A văzut bănățeni trăgînd la edec luntri pe apă, femei frumoase ca statuile antice șezînd pe țerm cu vălul alb ca zăpada coborît pe umeri, preoți încinși cu albastru ținînd în mînă toiagul cu vîrf de argint, ciobani rătăcind cu turmele, pe cînd femeile ce-i întovărășesc poartă în traista prinsă de gîtul lor pruncul, copii întîmpinînd cu „sărut-mîna”.

    Dintre românii din Principate i-au ieșit înainte numai cîțiva ofițeri, plus un ciudat personagiu în frac albastru grăsimos, cu pantalonii peteciți și o bonetă militară pe cap, care vorbea nemțește, italienește, cînta ca un virtuoz, discuta asupra tuturor chestiunilor posibile și avea totuși aerul unui vagabond. La Nicopole, Quin a mai aflat pe un moldovean care mergea pentru afaceri de la Galați la Giurgiu.

    Nu se pot prețui îndestul paginile de călătorie ale englezului J.H. Skeene, care publică anonim Frontierlands of the Christian and the Turk, comprising Travels in the regions of the lower Danube in 1850 and 1851 (Londra, 1853).

    Venind din Geneva, el are de lucru cu șicanele administrației austriece, fricoasă de liberalii Apusului revoluționar și în schimb e considerat ca un prieten de toți supușii nemulțămiți ai împăratului din Viena. Pe Dunăre, culegînd pe drum tot felul de informații mărunte și curioase – știe astfel că în Ungaria sînt 3 000 000 de români –, el înaintează spre țerile locuite de români. La Orșova are din nou năcazuri cu pașaportul din partea austriecilor. Cercetează orașul, unde e poftit și în societate: vede flori în fereastă și păsări în cușcă. Mehadia-i apare, cu biserica ortodoxă, în care se cîntă grecește, slavonește, dar mai ales românește. Vede și pe fostul domn Mihai Sturza, care se duce la băi în Germania. Trecînd cu frică prin Porțile de Fier, unde păzesc țerani înarmați, călătorul se strămută pe alt vas.

    Dar drumul pe apă nu-l împiedecă de a descrie Cerneții. De la o persoană care se suie la Calafat, află noi știri despre revolta bulgărească, scopul călătoriei fiind să se convingă de umanitatea turcilor față de rebeli. Turnul Măgurele-i pare o mizerie. La Giurgiu îl mulțămesc ușoarele formalități de vamă, cum nu era în Austria. În căruța cu patru cai, va merge peste poduri proaste, prin șesul plin de păsări, de bivoli, de vaci, de cai speriați, atingînd sate al căror nume-i sună Bungarsko și Roman, amestec de bordeie, cu o lume săracă, dar fericită. La București otelul îl va costa cît Hôtel Maurice de la Paris; străzi grozave (atrociously ill-paved), peste care trece birja, birjarul fiind mînat cu bățul. Nici un om care se respectă nu merge pe jos: „picioarele sînt superflue aici”, gunoaiele sînt de neînchipuit. În orașul de 100 000 de oameni, sărăcie și neglijență, cu semnele focului de acum trei ani, cu cară oprite în loc, în față cu bogăție nemeritată. Biserici cu fresce ciudate. Cei de sus au grădini, circuri, muzică militară. Șoseaua, cu veselele trăsuri.

    Consulul englez, Effingham Grant, îl duce la domn, Barbu Știrbei. Un om de vrîstă mijlocie și de „distinsă aparență”, „foarte afabil” (affable in the extreme), elocvent în franțuzește, vorbind despre țară, dar, în genere, „iute în maniere și foarte înzestrat cu talentul de a vorbi despre orice subiect”; se arată bucuros că vede un englez. Are o armată de trei regimente de infanterie și unul de lăncieri.

