În drum un tînăr face discursuri în care călătorul e lovit de necontenita repetare a cuvîntului de „român”, întovărășit totdeauna de nesfirșite aplauze.

    I-a fost dat argentinului să cunoască pe cetățeanul nostru, care pe atunci era burghez și naționalist.

    Dealtfel părerea omului nostru e că sîntem „rasa cea mai eteroclită din lume” în formația căreia intră „pelasgi (sic), daci, greci, romani, israeliți, bulgari și în special slavi”. Limba, obiceiurile nu-i dovedesc latinitatea noastră: între ruși, cu teoriile lor slave, și ai noștri, latini fără îndoială, înțelepciunea lui crede că trebuie să ție drumul de mijloc, care însă are neajunsuri că de obicei nu e pavat.

    Deosebind „colorile” Bucureștilor, călătorul ajunge răpede la concluzia că, deși „unul din orașele cele mai amuzante din Orientul Europei, nu oferă nimic vrednic de o mențiune specială”. Între edificiile „fără nimic particular”, el pune, neuitînd, în paranteze, „coloarea”, care s-a impus atenției lui, Mitropolia, biserica Radu Vodă, Curtea Veche, apoi Palatul Regal, cel de la Cotroceni, Universitatea și Teatrul Național. Dîmbovița, mai puțin scîrboasă ca astăzi, îi dă prilejul să citeze cunoscutele versuri despre dînsa, total inaplicabile azi, cînd o picătură din apa ei ar trimite pe un uriaș în altă lume, și el descopere că ele au un sunet spaniol.

    La Șosea, vede, firește, și atunci „muchas mujeres hermosas”, „multe femei frumoase”, dar descopere repede că tenul de „cambalinas”, de „păpuși”, e datorit unei migăloase operații tehnice cu alb și roșu.

    Mai favorabil e populației evreiești din capitală. Foarte veche, ea a adus o influență a limbii spaniole, așa de mare că ar vorbi-o și „pretinsa rasă românească”. Această influență a… evreilor spanioli s-ar vedea și într-o veche operă literară, „Cuvîntările arhiepiscopului Ghenadie publicate în idioma națională la sfîrșitul veacului al XV-lea”.

    Scrierile reginei Elisabeta, răspîndite, scrie el, în toată lumea și din cauza coroanei ce poartă poeta, îl îndeamnă să vorbească mai pe larg de dînsa. Massioti pare a fi un critic literar de profesie, căci iată în ce chip cată să fixeze valoarea acestor scrieri: „Carmen Sylva nu e o George Sand, încă mai puțin o Madame de Staël, nici o Ouida, nici o Pardo Bazan; și, cu toate că modestia ei literară ar putea s-o așeze alături de Maria del Pilar Sinués” – cine o mai fi și aceea… –, „se deosebește cu totul de dînsa prin energia deseori vehementă a cugetărilor ei, precum și printr-o oarecare asprime psihologică, proprie persoanelor care au suferit mari nedreptăți”.

    Intră și în observații de amănunte, arătînd că bucata cutare, tratată cu artă, ar fi putut da, în loc de „un zîmbet melancolic”, „lacrămi de simpatie dureroase”. Amănuntele predomină, în locul acelei „seninătăți în stare să disece pasiunile cu mînă de anatomist și să le prezinte prin laturea cea mai artistică”. Bogăția acestora, cugetările asupra vieții sînt relevate, menționîndu-se în românește titlurile a trei schițe. Popularitatea reginei i se pare dovedită prin frescele de la Trei Ierarhi, autorul neștiind care sînt drepturile ctitorilor.

    Cu atîtea impresii de la noi, oaspetele de departe trece în Bulgaria, cu un atenian care-i ține de urît în noile și mult mai grelele peripeții. În drum i se povestesc toate luptele din jurul Plevnei. Bulgarii, și mai puțin fericiți decît noi, trebuie să se mulțămească cu atîta.

