Mai jos decît acești harnici locuitori ar fi numai țiganii. În ambele țer aceștia sînt în număr de 150 000 dintre cari 80 000 ai statului, plătind dei la vrîsta de cinsprezece ani în sus taxe anuale de patruzeci de parale.
Aceștia și cei boierești își cîștigă pînea, – întrucît nu sînt slugi în casă, bucătari mai ales, bătuți împodobiți cu coarne legate pe supt fălci, rareori și uciși, iar femeile ca doici și dădace –, ca lăutari, zidari, plătiți un leu pe zi.
Clerul e alcătuit din acei bieți preoți smeriți care dau mitropolitului cîte cinsprezece piaștri pe an, din arhimandriți, din călugări, pe care Wilkinson nu i-a cercetat în mănăstirile lor, adesea închinate, dar supuse sarcinilor țerii, și din arhierei. La munteni, ei stau mai mult în București. Mitropolitul Ungro-Vlahiei, un grec, numit, are, și de la moșii, un venit de două milioane de piaștri pe an. În Moldova însă șeful bisericii e ales de boieri și trebuie să fie om de țară.
Despre negustorimea indigenă nu se spune nimic. Totuși comerțul Principatelor e foarte important, în legătură cu o bogată producție. În rîndul întîi, rodul cîmpului, din care se lucrează însă abia o șesime; grîul, mai bun în Moldova, înseamnă, cu de șeisprezece pînă la douăzeci de ori sămînța, zece milioane de chile pe an, din care se vînd însă turcilor, cari trimet corăbii anume, 1 500 000, cu prețul impus, care e un șfert din cel obișnuit în țară (2–2 ½ piaștri chila), o șesime din acela care se oferă la Constantinopol. Griul nu se poate exporta decît cu firman, și el se capătă foarte greu; negustorii fac însă o riscată contrabandă. Se mai trimet în capitala Imperiului otoman 250 000 de oi, 3 000 de cai. Lemnul e cuprins și el în furnituri: din codrii Moldovei el vine pe plute la Galați, unde se construiesc corăbii pentru stăpîni, întrebuințîndu-se și funiile de cînepă ale țerii. Boi pot trece în străinătatea creștină, – ca în vechile vremi. Libere sînt numai trei articole, și anume: lîna, 40 000 de chintale de cîte 44 ocă, plătită fiecare cu 35–40, lîna nespălată, 60 cea spălată, apoi pieile de iepure, 500 000, a treizeci și cinci de parale, și în sfirșit iarba galbenă, 600 000 de ocă la export, a 40–45 de parale oca. Se cumpără marfa de la țerani, cari sînt foarte cinstiți, cu bani dați înainte. În acest „Perii al grecilor”, afară de aurul cules din rîurile muntene de către țigani, minele, pentru cercetarea cărora veniseră la 1811 mineralogi ruși din Petersburg, nu se caută de domni cu stăpînirea prea scurtă și prinși de frica unor sarcini încă mai grele.
Prin Galați, – cu depozite de lemne de grîne, cu prăvălii, oraș care numără doar 7 000 de locuitori statornici, români și greci, mulți din ei supuși austrieci și rusești, cîțiva ionieni, supt cei doi pîrcălabi, dar produce o impresie mult mai mare din cauza populației flotante a străinilor –, se face mai ales un import care duce la Iași ca și la București și atinge chiar Bucovina, Galiția, Ardealul, Banatul și Serbia. Se aduc coloniale: cafea, din care se consumă pe an 800 000 de ocă, zahăr (900 000), piper (35 000), rom, lămîi, portocale, vinuri, care se importă din Constantinopol și Smirna, plătindu-se și vama moldovenească de 3%, pe lîngă sarcini adause, de care poate scuti numai intervenția consulară; drumul din Asia Mică prin Enos și Adrianopol aduce cheltuieli mai mari. Germania trimete stofe de bumbac și de lînă (cele scumpe singure, de 200 000 de lire sterlinge pe an), calicot, fierării, sticlării, vase de pămînt, ce se zic engleze pentru a putea fi scumpite; muselina engleză și chembrica franceză se plătesc bine, dar se caută mult. Din Rusia sosesc blănuri, în schimbul cărora, pe lîngă galbeni de aur, se dă rachiu și vin.
