În vol. III din Viaggi di Ali-bey el-Abbassi în Africa ed în Asia dall’anno 1803 a tutto il 1807, tradotti dal dottore Stefano Ticozzi (IV, Milano, 1817) se descrie întîi Fanarul, se vorbește de casa lui Mihai Șuțu, numit atunci domn muntean, care nu se deosebea de celelalte, modeste și, de nevoie, în colori discrete.
La 7 decembre 1807 ni se spune că Ali-bei a plecat spre București, cu un tatar. Se dă numai un rezumat al itinerariului, dar el cuprinde și știri intere- sante. Ali trece la Rusciuc și găsește la Giurgiu „un mic castel apărat de o vastă fortăreață, atunci ocupată de un corp de trupe”. După zece oare cercetași ruși îl duc la armata imperială, unde primirea fu foarte bună. Un general îi dă voie să intre în București, noaptea; aici grija i-o poartă consulul Bahmetiev, altfel necunoscut, și binecunoscutul Chirico, consul general. Cu acest prilej se laudă încă un general rus, dar și mitropolitul Dosoftei, cei doi caimacami ai lui Constantin Vodă Ipsilanti și „ceilalți boieri ai Țerii Românești”, doisprezece fiind în sfat lîngă caimacami. Se dau cîteva cifre: un milion și jumătate de locuitori, patru milioane de piaștri veniturile. Nu poate fi indiferent să vedem cum un egiptean poate să judece Bucureștii: „Bucureștii e un oraș mare cu o înfățișare rurală (campestre) oaste grațioasă: străzile-i sînt largi, drepte și podite cu lemn; casele joase cu porți mari pentru intrarea trăsurilor, care trag la scări. Se crede că are 60–70 000 de locuitori. Sînt treizeci și trei de biserici și paraclise grecești, și mitropolia, pe o înălțime, e mică dar frumoasă. Erau acolo, pe lîngă mitropolit, cîțiva alți preoți”.
VIII. Călătorii francezi din epoca Regulamentului Organic
Saint-Marc Girardin, profesor de literatură franceză la Paris, cel dintîi dintre călătorii francezi din această nouă epocă – lăsînd la o parte deocamdată pe Bellanger, din același an, a cărui descriere a fost refăcută, complectată și prefăcută pe alocuri –, întră în principatul muntean prin părțile Banatului. Vede băile de la Mehadia, romantica vale a Cernei, care-i pare asemenea cu împrejurimile Chartreusei din Grenoble, petrece o noapte în aceste locuri de o liniștită măreție, și i se pare a regăsi „ceva dintr-o noapte la Neapole», cercetează ruinele podului lui Traian, pentru ca apoi un surugiu, asemenea la tip și îmbrăcăminte cu dacii de pe Columna lui Traian, să-l ducă pe la Severin în al cărui nume recunoaște cultul panonian al sfintului cu acest nume, de pe vremea invaziei rugilor, în secolul al IV-lea –, la București. Aici ca și mai tîrziu, în Iași, constată și el podurile de lemn pe lîngă începutul de pavaj, trăsurile boierești care se scutură pe dînsele – fiecare membru al aristocrației ținînd să aibă cîte două-trei –, casele mici lîngă cele cîteva de înfățișare mai nouă, îmbulzeala slugilor în locuințele bogaților.