    Urmîndu-și ținta în Balcani, Skeene pleacă. Trece Argeșul, pe la Piersiceni, pomenește în cale sate de bordeie, cară cu lemne. Nu uită a însemna popasurile căruței de poștă păzită de patru dorobanți: pe la Clejani, Arambatz, Lada, Tekuth, unde e și prăvălie și o frumoasă casă a proprietarului, dar rău așezată, fără livadă și grădină, fără un copac, „ca să mergi acolo cu o carte în mînă”; Stoborești, Mirtesh, unde vede cum se treieră cu boii. A ajuns astfel la Slatina, cu case bune și un pod frumos peste Olt.

    În județele de dincolo, crede că apropierii de Austria i se datoresc mai bunele drumuri, casele mai cuviincioase. Dar la Craiova, luminată cu luminări de său (tallow-candels), îl așteaptă iar pavagiul prost; nu se uită însă bunul otel. Un brudar trece căruța peste Jiiu. Skeene se miră văzînd cum prin aceste locuri se pirlește porcul în Hmp; periseră 300 pe drum. Pe la Cioroiul și Scripeteli se ajunge la Calafat, și îndată se deschide putința anchetelor la Vidin: acolo, de la început, casele sînt mult mai bune.

    Întors din acest colț al revoltei, Skeene se află iarăși la Calafat, unde directorul lazaretului îi cercetează scrisorile. La București, are răgaz să vorbească din nou domnului, care-l cheamă la țară la dînsul. Masă bogată, cu trufe, stridii, fazani, aduși de curieri speciali, vinuri rare. Se vorbește despre Anglia, liber schimbism, evrei, Franța, „filosofie germană și naționalism”. Știrbei se plînge de ruși și călătorul îi arată cum tratează Anglia pe ionieni. Interesîndu-se dacă Skeene vrea să scrie o carte despre țară, vodă-i spune: „Studiază înainte de a scrie, și, cînd vei scrie-o, cred că-mi vei da dreptate”.

    […] O generație nouă se ridică, și ea are visuri mari: Bibescu, care ar înțelege-o prin instinctul ambiției sale, ar vrea să fie regele unei țeri independente. Aici e multă istorie, luată și după Eliad, și nu din cea mai rea.

    Dintre elementele populației, îl interesează țiganii, prezintați după Borrows, evreii, descriși cu antipatie (cutare mare bancher bucureștean a început ca vînzător de haine vechi; un misionar, Mayers, lucrează în zădar printre ei).

    În capitala principatului muntean, Skeene notează bisericile: Mitropolia, Radu-Vodă, Sărindarul, Cotrocenii, Văcăreștii, Mărcuța, Pantelimonul. Unele-i plac, dar îl miră că rufe se întind în fața unei terase de marmură. Note asupra clerului și datinelor ortodoxe. Se laudă spitalul turcesc, ca și oastea sultanului, și se înșiră comandanții, Ahmed-Vefic, Halim, Mahmud, Ismail-beiu, Emin-beiu, Muhiodim-beiu, Achif-beiu, Iusuf-beiu, fiecare cu caracterizarea lui. În față, prezintați cu aceeași grijă, rușii de la Colintina, foarte criticați pentru lipsa de știință militară; ce n-ar face o brigadă de pușcași englezi contra lor! Au ocupat Colegiul Sf. Sava, plin de paie și mirosind a său. Oastea munteană cuprinde 4 719 oameni (1173 infanterie). Bună prezintare (fine-looking men on parade), dar fără spirit militar; deși se amintește eroica luptă a pompierilor. […] Se adaugă la armată cele 217 + 123 stații de grăniceri, de cari sînt legate prin scutiri 39 859 de familii.