Sînt 30 000 de boieri numai în Țara Românească. Din familiile mari se citează Brâncoveanu: dintre greci și un dubios Paleolog. Domnul îi numește pe cei din funcții, după ceremonialul pe care l-a descris Mac-Michael, și ciohodarii duc pe noul cătănit acasă la dînsul. Dregătorii au veniturile funcțiilor și pe lîngă aceasta scutelnici și poslușnici. Cei dintîi, de cari aici se vorbește întîia oară, deși datează de la 1736, sînt în număr de 15 000; boierul de prima clasă are optzeci, cari dau cîte optzeci de piaștri, sau fac lucru vrednic de această sumă. S-a încercat la 1814 trecerea lor la stat, dar craiovenii s-au opus și au aflat sprijin la pașa Hafiz-Ali de Vidin, dușman al domnului; totuși în 1815 la fiecare scutelnic s-a cerut acolo taxa de douăzeci de piaștri. Țerani refugiați din Ardeal ca și de peste Dunăre se tocmesc poslușnici la greci și la alți străini, de vreo cinzeci de ani încoace, făgăduind daruri în natură.
Pe boieri nu-i iubește Wilkinson deloc. Ei nu-și caută de moșii, arendate sau lăsate în sama vechililor (și, zicînd așa, el se gîndește mai ales la munteni, pe cari îi cunoaște mai bine). „Cele mai încîntătoare locuri din frumoasa lor țară n-au puterea de a-i atrage.“ În materie de cultură – și aici e nedrept – ei știu doar grecește, vorbind limba cu o puritate clasică, mai ales în Țara Românească, franțuzește și alte limbi occidentale, cunoscute mai ales în Moldova, mai puțin însă; poeții noștri i se par englezului că nu știu nici gramatica franceză, nici autorii. Creșterea e încredințată în familiile mari vreunui cleric grec; la școală, grecească sau românească, avînd fiecare vreo două sute de elevi, vin numai copiii boierimii mai mărunte și ai negustorilor. De la gramatica pe care a cerut-o Constantin Vodă Mavrocordat nu s-a făcut alta pentru „amestecata” limba românească. Femeile, care totuși iubesc muzica germană, care cîntă din piano și, fără a fi frumoase, au grație, și mlădiere, primesc și mai puțină învățătură sistematică.
Sporturile nu sînt obișnuite. Caii de țară sînt rezistenți, dar mărunți și nu pot servi la călărie, pentru care se aduc cei din Rusia și Ungaria. Dar nici vodă nu merge călare, ci-și ține caii pentru arnăuți.
Teatrul lipsește, deși se menționează actori germani cari „au dat opere germane și comedii traduse în românește (comedies translated into Wallachian), cu participarea, vreo două, trei luni, a unui public de toate clasele, pînă ce, la urmă, rămîn doar boierii de clasa întîia și consulii. Încolo sînt „cluburile“, unde se joacă pharaon (unii boieri de aici au un venit de 2–3 000 de piaștri), clubul nobil în frunte, balurile mascate, de trei, patru ori pe săptămînă, seratele particulare, jucîndu-se valțul, mazurka, de bărbații în haine orientale cu oarecare greutate. Vizitele, cu și fără rost, ocupă zilnic pe acei cari n-au mult de lucru la funcția lor, cu cele „două sute zece” serbători legale și cu vacanțele de serbători și în lunile calde ale anului.
Ga distracție principală, primblarea în caleștile fabricate în țară, ca și în cele aduse din Viena, aurite, dar rău întreținute, cu cai proști și vizitii țigani. Bucureștii, „întins oraș murdar”, de 80 000 de locuitori, cu „361” biserici, „20” de mănăstiri și „30” de hanuri, lașul, cu 40 000 de locuitori, „70” de biserici, „mai bine zidite“, cu multe case elegante, clădite în cel mai modern stil al arhitecturii „europene”, oferă, cu podurile de lemn nivelate sau din simple loadbe, spațiu pentru asemenea defilări solemne. La București se merge pînă la Herăstrău, unde e și o cafenea – în oraș chiar și un otel german – cu înghețată și alte consumații. Dumineca se văd și 6–700 de trăsuri care se întorc prin praf. Ori la Băneasa, cu parcul lui Văcărescu. În acest timp poporul se coboară în pivnițile-cîrciumi, cu lăutari și multe femei.