Dorința călătorului francez era însă de a cunoaște bogățiile țerii și folosul pe care apusenii l-ar putea trage din ele. Pentru aceea se îndreaptă, cu escortă de dorobanți, peste șesul muntean, în care ce n-ar tace cultivatorii francezi din Beauce și Brie! spre Brăila, port franc, unde era ispravnic un Slătineanu. Aici se înfiripase, pe ruinele cetății turcești, un oraș de 6 000 de oameni, ale cărui case, pe locuri de trei categorii, nu erau decît în mică parte isprăvite (într-un an se fac abia optsprezece), dar care cuprindea un chei, o carantină, o magazie de lemn – și se lucra la una de piatră – pentru grîu. La Galați, orașul vechi turcesc, Bădălanul, cu ulițile mici și strîmbe, cu podurile stricate, cu noroi și praf, cu casele de lemn și hanurile rele, displace: e „un tîrg făcut ca un bivuac”; dar pe deal începe noua așezare, pe care o vedem astăzi și căreia i se prezice concurența cu Odesa și o dezvoltare ca la Havre, în timpul cînd, poate cu un canal de la Rotterdam aici, la Galați, dacă nu cu scurtarea drumului la Marea Neagră, prin canalul Cernavoda-Constanța. Principatele vor fi, în calea spre Orient, niște „popasuri (auberges) ale civilizației”. Moldova, care se reface și ea în această „convalescență generală”, ar putea trimete și boi, al căror număr, […] e în creștere.
În ce privește pe locuitori, neexistînd, se pare, domn, călătorul a vizitat numai, cu Ahmed-Pașa, ambasador turcesc la Petersburg, pe fostul stăpînitor Grigore Ghica, care servește cu pipa întîi pe demnitarul străin. A frecventat, dealtfel, și alte cercuri. I s-a părut că e multă stricăciune în boierimea veche, care a luat cîte ceva rău de la fiecare din străinii cu cari a întrat în atingere: divorțul de la poloni, desfrîul de la ruși, pizmuirea și vanitatea de la fanarioți și lenea de la turci. Și femeile, superioare bărbaților, pierd vremea cu vizite și cetirea fără simț critic a romanelor. De la turci e și luxul acestor oameni cheltuitori și insolvabili. De la un timp însă arendășia se împuținează și renta pămîntului crește.
Saint-Marc Girardin recunoaște la acest neam caracterul latin: „dacă se consultă numai originile, Muntenia și Moldova sînt o parte din marea familie a Europei latine”. De aceea și răpedea adoptare a occidentalismului în forma franceză: lașul și Bucureștii, spune el, „sînt două mari orașe în care limba franceză e vorbită ca la Bruxelles și îndrăznesc să spun: mai bine decît la Bruxelles”. În conversații „nici cel mai mic cuvînt, și aș zice aproape nici cel mai mic sunet nu arată pe străin”. „E imposibil, în adevăr, să aibă cineva mai mult exteriorul (les dehors) și formele societății noastre franceze și de a-i avea chiar principiile și spiritul.“ Învățămîntul muntean e bazat pe limba franceză, Moldova are un teatru francez. Femeile cetesc literatura franceză și „își închipuie că viața trebuie să se întrebuințeze în a vorbi dragoste, pentru că așa e viața romanelor”. Dar nu-i scapă că e o modă și un lux. „Dacă societatea munteană și moldovenească ar fi de o sută de ani o societate egală și stabilită (de plain pied) ca societatea noastră franceză, vă asigur că nimeni n-ar vorbi franțuzește, nimeni nemaiavînd nici cu ce face întîiele cheltuieli ale acestui fel de educație.”
Preocupația de căpetenie a călătorului e însă a cunoaște ideile politice ale boierilor, cu cari a convorbit adesea. I-a văzut indignați de suferințele îndurate din partea rușilor în ultimul război, cînd și boierii ar fi fost înhămați la carele de transport și, cu toată iubirea pe care numai cei de la București o au pentru Chiselev, cu toată mulțămirea pentru plecarea trupelor împărătești din Silistra, unde păreau a se fi așezat statornic, făcînd mori și ridicînd o biserică, ei sînt temători de sentimentele cuceritoare ale armatei. […]
De mult încă, de la 1822, boierimea își arătase adevăratele dorinți. Călătorul știe ce au răspuns muntenii de la Brașov lui Nesselrode, cerînd restituirea malului dunărean, dreptul de-a alege un domn pe viață și crearea unei Adunări cu dreptul de a vota impozitele. Împăratul Alexandru, primind aceste dorinți la Verona, le-ar fi aprobat. Cetitori de cărți franceze, acești boieri „au multă înțelegere politică și cunosc bine Europa și interesele care o împărțesc”.