    În altă parte a lucrării se dau știri geografice și artistice așa și așa, calificîndu-se totalul naturii noastre de „pitoresc și încîntător”. La amintirile proprii adauge femeile, lindas mujeres, strașnic văpsite, de la grădinile de vară, Rașca și Stavri. Își amintește de Academie, de grădina Bibescu, de Domnița Bălașa și de Stavropoleos.

    „În rezumat, Bucureștii sînt un oraș în care e puțin de văzut, dar care oferă un stadiu interesant de trecere de la civilizația apuseană la cea răsăriteană a Europei, în același timp cu un centru de diversiuni care seduc în acele regiuni.

    Cel mult călătorul va întîlni mai mult confort în capitala României decît în țerile care o încunjură, mai ales spre sud.”

    Atît crede el că ni-ar putea ajunge.

    Călătorul olandez Kuyper a străbătut, într-o călătorie în jurul lumii, și țerile noastre.

    După ce a văzut fortificațiile, J. Lahovary, atunci ministru de domenii, duce la țară pe vizitatorul olandez de supt regele Carol. A cercetat și sate moldovenești. Țeranii i se par puternici, sobri, „trăind în propriul lor cerc restrîns”. Privirea lui e simplă; străinul e primit bine; dacă se recunoaște gustul artistic al săteanului, i se produce o vădită bucurie. Sărăcia căsuțelor e înviorată de bielșugul lucrurilor țesute. Se descrie stilul acestor locuințe. Se relevează „icoana pe păreți și florile în fereastră”, care însuflețesc și încălzesc sălașul plugarului. „Nu poți călca un astfel de prag fără respect pentru energia unei femei ca aceasta, care lucrează greu la cîmp, e o mamă plină de îngrijire pentru copiii ei, țese mai mult ea singură îmbrăcămintea alor săi și mai află și vreme și gust pentru ca să facă a înflori o asemenea industrie casnică și pentru folosul gospodăriei sale.” Moravurile sînt în general curate (copiii naturali la orașe în 1902 18%, la sate abia 7%; în 1893 5%). Satele merg la biserică, de obicei mizeră și cu o preoțime înapoiată.

    Se condamnă aspru marea proprietate care arendează. Nu se uită arendașii evrei, cu Mochi Fișer în frunte, stăpîn pe un „regat de arendă”. Dependența strictă a țeranilor de acest sistem e energic scoasă la lumină.

    I se pare călătorului că din motive sociale producția la pogon a scăzut, ajungînd de la 30 hectolitri pe pogon la 15. Camătă, mai ales cea evreiască, înlănțuiește pe muncitorul agricol. În Moldova numai se face plata în bani, dar și acolo doar o dată pe an, pentru a nu slăbi lanțul. O „jacquerie (o răscoală agrară) amenință”, spune profetic dr. Kuyper, care adaugă: „cu cît mai răpede izbutește guvernul să ducă problema la o soluție, cu atît mai bine va putea asigura viitorul țerii”. Și totuși, cu o populație agricolă de 86%, 5 milioane de hectare sînt în lucru și grînele reprezintă 77% din export. Restul e „surogat”, exportul de vite fiind paralizat. De aceea trebuie o deosebită înțelepciune în acest domeniu, țiindu-se samă și de anii răi: „în o sută de ani s-au socotit trei foarte secetoși, 58 secetoși, numai 15 cu bielșug mare de ploaie și nu mai mult ca 24 normali”.

    O îndreptare o merită țeranul prin trecutul său și prin simțul său de frumuseță. „Îmbrăcămintea vădește un ideal de înalt simț și gust.”

    Se pomenește de socialismul la țară și prin învățători, dar țeranii nu prea manifestă aplecare spre politică. Se votează prost și mai ales pentru guvern. „Nu politica, ci starea socială e pentru moment problema, dar poate fi și politica.”

    Mergînd spre Ungheni, călătorul vede Iașii. I se pare că aici e mai mult „tip național” decît la București… Îi place Copoul, caracterul solemn pe care-l dau cele 40 de biserici. Decăderea, părăsirea orașului de clasa superioară le atribuie surplusului de populație evreiască. Cîteva cuvinte și despre Argeș.

