Hamm cunoaște pe agentul prusian Blücher, om de experiență. Cu greci, între cari și elemente bune, se face o oarecare societate. Cutare italian de la cafenea, cu turban, spune că a văzut lupta de la piramide. Nici la locanda nemțească a lui Körner nu se capătă ceva ca în ultimul restaurant de oraș mare acasă; femei dubioase beau cu bărbații un vin ca apa, care pișcă la limbă; la cafenea jocul de cărți, care e singura distracție în Galații fără primblări și grădini. La Pomul Verde, afară din oraș, cu popici, hangiul e un cizmar neamț; dacă nu pleci devreme, dai de scandal, căci oaspeții nemți își arată toată energia. Dacă vrei să cetești Wiener Zeitung, trebuie să mergi la bursă, clădire frumoasă, cea mai frumoasă pe lîngă a pompierilor, necesari într-un loc unde arde în fiecare zi cîte o casă. În față, așteaptă vasele de război engleze Weser și Baker, și marele vapor Hansa, odată al flotei germane, acum grecesc, încarcă porumb. Mormane de grîu se trec primitiv prin stive de piele, între trei pari; o moară lucrează aproape. E locul cel mai plin de viață și de zgomot; birje, căruțe se întrec în răpeziciune. Pe mal se poate face baie în barace de lemn. Spitalul rusesc din 1828, de piatră, se vede încă: buruieni au năpădit curtea. Tot pe marginea rîului, depozitele de lemne aduse pe Prut de sălbatecii devastatori ai pădurilor. Lumea bună petrece dumineca la grădina cu muzică militară, într-un fel de vie fără brazde, flori și umbră. Ofițeri turci, de rasă îndoielnică, se învîrt cuceritor. Un teatru de seînduri, alăturea, adăpostește uneori operă și teatru italian, care pierd.

    Țeranii se bat pe stradă cu soldații zdrențoși, polițiștii neghiobi, cari isprăvesc prin a fi ei bătuți de lumea venită: mănîncă mai puțin decît orice oameni de pe lume. În margine, unde sînt căsuțele cu stuf, bulgarii își au grădinile spre care boii aduc apă. Spectacole populare: toboșarul sună un mezat ori anunță o ordonanță; în cutare luntre un condamnat primește douăzeci și cinci pe spinare; într-un colț cîrciumarul grec, încurajat de public, trage de barbă un evreu. Temuții greci, maltezii au făcut un pogrom la 1859 supt pretextul sîngelui ritual; călătorul vede încă sinagoga prădată și profanată; hamalii evrei n-au rezistat; „domnii” au fugit la consulate. Ar fi fost morți. Dumineca, poporul se dă în scrînciob pe piața iarmaroace lor.

    În împrejurimi colibe cu stuf, cîrciume evreiești, infame, caravane cu grîu, cară cu cărbuni, puțuri aproape uscate, cadavre de animale. La Tulucești, bulgari umplu cîrciuma. La Frumușița, bună casă boierească, în grădină îngrijită. La Foltești căsuțe văruite harnic de femei, care ung jos cu lutișor; fumul iese prin coperișul de stuf: îi place germanului iconița din colț între flori uscate, scoarțele întinse pe laițe, lada înflorită, în care se țin hainele, zestrea fetei expusă cu mîndrie, ba încă și femeiușcă oacheșă, ale cării însușiri le descrie el amănunțit, – trecînd și la cămașa cu gust cusută, la catrință –, eine mit goldenen Litzen besetzte Tuchjacke –, care se mai purta pe atunci, la mărgeanul de la gît, la cingătoarea de argint; atîta mîndreță-l împacă și cu bărbatul voinic, cu trăsăturile tari, cu căciula, cojocul, pantalonii de piele și cizmele mari. Călătorul se ocupă de hrană: mămăliga de toate zilele, supa de verdețuri, curechiul murat, brînză, ceapa, pepenii, pînea de săcară, unt și ouă; din nenorocire abuz de rachiu și vin. „Și totuși este un sîmbure bun și sănătos în acest popor. E ospitalier și cu brațele deschise, de caracter bun și iertător, totdeauna supus și ascultător, deși numai cu gura, foarte evlavios (și încă mai superstițios), dar toate însușirile bune sînt cu totul îngropate de încetineală și indolență. Păcat de puterea fizică naturală a acestui neam: mult va mai trece pînă ce odată va fi pus pe cale bună.”

    Revenind asupra ospitalității, de care și el s-a învrednicit, asprul critic al Galaților, nesuferit pentru orice neamț, prezintă ca o încîntătoare amintire „mlăștinoasa gură a Prutului, unde nenumărate păsări de apă dădeau un vînat foarte îmbielșugat”, „liniștitele veghi de seară, în cerdacul casei boierești, cînd ajungea pînă la mine cîntecul melancolic al fetelor moldovence”.

