Georges Lejean, geologul, geograful, etnograful, care era să prezinte, într-o vastă lucrare, Turcia din Europa, a fost însărcinat de guvernul francez;să facă, a doua zi după Războiul Crimeii, o explorație în Principate. O parte din impresiile lui au fost publicate la 1858, în Bulletin de la société de géographie din Paris.
Avem două scrisori, una din București, 11 iunie 1857, alta din Iași, la 12 august din același an, ambele către acel Desjardins care va face și el o călătorie prin Moldova, cîțiva ani mai tîrziu.
A trecut pe la Rusciuc, cu gîndul de a sta la București o lună pentru a trece de acolo în Muntenegru și în Albania. La Iași, el consultă oameni ca Laurian și Mihail Kogălniceanu și întrebuințează pentru informația sa cărți vechi ca Sulzer, nouă ca ale lui Boué și Viquesnel, documente mănăstirești, devenite rare […]; inscripții. Gîndul îi este mai ales să dea o nouă hartă a țerii, cea din Viena fiind mediocră și puind lîngă Ialomița o Palodă. A lui Bauer e „foarte defectuoasă și veche”. Cea a statului major austriac, întrebuințată și de principatul muntean, nu se întinde și asupra Moldovei, care a refuzat sprijinul ei de teamă să nu se ajungă pe această cale la o confirmare a încălcărilor de granițe. Rămîne deci, pentru acest principat, a lui Filipescu-Dubău (1853), utilă, dar confuză și neexactă, și, pentru Basarabia de jos, a inginerului Mornand (a găsit-o la Ministeriul de Războiu din Iași)3.
Interesul său se întinde, natural, și asupra populației, observînd că Șafarik pune greșit unguri și în Muntenia și socoate prea puțin pe cei din Moldova, dăruind Dobrogii prea mulți slavi, în timp ce uită pe tătarii din această provincie, pe arabii de la Balcic, pe cazacii moldoveni și dobrogeni, pe germanii din Dobrogea, pe grecii de către Varna, pe românii de pe malul drept al Dunării de jos. „Se dau ca bulgărești districtele Bazargic, Deli-Orman, Mangalia, Varna, Șumla, unde turcii sînt în imensă majoritate.”4 Se gîndește la o „geografie a Daciei și a Mesiei vechi”, la o geografie a Moldovei în evul mediu. La Cîmpulung, una din „comunele moldo-valahe din evul mediu”, el află, după documente, „cele mai mari raporturi cu vechile comune franceze”. Într-un cuvînt, strînge ce poate asupra statisticei, administrației, instrucției publice, limbii, literaturii, poeziei populare etc., rămînînd să redacteze la întorsul în Franța.
Cum „a vizitat vreo opt districte” (une huitaine de districts), el crede că poate descrie „cîmpia ciudat alcătuită”, care e Muntenia. „Dacă s-ar putea vedea dintr-o privire, de sus, de pe Bucegi acest șes de aluviuni, unit ca Lombardia, n-ai crede cît sînt de adîncite văile lui, unde curg rîuri largi pe un pat mîlos. Cu totul alta e Moldova, țară foarte ondulată, cu puține platouri, lanțuri de munți și dealuri împădurite, văi destul de largi cu rîuri ce se revarsă totdeauna în primăvară.”2 El semnalează „canalele” în care se pierde Bistrița, în dauna plutelor, schimbarea de albie a Oltului în punctul unde, lîngă Slatina, se făcuse podul, spre „desperarea inginerilor munteni, cari se apucă rareori de asemenea lucrări”. Moldova e o țară foarte rodnică, agricultura fiind „admirabil dezvoltată”, cum nu e cazul cu Muntenia, unde boierii nu socot, ca acei din Moldova, ca o onoare să stea la moșie, ci se îndeasă la București, lăsînd arendașilor greci și vătafilor grija moșiilor.
Se dau și statistici, mai modeste ca la „scriitorii naționali”. Cifra oficială la Muntenia e de 2 500 000 de locuitori; Nicolae Șuțu socoate 1 462 105 locuitori în Moldova, cu 1 962 de sate, afară de Basarabia. Cum boieria se capătă prin cinuri și bani, din 835 de boieri de la 1835 iese 3 750 „vreo doisprezece ani mai tîrziu”.
