În acest timp în Vlașca se mînca pine din scoarță de copac și vitele, lăsate fără fîn, rechiziționat pentru ocupanți, pieriau. „Pădurile particularilor, de o valoare incalculabilă, au fost tăiate pentru flotila turcească și cărate la Dunăre, fără nici o despăgubire.” Și prigonirile urmează: „Iertarea dată de Poartă tuturor muntenilor nu se respectă, și turcii continuă a aresta, expulza ori ucide pe toți cei bănuiți a fi fost cituși de puțin părtași la revoluție”.
În octombre 1822, în sfîrșit, Iacovenco e din nou în București, unde află schimbări: Pe străz; mulțime de turci, precum și o sumă de echipagii, se primblau pe Podul Mogoșoaii, acum pavat cu piatră, pe cînd mai înainte ulițele erau podite cu lemn și trunchiuri de copaci care erau și costisitoare și netrainice și împovărătoare pentru locuitori. Boierii stau destul de bine, și parcă n-ar fi suferit nimic. Eterna nesimțire în stratele de sus ale societății noastre față de cele mai grozave tragedii care-i zguduie adîncurile. La teatru, proprietatea lui Vodă Caragea, actorii germani își dau și mai departe reprezintațiile pînă ce, la 7 februar, un foc distruge casa.
Ici și colo apare domnul cel nou. În vara anului 1826 turcii l-ar fi păzit să nu fugă în Austria. Peste cîteva luni, cînd se încheie convenția de la Acherman între ruși și turci, el face ca hatișeriful despre drepturile țerii să fie purtat în alai pe străzile Bucureștilor, și el e cetit în Divan cu toată solemnitatea. Dar în april 1828 Ghicii, în fața unui nou război între suzerani și protectori, se retrage la Cîmpina, rămînînd „a se întoarce la București ca simplu cetățean”.
La această nouă curte sosește în primăvara anului 1824, trecînd (april) pe la Sibiiu, unde mai dăinuia pribegia boerilor munteni, hrănindu-se din giuvaierele vîndute pînă într-atîta încît la monetărie se fac două milioane de florini din argintăria lor, consilierul de legație danez Clausewitz, care și-a lăsat însemnări.
Prin carantina de la Cîineni, plină de călători ce trec „înăuntru”, cu cai de poștă, plătiți zece galbeni unul, peste scîndurile șubrede ale bietului pod peste Olt, prin satul de bordeie Pripoarele, silit uneori a-și scoate carăta cu boii și a recurge la ajutorul meșterilor țigani, el ajunge la Argeș, la Mănicești, la Pitești, apoi. Aici îl găzduiește în casă „modernă”, cu fotoliu englez, căpitanul postii, grecul Steriopol, știutor de nemțește și italienește, deși poartă scufie și papuci de coloare roșie.
Peste Cîrcinov atinge capitala munteană, oprindu-se la un han curat. Socoate la 80–90 000 numărul locuitorilor, cu 6 000 de evrei și 4 000 de nemți (în toată țara 200 000–100 000 țigani). Podurile, prea des schimbate, par bune. Le străbat bogatele trăsuri ale boierilor luxoși pe cari i-a prins iubirea modelor Apusului: pe capră însă țigani desculți și în zdrențe. Dumineca sînt și pînă la șase sute de echipagii pe străzi, mergînd mai ales la Herăstrău.
Dar în primul rînd îl interesează pe diplomatul nordic recepția dată de vodă pentru ziua de nume a beizadelei Iorgu, recepție prezidată – în lipsa doamnei, Mărioara Hangerli, pe care soțul nu vrea s-o primească – de sora lui Grigore Ghica, Pulheria. Casă mică, după arderea palatului lui Vodă Caragea, dar multe saloane; curte plină de arnăuți. Domnul, așezat turcește, între mai marii țerii și doamne bogat îmbrăcate. Se face ceremonia sărutării de mînă, iar străinilor, salutați de Ghica italienește, li se servesc dulceți și cafea, plus ciubucele obligatorii, care jenează pe politicosul străin. Foarte bună impresie face conversația franceză a Pulheriei și înfățișarea apuseană a fraților domnului (Alexandru, care-i va urma la tron, și arheologul Mihai, tatăl Dorei d’Istria).