    Urmează știri despre domnia lui Carol I și despre ajutătorii operei regelui. Se laudă „voința de fier” și „simțul de datorie”, „seriozitatea practică”, „liniștea” în haos care disting pe suveran. Încă o dată se notează amestecul în acest suflet al elementelor germanice cu cele latine. E un „saevis tranquillus in undis”, „calm în mijlocul valurilor turbate”. O expunere a trecutului se pare necesară scriitorului pentru a pune în lumină distinsa figură regală. Se găsește o asămănare între întîiul parlament al noii domnii și Duma rusească. Democrația abstractă, de imitație pariziană, e aspru criticată. „Studenții cari duceau și mai departe aceste teorii exagerate se așezau, ca acum în Rusia, în aceste agitații politice, necontenit în frunte.” Autorul știe și ce însemnau în tulburări cetățenii din suburbii.

    În opera regelui se relevă mai întîi crearea unei armate a cării compunere se înfățișează în amănunte. I se pare olandezului că această forță de apărare costă „fabulos” de ieftin. Se putea scrie atunci: „armata nu se amestecă în politică”.

    Școala rurală e prezintată apoi. Ea nu e încă mulțămitoare, 80% sînt analfabeți. Jumătate din copii rămîn afară din școală. Totuși, la 4 796 de școli ale Olandei, avem 4 346; proporția în numărul învățătorilor e însă cu totul alta: Olanda 26114, România 6 671; și mai deosebită a școlarilor, Olanda: 829 587, România 380 000. La noi 3 000 de școli au un singur învățător, 552 doi, și 170 mai mulți. Bugetul e de 20 de milioane.

    Privirea asupra culturii superioare e evident defectuoasă; nu se insită asupra ei. Se socot 29 000 de elevi la 2 400 de profesori ai școlilor secundare; la universități 5 000 de studenți la 130 de profesori.

    Un paragraf e închinat finanțelor, cu o privire la trecut. Se vorbește și despre căile de comunicație. În 1902 România ajunge la export suma de 375 de milioane de franci. Olanda are o cifră de import din România care, de la 59 de milioane de tone în 1899, scade la 12 milioane în 1903, dar în preț 3½ milioane de franci. În 1902 industria mică ocupă 100 000 de persoane, cea mare 40 000, puterea era de 46 033 de cai, capitalul de 250 de milioane de franci; 120 de milioane de materie primă era prelucrată în 230 de milioane de fabricate. Se dau știri despre creșterea vitelor, despre păduri, barbar prădate, despre metale și cărbuni, despre sare și petrol (export în 1903 la 81 de milioane din producția totală de 324, care ajunge la 68½ în 1903, exportul ridicîndu-se la 212 milioane).

    „Păcat numai că România n-are însăși capital să exploateze bogatele ei puțuri de petrol!”

    Zahărul, tutunul sînt prezintate la sfîrșit. Nu se uită băuturile spirtoase: 6 769 de cîrciumi la orașe, 13 368 la țară.

    Bugetul e tratat la o parte pe capitole. Urmează mecanismul constituțional. Parlamentarismul e de suprafață.

    Regele cedează curentelor populare din stradă. Alegerile se falsifică. Situația religioasă e arătată în cifre. Serviciul în oraș i se pare foarte impresionant. Dar lumea vine puțină la biserică.

    La partide se constată că puterea boierilor a fost distrusă. Liberalii au de o bucată de vreme o aripă înaintată (foști socialiști). La junimiști dr. Kuyper vorbește de „genialul” Carp. Se face statistica pe profesiune parlamentarilor: în cameră 76 advocați, 27 literați, 7 medici, 9 ingineri, 6 foști militari, 58 proprietari și negustori; la senat: 27 advocați, 19 profesori, 15 medici, 3 ingineri, 7 foști militari, 39 proprietari.

    Datat l-iu ianuar 1907, capitolul se mîntuie cu călduroase urări făcute țerii unde a găsit „o curte nie internațională care l-a copleșit”.