Vorbind de hotarul basarabean, Lejean descrie satele bulgărești cu plan regulat, bogate, curate, Bolgradul (8 000 de locuitori), cu primblări plăcute, Tobac, „un mic Bolgrad ca regularitate și confortabil”, domeniile statului, cu cele douăzeci și două de sate ale cazacilor și rușilor; Troița Nicolaeva, „vîndute anul trecut de domeniu, cu toate protestările comisarilor otomani”6, Valul lui Traian, Delta, dată pe nedrept turcilor, căci Ștefan cel Mare își avea Chilia în insula Letea, cu ciudate ruine, și prefectul moldovean din Ismail păstra pînă în vremea aceasta curățirea brațului Sulina. […] Merge pînă la Cara-Orman, pe canalul Sf. Gheorghe, cu miile, exagerate, de vagabonzi, și la Sulina, care a trecut de la 839 de locuitori în „toată insula”, cu șase ani în urmă, la 5 000 cel puțin, numai pentru oraș, de mare viitor. Deocamdată la Letea este o fabrică și patru cîrciumi, la Ceatal încă una, la Sf. Gheorghe, „vreo douăzeci de ferme și fabrici”; „deosebite mănăstiri grecești” au pe aici posesiuni.
În Ethnographie de la Turquie d’Europe se repetă observațiile asupra populației dobrogene și se adauge, după statistica oficială „munteană” și după „documente diverse culese la București”, după altele din Iași, după Șuțu (tradus românește de Teodor Codrescu) și Ionescu și loranu, Voyage agricole dans le Dobroudja (Constantinopol, 1850) și alte cifre. Lejean observă că românii din sate au trecut pe la Vrața ca să scape de regimul Regulamentului Organic, pe cînd alții trec în părțile din Serbia golită de revoluție și 33 000 în Dobrogea. Pentru Serbia ei sînt un mare dar, fiind „laborioși, activi și mai politici decît sîrbii”. La 1857 ajung a fi 39 728 în cercul Pojarevac, 35 671 în Craina, 20 597 în Cerna, Rieca, 7 351 în cercul Ciupria, 996 în al Semendriei sau în Podunavlia, de toți 104 343, atunci cînd Muntenia are 2 420 000 de locuitori si Moldova, cu noua Basarabie, 1 605 000. În Bulgaria sînt vreo 40 0004. Totalul, cu Macedonia, 7 600 000 (nu 14 000 000, cum zic naționaliștii).
În Macedonia, pentru care se întrebuințează Thunmann cu notițele lui de filologie (în dialect 3 din 8 cuvinte latine, două din limbi moderne, 3 albaneze) se deosebesc triburile bruților, masarachilor, builor, cambilor și caragunilor.
Lejean încearcă și istoria. Roma pare a ni fi infuzat puțin sînge, dacii ne-au dat doar două sute de cuvinte. Celte ar fi toroipan, cătană, luptă, adînc (dun celticul!). Trecutul roman e mort, cronica lui Huru a fost iscodită stîngaci pentru familia Boldur. E vorba și de Dragoș, de Radu. Supt Alexandru cel Bun erau, acum, țiganii, urmași ai siginilor, și iată că apar lăutarii bucureșteni de la 1857, Vlad și Ochi Albi. Se semnalează sonirea „acum patru ani” a rușilor din Sulina, în folosul grecilor.
Ca descriere a unei călătorii la noi și în preajma noastră se poate considera o parte din romanul autobiografic al lui Ange Pecméja, Rosalie. Scrisă la București, în octombre, 1856, cărticica, naivă, dar pe alocuri înduioșătoare prin sinceritatea ei, cuprinde cîteva rînduri despre Orșova, dar și larga înfățișare a Vidinului, unde a stat multă vreme, lăsîndu-și în cimitirul de acolo prietena. A auzit acolo și românește, cîte un „tchimaifatch valaque”. Pe copertă anunță Études sur la Valachie și o farsă în numele eroului căreia, prințul Flambescul, pare a fi o amintire a aristocrației noastre mîndră de titluri meritate și mai puțin meritate.