    Cu o droșcă Skeene merge la Brăila, condus de un evreu mărunțel. La Moara Domnească o curte de boier, care tăia pădurea (i se oferise 3 000 de galbeni, ceruse șase și profitase o mie). La Chindirliest se arată mecanismul poștei. Apoi la Țiganca (sic), unde se trece Ialomița cu greu. Peste Urziceni la „Metellio” și la Țuguiatu, la Făurei, cu gorgane aproape. Brăila are 16 000 de locuitori: fortificațiile fuseseră distruse, dar străzile nu erau încă pavate. „Localitatea apare fără confort și pustiită.” La Galați, cu 27 000 de locuitori, port prosper, se fac studii despre comerțul dunărean, în care se critică vama Principatelor față de Turcia, vamă al cării rost politic călătorul nu vrea să-l înțeleagă.

    […] Partea aceasta, ca și cea despre Deltă, e foarte dezvoltată și interesează desigur istoria comerțului. Se atinge și situația de la Sulina, care n-a fost vizitată.

    Sistemul vamal din Principate e apoi prezintat cu de-amănuntul. Se dau și considerații asupra construirii de vase și asupra valorii lemnului românesc pentru aceasta.

    La Galați Skeene a văzut pe consulul englez Charles Cunningham, pe ispravnic, alți consuli și un „om stupid” cu femeie deșteaptă. E dus la mormîntul lui Mazepa, cu amintiri byroniene, în biserica S. Gheorghe; piatra e în colecția lui Mihai Ghica, la București.

    De la Galați se trece pe lîngă vechea carantină unde un evreu din Ungaria face carne conservată după un procedeu particular, pe lîngă Ghertina, cu amănunte arheologice, peste Siretiu, cu sate bune, unde stau proprietarii, cum nu fac muntenii. Cară cu boi duc vin, sare, evreii în arce ca a lui Noe; mîncînd mămăliga lor, românii au aerul vechilor romani cinchiți pentru prînz.

    Drum pe la Serdaru, la „Tsurbar”, unde se treieră grîul cu caii, pe lîngă turme mari și coșere cu popușoiu, pe lîngă cară ce duc recolta. „Lafunté”: fermă ca în Germania. Apoi marea șosea a lui Mihai Sturza, pe care însă surugiii o evită. Tecuciul arată străzi largi, case bune, ceva biserici: deasupra cocostîrcii zboară spre ceruri calde.

    Din nou pe cîmp, pe la Țigănești, unde Skeene descopere scrînciobul. Aici îl apucă viforul. Țigani răsar prin ceață. La Bîrlad, tîrg de grîne. Casă boierească mare (a lui Callimachi, care e și descris), la Slobozia, regulat clădită (Zorleni).

    Docolina e ceva mai departe, în calea spre Vaslui, cu suburbii de colibe. La Milești se dă povestea lui Nicolae Spătarul. Note despre sistemul de agricultură, de curînd îmbunătățit cu cel englez, în această Moldovă, mult mai înaintată decît principatul vecin. În cîntecul unui grup de cazaci, se ajunge la otelul ieșean, „infinit mai bun decît cel de la București”.

    La Iași consulul Gardner recomandă pe conaționalul său lui Grigorie Vodă Ghica, judecat ca mai puțin „rus” decît Știrbei. E mai tînăr, „bătător la ochi de frumos și cu maniere liniștite, pline de demnitate”; este și un om foarte onest. Seara, recepție, la care participă fetele domnului, generalul rus Engelhardt, cu soția lui, foarte simplă; un colonel moldovean poftește la jocul de cărți. Apoi dineu la un boier, care ocupă o situație ministerială Împodobită de frumoasa lui soție; primește în buduar, cu țigara în gură. Mobila, veche, e lîngă cea nouă, de Viena; romane franceze, caricaturi. Se face și o excursie pe zăpadă cu sania. Și aici e vorba de compunerea populației: 12 000 de țigani, 11 000 de evrei (la un total de 1 300 000 de locuitori); se descriu obiceiuri (o îngropare).