    Ca o carte de călătorii poate fi privită frumoasa Țara mea (My country; și în franțuzește; partea a doua întîi românește, apoi englezește), a reginei Maria: viziuni de sate, de mănăstiri, de castele și orașe, dar mai ales de drumuri, cu toată poezia vagabondagiului. Volumul, din 1922, al d-lui Marcel Gillard (La Roumanie Nouvelle) e un model de observație nepreocupată. Note ale d-lui de Maneville, fost ministru al Franciei în România, publicate de revista Paris-Bucarest, au dat însemnări prețioase, pline de înțelegere pentru țeranii hațegani cu grai ca de provențali și față ca de războinici ai lui Vercingetorix ori ca de chouani bretoni din vremea Revoluției franceze, sau pentru sprintenele femei desculțe ale Olteniei cu „umblet de zeițe”, țiind grațios pe creștet, ca portughezele de la Coimbra, coșurile pline: i se pare a vedea fete din Bordeaux ori, mai bine, din Arles. Sentimentele de ură ale unora din stăpînii răsturnați ai Ardealului sînt notate în margine.

    Ar fi prea lung să analizăm aici cartea despre noi a polonului Dunin-Borkowski, care dă mai mult memorii din vremea lui Cuza. Ar fi de cercetat, în sfîrșit, cartea lui Alexandru Urmösy, în căutarea ungurilor de dincoace, carte apărută, la Cluj, în 1884. La Cîmpina el află o colonie de o sută cinzeci de meșteri zidari și lăcătuși cari-i cer rugăciuni scrise; nu cutează a le cînta, ca să nu rîdă românii. La Craiova crede că află doi husari la poarta unor boieri, cari deci trebuie să fie unguri. La București e o biserică luterană, una catolică și una calvină.

IV. Călători mai noi prin Ardeal

    Pe cînd oameni ca Vaillant și Colson, ori ca germanul de Kotzebue, care dă însă „schițe” literare și „tablouri” (Aus der Moldau, Lipsca, 1860), petreceau cîtva timp din viața lor în Principate, lămurindu-se asupra rosturilor și aspirațiilor poporului românesc de acolo, ca și asupra condițiilor materiale de viață, puțini apuseni mai trec prin Ardeal, pînă la turiști din ultimele timpuri, pentru a culege, între altele știri, și cîte ceva despre românii din părțile acelea.

    Între călătorii prin Ardeal trebuie să se așeze acum și acel doctor Dominic Atanasie (sic) Guillaume care a cercetat țara prin 1812–26 și ale cărui însemnări, de literatură, cam lățoasă, le-a tradus d. G. Bogdan-Duică în Transilvania pe 1928 (n-l 6).

    Îl interesează pe acest martir al Revoluției franceze, venit pentru administrarea de păduri menite a-l face, cum zice însuși, cel mai bun cunoscător al poporului, și pentru lucrări hidraulice, preotul neunit românesc, un țeran ca toți ceilalți, în port și îndeletnicire, țeranul de o nesfîrșită evlavie simplă, de o adîncă înțelepciune patriarcală pe care, în ciuda înștiințărilor de la Viena despre „hoții de valahi”, l-a căutat pînă și în cărbunăriile muntelui, ascultînd povestea pedepsei lui Dumnezeu pentru cei ce-i recunosc binefacerile. „Senin, vesel și rîzător, vorbăreț, harnic pentru sine, glumeț, cheltuitor, dușman al ordinii impuse, ca la oaste, dar închinător al poruncilor împăratului”, s-a înfățișat românul și ca pădurar neplătit de opt luni și ca țeran fără lucru din părțile Hațegului, bun de muncă, dacă nu și oricînd bun de cuvînt.

    Ducele de Ragusa, Marmont, a străbătut teritoriile românești de supt coroana Sf. Ștefan la 1834, mergînd spre Rusia de sud. În cale se oprește în castelele nobililor unguri, ca Ludovic Károlyi, interesîndu-se la herghelii, la cirezi și la agricultură. La Timișoara vede cele zece bastioane ale cetății; la Caransebeș prețuiește pe grăniceri, descriindu-li, cu competență, pe larg, organizarea. Țiganii aurari îi ies mai departe în drum. Orșova e numai „un tîrg foarte păcătos, dar menit să se dezvolte” din cauza negoțului cu Turcia. La Mehadia vin boieri luxoși din principatul vecin.