În lucrările pe care, în epoca renașterii noastre politice, francezii din vremea celui de-al doilea imperiu le-au consacrat cauzei noastre naționale, una a rămas cu totul necunoscută cercetărilor mai noi.
Și totuși autorul ei, Thibault Lefebvre, era un om de notorietate în Paris, fiind advocat la Curtea de Casație și la Consiliul de stat, membru al unei Academii de provincie, la Blois, al unei societăți culturale, din Berri, și al acelei de economie politică din Paris chiar; el are solide cunoștințe de drept și va ști să culeagă din Vattel și de aiurea tot ceea ce trebuie pentru a lumina drepturile românești. Citații potrivite, ca aceea din Tacit, arată pe omul versat în antichitatea clasică. A avut grijă să caute izvoarele privitoare la trecutul nostru: Peyssonnel, Regnault, Vaillant (Autonomie politique de la Roumanie), P. Bataillard (Les principautés de Moldavie et de Valachie devant le Congrès), Carra, lucrările alor noștri: Boierescu (La Roumanie après le traité de Paris), Grigore Gănescu, „elegant și ingenios scriitor muntean” (Diplomatie et nationalité), „contesa Sturdza” (Régime actuel des Principautés Danubiennes), advocatul bucureștean Gh. Mano, comentator al codului de comerț francez ș.a.
Dacă a venit la Dunăre, acest jurist urma unei invitații a societății de economie politică, față de care avea să arăte rezultatul studiilor sale. Întîia ediție a scrierii, apărută în 1858, La Valachie au point de vue économique et diplomatique, întîmpină cea mai bună primire la Academia de științe morale și politice, unde însuși M. Chevalier, vestitul economist, se rosti asupra ei. Adăugînd părerea sa, mai pe larg, Dupin l’ainé găsea prilejul să spuie că țerile noastre „au rămas latine prin amintiri, tradiții în luptă, prin religie”. Un erudit din Blois, Reber, dorea să se fi vorbit și mai mult despre acest element de legătură cu Franța: „Este în opera onorabilului nostru corespondent o lacună însemnată, și, după ce am cetit-o, regretăm mult că n-a stăruit mai larg de cum a făcut-o, asupra obîrșiei latine a populațiilor românești, asupra înrudirii ce este între dînsul și noi, că n-a crezut că trebuie să invoace sentimentele de frăție care unesc firește două nații surori prin rasă, moravuri și limbă”; și același, oprindu-se asupra „poporului viteaz și nenorocit”, afirma simpatia pe care „istoria lui, tradițiile lui și tendințele lui trebuie să le inspire națiilor Apusului”. Fără a mai vorbi de prețuirea elogioasă din partea marelui maestru al gazetăriei franceze de atunci, St. Marc Girardin el însuși.
Autorul a făcut în Muntenia, și numai acolo, două drumuri. Cel dintîi, cum ni spune însuși, în ediția de la 1857, la 1853 „pe vremea ocupației rusești și în ajunul bătăliilor”; cel de al doilea, în 1856, „după pacificație și în timpul preocupațiilor unei reorganizări capitale pentru țară”. Ici și colo se pot culege din carte amănunte în ce privește călătoriile autorului. „Între Severin și Cerneți, nu departe de podul lui Traian”, a găsit el însuși un cap de Cesar încununat cu lauri. Tot acolo, înaintea lui, ocnași lucrau la pavarea orașului. La Giurgiu a văzut depozitele de porumb ale armatorilor greci care înaintau acum, pe Dunăre, pînă acolo. […]
A simțit și el antipatia cu care lumea, ca și soldații ei înșii, privea noul coif de piele neagră, copiat după al rușilor.
A frecventat saloanele în care se adunau fruntașii fără demnitate ai principatului cu ofițerii străini, ruși, turci, de a căror tovărășie la jocul de cărți se simțeau onorați. Poate descrie astfel pe generalul Gorceacov, zdravăn încă la cei șaptezeci și unul de ani ai lui: „palid la față, nalt și sprinten la trup, liniștit ca înfățișare și ținută, cu aparența blîndă și demnă. Deși ochelarii pe care-i poartă totdeauna iau fizionomiei sale acel aier, ce nu se poate defini, de trufie, de cutezanță și de tăioasă răceală care se zice aier marțial, privirea-i dreaptă, pasu-i hotărît, glasul destul de plin nu îngăduiau să i se dea la întîia vedere vrîsta cea adevărată”.