Speranța cea mare e însă în „acea forță interioară, și acel principiu de viață care e în țară”. Prin ea se va ajunge la Unire, Moldova dînd aristocrația, Țara Românească o clasă mijlocie. Se dorește această Unire, supt un prinț străin ereditar, care n-ar mai purta război veșnic cu Adunarea și Adunarea cu el. „Ereditatea nu se poate stabili în Principate decît în folosul unui prinț străin. De aceea e dorința generală în Muntenia și în Moldova de-a avea un prinț străin… Orice prinț ni-ar da Europa, îmi zicea un boier, numai să nu fie turc, nici grec, nici evreu, îl vom primi cu entuziasm. La această dorință se adaugă altă dorință: unirea celor două Principate. Astfel unite supt un prinț străin și ereditar și formind un stat a cărui întindere ar fi cît a regatului Bavariei sau Piemontului, Principatele ar forma un corp politic capabil de a trăi și de a dura; ele ar începe să cîntărească în balanța politică a Europei.” Chiselev și primi ideia la discuția Regulamentului, dar, cînd s-a cerut ca domnul să nu fie din Turcia, Austria ori Rusia, deși se admitea candidatura ducelui de Oldenburg, ruda țarului, totul se înlătură.
Edouard Thouvenel, care era să fie mai tîrziu ambasadorul lui Napoleon al III-lea la Constantinopol, cu însărcinarea expresă de a duce la capăt, contra Angliei, Austriei și, firește, Turciei, chestia Unirii, străbătuse aproape odată cu Saint-Marc Girardin principatul muntean.
Vine din Ungaria, unde a văzut la români „o sărăcie hidoasă”, și întră în Muntenia pe la Orșova, unde, în lazaret, află pe fratele lui Alexandru Vodă Ghica, banul Mihai. Drumul îl face pe apă în tovărășia lui Constantin Ghica, fiul lui Grigore Vodă, și a lui Blarenberg, înrudit cu Ghiculeștii. La Vîrciorova pilotul român al bărcii pe care s-a suit înfățișează un limpede tip roman. La Cerneți, unde se coboară călătorul, e primit în casa lui Glogoveanu: orășelul fusese prădat la 1828 și clădiri nouă se ridicaseră pe alt loc. I s-a vorbit de Tudor, un Mazzaniello, care ar fi fost ucis într-o colibă, aflîndu-se la el 5 000 de galbeni în aur și pietre scumpe! Undeva lîngă apa Severinului călătorul observă rămășițele podului lui Traian.
Mai departe în cale, cu surugiul, care-i vorbește în limba lui, înțeleasă pentru francez, Thouvenel înseamnă portul femeilor, hora, țiganii ursari. La Craiova întîlnește pe maiorul Fălcoianu; orașul îl interesează, cu bazarul lui oriental, cuprinzînd multă marfă germană, cu multele circiume – o cincime din prăvălii – și cele cîteva case mari; podurile,de stejar n-au fost încă înlocuite cu un alt pavaj; școala centrală, a lui Ioan Maiorescu, are patru clase.
Lîngă Olt trăsura servește de han drumețului; în apropiere și pînă la ținta călătoriei, bieți țerani, „ființe degradate de mizerie”. La București chiar, pînă trece la consulul de Châteaugiron, în lipsa otelului, Thouvenel trebui să se ducă la un grec care oferă lîngă cafeneaua lui două odăi de oaspeți.
Dar îndată începe încîntarea: „Un francez e serbătorit la București ca un prieten, ca un compatriot, și adesea, în adevăr, unde se vorbește de noi, de literatura noastră, de Paris…, te întrebi dacă de fapt Muntenia e despărțită de dînsul prin atîtea țeri în care moravurile și ideile franceze exercită mai puțină influență”. La teatru, unde Paolo Cervati și madama Wis cîntă cavatine, se joacă în limba franceză Le mariage de raison.