Seara, bal, dar nu la curte, unde erau numai calemurile, birourile, ci „într-o casă boierească” (a Crețescului. cum știm din notele acestuia). Mare sală de danț, cam joasă, patru saloane cu mobilă europeană. Boieri jucăuși cu fesuri și caftane pe care le vor lăsa apoi să cadă. Femei frumoase și deasă conversație franceză; danțuri din Occident: poloneza, valțul, danturi engleze, lîngă hora îndătinată, care nu lipsește. Supeu pentru două sute de invitați, pe care eleganța boierească abia-l atinge. Jocul de cărți, obișnuit aiurea, nu e admis. Muzica e slabă, dar gustul de muzică e răspîndit la femeile sprintene și ușuratece. Cît despre domn, i s-a spus, că fără o mare inteligență, se deosebește prin bunătate și judecată dreaptă.
În această epocă se întîlnesc dealminterea și călători cari ating mai ușor țerile noastre.
D. Sever Zotta a dat în revista ieșeană Ioan Neculce (I, 2; 1912) un extras din memoriile unui nepot al ducelui de Richelieu, contele de Rochechouart, emigrat francez și fost curtezan, la Odesa, al Anicăi Filipescu, prietena lui Miloradovici, care, în 1807, pe vremea unui război ruso-turc, a călcat prin părțile noastre.
Boieri moldoveni, trei la număr, Balș, Iancu Ganănău, acela de care vorbesc ofițerii francezi din armata lui Napoleon, și încă unul, veniseră, în numele Divanului întreg, ca să poftească la Iași pe duce, creatorul Odesei. Cu doctorul francez Scudéry și cu cîțiva ofițeri, acesta se îndreaptă spre Chișinău, unde se aflau trimeșii.
Țara-i place lui Rochechouart, și în lumea săracă și umilită, vorbind o latină stricată, el nu șovăie să recunoască „originea romană, după frumuseța, regularitatea de trăsături și puternica alcătuire a populației, mai ales a țeranilor. Peste calea lui Traian se merge la Iași, plin de ruși în cartiere de iarnă, unde găzduirea e la boierul Costachi Balș.
Aici se urmează „concerte, reprezintații de teatru, prînzurile cele mai alese”, la care iau parte mai bătrînii boieri, în haine orientale, posaci, și vioaie femei în rochii de Paris și de Viena, „imitînd apucăturile vechii curți din Franța”. Văzută în budoarul ei mobilat după datina franceză, soția lui Balș (o domniță HangerliP), culcată din cauza „migrenei”, uimește prin bogăția mătăsurilor și dantelelor, cașmirului scump, care o acopăr; „splendide vase de porțelan” se văd în toate unghiurile. O doamnă născută Sturdza, văduvă la nouăsprezece ani, furase o clipă inima unuia din francezii suitei lui Richelieu, de Crussol, și fusese vorba chiar de o căsătorie; ea se mărită cu un general H., care pare a fi Harting, apoi guvernator al Basarabiei.
• * *
Încă din 1903 Nerva Hodoș tipărea călătoria în Moldova, la 1809, a contelui de Moriolles, după manuscriptul însuși.
Acest emigrat, ocrotit al cunoscutei contese Branicka și apoi preceptor al unui fiu natural de mare-duce, – cunoscuse și la Chiev pe Constantin Ipsilanti, retras și întreținut acolo –, plecă în tovărășia contelui Branicki pentru a vedea la armata lui Prozorovschi, operînd în Muntenia, pe fiul acestuia, ofițer împărătesc. Pe la Mohilău, tîrg de evrei, se trece Nistrul, și în Moldova călătorul ajunge a cunoaște pe șefii armatei rusești, pe cari-i descrie vioi. Basarabia i se înfățișează deodată, acoperită de zăpada care începea să se topească la sfîrșitul iernii. Sate sărace lîngă iazuri, și grupe rare de copaci. Boierii nu stau în mijlocul țeranilor lor.
Înaintea Iașilor apar boierii cari întîmpină pe marele senior polon și-l conduc la curtea domnească. Era „o adevărată locuință de suveran. De o construcție elegantă și modernă, clădită de puțini ani și cu o împodobire grandioasă, era, pe lîngă aceasta, așezată într-o poziție încîntătoare… Împărțirea înlăuntru era vastă, impunătoare, puțintel în stil oriental, și mobilarea măreață”. Aici se ținuseră – și de aceea cheltuielile cu mobila nouă – negocierile de pace din iarnă cu turcii. Orașul, foarte populat, plin de boieri, n-are monumente. E o „villasse” plină de murdării mîncate de cîni. Baia turcească singură place călătorului.