Acest fel de viață predispune la ușurătate mai mult decît la acea conrupție pe care o critică Wilkinson. Divorțul, ajutat de dicasteriile bisericești miternice, e foarte obișnuit. Fete pe care părinții le mărită la treisprezecepatrusprezece ani se despart; una pentru că soțul nu i-a luat o casă pe Podul Mogoșoaii, alta pentru că al ei, bolnav, a mers să se caute la Viena, o a treia ca să nu mai aibă copil. E o nebună alergare după zestre.
Aceiași boieri, „zgîrciți”, „lacomi”, leneși, au cutezat să ceară Porții să li se încredințeze lor Divanul, cîrmuirea țerii, care nu vrea încă un fanariot, deși acesta îi veni, în bătrîneasca înfățișare a lui Alexandru Vodă Suțu.
Domnii nu se caracterizează individual, deși fanariotismul e aspru tratat în bloc. Ei apar în ocazii solemne, ca la Crăciun, la Anul nou, la Paști, de ziua numelui lor. Atunci e primire la curte: cea din Iași, încăpătoare de să poată cuprinde, în odăile ei, de stil „semi-oriental și semi-european”, peste o mie de oameni, cea din București două modeste case legate intre ele, după arderea, în 1813, a palatului de pe deal. De la nouă dimineața, la unu’, părechea stăpînitoare așteaptă în colțul divanului sărutarea de mînă, de care sînt scutiți numai consulii și funcționarii lor. La Anul nou se fac și daruri. Încolo domnul e ocupat cu sarcina ce i s-a dat din Constantinopol: strîngerea banilor pentru turci.
Tributul, „iertat” pe doi ani la 1812, dar reclamat supt alte forme, e de două milioane pentru Țara Românească și în jumătate pentru Moldova. Se ia birul de la orice român în vrîstă de șaisprezece ani, și Wilkinson socotește suma de 600 de lei pe an de la fiecare liude, compusă din cinci pînă la zece contribuabili, asupra unei populații de un milion în Țara Românească (18 000 de liude în 1828) și cinci sute de mii în Moldova; se culege un bir de 10 000 000 de piaștri numai pentru întîiul principat. La 100 000 se numără străinii din același cari au o învoială cu visteria; sînt, cum știm, „ruptele” ei: carătași, tîmplari, zidari, arhitecți, medici, spițeri, dascăli, croitori, arendași (opriți un moment de cîștig în 1815).
Salinele muntene dau 600 000 de piaștri, vămile 38 000, poștele 420 000, vinăriciul, oieritul, dijmăritul, ierbăritul 1 330 000; față de suma ce rezultă: 2 730 000, Moldova dă 1 400 000 numai, după luarea Basarabiei. Arendatorii, negustori mari, au contracte pe șase ani. Din funcții și daruri la numiri domnul mai face pentru dînsul două milioane.
Care poate fi soarta bogatelor și frumoaselor țeri? Wilkinson nu crede în putința unei vieți independente. Ar fi dorit ca la congresul din Viena turcii, cari refuzaseră a veni, să propuie singuri trecerea Moldovei la Rusia, a Munteniei la Austria, pe care lumea n-o iubește, dar cu vremea s-ar deprinde a o prețui. Atunci, cu o bună administrație, aceste țeri, care pot hrăni înzecit mai mulți locuitori, „ar deveni cele mai populate și mai înfloritoare din Europa. Portul Galați”, adaugă el, „ar intra iute în concurență cu toate porturile Mării Negre, fără a excepta Odesa”.
În fața cărții lui Wilkinson trebuie pusă alta, mult mai sigură și mai completă, dînd și informație istorică pe lîngă știri din toate domeniile naturii și vieții românești, pe care, în 1805, o publică medicul sas, așezat atunci la Sibiiu, după o lungă petrecere în Moldova, Andreas Wolf. Cartea, în două volume, intitulată Beiträge zu einer statistisch-historischen Beschreibung des Fürstenthums Moldau, e împodobită cu portretul ocrotitorului acestui străin, mitropolitul Iacov Stamati, ardelean de origine, portret lucrat de un alt german, Topler. Dedicația e către însuși arhiducele Iosif.