Partea occidentală din societatea munteană ajunge a fi bine cunoscută străinului. O vede la teatru, unde un public, civil și militar, strălucește prin lux. Domnul, în frac, asistă în loja lui îmbrăcată în roșu la spectacolul care ține pînă la orele unsprezece. În zilele următoare, Thouvenel vede trecînd pe străzile rele, între casele fără o potrivire armonioasă, echipagiile aceleiași aristocrații și noile droște de modă rusească. Acești oameni sînt accesibili și la ce are mai înalt civilizația din Apus; Florescu, directorul închisorilor, cetește pe Tocqueville, autorul Democrației în America. Mihai Ghica e un cunoscător al trecutului și are o colecție arheologică. Învățămîntul e în progres: Petrachi Poienaru, om umblat prin Franța și Anglia, cu privire la industria cărora a lăsat un foarte interesant și destul de întins memoriu, conduce gimnaziul Sf. Sava, cu cinci sute de elevi; sînt și clase complementare – un început de Universitate – pentru algebră, geometrie superioară, trigonometrie, și drept; treizeci de studenți au fost trimeși la Paris. Boierii ajută: ei întemeiază ligi pentru instrucție și fac școli la moșiile lor, Gîmpineanu aducînd pentru acest scop chiar un francez. Thouvenel cunoaște și, din noua literatură, de o altă inspirație, pe Văcărescu, pe Eliad, și pe Kogălniceanu.
Moravuri blînde se desfac din această cultură aleasă a claselor de sus. În adunare discuțiile se fac fără pasiune și cu datoritul respect față de adversar.
Călătorul s-a interesat și de ideile politice ale găzduitorilor săi. I s-a spus că „independența e visul lor, sau, dacă voiește cineva mai bine, himera lor”. Se plîng că „de la organizarea navigației pe Dunăre călătorii cari binevoiesc a-și primbla opt zile lipsa de ocupație la București plătesc, cu excepții rare, ospitalitatea pe care o primesc prin glume, asupra femeilor noastre, a modelor noastre și a încercărilor noastre de reformă”.
Thouvenel a călătorit și la Brăila și pînă la Galați. În portul muntean a găsit un han cu ploșnițe, dar l-a răsplătit buna primire a lui Slătineanu, organizatorul orașului. Acesta i-a arătat cum populația a cresut de la trei sute de locuitori la 8 000, cum e compusă numai din creștini, turcii neavînd voie să se așeze; la 1831 venise grîu pentru două vase, acum, în 1837, pentru trei sute; austrieci, englezi s-au stabilit acolo ca și napoletani și greci. Franța are însă o parte foarte mică în acest nou comerț oriental: din 700 de case la 1832 una, iar în 1833 șase. Călătorul e de părere că s-ar putea adăugi un vice-consul pe lîngă ai Angliei, Rusiei, Austriei, Greciei și Piemontului.
În Galați, încă fără cheiuri și cu un început de oraș nou pe deal, sînt și genovezi și ionieni, pe lîngă greci. Numărul vaselor intrate în port era la 1832 de patru sute.
De aici călătoria urmează, în tovărășia cutării princese fanariote, nepoată de domn, o semi-orientală exagerată (!) la Constantinopol, pe la Reni și Tulcea, cu negoțul de pește și lemne.
Cîteva cifre statistice: la 1828 erau în principatul muntean 800 000 de locuitori. Între ei și țigani, cari se vînd cu 100 de franci plugarul, 50 fierarul, 500 familia. Exportul se cifra la 32 640 291 piaștri pentru 1832, la 41 384 318 pentru 1836; iar importul la 27 273 000 și 32 001 275 pentru aceiași ani
Vice-consulul englez, Charles Cunningham, a dat lui Thouvenel unele știri comerciale pe care el le întregește, pentru a servi negustorii francezi din sud.