Îl descrie dormind puțin, trezindu-se în zori, făcîndu-și singur corespondența. În casa de țară a controlorului general al finanțelor a întîlnit pe generalul Dannenberg, rezervat, blînd și modest. Soldații lui, veterani ai războaielor cu turcii, sînt disciplinați, dar rău ținuți de o intendență răpareță, care-i fură pe dînșii, despoind și țara supusă; cîte unul din acești falnici luptători scormonea după hrană prin gunoaie, pe cînd altul cerșea la colțul străzii.. Tratamentul turcilor și chiar al milițienilor munteni e mai bun decît acesta. Totuși a văzut peste 2 000 de care pe șesul Colentinei, ducînd rușilor lemne, grîu și porumb.
În convorbirile avute cu boierii, a putut asculta plîngerile lor resignate cu privire la întunecatul viitor al patriei și nației: […]
Și el a întrebuințat poștalionul, „satanicul echipagiu”, pe care-l descrie după atîția alți călători cari i-au gustat înlesnirile. A încercat poate și diligența care face drumul între București și Giurgiu, de o parte, și de alta, între București și Brașov. A cercetat magazinele de grîu de la Brăila și de la Galați, ca și rezervele de la Giurgiu, Islaz și Calafat pe cînd l-au uimit, în august 1853, snopii de grîu părăsit de țerani cari așteaptă dijmuirea și în novembre. Recolta bogată a Munteniei robite i s-a înfățișat cu depozitele imense, cu străzile pline de cară, cu samsarii alergînd în toate părțile. Pe calea de la Buzău la Brăila e silit a se opri la un han mizerabil, pe care-l descrie, cu de-amănuntul, cu „duzina de sticle pline de rachiu de grîne, cu atîtea legături de ceapă și de ardei, cu grămada mare de pepeni, cu lungul șir al cutiilor de băcănie și, în sfîrșit, cu șuncile și mușchiul de porc spînzurat de tavan”; se capătă acolo ouă, vin, păsărinombreux chapelets d’oignons et de poivre long, un gros tas de pastèques, une rangée de boîtes d’épiceries, enfin des jambons et des filets de porc desséchés, pendus au plafond (p. 327). La Brăila se află „o temniță mai asemenea cu o închisoare decît cu o odaie”: i se dă un divan îmbrăcat cu cit și o saltea de paie; hrană nu se găsește. Și autorul descrie pe larg acest Han Roșu cu două rînduri de odăi; Hanul Manuc din București, „tipul caravan-seraiului turcesc, cu grajdurile dedesupt și cu odăi goale pentru oaspeți cari-și aduc așternuturile”, e prezintat cu acest prilej. Pe lîngă București, cari au oteluri și restaurante, se mai află la Giurgiu ospătării apusene ținute de către un italian, un elvețian și un german din Wurtemberg. Aiurea, autorul ni va povesti cum, sosit de la Constantinopol la Brăila pe un vapor care întîrziase, era să petreacă noaptea afară, împreună cu episcopul de Nicopol, vicariul lui și o femeie bolnavă, pentru că funcționarul de la port nu voia să fie trezit de la un ceas înainte.
Note de istorie contemporană, prinse de la mărturii înșii ai evenimentelor, sînt sămănate în cele trei „studii” din care se compune cartea. De la el avem o descriere a alegerii lui Vodă Bibescu, cu cei treizeci și șapte de candidați, cu intervenția, decisivă, a consulului rusesc […] Austria ne susține deși i s-a spus că Alexandru Ghica, pe care-l află caimacam, căutase, în domnia lui, să se sprijine pe această putere. Se dă chiar ordinul marelui-vizir Reuf, din 5 novembre 1840, pentru ca acest domn să acorde satisfacție consulului englez, furios că nu i s-au prezintat obișnuitele felicitări cu prilejul zilei reginei.