Autorul, care a fost pe la Nucet și Tîrgoviște, a stat în Moldova de la 1780, cînd e la Bacău, pînă la sfîrșitul lui 1782, pentru a fi în București la 1784 și a luat parte apoi, de la 1788 la 1790, la campania imperialilor săi în Moldova, pe lîngă prințul de Coburg în Roman, pe la Huși, ca să revie la 1794 pentru alte zece luni și, în sfîrșit, pentru doi ani întregi, pînă la februar 1797. A fost medicul mitropolitului Leon, al lui Iacov și al domniței Sultana Sturza, fiica lui Costachi Moruzi. A cutreierat țara și chiar regiunile vecine. Vorbește de extraordinara frumuseță a Nistrului de la Hotin la Soroca, cu cetatea, de pretinsul chip al Dochiei pe Ceahlău. A mirosit petrolul la Grozești și a văzut sarea la Ocnă. A cetit la Baia inscripții în „biserica nemțească”. A văzut la mănăstirea Neamțului, cu 500 de călugări, icoana făcătoare de minuni. Spune Tîrgul-Spurcat Tîrgului-Frumos unde a văzut ruinele curții domnești ca și la Vaslui. Nu-i e necunoscută nici republica din Chigeciu, nici Hotărnicenii, cu căpitanul lor .
Cunoaște limbi și a cercetat datinile poporului pe care-l zugrăvește ca „incult” (roh) și „necunoscîndu-și chemarea“. Ceea ce spune nu e după Cantemir, Carra, Sulzer, nici chiar, în a doua parte istorică, din Istoria lui Engel, apărută atunci chiar, ci din propria experiență. A cunoscut pe Bauer, hărți rusești, „Geografia“ vlădicăi Amfilohie de Hotin. Pomenește și „un manuscript a domnului secretar de legație von Hammer din Constantinopol, pe care d. Engel a binevoit să mi-l ofere prin vestitul rector local d. Binder”. A cercetat cu logofătul Grigoraș în 1781 arhivele mitropoliei. A cunoscut, în 1784, pe Raicevich, atunci agent în Principate, iar mai nainte în Moldova. Și a comunicat lui Engel, în 1780, inscripțiile de la Baia.
Expunerea e metodică, dîndu-se lămuririle despre nume, hotare, înfățișarea naturală, fără literatură, foarte precis. După un plan împrumutat de la Dimitrie Cantemir, se prezintă județele, cu puține lămuriri personale, și apoi se trece la sistemul de cîrmuire, inșirîndu-se dregătoriile, la sistemul de legi și de organizație judecătorească, la venituri și cheltuieli: tributul de 325 de pungi sau 162–500 de piaștri, poclonul steagului ajutorință, lipsă; 600–800 de lei pe lună lefile; venitul de la vinăriciu – 4 parale de ocă –: 190 000, de la văcărit 200 000, numai de la cai 40 000, de la albine 60 000, de la vămi, nearendate, în ultimii patru-cinci ani, 200 000, de la ocne 200–400 000, plus birul, 1 500 000[64] pentru anii 1780–96. Vorbește și de monede (pendar, rupciu, tult, leiță, zlot, leu, rublă, caragroș, iuzluc, zingirlic, zarmacop, funducliu), și prețuri de comerț, pentru a trece la biserică, la confesiunile străine și la creșterea copiilor. Limba e tratată deosebi, și autorul cunoaște deosebirea de termini între moldoveni și munteni. Un capitol întreg se ocupă de boli, în care doctorul e deosebit de competent. Capitolul despre obiceiuri e particular de amănunțit. Nunta, cu „scoaterea la danț” și voinicul purtînd buzduganul cu năframă, e foarte vioi descrisă.
Ce e mai prețios în carte sînt însă amintirile personale: ridicarea de Moruzi în dosul cetățuii a unui chioșc (Lusthaus) cu heleșteu, care au fost părăsite de urmaș, inundațiile Bahluiului, pe care-l arată, la 1780, ca putînd fi regularizat, iarna grea din 1781, cînd Wolf călători din Iași la hotarul bucovinean, cea din 1788 , cînd a văzut pe Rumiențov, comandantul rus, mergînd la biserică de Sf. Ecaterina, cu o simplă blană pe umeri.