Brăila exportă grîu de munte și grîu de cîmp, aproape de valoarea celui rusesc (400 de ocă = 90 lei), orz, trimes și pînă la Trieste, fasole pentru Constantinopol, Livorno și Genova, grăunțe de în, din care la 1838 s-au trimes două milioane de chilograme, piei de vite, care se trimet la Constantinopol și în Grecia, piei de animale mici în Ardeal și Austria, cerviș și său, slănină, păr de porc pentru Rusia, miere (400 000 kg, pentru Trieste), ceva cînepă și potaș (pentru Constantinopol) și mai des lină, țigaie, stogoșă, țurcană, cea dintîi de la oile din județ chiar (prețul: suta de ocă, 40–80 de lei), și lemne din Moldova pentru turci. Din sarea munteană, zece milioane de ocă merg în Turcia, două aiurea, patru în țară (25 de lei suta de ocă; pe loc, 10).
Se importă de lipscani postav, stofe de bumbac, pînzeturi, mătăsuri; un vas englez a început bine concurența la Galați în 1838. Fierăriile stiriene, proaste, află dever. Se aduce și vin din Persia (și din Samos, Tenedos). 300 de vase sarde vin acum anual pe Dunăre. Tot în această vreme a domniei lui Alexandru Ghica, „M. de L***, ancien agent diplomatique”, publică la Paris (Lejay editor), în 1835, un Coup d’oeil sur l’état actuel de la Valachie et la conduite de la Russie relativement à cette province.
IX. Călători francezi din epoca Războiului Crimeii
Războiul Crimeii atrase deodată atenția tuturor asupra Principatelor.
Știri personale despre țerile noastre le mai dădea încă din 1846 Xavier Marmier, cunoscătorul Rusiei, al țerilor scandinave, al Germaniei, în călătoria lui „de la Rin la Nil” (du Rhin au Nil), în care atinge, cum spune mai departe titlul, Tirolul, Ungaria și „provinciile dunărene”, pentru a trece apoi în Siria, Palestina și Egipt.
O nouă carte a cunoscutului autor despre drumul pe care l-a făcut „de la Dunăre la Caucaz” (du Danube au Caucase, voyages et littérature, 1854) culege, cu sau fără critică, știri variate, dar mai ales culturale, din Wilkinson, din Thouvenel, ca și din Vaillant, din Istoria românilor apărută la Berlin în 1834 a lui Kogălniceanu, din Istoria imperiului otoman a lui Hammer, din cutare broșură a emigraților români la Paris (Chainoi, anagrama numelui lui Ion Ghica). A cunoscut și poezia noastră populară, căci și el era amator de asemenea produse spontanee ale sufletului mulțimilor, și, cum vorbește de basmele noastre după versiunea germană a lui Schott, se ocupă de balade și doine după culegerea lui Alecsandri, tradusă în limba franceză, și după versiunea engleză (The doinas, Londra, Murray, 1854).
Cum se vede și de aici, începem a fi considerați și din alt punct de vedere decît al amatorilor de senzații exotice, al fabricanților de povești „valahe” rivalizînd cu imaginațiile macabre ale unei Redcliffe ori ale chibzuitorilor folosului ce ar putea aduce pentru industria apuseaaă noua navigație cu aburi pe Dunăre și deschiderea ca porturi france a Galaților și Brăilei. Un astfel de cercetător nu poate să rămîie, firește, nesimțitor nici el la aspirațiile unei națiuni, și de aceea, așa din fugă, cum ne-a văzut, Marmier, care ni cunoaște din cărți „martirologiul fără oprire și fără odihnă”, își rostește părerea că „viciile țeranului din Muntenia și din Moldova sînt rezultatul neîncetatei situații supt care el s-a încovoiat; calitățile lui sînt inerente naturii lui, și nu e nici o îndoială că într-o zi, cu bogățiile pămîntului lor, cu seva care dăinuește încă în sînul populației lor, cu mai bune așezăminte, aceste două țeri se vor ridica din deplorabila lor înjosire”.
Appert, autorul unei călătorii în ambele principate la 1853 (Voyage dans les Principautés danubiennes, Maiența, 1853), e un cunoscut filantrop, primit și apreciat și la curtea lui Ludovic-Filip și care avuse legături cu tînărul Rosetti Roznovanu, de care vorbește în memoriile sale; el venea în țerile noastre cu un scop bine determinat, acela de a cunoaște cum se prezintă regimul închisorilor, gata fiind a da sfaturi celor rămași în urmă supt acest raport.