    Călătorul, umblînd prin Moldova, cunoaște Tîrgul Frumos (cu 4–5 000 de locuitori), Strunga, unde nu mai sînt hoții, Romanul (8 000 de locuitori), podit cu lemn, cu un han bunișor și cu o remarcabilă biserică a episcopiei, Cetatea Neamțului, încă în picioare, Bacăul (12 000 de locuitori), cu un Cazino Noble și un bal mascat, Răcăciunii, Agiudul, Focșanii (25 000 de locuitori), cu agentul consular Calcagno, cu un ofițer francez, care a fost în Spania, Rusia, la Waterloo, la Genova în 1821, la rebelul Mina și la Fabvier, apoi contra rușilor în 1828.

    Se trece în Muntenia la Bucov, la Buzău, la Urziceni. La București Skeene vede Palatul, Curtea Arsă. Trece la Popești, la Găiești, unde află țigani în lanțuri. La Golești întîlnește pe mama revoluționarilor exilați; la Mislea nu vede mănăstirea, ci numai dulapul. Cu consulul prusian se duce la Tîrgoviște (2 000 de locuitori), cu bun pavaj și biserici, între care cea domnească, unde [e] mormîntul lui Matei, fiul lui Matei Basarab, la Dealu, pe șoseaua frumoasă, croită de Vodă Bibescu; și casa lui Nifon. Aici e vorba și de consulul Franciei. Se prezintă o recrutare, o recepție, un prinț tătăresc vorbind limbile germană și engleză, o împărțire de ghete soldaților lui Puchner. Copii ca în tablourile lui Murillo răsar în împrejurimi. La Cîmpulung interesul englezului se îndreaptă către mănăstire, către biserica catolică pentru soția lui „Radu Negru”; dar se înfățișează și un dineu cu lăutari în casa ispravnicului de modă veche; apare și un profesor francez pentru fete. Nămăieștii, Albeștii, Domneștii, Argeșul, cu mănăstirea, Rîmnicul cu biserica episcopului Climent, Ocna, mănăstirea Dintr-un lemn sînt apoi atinse; frescele de la Hurezi nu-l interesează pe excursionist (se pomenește ruina Sf. Margareta – sic! – dată de Ecaterina a II-a); la Bistrița, fratele nebun al lui Vodă Bibescu. Curiozitatea lui Skeene îl duce la Arnota, Păpușa, Polovraci, la Tîrgul-Jiului, la Bengești, la Tismana cu florile de crin pe un mormînt, dar numai cu opt călugări. Unul din consuli spune: Allons donc! assez de monastères comme ça! Voilà trois jours que nous ne voyons pas autre chose. Peste o îngropare de sat, la Cerneți, se ajunge la Severin, unde dăinuiește salutarea Vivat Barbo Stirbey. La plecare, cînd englezul vede pe dorobanțul care i se pleacă și care bate, el rîde de lipsa de respect de sine a românilor de atunci.

III. Călători în epoca de critică

    După realizarea Unirii, Principatele încetează de a fi obiectul atenției generale. Le străbat de acum înainte numai acei călători occidentali cari față de noile stări de lucruri au o atitudine critică. Asupra lor, fiindcă e vorba de condiții care ni sînt cunoscute mai direct, voi trece mai ușor, relevînd mai ales ceea ce poate fi mai interesant în aprecieri și concluzii.

    Opera lui Doze se chiamă Un mois en Moldavie și s-a publicat în Bruxelles în 1857.

    Cartea n-a fost întrebuințată de acei cari au cercetat epoca Unirii. Și, totuși, deși cuprinde abia 80 de pagini de format mic, ea are însemnătatea ei, pe care o vom fixa în aceste cîteva pagine.