În 1780–2 era raportul pentru ciumă al comandei din Ardeal. A cunoscut pe învățatul și deșteptul beizadea Gheorghe, fiul al doilea al lui Moruzi, care a fost ucis, în insula exilului său, de rivali. A văzut cinci cutremure, dintre care cel din septembre 1781 și cel din 1785. A cercetat himic apele din județul Neamț, trimise spre analiză de bunul său prieten Nicolae Ruset Roznovanu. A călătorit la țară cu „milionarul” Cantacuzino Deleanu, care avea 12 000 de stupi. A băut berea engleză, adusă de Potemchin, și cea nemțească, fabricată la 1793 în Iași , cum a mîncat și mămăligă neagră de „Heidekorn”. Pe la 1780 el arăta boierilor cum să-și păstreze mai bine vinul. Spune cum, amenințînd cu desprețul pe agà și toți ai lui, a scăpat de încă cinci sute de lovituri pe un biet carătaș austriac care primise o sută la falangă. A cunoscut foametea din 1795, supt „Păpușoiu-Vodă”, cînd oamenii mîncau coajă de ulm și mitropolitul Iacov aduse din Rusia hrană pentru suma de treizeci de pungi.
Dintre faptele istorice mai recente, el știe mișcarea condusă de mitropolitul Gavriil contra unui favorit al lui Grigore Ghica în 1775.
Ca unul care a stat mult în Iași, îl descrie cu străzile murdare, între frumoasele dealuri, cu primblarea Copoului, unde cele două cerdace sînt numai pentru domn și familia lui; dintre 5 000 de case alese, 200 sînt de piatră și numai 40 cu două rînduri, vreo două în „gust german“. Prăvăliile sînt mai mult de lemn, un singur han mai prezentabil. Curtea, arsă supt Alexandru Vodă Mavrocordat, n-a fost refăcută, și domnul stă, cu cancelaria vistieriei, în casa lui Costachi Ghica, avînd abia 25 de odăi mai curățele. Se descriu cele mai însemnate dintre cele șaizeci și nouă de biserici: mitropolia cu umila casă a vlădicăi, Sfîntul Gheorghe, cedată de mitropolitul Leon lui Rumiențov, Trei Ierarhii, cu hanul de păstrare al mărfurilor, Sfîntul Nicolae domnesc, cu „foarte vechi clădiri” abia observabile, Barnovschi, Bărboiul, Sf. Ioan, Sf.
Vinere, Sf. Ilie, Dancu, zguduită de cutremur la 1795, Golia, cu casa de nebuni, Sf. Spiridon, Sf. Nicolae, clădită de Potemchin, Nicorița, biserica Calicilor (a mitropolitului Iacov, azi Banu), Frumoasa, cu șepte bîlciuri pe an, dar săracă, Socola, cu cinzeci de călugărițe, Cetățuia, Galata, biserica catolică. Lîngă mitropolie e singura școală, cu biete patru odăi. Nu se uită cele trei băi turcești, la curte, la Beilic, la Bahlui, și fîntînile, Spitalul Sf. Spiridon la Roman: Veniamin face încă unul, rău îngrijit.
La capăt se înșiră familiile cunoscute: Sturzeștii, cu Scarlat, care învățase la Lipsea și e soțul Sultanei Moruzi, apoi fratele, Grigore, care a luat pe o Callimachi. Un Dimitrie-și mărită fetele după Brâncoveanu și după un Mavrocordat; fratele Ștefan are un fiu Săndulachi, însurat cu sora Sultanei. Apoi Roseteștii: Nicolae și fiul Iordachi, primitori de germani cultivați: Rumiențov stătea în 1788 la ei. În al treilea rînd, Cantacuzinii de la Pașcani, oameni integri și plăcuți, cum a văzut prințul de Ligne, oaspetele lor; mama, greacă, are doisprezece copii, dintre cari doi mai mari învață fizică, matematică, filozofie, drept și știu grecește, latinește, limbile franceză, italiană, germană; tatăl i-ar trimete în străinătate, dar nu e voie. Fiul lui Cantacuzino Deleanu a trecut la 1792 în Rusia; logofătul Paladi († 1800) are o fată după fiul lui Bogdan decapitatul; Ioniță, fiul lui Constantin Paladi, un nepot, e crescut de un saxon: am o carte latină din biblioteca lui, Suetoniu. Sora lui Răducanu Roset, altă familie distinsă, e doamna lui Alexandru Moruzi. Manolachi Balș a trecut în Rusia, și se pomenește alt Balș, probabil Vasile, cu călătorii în Apus. Familiile Cazimir, Beldiman, Carp vin în al doilea rînd: Beldimanii sînt pasionați de vînat și sociabili. Costachi Ghica, dintre greci, primește mai bine în frumoasa casă a Deleanului.