I se lăsase lui Branicki, de Prozorovschi, care plecase contra Brăilei, o escortă de o sută de infanteriști și două sute de cazaci, cu patru tunuri. Dincolo de Iași grîul de toamnă iese de supt acoperișul lui iernatec. Satele sînt mai bune de aici înainte. La Focșani lumea se dă în scrînciobul care se învîrtește, une grande roue qu’il fallait saisir dans sa rotation et suivre en s’y accrochant femeile rîd de cei cari cad jos, pe paie.
Lagărul feldmareșalului nu se află nici la Rîmnicul Sărat, unde drumeții sînt primiți de gazda acestuia, un boier care, crescut la Viena de un emigrat francez, vorbește perfect limba franceză, are „o frumoasă locuință”, și prînzul cuprinde pilafuri și altă mîncare de modă turcească. Place numai cafeaua, a cării preparație se descrie. În cele șase zile petrecute aici se căpătă știri asupra casei și îmbrăcăminții românești. Boierul arată viile sale, a căror cultură e judecată ca primitivă de Moriolles, originar din Champagne. Hrana cu mămăligă a țeranului i se pare a fi neîndestulătoare. Grîul, ovăzul sînt ascunse în gropi pe care, după lipsa de rouă deasupra, le recunosc îndată, ca și turcii la război, cazacii.
La Brăila chioșcul unui pașă servește ca adăpost provizoriu al vizitatorilor, pînă ce se mobilează o casă pe o înălțime vecină cu cetatea. Aici se primește vizita lui Prozorovschi care e descris cu cruzime, în totala lui decădere fizică, și a lui Cutuzov. Scena sălbatecă a asaltului, răspins de turci, contra cetății e înfățișată ca în cele mai frumoase și mai umane cărți de istorie militară.
Cu prizonierii Moriolles trece la Galați, al cărui mare comerț îl notează, fără a mai găsi alte lucruri vrednice de atenție. Aici hatmanul căzăcesc Platov aduce pe turcii prinși de dînsul într-o lovitură fericită contra urmăritorilor. O mănăstire adăpostește pe mîndrii păgîni goi, cari se mîngîie de soarta lor fumînd.
De aici contele polon ia drumul către casă, fără a se mai opri în Iași. La sfîrșit se dau informații asupra acelora cari, în Principate, luară moștenirea învinșilor de la Brăila. Încheierea păcii de la București prin dibăcia lui Cutuzov față de amiralul Ciceagov, venit cu misiune specială de la țar, e înfățișată ca în izvoarele cunoscute.
O lucrare de cea mai mare însemnătate pentru cunoașterea în amănunte a condițiilor economice și fiscale în care au trăit țerile noastre în momentul revoluției grecești, izbucnite pe teritoriul Principatelor, este La Valachie, la Moldavie et de l‘influence politique des Grecs du Fanal, carte apărută la Paris, în 1822 – și al cării autor se socoate a fi Pertusier.
Scopul publicației a fost, desigur, și acela de a se arăta, în legătură cu mișcarea revoluționară, partea pe care au avut-o fanarioții în nenorocirile și suferințele care au atins pe români, și Imperiul otoman însuși. O parte finală are, dealminterea, numai acest rost. Dar și, pe lîngă aceasta, scriitorul a voit să apere, întrucîtva măcar, pe una din marile familii grecești care în acest timp s-au frămîntat pentru dragomanat și pentru domniile noastre, care-i erau încununarea.
E vorba de familia Moruzi. Asupra ei criticul moravurilor creștine din Constantinopol e bine informat. Se laudă astfel, pe lîngă reformele, expuse cu pricepere, ale lui Constantin Mavrocordat, și acțiunea lui Vodă Alexandru Moruzi și a sfetnicului său, postelnicul Manu, despre care adauge că are un fiu ce trăiește la Paris. Moruzeștii sînt iubitori ai literilor. Știe despre Alexandru, care a introdus pe judecători lîngă ispravnici, că a început ca tălmaciu la congresele de pace din Șiștov și din Iași, despre Dimitrie că s-a bucurat de o mare trecere și că, dacă a fost de folos rușilor la încheierea păcii din București, aceasta e din cauza ambiției lui de-a ajunge prin ei „rege al Daciei”. Dacă nu cunoaște pe frații lui, meniți și ei unei sorți tragice, Costachi și Nicolachi, pe Panaiotachi, tăiat și el în 1812, l-a putut vedea la ambasada turcească din Paris. Vorbește și despre codul civil făcut de Alexandru Moruzi, după legislația veche a lui Iustinian și cea nouă a lui Frederic cel Mare, în așteptarea celui criminal, și expune sistemul, cu o curte criminală de șase judecători, doi inamovibili, patru numiți pe un an, curte care, în caz de îndoială, face apel la vodă pentru a judeca din nou, în Divan, alături cu el; apelul se face și în chestii civile, de la judecătorii de districte. Domnul poate trimete chestia și la un alt tribunal, de cinci membri aleși de el. Cu acest prilej se arată și rolul tribunalelor mixte pentru străini, din cinci membri plus dragomanul consulatului, iar la apel consulul însuși, – nu fără a se admite și un suprem apel al acelor străini la vizir.