    Întîi o însemnătate de informație. Autorul a venit pentru a vedea, la Galați și la Iași, noua stare de lucruri creată în Principate prin tratatul din Paris, în care vede primirea definitivă a Turciei între statele Europei moderne și restabilirea prestigiului Franciei, distrus prin tratatele din Viena. El găsi aici „o limbă în care două treimi din cuvinte sînt latine”, numele de „români” și „Țara Românească”, cunoștința istoriei noastre așa cum se putea căpăta la fața locului în acel timp, – Radu Negru, descălecător al Țerii Românești, capitulațiile încheiate cu Poarta etc. El văzu pe Dunăre vasele de transport care purtau pe austriecii în retragere după doi ani de ocupație a Principatelor și fu martor la acea „adevărată reluare în posesiune a naționalității” noastre care fu rezultatul evacuării prevăzute în tratatul din 1856 încă.

    În Galați, constată o populație de 75 000 de locuitori, de două ori mai mare decît cu cîțiva ani abia în urmă (Doze îi prezice în curînd 200 000), „care dovedește”, spune el, „cîtă vitalitate și putere este în admirabila situație a acestui oraș, a cărui răpede dezvoltare e ca în povești” (tient du prodige); orașul e pe cale de a deveni „o cetate comercială de întîiul ordin, unul din cele mai bogate intrepozite ale Europei”. „Gusturile sînt esențial franceze, ca și la Iași, și București”, dar Austria lucrează prin încetineala transporturilor și prin felurite șicane ale vămilor pentru a rupe legăturile cu Parisul, în materie de modă și lux, în folosul Vienei. În schimb, „Marsilia cumpără și încarcă la Galați cerealele Moldovei și ale Țerii Românești”. Francezi, familia Simond, țin Hôtel de Paris, mai bun probabil decît stabilimentele murdare care l-au înlocuit. Doze se gîndește că s-ar putea ca și fabricile de la Lyon, Rouen, Saint-Quentin, Sedan, Amiens și Mulhouse să-și aibă cîștigul din acest negoț al Dunării-de-jos, în care intervenția activă a Franciei e așa de mult dorită.

    Galații interesează îndeosebi pe călător. Pentru a se informa cu privire la cauzele prosperității portului moldovean și la acelea care tindeau să-i împiedice dezvoltarea el recurge la o broșură a cunoscutului general austriac și publicist politic, contele de Ficquelmont – și aceea neîntrebuințată încă pentru istoria noastră –, Examen de conscience à l’occasion de la guerre d’Orient (Bruxelles 1856) […]

    Atras de „mișcarea, de animația acestui oraș, bogat în viitor”, irlandezul Henry O’Brien se așezase la Galați, și Doze cere acestui cunoscător lămuriri suplementare. De la dînsul autorul declară că le-a și primit dar nu le prea vedem în scurtimea pagintlor din broșură.

    Plîngîndu-se de lipsa șoselelor, ca „în starea primitivă a unei societăți pe jumătate civilizate” – doar lîngă Iași se află „cîteva bucăți” –, scriitorul ajunge în căruța trasă de șase pînă la opt cai de poștă, cu iuțimea „din baladele germane”, la Iași în douăzeci de ceasuri.

    Ce a văzut în cale, îi dă impresia că această țară, în care visează „exploatații, construcții”, „un vast tîrg deschis pentru scurgerea tuturor produselor noastre”, pînă la suma de douăzeci de milioane, un viitor loc de adăpostire pentru emigrația europeană, ar putea să aibă în același timp și fertilitatea „grădinilor Europei, Flandra belgiană ori franceză”, dacă s-ar adăugi la binefacerile naturii cîteva căi de comunicație. „Amestec de construcții disparate, în care palatele ating mizerabile barăci de scînduri cu un singur rînd, lașul n-are nimic din regularitatea marilor noastre orașe europene… Un bun sistem de pavaj începe să înlocuiască loadbele care acopereau străzile și supt care curgeau apele glodoase ale Bahluiului.” Altfel, cum e și firesc în orașul de reședință al unei țeri care e „pe jumătate franceză prin gusturi, simpatii, adoptarea limbii franceze, aprecierea scriitorilor Franciei”, conversația se face ca în țara lui Doze: „femeile urmează riguros modelele Parisului; este chiar un teatru francez”. Și scriitorul știe să explice această influență, generală și exclusivă în clasa de sus, prin cetirea literaturii secolului al XVIII-lea, prin străbaterea ideilor Revoluției, prin recunoștința pentru țara „a cării politică și ale cării arme n-au stricat niciodată Principatelor”, prin calitățile consulilor –, ca, în acel moment, Victor Place, „caracter loial, om cu multe și sigure legături” – cari s-au trimes la Iași și București, gata să intervie totdeauna în ajutorul unei mici națiuni amenințate, nu numai de Turcia suzerană, dar și de „precauțiunile bănuielnice” (ombrageux) ale Austriei. În această din urmă privință, se găsește o formulă potrivită în propoziția: „Neavînd să se teamă de puterea noastră militară, nici să se păzească de absorbirea noastră politică, Principatele s-au răzimat pe bunăvoința Franciei, pe concursul general al guvernului său, pe publicațiile prietenești ale presei periodice din Paris”.

