erau oameni foarte dîrji, cari apărau drepturile lor cu orice preț. Nicolae Mavrocordat, deprins cu regimul strict turcesc, într-o vreme cînd turcii erau particular de aspri ei înșii, a închis pe boieri, i-a condamnat la moarte, ceea ce nu se obișnuia de multă vreme în țerile noastre, dar tocmai aceasta arată că acei boieri nu se puteau manevra ușor. De aceea a băgat în beci la Iași pe boierii moldoveni, de aceea, în Muntenia, a trebuit să recurgă la execuții capitale, în 1716, față de amenințarea năvălirii imperialilor germani. Fiul lui, Constantin Mavrocordat, a refuzat să primească de la ispravnici rapoarte scrise în grecește. O școală de preoție în limba românească a fost introdusă în epoca aceasta fanariotă. Limba românească a înlocuit în biserică limba slavonă fără a fi concurată de limba grecească în această epocă a fanarioților: întîia oară cînd s-a cîntat liturghia în românește de la un capăt la altul a fost atunci, la începutul veacului al XVIII-lea, pe cînd pe vremea lui Brâncoveanu în românește era scris în cărțile bisericești numai ceea ce trebuia să facă preotul, iar ceea ce trebuia să spună era în slavonește: Evanghelia, Vechiul Testament erau în românește, dar serviciul divin se făcea în limba slavonă.
Pe vremea lui Nicolae Mavrocordat, care a domnit de două ori în Moldova și de două ori în Țara Românească, călătorii sînt puțini. Erau străini la curtea lui vodă, întrebuințați ca secretari, cum a fost Fonseca, un Nicolae Wolf, polon, firește Del Chiaro, dar călători cari să scrie despre cele văzute la noi sînt foarte puțini. Unul dintre dînșii, despre care vorbim acuma, era un sas din Brașov, Ștefan Bergler, om foarte erudit, care a fixat textul multor opere clasice, ba chiar al lui Aristofane, și stătea în legătură cu casele editoare din Lipsea. El a dat și o traducere în latinește a cărții Despre Datorii a lui Nicolae Mavrocordat (De Officiis, același titlu ca și al lui Cicerone). Lui vodă i-a plăcut foarte mult această ediție și a poftit pe Bergler să vie în țară. Aici l-a atras traiul bun, fiind și foarte bețiv. A stat pe lîngă domn o mulțime de vreme, trăind pînă aproape de 1730. Ba a fost și la Constantinopol, unde-l chemaseră pentru gimnaziul pe care-l susțineau domnii noștri cu banii lor, și se credea că ar fi murit acolo, dar, după altă mărturie, e foarte probabil că a murit la noi.
Dacă a putut fi atras la noi pentru vinul pe care i-l dădea domnul fanariot și leafa ce i-o servea, el este și mai strîns legat de români prin altceva: în adevăr, s-a născut la 1680, în Blumăna Brașovului, avînd drept tată pe un biet om de-acolo, pe care localnicii îl numesc „Der blesche Hans”, dar „Blesch“ înseamnă „valah”, român. Era deci de origine românească.
Din București Bergler a trimis o parte necunoscută din opera lui Eusebiu, care se afla în celebra bibliotecă a lui Mavrocordat. Tot din această încunjurime domnească s-au expediat lui Fabricius, pentru Bibliotheca graeca medii aevi, știri despre erudiți în Orient: despre medicul Dimitrie Procopie din Moscopole, – deci un român macedonean.
Un alt călător apusean, care, ajungînd aici, a scris multe lucruri contra lui Mavrocordat, este un grec: Schendus, făcut nobil în Apus, unde a luat titlul de Vanderbech. Tip foarte interesant, el a intrat întîi în serviciul lui Stainville, generalul austriac comandant în Ardeal.
Fiind la Craiova, Nicolae Mavrocordat l-a chemat împotriva ciumii, dar și pentru că el însuși se simția bolnav, iar copiii lui – pretinde medicul – sufereau de anume neajunsuri (unul era epileptic, altul bolnav tot de nervi). A venit la București, dar s-a întors peste cîtva timp în Ardeal. Murind Stainville, a fost chemat din nou în țară. Din Viena, pe un vas, a revenit la București, împreună, spune el, cu un farmacist și alți ajutători. Aici a dus-o bine -o bucată de vreme, pe urmă a fost amestecat într-o afacere suspectă. În Apus a tipărit o carte despre cele mai bune leacuri la tot felul de boale și, în același timp, o descripție a minelor de aur și alte metale de la noi: minele de la Tismana, cele de la Polovraci, de la Baia de Aramă. În prefața de la cealaltă carte el se războiește cu domnul, punîndu-i în sarcină cele mai oribile lucruri care se pot spune despre un om, pe cînd laudă pe Dimitrie Cantemir, omul cel foarte învățat. A străbătut apoi Italia și alte țeri, murind cum mor aventurierii. Bogat la un moment dat, el avea 60 000 de galbeni, sumă imensă pentru timpurile acelea.