Cartea o publică după ce amîndoi domnii, Barbu Știrbei ca și Grigore Ghica, îi scriseseră spre a-l ruga să se întoarcă, nu numai pentru acea îmbunătățire a regimului penitenciar, care a devenit o realitate în Moldova supt îngrijirea lui Dodun des Perrières, anume adus pentru aceasta, ci și pentru o nouă organizare a spitalelor și a școlilor. Dă la lumină notele sale în momentul chiar […] cînd „independența și libertatea frumoaselor și nobilelor voastre Principate sînt amenințate”, pentru ca să arăte „tuturor inimilor generoase blîndeța moravurilor, aplecarea spre progresul civilizației raționale, iubirea înfocată a patriei a pașnicilor, laborioșilor și ascultătorilor” români. O astfel de nație nu merită să fie cucerită. „A lua fără motiv legitim o țară pentru că ești mai tare decît dînsa nu e o acțiune nobilă”, și țarul se va convinge poate de aceasta, lăsînd Principatele autorității turcești […] Ar fi o crimă să se trateze astfel „popoare așa de inofensive, care nu cer nimic nimănuia, care-și deschid porturile liber la toate națiile, care hrănesc cu produsele lor agricole populații străine de două ori mai numeroase ca dînșii înșiși, care sînt primitoare, cinstite și loiale, față de toți călătorii, care țin cu credință îndatoririle lor, care plătesc regulat tributul pe care Turcia are dreptul de a-l cere… milioane de țerani viteji și harnici, a căror blindeță de moravuri, simplicitate onestă, ca în vechile timpuri, limba, datina, iubirea firească a patriei îi face vrednici de a-și aparținea și de a nu cădea supt loviturile de sabie ale cazacilor”.
Paginile lui nu vor atinge politica, în care-i lipsește experiența, și vor fi dominate de rezerva trebuitoare. Doritor de a cunoaște și Serbia, Appert începe cu această țară, unde miniștrii nu știu franțuzește, dar au șefi de divizie cari au învățat la Paris. Află cea mai bună primire din partea prințului. Trecînd Dunărea, întîmpină la Mehadia o lume de băi, în care sînt și englezi, dar și sîrbi, și români. La Ada-calè, care începe a se ruina, casa, cu porțile de fier, a pașei se povîrnește, garnizona „rătăcitoare” face impresia unor prizonieri sau exilați. Trece pe la Rusciuc pentru ca să ajungă la Galați, unde prezintă recomandația imperială austriacă și are sprijinul consulului austriac Duclos. Aici hirurgul statului-major și al spitalelor e Czihak, tînăr „ungur” care a studiat la Viena. Închisoarea, cu prea mulți preveniți, cu dezertorul bătut pînă la îndobitocire, cu scîndurile prinse de picior și patul care închide pe cei ce dorm unul lîngă altul, îi displace; a văzut și temnițele subterane care serveau odinioară. Spitalul civil e curat; pe lîngă dînsul este spitalul evreiesc și cel militar (la 500 de oameni, 18 bolnavi). „E rar să se afle o stare de sănătate a trupelor așa de mulțămitoare.” În cazărmi, unde se doarme pe rogojini, e bună hrana, și disciplina dulce. Este și o școală de învățămînt mutual ca ale lui în Franța, și o școală publică, în localul ei. Mai e vorba de „grosul” poliției, de corpul de pompieri, bun, cu muzică, de carantină, al cării director e un colonel.