    Pe acești coboritori ai colonilor lui Traian, pe acești români, frații noștri, i-am uitat prea mult, la distanța la care se află de Franța, cu deosebirea de cult și de limbă; nu ne-am ocupat destul de ei.

    Doze nu e deci numai un om preocupat de viitorul economic ce-l pot avea Principatele, cînd, – cu pămîntul lor binecuvintat, care li dă în grîu 25 de boabe la unul, în săcară 31, în mei 300 și care-i face să poată vinde cu 8–20 bani litrul vinuri admirabile, – bălțile vor fi canalizate, șosele trase, învățători străini aduși din Franța (vieri de la Montpellier), cînd se vor putea hrăni pe aceste plaiuri optsprezece milioane de oameni bogați și mulțămiți. Latura politică îl preocupă cel puțin tot așa de mult.

    Și astfel reproduce articolul, favorabil Unirii, din Moniteur Universel, foaia oficioasă a Imperiului, cu data de 5 februar 1857, articol în care însă greutatea politică de căpetenie cade asupra pasagiului ce arată Principatele ca fiind menite a forma doar „o barieră utilă independenței teritoriului otoman”, ceea ce ar trebui, dealtfel, să facă pe turci, „cei mai direct interesați în chestiune”, a înțelege că „Unirea Principatelor, care ar fi pentru Turcia o garanție nouă de sigurață și de independență exterioară și pentru populații un element de prosperitate, n-are în ea nimic care să nu fie cu totul de acord cu drepturile de suzeranitate exercitate în acest moment de Sublima Poartă față de provinciile dunărene”.

    Călători în epoca de critică.

    Efectul produs asupra acestor oameni inteligenți, de o „educație publică foarte înaintată”, el îl notează pe urmă. Și ca informatori de căpetenie el are două persoane, care pentru moment aveau, măcar în viața exterioară, multe puncte de atingere, care erau legate prin simpatia sinceră, de o parte, pentru un spirit vioi și original, iar, de alta, prin datoria de recunoștință, dar care, în curînd, prin puterea împrejurărilor, își vor sta față în față cu tot nebiruitul antagonism al unor idei politice inconciliabile: caimacamul Nicolae Vogoridi și „prefectul de Galați, d. Covsa”.

    Pe cel dintîi încă de la început s-a deprins a-l cunoaște prin laturea cea bună după spusele lui Cuza însuși și după ale șefului de cabinet ce-și adusese Vogoridi din Franța, Pierre Baragnon, fiu de consilier de curte la Nîmes, nepot al prefectului de Aveyon și pe care Cuza-l primise la Galați cu un mare dineu și muzica militară cîntînd „arii naționale moldovenești, a căror melodie ar face plăcere celor mai celebri compozitori ai noștri”.