Despre mitropolitul protector știe să spuie multe; de pildă cum a adus mei roșu din Rusia în vreme de foamete. Știe și cum a căpătat scaunul, și cu ocrotire turcească, și cum a scăpat de acel care, în 1776, vroia să-i ieie locul. Intim al lui Iacov, crede că a auzit de la el – după Simion Dascălul – că ne coborîm din hoții și robii Romei. La sfîrșit se dă o biografie mai întinsă a lui.
Ce prezintă mai bine Wolf e clasa de sus a Moldovei, pe lîngă care a adus servicii de medic, pe care le credem că au fost bine răsplătite. Începînd cu domnii, el a cunoscut pe mai mulți, și pentru unii află cuvenita laudă. Astfel pentru Alexandru Mavrocordat fugarul, care-și propusese a rectifica Bahluiul și se îngrijise de primblarea Copoului; pentru Alexandru Callimachi, căruia la sosirea în Iași ii face singur Wolf formula latină de întîmpinare: „Alexander Callimachus, patriae nostrae filius, pater futurus“. Despre ambii Moruzi, Costachi și Alexandru, n-are decît lucruri bune. Dar nu stă pe gînduri să spuie că Mihai Șuțu a meritat să i se zică „Păpușoiu-Vodă”, pentru că a stors și sămînța porumbului provocînd în anul următor foamete.
În genere însă nu e blînd cu acești fanarioți, veniți și căzuți prin intrigi și dare de bani, incapabili de a guverna între emoțiile zilnice ale unei situații veșnic periclitate. Deși adună pe an 380 de pungi, ei nu pot simți altă plăcere decît a trufiei momentan satisfăcute: distracția li e deci primblarea la Cetățuie, la Copou, unde cele două cerdace de lemn sînt interzise altora. La un singur negustor evreu cutare domn are o datorie de 2 000 de pungi. Nu merg la vînat – totuși știm că bătrînul Ioan Callimachi avea un alai de vînătoare –, și „armata“ lor se mărgenește la 700 de slujitori, supt ordinele agăi și hatmanului.
Cu excepțiile pe care le-am arătat, boierimea nu-l încîntă. Sînt în adevăr oameni bogați între cei 800 de membri ai clasei. Au pînă la 4–5 000 de oi, la 4–500 de iepe în herghelii; cîte unul ține și 5–6 000 de stupi. Dar nu e inițiativă: „așa am pomenit, așa om lăsa”. „Boierii localnici sînt deprinși a-și ținea curțile curat; numai străinii sînt murdari.” Averea și-o dau însă pe un lux inutil: trăsuri, haine. O blană costă pentru singură căptușală 1 200 de piaștri, pentru femei rochia e și de 20–30 000 de piaștri; juvaierele, de pe degete și din pieptănătură, fabricate de evrei imigrați sînt o întreagă avere. Își pierd vremea primind în „casa de musafiri“, în salon, jucînd, pe lîngă vechile jocuri: mariage, panțarola, cu „cărți nemțești», cele nouă, cu „cărți franțuzești”: ombre, quadrille, pichet, pharo, cum și turcescul ghiordum; pierd și pînă la 4 000 de galbeni pe seară. Mesele de 20–50 de locuri, cu maiolică de Danzig ca farfurii, costă scump.
Copiii, băieții și-i cresc cu țigance, care-i alăptează și-i dădăcesc, apoi cu dascălii greci, cu „maîtres de langue”, adesea aventurieri din Apus și din Polonia – excepție făcîndu-se cu Johann König, silezianul, apoi consul prusian. Dacă merg la școală publică, firește călări din cauza noroaielor, află acolo, din budgetul anual de 30 de pungi, dascălul grec plătit cu trei și ajutoarele lui cu două și cu 600 de lei, plus cel de latinește, avînd aceeași plată ca acesta din urmă. Prietenul lui Iacov Mitropolitul nu pare a fi observat schimbările de program introduse de acesta și Scarlatachi Sturza. „Coconașii“ tineri joacă biliard și beau punciu după moda rusească.