Pe Nicolae Mavrocordat am spus că-l acopere de toate calomniile: e de neam foarte prost, rudele lui vînd cărbuni și oi în Orient; doamna nici n-a fost nevasta lui, ci a unui morar; copiii pe cari i-a avut cu dînsa sînt deci bastarzi; și-a cumpărat tronul; urăște pe rudele lui, și i-a arătat un fel de otravă pe care punînd-o în cafea ar fi scăpat de surori și nepoți, cari erau la Constantinopol; n-a făcut tot timpul decît să prade pe supușii lui. Ignorînd biblioteca pe care a adunat-o, spune că nici nu știe ce se cuprinde în cărțile lui, că toate lucrările cu care se laudă le-au făcut alții. Domnul ar fi vrut să fure munca lui Dimitrie Cantemir, Istoria turcească și o carte despre „Dacia”, care este tocmai Descrierea Moldovei. Cînd l-a chemat pe Schendus să lecuiască ciuma, era plin tot palatul de femei etc.
VI. Opera lui del Chiaro
Înainte de a vorbi despre cel mai important dintre izvoarele de călătorie de ia sfîrșitul secolului al XVII-lea, Del Chiaro, cîteva cuvinte despre generalul Marsili, și el călător în părțile noastre.
A fost unul dintre cei mai străluciți scriitori militari din acea vreme, autorul unei mari opere de geografie, Danubius Pannonico-mysicus. De loc din Bologna, unde i se păstrează hîrtiile, în mare parte inedite, cum inedite sînt:și ale altui general austriac care pe la 1688 a fost la noi, Veterani, el luase serviciu în armata împăratului german, pe care însă n-a comandat-o în părțile noastre, pentru care strînsese o bogată informație.
Din scrisorile primite el apare pe la noi încă din 1690: o scrisoare din 1691, februar, e în legătură cu acel drum.
Pe vremea aceea în Muntenia stăpinea de trei ani Constantin Brâncoveanu, și războiul continua între turci și austrieci, ajutați de poloni: se propunea să se deie Poloniei partea muntoasă a Moldovei pînă la Bistrița.
Am spus că Ioan Sobieski a ocupat o bucată de vreme Bucovina și regiunea mănăstirilor moldovenești; Marsili semnalează, în ce privește regiunea de la răsărit, că era cu totul pustiită de pe urma războiului.
În septembre 1691, apoi, însărcinat cu o misiune secretă, e primit de domn într-o audiență care ține nu mai puțin de șase ceasuri. Se știe că Șerban Cantacuzino fusese gata să închine țara austriecilor, dar cerea anumite condiții de feude în Ardeal și Banat, ca și respectul tuturor libertăților țerii, ceea ce a împiedecat mai ales negociațiile să ducă la bun sfîrșit. Este deci explicabil că imperialii, dupa suirea pe tron a lui Brâncoveanu, Încercau să înnoiască tratativele urmate pe vremea înaintașului său mai ambițios, mai întreprinzător și mai romantic, pe cînd noul domn era un om de o strictă realitate, care s-a ferit totdeauna să se hotărască într-un sens sau altul, și a făcut foarte bine, căci a păstrat, în mijlocul luptelor dintre austrieci, ruși și turci, integritatea țerii, deși în paguba persoanei sale și a copiilor săi, executați la Constantinopol ca trădători față de Poartă.
Revenind la audiența lui Marsili în 1691, vodă l-a oprit la masă și în cursul ospățului s-au ridicat toasturi, și pentru împăratul, însă „sotto voce”, încetinel: dealtfel Del Chiaro ni va spune că se obișnuia a se face confuzie între un împărat și celait, între sultanul considerat ca împărat și împăratul creștin.
Se mai vorbește în același timp de alte lucruri în legătură cu Brâncoveanu, de acel Emeric Tököly pe care turcii îl așezară ca prinț în Ardeal, voind să facă din el un rege al Ungariei împotriva austriecilor. Ba Constantin Vodă a mers și el cu armata turcească în Ardeal de l-a așezat în scaunul de domnie: în biserica săsească din Cristian el a stat în strană, asistînd la ceremonia care s-a făcut pentru așezarea „Craiului”. Apoi Tököly a venit pe la noi cu soldații lui unguri, foarte nedisciplinați, „curuții”, cari cîtăva vreme au prădat unde au putut numai, pînă ce Brâncoveanu a izbutit să-i facă să plece din țară.