    Îl vede la Iași pe acest fiu al lui Ștefanachi-beiu, poreclit – Doze ni-o spune după izvoarele sale moldovenești – „Talleyrand al Turciei”, beizadea deci, fost secretar de ambasadă la Londra (pe lîngă cumnatul său Musurus) și la Viena, fost ministru de finanțe al lui Toderiță Balș, care stăpînește ca proprietar o așa de largă parte din pămîntul Moldovei, făcînd ca țeranii săi – a vorbit în comisia proprietății pentru Casa rurală – să poată avea și pînă la 2 000 de galbeni strînși. Născut în Iași, pe vremea cînd tatăl său, și el apoi caimacam, era în serviciul lui Scarlat Vodă Callimachi, el are patruzeci de ani. Că era frumos, cu plete lungi negre, și foarte solemn, o știm de aiurea. A luat pe fiica lui Conachi, poetul începuturilor liricei noastre, și prin act din 1849 cu voia Adunării obștești, poartă și numele acestuia; ba acuma, cînd are în vedere scopurile sale, îi place a-și zice – și Doze zice tot așa – „Conachi-Vogoridi”. Deși „grec prin familia sa” – de fapt, de origine bulgărească – e „moldovean prin leagănul său, prin căsătoria sa, prin întinsele moșii, francez prin studiile sale, european prin călătorii și relații”, om reprezentativ al „unei epoce de tranziție, cum e căimăcămia”. Soția lui, dealminterea, inspectoare, „patroană” a școlilor de fete din Moldova, prietenă a Franciei, pe care o vizitează des, pe care o laudă necontenit, în limba căreia scrie epistole, de „un farmec nespus” și care-și crește fiul la liceul Bonaparte, dîndu-i ca guvernor pe „învățatul” Caussin, e desigur o legătură între el și țară.

    „Conachi Vogoridi” are deci toate calitățile cerute pentru a domni conform cu intențiile acelora cari, iscălind tratatul din Paris, voiau, înainte de toate, pentru liniștea Europei, o Turcie tare. Și aceste calități le are numai el. Învinuirile ce i se aduc vin dintr-o confuzie între grecitatea lui de naștere, îndreptată exclusiv pe liniile politicei turcești nouă a lui Reșid, pe care-l admiră, și între amintirile odioase ale fanariotismului. Presa apuseană a încetat de mult să-l mai atace, și ce s-a făcut pînă atunci nu e „decît o agitație stearpă fără ecou în Moldova”, o intrigă „revoluționară și demagogică”, fără influență asupra guvernului imperial,care e informat conform adevărului de agenții săi diplomatici, un Thouvenel, un Bourqueney.

    Să fie deci domnul cel nou al Moldovei! „Nu el va înșela așteptarea unui popor generos, la viitorul căruia ar asocia perpetuitatea unei dinastii în care numele esențial indigen de Conachi ar trece înaintea celui de Vogoridi. În această dinastie, îndrăznesc să afirm, suzeranitatea părintească a Turciei și patronajul dezinteresat al Franciei ar găsi totdeauna suverani recunoscători și devotați, al căror coif românesc ar străluci în caz de război alături de vulturii lui Napoleon și de Semiluna osmanlîilor.”

    Dar iată că este și altă părere.

    „Oaspetele și prietenul” din Galați, căruia i se trimete un exemplar din carte, e „un tînăr moldovean de mare merit, care și-a făcut educația la Paris, în colegiul Stanislas, și care a profitat perfect de lecțiile învățătorilor săi, precum și din mișcarea intelectuală a Franciei”. La Galați, numit de curînd prefect, el se arată „administrator inteligent și devotat, om de inițiativă, plin de patriotism. D. Cuza s-a identificat cu dezvoltarea Galațiului și cu prosperitatea Moldovei”, și, astfel, „răspunde cu vrednicie încrederii prințului Conachi-Vogoridi”.