Aceasta pentru Iași. În orașele de provincie, cu case de lemn, garduri vii, grădini puțin îngrijite, străzi pline de băltoace, iar, ca prăvălii, plăcintăriile, cuptoarele de pîne, hanurile cu ploșnițe, unde nu.se va fi găsit numai vin și mămăligă, ci și pui de găină și ouă – carne de vită și mai ales de vițel nu se vinde –, boierul ispravnic este adesea într-o casă neîmprejmuită, cu coperișul nesigur, cu ferestrele de hîrtie, cu interiorul dărăpănat.
Din cler a cunoscut, afară de mitropolitul Iacov, pe bătrînul Inochentie de Huși, otrăvit din greșeală de bucătar, pe Meletie, urmașul lui, ales la douăzeci și cinci, douăzeci și șese de ani, pe Antonie și poate pe Amfilohie de Hotin.
A vorbit și cu patriarhul de Ierusalim, Avramie, care călătorea la noi ca să-și acopere datoria față de turci, cu mitropolitul Palestinei, Procopie, care face cartea de blăstăm, de patrusprezece foi, contra jupăneselor care întrebuințează scumpe trese de fir pe rochiile lor. Mitropolitul Moldovei, care și el își cumpără scaunul cu 30–40 de pungi, are un venit de 70–80 de pungi pe an și el ia de la fiecare preot – dar Iacov scutește pe mulți – patru lei. Sînt 20 000 de călugări, și se vorbește de marea mănăstire a Neamțului.
Negustorii de țară se amestecă în acest timp cu străinii, greci, lipscani, cari aduc de toate, pînă și cele mai nouă mașini. Evrei din Liov și Brody, turci cu cordovane și odogaciu de parfumat, cari plătesc puțin, după prețul impus, ruși, cari aduc blănuri și tutun. Se exportă cai pentru armată, în Austria și Rusia, boi în Boemia, Silezia, Moravia, oi, din care Moldova are trei milioane, Muntenia patru (cu caprele), piei de dihor (10 000), vinuri, luate de greci din Nijna Rusiei, miere, care trece la Constantinopol, ceară, dusă încă de greci la Veneția. Prețurile sînt foarte mici: iepurele 5–6 parale, cerbul 60 de parale, apoi și doi-trei lei, oca de ceară 9[0] de parale. Muntenii exportă și porci. Vin se produce pînă la 3 800 de măsuri (Eimer). Albinăritul produce și el 60 000 de piaștri pe an.
Țeranii, – în toată Moldova erau, în 1794, de toate, 77 000 de familii de locuitori – îi par „aspri“, leneși, „fără independență, sîrguință și spirit de întreprindere“, trăind „în frică, înjosire și mută vegetare” (stumpfes Hinbrüten). Nici nu pot fi romani după socoteala acestui om care avea, desigur, rețetele mai bune decît caracterizările.
Toată simpatia lui e, neapărat, pentru străini. Vorbește de catolici, supuși sufletește prefectului misiunilor franciscane, italianul Mauro; sînt numai treisprezece parohii în toată țara. Apoi de protestanții germani, pînă la patruzeci și trei de familii, aduse de Vodă Grigore Ghica la Chiperești lîngă Iași, pentru fabrica lui de postav, și cari, după cererea lui König și a saxonului Herlitz, capătă un pastor, pe sasul din Mediaș, Andreas Scharsius; Costachi Moruzi luase, în capitală, loc. pentru biserică.
Îl interesează însă mai mult medicii: vorbește de rău pe greci –, Testabuza, Kosta, Andrei, care botează în sare copiii contra vărsatului –, cu nepregătirea lor, cu caricatura de latinește din conversație și alte păcate, pomenește nemți – cutare „grenadir prusian“ –, italieni, ca Angelo Meucci, francezi, ca Chenot.
Tot așa farmaciile: cele din Iași: a curții, filiala condusă de un sas, și a unui chiot, care ținea și velniță, precum și cea din Botoșani.