    În Ardeal se dau note asupra ruinelor Sarmisagetuzei; de la Hațeg, vizitatorul trece la Deva, la castelul din Inidoara al Huniazilor. La Sibiiu e primit de arhiducele guvernator. La Alba Iulia avem descrierea cetății. Se cercetează și minele de la Zlatna. Apoi ducele se urcă pînă la Turda, de unde trece la Cluj, unde e primit de guvernatorul civil Iosika. Dejul, Bistrița sînt cercetate pe urmă, prin locuri sărace.

    Statistica ce i se dă înseamnă 250 000 de unguri, un milion de români, 5–600 000 de germani, 150 000 de secui și 120 000 de armeni .

    În Bucovina,unde se trece pe la Iacobeni, capitala (cu 8 000 de locuitori) e descrisă ca fără interes. De aici se deschide, printr-o lature de Basarabie (pe la Lipcani și Călărași, Chișinău și Bender), drumul spre Rusia.

    Un mare prieten al rasei dominante, A. de Gerando, se ocupă numai de Ardeal în scrierea sa, La Transylvanie et ses habitants (a 2-a ediție, Paris, 1850).

    Se dă întîi o descriere geografică și o expunere istorică pe larg. Românii îl interesează prin veșmîntul lor pitoresc. La Cluj, unde a fost martur al ședințelor de la 1841 ale Dietei, el frecventează pe țigani, dar nu caută pe ai noștri. La Blaj nu află altă lume decît cea românească: a fost în palatul vlădicilor, a trecut prin sala decorată cu portretele celor de mai nainte și a aflat în conferență pe episcopul Leményi cu episcopul Șaguna. Iosif Papp, de care e sigur că vorbește „franțuzește, italienește, nemțește, latinește, ungurește, românește și turcește”, îl interesează. Limba noastră-i pare armonioasă ca venețiana, școlarii inteligenți, profesorii niște adevărați benedictini, cînd n-au „vivacitatea cu totul meridională”. Dar studiul limbii ungurești i se pare acestui aliat al maghiarilor „calea emancipației”. Dealtfel românii sînt și nobili: chiorenii au o sută la un ungur, în Inidora și Zarand ei reprezintă singuri clasa de sus. Deci e contra planului de „republică federativă română”, cu Principatele ca sîmbure, Basarabia și Ardealul ca adause, pe care-l crede propus de englezul Urquhart, condamnat de el pentru „excentricitățile lui sentimentale”. O asemenea formație politică n-ar putea să se menție. Mai bine toți românii ar trece la Austria compensată astfel pentru pierderile-i din Apus.

    Pe acești români, simpatici pentru rasa lor, îi află el ca păstori, sau la horă, chiar la muncă, – icoană a vechilor daci. Cutare e bogat prin lucrul minelor, și soția lui poartă cizme roșu, iar casa are tablouri italiene pe lîngă icoane neîndemînatec zugrăvite. Vechimea lor o admite fără rezerve, datinele lor le notează cu interes, în danțurile lor vede obișnuința romană (ca pentru Hățegana). Bisericile „pitoresce”, mai mult de lemn acoperit cu mușchi, îl atrag. Cea din Bucium „a fost împodobită cu mîna popei; el sculptează lemnăria, sfeșnicele, policandrele, pe care le acopere apoi cu colori, cu argint și aur”. La Mociu sînt zugrăveli remarcabile tot de „artiști țerani”. Se observă și picturile de la Dănsuș, iconostasul de la Brașov, picturile din Șchei. Toate „dovedesc la nație un oarecare gust pentru artă”. Italia se simte la acești fii părăsiți ai ei. Cîntecul popular, așa de spontaneu, spuind adesea durerea lungă a serbiei, e altă probă. Hărnicia femeii, de tip italian de cele mai multe ori, purtînd ulcioare „de formă etruscă”, pune la loc ce pierde lenea bărbatului. Se arată și obiceiurile la nuntă, la șezători. Ospitalitatea românilor nu e uitată și se amintesc vasele cu apă puse pentru drumeți la intrarea satelor și, noaptea, la porți, uneori și cu pîne de pomană. La moartea unui nobil român s-a dat masa la trei sute de rude și la o mie de țerani, și la trecerea convoiului cu douăzeci și cinci de preoți sunau clopotele din douăsprezece biserici.