    Ni pare bine că găsim aceste rînduri. Ele înlătură portretul de răzbunare al unui revoluționar italian de trei ori expulzat de Cuza ca domn – cum însuși acel Marc’ Antonio (Canini), în această privință defăimător, o spune –, care, în cartea sa Vingt ans d’exil, descrie astfel trecutul de funcționar la Galați al marelui domn: „Înainte de alegerea sa, Cuza era un mic boier ruinat de jocul de cărți… Se arată cu degetul la Galați un italian, Delvecchio, care cîștigase 200 000 de franci, pierduți de Cuza într-o singură noapte. Acesta fusese cîtva timp prefect de Galați. Ca să-și îndatorească prietenii de cîrciumă, el introduse o măsură pentru spirtoase, care întrecea cu mult măsura legală (!). Aceasta e faimoasa «ocă a lui Cuza», care i-a meritat atîtea strîngeri de mînă și toasturi în cîrciumele Galațului. Iată ce făcuse memorabil în cursul administrației sale. Era așa de desprețuit, încît negustorii greci îl opriseră de a intra în lesche (sic) sau clubul lor (!). Era cunoscut ca un prieten devotat al Rusiei. Dar, fiind lipsit de instrucție (!) și cu totul compromis (décrié) prin purtarea sa privată, nu se bucura de nici o influență”.

    Întorcîndu-ne însă la ideile partidului național, față de Cuza care se ținea încă în rezervă, deși n-am putea spune, cum pare a reieși din această broșură, că era și el partizanul candidaturii lui „Conachi-Vogoridi”, pe care ar fi recomandat-o chiar lui Doze, – iată cum le înfățișează acesta:

    „Partizanii Unirii (și ei sînt numeroși, ba am găsit și printre adiutanții” – Cuza el însuși! –, „pe cari și i-a ales prințul Conachi-Vogoridi), partizanii Unirii scoteau înainte avantagiile a ceea ce numesc ei o căsătorie de rațiune și de inclinațiune, în care inima se găsește de acord cu interesele. Anticipînd asupra evenimentelor, ei vedeau acum Moldo-Valahia cu o capitală nouă, așezată la hotarele celor două principate; fără să li peso de drepturile seculare ale lașului și Bucureștiului, se desemna un punct central. În epoca noastră de înviere a naționalităților, în care teutonismul, panslavismul, scandinavismul au trezit atîtea visuri, atîtea miragii înșelătoare, am auzit spuindu-se la Galați și la Iași: De ce să nu reconstituim vechea Dacie supt numele de România?[…] E o temă atît de fecundă această trezire a unei naționalități reconstituindu-se, culegîndu-și fărîmile răslețite și remaniind harta Europei”…

    G. Le Cler, care-și publică lucrarea, La Moldo-Valachie, ce qu’elle a été, ce qu’elle est, ce qu’elle pourrait être, la Paris în 1867, e poate cel mai sigur în judecățile sale. A găsit orașele în foarte rea stare: Giurgiul e plin de noroi, Bucureștii „un sat nemărgenit”, în care vitele se taie în stradă și pe alocuri se văd coșmege ca niște bordeie, dar băciuiesc 30 000 de slugi etc.

    Ceea ce lovește mai mult pe acest om de bine e deplorabila stare a sărăcimii și a țeranilor îndeosebi. „Atîta prisos și atîta lipsă desăvîrșită, atîta lux și atîta mizerie…, zău că sufletul se umple de jale.” Lingă locuinți imposibile, altele pline de „covoare de Aubusson și de Smirna, mobile de Viena, lucruri de Paris, porțelane de China, Ungaria, Sèvres, pe etajere fleacuri costisitoare”. La țară, bolnavii „mor fără ajutor, întinși pe vreo rogojină goală sau pe pămînt chiar; cu o resemnare ce înduioșează… Țeranul e slab, palid, stors, zdrențuit, bătrîn, înainte de vreme; privirea-i tristă și veștedă se pleacă spre pămînt” (e vorba de părțilo moldovenești lîngă Bîrlad).