Lupta consulului Billecocq […] e expusă cu căldură, și se reproduc instrucțiile, de la Constantinopol, ale ambasadorului Bourqueney pentru a se înceta provocări zădarnice. Se semnalează emigrația din 1848 a 40 000 de familii muntene în Austria, Serbia și Bulgaria. E vorba și de lupta cu călugării greci, și de abuzurile făcute, supt Bibescu Vodă, cu aprovizionarea zilnică a Bucureștilor. În aceeași domnie se cer fără drept ajutoare de la Pantelimon, de la Sf. Spiridon, de la episcopia de Argeș, de la mănăstirile îndatorite să deie lemne. Se relevează și acțiunea lui Vodă Știrbei pentru ca darea dreptății să se facă fără luare de mită. Se pomenește și baterea unei monede de bilon de Știrbei, care fu oprit de a o păstra în circulație.
Niciodată nu s-a dat de un străin o mai bună expunere a comerțului și industriei muntene decît aici, într-un „studiu” special. Se prezintă starea agriculturii, înapoiată, așa încît nu se face export de făină (o singură moară cu aburi la Giurgiu). Grîul se amestecă de speculatori, stricîndu-i-se valoarea în porturi: cei mai cinstiți negustori sînt totuși românii. Se descrie începutul de industrie forestieră; se semnalează minele de cărbuni de la Comănești. Se înșiră deosebitele spețe de oi (450 000 în singurul județ al Brăilei) etc.
Părerea lui Thibault-Lefebvre e că agricultura nu poate merge fără industrie, care aduce un cîștig mai mare, așa că s-ar ajunge acolo, încît străinii industriași, capitaliști, o minoritate, ar stăpîni majoritatea românilor, dedați numai plugăriei. Se arată încercările făcute: luminări de stearină la Focșani, cultura viermilor de mătase (duzii plantați în Moldova de Mihai Vodă Sturza; un grec aduce crescătoare din Lombardia). Se observă că, între nații care vînd materii prime, Principatele, devenind industriale, ar putea folosi foarte mult.
O parte întinsă – unul din cele trei „studii” – se ocupă cu de-amănuntul, pentru întîia oară în chip nepărtenitor și critic, cerînd prețuirea lucrurilor bune, cu indicația reformelor ce sînt a se introduce, de finanțele muntene.
Autorul crede că baza lor e fixată prin învoiala ruso-turcă, din 1783, dincolo de care nici domnii, nici, mai curînd, Adunările nu pot să treacă. La venituri, capitația i se pare, ce e drept, nejustificabilă prin aceea că atinge persoanele și încă scutește pe holtei, puind toată greutatea asupra celor cari susțin o familie – și apără de plată boierimea și clerul, care, acesta, de fapt, aduce aceeași viață și poate realiza aceleași cîștiguri ca și mirenii. E neadmisibil iarăși ca elementele nelibere să nu fie impuse. Oricum, ea n-ar putea fi înlocuită prin dări ca aceea pe uși și ferești, din Franța, care n-ar corespunde mentalității poporului.
Patentele lovesc comerțul fără să-l cunoască. Vistieria nu se gîndește la nevoile economice ale țerii, ci numai la îndestularea tezaurului. Adăugîndu-se taxele pe export, orice mișcare industrială serioasă devine imposibilă. Abia de sînt o sută de alți industriași și negustori în țară decît micii detailiști în majoritate cîrciumari și băcani; o parte din aceia chiar sînt străini.
Se înșiră apoi venitul domeniilor statului, taxa mocanilor – făcîndu-se paralele între ei și între cei cu mesta în Spania ori cu turmele din Elveția și Pirinei –, venitul pașapoartelor – care însă îndatoresc pe călător să meargă la ținta arătată în hîrtie.