    Între cei mai atenți cercetători ai vechiului Ardeal trebuie așezat englezul John Paget.

    Călătoria începe de la Viena în iunie 1835, de la Pesta se face pe Dunăre, cu vaporul austriac Zriny, Széchenyi însuși, creatorul acestei navigații cu aburi, fiind pe vas pînă la Orșova. Se semnalează punctele mai importante ale traiectului și se prezintă organizația grănicerilor. Englezul cercetează Ada-Calè, plină de cîni, unde e primit de pașă, care-l silește a pune în gură pipa lui; e un om cu curiozități tehnice, care se interesează de lucrul la Porțile de Fier și de înaintarea podului cu lanț din Pesta. Se descriu băile de la Mehadia. Note arheologice despre alt pod, acela glorios, al lui Traian.

    Plecînd pe valea Cernei, „admiră” – este cuvîntul – portul femeilor românce, dacic.

    Cu alt prilej, pe un drum venind de la Seghedin, se descrie pe larg tot Banatul, dar interesul se îndreaptă mai ales asupra operelor tehnice ale administrației împărătești. Pe valea Hațegului, în care se ajunge de la Mehadia. La Caransebeș multe femei frumoase opresc ochii observatorului. Dar îi pasă mai mult de minele de la Reșița. La Hațeg un țeran de-al nostru îl duce la „domnul” său ungur din Grădiște, care „trăiește ca unul din cei mai proști fermieri englezi”: vorbește și românește. Dar firește, lucru de căpetenie aici e Sarmisagetuza. Și, cu acest prilej, se judecă originea românilor – daci de pe coloană – și a limbii lor, cu elemente slave luate și de pe vremea dacilor, cum, adauge călătorul, și multe nume de localități; dar haide vine de la turcii poruncitori. Nu lipsește interesanta bisericuță din Dănsuș, unde se culeg inscripții latine. Gît privește frescele românești, ele-i amintesc gluma lui Chaucer și Rabelais, drăceasca vervă a lui Breughel, vechile desemne din cărțile liturgice engleze. Se înfățișează tipul casei de sat. Ce femei harnice, veșnic la lucru! Li se descrie și portul; cu șorțul așa de „scoțian”. Se judecă învinuirile de spirit răzbunător și de lașitate, de superstiție, de lene, de beție, aduse acestui popor al tuturor răbdărilor, dar Paget a aflat despre contesa care mergea la biserică pe noroi peste spinările valahilor îngenunchiați. Pe vremea holerei țeranii lucrează de la sine pămîntul unui „domn” bun cu ei… Și sînt deștepți poftiți la școala maghiară, copiii nu vin, iar părinții spun că nu vor ca odraslele lor să fie mai cuminți decît dînșii –, respectuoși de părinți, miloși cu bătrînii și bolnavii, legați de vatra lor, datina veche, pricepuți la lucru de lemn, la arta populară, la orice (doar două fete conduc o moară), iubitori de cîntec și danț.. Cum și popa-țeran apare, e un prilej de a înfățișa legea românească în Ardeal; i se pare englezului că privirile sacerdotale cată prea mult de partea unde sînt fetele frumoase. I se mai pare că tot acest cler se gîndește la țarul ortodox; cutare calendar din București, larg răspîndit în Ardeal, ar fi chemat chiar nația la revoltă.

    Se fac considerații și asupra populației românești: 850 000 după socoteala oficialilor, dar schismatismul unit singur dă 551 998 credincioși pentru biserica din Blaj.