La Tecuci află ca prefect un prieten, pe tînărul Ioan Sturza, a cărui moșie, la Tăcuta, îl interesează, cu țiganii hoți, necivilizabili, pe cari soția proprietarului s-a străduit să-i învețe alt fel de a trăi. Se descrie și cuviincioasa îngropare creștinească a unei bătrîne țigance, căreia o rudă-i aduce doi pui, o ramură plină de pîni și de mere pentru calea cea lungă. Pentru tineretul țigănesc stăpînii au înființat un atelier de lăcătuși, dulgheri și carătași. Ar trebui ca acești oameni care privesc pe boier ca pe „furnizorul obligat al hranei lor” să fie deprinși cu încetul a-și lăsa obiceiurile seculare, împroprietărindu-se cei ce merită.
Mica oștire moldovenească n-are decît 1 323 de soldați (212 grenadiri, 824 infanterie, 192 cavalerie, 70 artilerie, 25 muzica). Impresia pare a fi bună; vom vedea îndată aceea pe care i-a produs-o călătorului miliția Țerii Românești. Manevrele-i plac, și muzica o judecă bine.
Întreaga gospodărie de țară a noastră e judecată inferioară. E multă pîrloagă, nu se știe ce e gunoiarea. Appert crede că s-ar putea aduce colonii din germanii cari emigrează în America. Oamenii de țară, „loiali”, „de moravuri simple”, s-ar învăța și ei. E păcat că nu se cheltuiește nici o trudă pentru a-i cultiva în același timp cînd numai asupra lor cade povara birurilor. Se dă vina acestei amorțeli tot pe Rusia. Dar localnicii au și ei o parte de răspundere. „Moldovenii bogați – și voi spune tot ce gîndesc, pentru că am putut să-i apreciez și să-i iubesc –, au și ei marele neajuns de a-și trimite copiii, prea tineri încă, să studieze sau mai curînd să se piardă în acele strălucitoare capitale. Viena, Parisul, Berlinul, Londra numără o mulțime dintre ei, cari trăiesc ușuratec (frivolement), cu lux, fără rînduială, fără a se instrui; fac datorii, contractează obișnuinți rele, ruinează sănătatea lor și se întorc în Moldova cu defecte și fără o singură calitate, din cele dintîi ale noastre orașe, europene. Tineretul moldovenesc are inimă bună, e mărinimos, milos, iubitor și inteligent, dar puțin harnic la studii. A cheltui mult, a străluci la teatru, la baluri, în societăți, a vorbi de bogăția sa, de galbenii săi, a lăuda peste măsură capitala moldovenească, a fi neprevăzător, a merge totdeauna în trăsură, a avea haine la modă, cai, țiitoare, masă bună, iată ce alcătuiește bucuriile și îndeletnicirea de căpetenie a acestor nobili.”
Totuși s-ar putea face din Moldova „unul din statele cele mai înfloritoare”, și aceasta în scurtă vreme, dacă „moldovenii din cele dintîi familii ar fi întrebuințați în țară a face drumuri, otele, poște convenabile”, dacă ar consimți să plătească și ei dările alături cu altă lume, „dacă ar da pilda rînduielii, economiei și a bunelor moravuri”. Căci azi țara este „ca o bună hrănitoare (nourrice), bine constituită, dar de care abuzează copiii ei. Ea dă fără încetare și nimeni nu vrea să-i restituie nimic; nu e nici în ordinea lucrurilor, nici în ordinea naturii”. Și mănăstirile ar trebui făcute să contribuie, cu un sfert din venituri, scutindu-se cu atîta sarcinile săracilor.
La Iași, chiar, călătorul caută întîi aceea ce-l preocupă. Marele spital, care se zidește acum, e bine împărțit. La Sfîntul Spiridon, cu venit de 777 223 lei, erau în douăzeci și una de odăi 195 bolnavi, în cîteva luni se adaugă cinsprezece paturi (de toate, 196) și 130 de bolnavi: planul e de a se ajunge la șase sute de paturi, clădindu-se un nou corp pentru 124; deocamdată se prezintă de șase ori mai mulți bolnavi decît pot fi primiți. Sînt două mici spitale militare, curate (224 de paturi) și cel israelit (cu patruzeci de paturi), nu prea bine ținute; la Golia se chinuiesc doisprezece nebuni. Dimitrie Pașcanu face singur un spital de șaizeci de paturi.