Ca unul a cărui „inimă e simpatică acestor popoare”, el propune impozitul pe avere, pe case, pe turme, pe moșii, taxa de import, timbrul, dreptul pe moșteniri (cu deosebire pe cele imobiliare). Și mai ales statul să nu mai admită arendași ai veniturilor sale, acei oameni cari din nimic fac o avere cu care insultă morala publică. „Ei întrec prin luxul palatelor lor sau prin eleganța grădinilor lor familiile cele mai venerate… Cel mai nenorocit din aceste rezultate e că oamenii îngrășați prin viciile acestui sistem se bucură de considerație și că de ajungerea lor la avere începe ridicarea lor în ranguri și în funcții”. Din aceste venituri se plătește tributul, se ia lista civilă, mai mică decît ciștigă pe un an un bancher din Paris, ceva lefi și pensii, întreținerea celor 7 000 de milițieni, foarte răpede învățați cu meșteșugul armelor, dar, după obiceiul rusesc, prea deseori acoperiți de lovituri –, carantinele, cu medici slabi, șoselele – abia 40–50 kilometri în tot principatul – și podurile – la Călugăreni, la Slatina, la Urziceni, „afară de cele din București; unul de piatră, două de lemn”7, străzile (la București sînt pavate cu caldarîm străzile Mogoșoaia, Franceză, Poșta; sînt pavagii și la Craiova, la Brăila și la Giurgiu).
Scopul de căpetenie – sau măcar unul din scopurile de căpetenie – a fost însă, pentru advocatul francez, lămurirea situației de drept a Țerii Românești și, prin aceasta, a amînduror principatelor.
E o lucrare foarte importantă, tot așa de solidă, pe cît de limpede, cuprinzînd o sumă de puncte de vedere nouă, cu observații de un mare preț.
Începînd cu cel mai depărtat trecut, scriitorul îl vede ca o mare operă de perfectă latinizare. Ceea ce s-a făcut prin cucerirea romană pe aceste maluri dunărene a fost „Italia nouă”. Deși, după apariția barbarilor cuceritori, coloniștii „păreau înecați supt valul mișcător al năvălitorilor”, ei – observație foarte interesantă pentru această vreme – ii întovărășiau în expedițiile de pradă făcute de jur împrejur. Totuși elementul latin s-a păstrat; el se vădește ușor orișicum: o fizionomie care se deosebește în totul de tipurile mongole, grecești ori slave ale națiilor înconjurătoare.
La răsărirea românilor ca unități politice proprii, supt domni (princes qualifiés de „domnou”, corruption du mot latin, „dominus”), ei au state de o independență desăvîrșită. „Ele erau tot așa de neatîrnate și tot așa de libere, precum Franța sau Anglia, membre desfăcute ca și Țara Românească din imperiul roman, erau la această vreme.” Poporul român era investit de plenitudinea suveranității. Tratate cu turcii – Thibault-Lefebvre, firește, crede în ele, care, dealtfel, nu fac decît să codifice într-o formă inventată bazele de drept ale relațiilor noastre cu Poarta – nu reprezintă, după doctrina dreptului internațional, o cedare de suveranitate, ci numai o scădere de prestigiu, prin mărturisirea de slăbiciune, o acceptare de protecție. Ele nu sînt „acte de încorporare, nici tratate de supunere”. „Poziția Țerii Românești”, explică el printr-o comparație nouă, care n-a fost relevată de nimeni, „este absolut aceeași cum a fost în evul mediu și pînă la sfîrșitul ultimului veac regatul de Neapole față de Papă”. Și s-a gîndit oare cineva să considere pe acest rege ca pe un prinț neindependent?
[…] La Chiuciuc-Cainargi se căpăta dreptul de reprezintație în favoarea țerilor noastre, iar convenția explicativă din 1779 prefăcea „reprezintația” în intervenție. La 1781 consulii rusești erau autorizați să controleze administrația domnilor. Pacea din București, recunoscînd existența „capitulațiilor” față de Poartă, „suzerana Principatelor”, adăugia că Rusia, „e garanta prosperității lor”. Convenția de la Acherman preface garanția în protecție și permite rușilor să se amestece în scoaterea domnilor „vinovați” […]
Ce trebuie în loc? Protecția colectivă a Puterilor ar aduce ciocniri; ajunge garanția lor. Să se păstreze Porții numai ce i se cuvine după „capitulații”, înțelese ca mai sus. Nici n-ar putea pretinde mai mult, ca una care juca rolul cel din urmă la București, unde n-avea măcar un reprezintant. Ultimele încercări de a asimila Principatele cu provinciile Imperiului otoman sînt pe atît de neîndreptățite, pe cit au fost de zădarnice[…] „Creațiunea de state independente întrepuse între Imperiul otoman slăbit și opera de prefacere care se îndeplinește în el și între vecinii săi prea puternici va avea poate înlesnirea de a face să fie de acum înainte nefolositor sprijinul străinului.” Aceste state ar crește necontenit ca putere, și cu aceasta și siguranța împărăției turcești.