În capitolul final citat se arată cum s-a ridicat familia Caragea, Ioan Gheorghe Vodă fiind întîi omul lui Constantin Ipsilanti, pentru a birui apoi, în unire cu favoritul sultanului, Halet-Efendi, pe Alexandru Șuțu, care și după un exil de doi ani la Rodos, în urma încheierii păcii franco-turcești, rămăsese ocrotitul Franciei, ceea ce nu-l feri de a fi executat pentru încheierea tratatului Dardanelelor. Dealtfel pe Ungă Halet s-a oploșit și Dimitrie Moruzi.
Scriitorul, care știe că palatul francez de la Terapia a fost al lui Alexandru Ipsilanti cel bătrîn, jertfit de turci pentru trădarea fiului Constantin, nu e, dealtfel, un dușman al grecilor în sine. Revelează deci că limba franceză, pe care boierii, luxoși, servili, trufași, o vorbesc mai mult de vanitate decît din înclinație, a fost încetățenită la noi de greci. Femeile fanarioților întrec pe cele de țară, deși acestea sînt totuși „nu fără agrement” și educabile. Chiar lucrul arendașilor greci din Rumelia li se pare mai bun, la moșii, decît al unei boierimi fără inițiativă.
Pentru sultanul Mahmud și planurile lui de reforme arată înțelegere și stimă. Dar crede că Poarta face rău păstrînd o suzeranitate mai mult de formă, care o împiedecă de a găsi în Dunăre o graniță ca a Rinului și Vosgilor. Prutul nu se poate apăra după pierderea Nistrului. Soarta Principatelor, odată liberate, se sfiește el însă a o însemna. Turcii ar face bine să emancipeze ei țerile, care ar deveni, prin voința Europei, neutre.
Cunoștințele autorului despre trecutul românesc sînt firește încurcate dar nu atît de slabe cum s-ar socoti. Crede în Flaccus, întemeietorul, dar numele lui Radu cu „descălecarea” munteană, al lui Mihai Viteazul, al lui Ștefan cel Mare se par a nu-i fi cunoscute pentru întîia oară. Despre limbă are părerea că, păstrînd un însemnat fond latin, e totuși „o adunătură (composé) ciudată de expresii cu origini asa de deosebite”.
În ce privește prezentul, stima lui pentru deosebitele clase ale populației e foarte slabă. Pompa domnească, ifosul Divanului de doisprezece, lungul șir al boierilor amănunțit înșirați, rostul lui divan-efendi nu-i impun. Am văzut ce spune despre boieri: li par imorali, căsătoria fiind scăzută ca seriozitate, cu însuși concursul unui cler ignorant. Nu vorbește de vreo clasă mijlocie. Țeranii înșii, mai vioi în Moldova, îi apar ca leneși, bețivi, înomoliți în superstiții. În toate acestea nu e nici un impuls spre faptă, nici o dorință de luptă. […]
Organizarea fiscală interesează îndeosebi pe scriitor, care dă în această privință cifrele cele mai numeroase și mai precise. Știe că o parte din dări e în credință (și dă terminul românesc). Cunoaște cauza tăierii lui Vodă Hangerli: impunerea văcăritului de doi lei pe cap de vită. E informat asupra rolului zapciilor pe plăși. Socoate, după statisticile menționate, ludea – pînă la 1806 de 1–7 familii – la cinci sămi de 4½ lei, la care se adauge haraciul, alți 6 ½ și răsura, pentru strîngători, 16 parale. Vinăriciul cere locuitorilor 5 aspri la zece ocă. De capul de porc, de oaie (mieii sînt scutiți), de stupul de albine se iau 8 aspri.
Veniturile, după acele hîrtii de un șfert de veac, sînt acestea. Țara Românească: impozitul funciar și personal 4 000 de pungi, vinăriciul 350, ocnele 800, vămile 500, vitele mici 550, albinele 200, condeie felurite 2 000, la care Moldova pune în față: impozitul funciar și personal 3 600, ocnele 500, vămile 500, vitele mici 400, albinăritul, deosebi, 300, condeiele amestecate 1 600 (pînă la luarea Basarabiei, care reduce numai cu un șfert).
Cheltuielile, la turci, sînt orînduite astfel: rechiabè, în Țara Românească 500 de pungi, în Moldova 300, din impozitul funciar și personal (?) 600 și 350, plus cadourile sultanului la bairam, cîte 150 de pungi. Pe lîngă aceasta marele vizir are, de la fiecare principat, 60 de pungi, chehaia-beiu, 30, Reis-Efendi 20. Capuchehaielele cheltuiesc pe an pînă la 1 200 de pungi. Pentru administrația internă se păstrează 1 300 la munteni, la moldoveni 1 200 de pungi. Astfel domnului tot îi rămine o sumă importantă, socotită pentru principatul mai mare la 4 650 de pungi, pentru cel mai mic la 3 700. De aici se scot neapărat scutelnicii breslași, postelniceii, logofețeii, cari în Moldova se plătesc de vistierie, doi lei pe lună, iar dincolo se scot, pur și simplu, din roluri.
Producția Principatelor e înșirată cu de-amănuntul. Nu se uită nici cea de metale. În județul Buzăului i se pare că s-ar culege aur și argint, și el dă cifra de 3–4 grame din unul, dublul din celait, pe lîngă plumb, pentru scoaterea aurului din Olt. Țiganii – pentru el o „companie“ – dau doamnei, pe an, trei ocă și jumătate de metal curățit. În Moldova se semnalează viitorul petrolului. Stejarul moldovenesc e însemnat deosebit.
Trei sferturi din moșii sînt ale boierilor ori ale clerului. De acolo se iau furniturile de grîne pentru turci: 1 500 000 de chile de grîu și orz. Exportul de ceară al Moldovei plină de păduri e de 50 000 de ocă pe an, al Țerii Românești îndoit. Un articol important e al vitelor. La munteni, se taie anual 70 000 de boi și se vînd 2 500 000 de ocă de său. Înainte de 1812 Moldova trimetea peste graniță, mai ales în statele germane, nu mai puțin ca 60 000 de vite, pe urmă însă numai 32 000. Ambele țeri exportă împreună 300 000 de oi și 50 000 de porci, dintre care unii au și 200 de ocă. Pieile de iepure exportate sînt 800 000 pe an, Muntenia figurînd cu trei cincimi. Exportul lînii e de 3 milioane de ocă pentru Țara Românească, din care o șesime numai la turci, restul în Austria, iar pentru Moldova de o treime. Din ambele țeri se exportă 1 500 000 de ocă de brînza, un milion de unt, de cinci ori atîtea fasole etc. În total Muntenia exportă 10 milioane de ocă de produse în Turcia, 2 milioane aiurea, consumînd dublul în țară; Moldova trei milioane la Constantinopol și în Rumelia, 5 milioane în Polonia, 3 milioane consumație acasă.
Importul, în schimb, e mai mic. Se aduc opt sute de trăsuri din Austria pe an. Colonialele din Orient, blănile din Rusia sînt iarăși articole importante.
Import și export împreună dau aceste totaluri. La munteni 16 000 pungi ies, 10 000 întră, pe lîngă 2 000 de contrabandă; în Moldova întreagă 13 000 și 9 000.
Acestea sînt știrile autorului, astfel nenumit. El a cunoscut, desigur, direct țerile noastre. Credem că mai ales Moldova, căci descrie lașul, superior capitalei muntene, judecînd că palatul domnesc e frumos, că sînt interesante unele case boierești și biserici, dar ceea ce strică sînt urîtele colibe ce li stau în preajmă. Galații, „mare întrepozit” de grîne și lemne și punct de intrare al importului, pare a fi fost și el în special cunoscut călătorului.
Între călătorii de după 1821, însă, unii nu înțeleg nimic din această prefacere. Oameni ai lumii vechi, ei caută la noi, de obicei, pe aceia cari aparțin aceleiași lumi și nu se preocupă de tot ceea ce momentul scosese acum la iveală. Între aceștia găsim și cîțiva ruși clerici pe cari griji în legătură cu viața și misiunea lor sau excursii cu scopuri literare îi aduc prin locurile noastre.
Iată întîi unul care a fost deseori pe aici, călugărul Partenie, care înfățișează viața din mănăstirile moldovenești, și puțin mai mult decît aceasta, de pe la 1837 pînă la 1847.