Puterile creștine vor trebui să ție samă că au a face tot cu creștini și cu un popor care, dezvoltîndu-se așa de răpede, dă cele mai bune speranțe de viitor. Căci „care popor ar fi făcut în douăzeci și cinci de ani mai mult și mai bine decît acest popor mic, împiedecat de greutățile unei situații politice de nedescurcat și sărăcit de războaie, de năvăliri, de tulburări, de intrigi, de schimbările de cîrmuire?”
Cum trebuie să cadă protecția religioasă acordată de Austria catolicilor din Principate, așa trebuie să se părăsească de toți apusenii drepturile ce rezultă din capitulații. Daca Țara Românească are judecători adesea nedrepți, legile sînt cele franceze. „Principatul a adoptat legile, principiile, tendințile Occidentului, el poate să reclame într-o oarecare măsură beneficiile pe care membrii familiei occidentale și le acordă între sine.” Cu atît mai mult, cu cît sultanul s-a îndatorit numai abuziv și pentru Principate, unde n-avea căderea să o facă. „Tot așa de puțin e îndrituit suveranul din Constantinopol a stipula pentru domnul din București cum era odinioară Papa din Roma să trateze pentru regele Neapolei, cÎnd acesta era vasalul său.” Căci, mai la urma urmei, e nedrept ca „principatul să aibă toate aparențele și toate sarcinile suveranității fără să aibă realitatea și avantagiile”.
Și atunci Rusia-și va căuta un alt cîmp de activitate în Asia, unde se va putea prezintă ca mandatara Europei întregi. Autorul încheie cu o privire plină de speranțe asupra operei ce s-ar putea face de puterile civilizate în această lume unde o mare și frumoasă misiune le așteaptă: „Dacă această presupunere s-ar îndeplini în curînd, oamenii de vrîsta mea ar asista la o priveliște măreață. Ei ar vedea Franța în Africa, Anglia în India și Oceania, Rusia în Asia Centrală, emigrații noștri în cele două Americi, ducînd în acelaș timp făclia civilizatoare, și pămîntul luminîndu-se de zori pretutindeni strălucitoare și asemenea pretutindeni”.
Pe trimesul societății de economie politică din Paris îl preocupă în rîndul întîi rosturile franceze în principatul muntean, și, fără a li consacra un capitol deosebit din opera lui, în atîtea locuri el constată fapte și dă îndemnuri. A le strînge împreună înseamnă a crește cunoștințile asupra relațiilor franco-române pe la jumătatea veacului trecut.
Între francezii veniți în Muntenia erau destui – îi cunoaștem și din scrisele lui Billecocq – cari compromiteau nația lor prin fapte de aventurier sau prin delicte penale. Ni se vorbește aici de unul care a izbutit să escrocheze 1 200 000 de franci, strecurîndu-se prin deosebitele legislații obișnuite în acest Orient, de alți doi cari fabricau monedă falsă – unul care a fost executat în Franța, altul care căpăta grația domnului din București –, de d-na Dash – nenumită –, care, măritată acasă, trece la ortodoxie și se mărită cu beizadeaua Grigore Sturza, pentru ca această căsătorie nelegală să fie curînd anulată, de un francez bigam și autor de falsuri și de un profesor care abuzează de elevul său și apoi îl ucide, de cîrnățarii, ceasornicarii și carătașii cari se improvizează preceptori, de preoți imorali cari, la nevoie, cer pe rînd sprijinul Franciei, ca al patriei lor, și al Austriei, ca al ocrotitoarei catolicismului în Principate.