    La 21 iunie, 1858, Hamm pleacă pe vasul Zrinyi spre Tulcea. Persani, tartari, etiopieni pe bord, pe lîngă Omer-Pașa, președintele, de creștere vieneză, al Comisiei dunărene, colonelul Malinowski, din Magdeburg, comisar turc la regularea Dunării, și Hartley, comandantul Sulinei. Ofițeri moldoveni nu salută pe pașă. Se trece în fața fostului spital rusesc și a mahalalei acoperite cu stuf a hamalilor. Oprire la Reni, cu întărituri căzute și mori de vînt rășchirate. Ridiculi ofițeri turci, pe larg înfățișați în comicăria lor, la Isaccea. „Tot ce e osmanic e decăzut.” Un scoțian așezat la Ismail răsare pe mal. Străzile Isaccei, golite de ruși, sînt largi, casele, în grădini curate, biete corăbii turcești, la ancoră. Multe vase – o sută pentru grîu la Galați, Brăila – la Tulcea, cu 20 000 de locuitori, greci, bulgari, italieni, nemți (turcii, vreo 60 de familii, se duc), cu aspect pitoresc, aproape de oraș mare. Moschee plăcută, bizar minaret, căsuțe sure, localul Comisiei dunărene, al cării vas, Avenue, cu vioi matrozi provențali, e în port, otelul german Ringler, al unui tirolez, venit cu țitera și însurat cu o săsoaică: se încălzește inima drumețului. Cu cîțiva piaștri la cadiu se pot lua casele de lemn, cu gratii, acoperite cu țigle, ale musulmanilor] fugiți de război în Rumelia. Vreo treizeci-patruzeci la moschee, cu turbane albe în jurul unuia verde, cu ciubuce, neprivind la lumea care intră; trec turcoaice cu văluri albe. Bulgarii, hamali, lucrători cu ziua, grădinari, plugari, au o mahala de case cu stuf; copii, femei frumoase cu ochii mari. Pe o insulă, casă de pescari, cu copii pe jumătate goi. Lumea europeană: consulul austriac, însurat cu o boieroaică din Muntenia, mulți italieni: pentru apuseni cîte un medic rămas de la război, cu tăbliță la poartă. Comerțul e grecesc, evreii avînd doar cărăușia, croitoria și ceva afaceri cu vitele. Meșterii sînt sîrbi ori unguri, cari zic „Ich auch deutsches Bruder”. Tatarii sînt cinstiți ciobani, dar fac și negoț. Iarăși, batjocuri pentru bieții moldoveni, leneși, murdari, mulțămiți cu ce i-ar ajunge unui porc. În mahalaua germană, săracă, și ea murdară, Hamm merge îndelung, trecînd pe lîngă casele corfioților, cu frumoase femei în costume pitorești, ca să caute pe Hans Jörg Fischer: în mijlocul ușilor trîntite și vorbelor rele, i se cere plată de 6 piaștri pentru a da adresa. Află șvabi și bavarezi, catolici, cu biserica lor.

    Spre Cataloiu, într-o birjă evreiască, primitivă, pe fîn și cojoc. Drum desfundat, unde rareori apar cară ori ciobani. Cîțiva nemți au case mai bune, văruite. Într-una un om în bluză cetește romane franțuzești, pe cînd o femeie brună, în costum semi-oriental, fumează pe divan cu picioarele supt dînsa: el e parizian, monsieur Puissant, din Dijon, venit pentru nu știu ce industrie; ea provențală; păstrează în sărăcia lor un ciel de lit cu dantele, un plumeau de aclaz albastru, o măsuță de bois de rose, micile bibelouri, oglindă aurită. Pictisiți de turci, cari-i vor raiele, în ceartă cu vecinul german, crescător de vite, pe cînd francezii cresc cai, cei doi bieți francezi vegetează. Lisbeth, Eva, Christian sînt numele de la nemți, vreo patruzeci de familii, veniți din Württemberg, din Baden, de pe la Graudenz, cu portul și moravurile vechi; alături unguri, poloni, trecuți în vremea războiului din Basarabia. Fac culturi; comerțul cu lemne li se oprește. Trăiesc greu, în aer rău, fără apă; li lipsesc mobile, cearșafuri; își țin porcii și găinile în casă. Rasa a degenerat: nici o fată frumoasă. Li-i dor de Rusia; vechea patrie au uitat-o, nu vreau să știe de dînsa; n-au nici cea mai slabă curiozitate, „Dumpf, stumpf, vollkommen”: cînd călătorul dă parale la copii, și femeile par a voi să ceară. La Atmageà, coloniști din Posen, cîțiva din Württemberg, veniți tot prin Rusia; sînt luterani și așteaptă un paroh prusian, Kühn; o duc bine.

    În sfîrșit, cu vasul Fürst Metternich, Hamm merge la Sulina. Pe bord, un merchants clerk din Manchester, un negustor de vinuri din Marsilia, un comis din Hamburg, un dandy constantinopolitan, grec, un speculant din Basel, un inginer din Vestfalia, un bancher din Viena, un negustor din Odesa, întors din Apus, cîteva engleze cu o guvernantă din Neufchâtel, care trec spre Feodosia, niște fete din Praga, cu destinația spre Rusia. Vase de grîne plutesc spre apus, turcești, grecești, ionice, chiar franceze. Sulina e o improvizație ca în America: la 1850 era numai farul și ceva colibe, acum populația flotantă se ridică la 25 000, în case de lemn supt stuf, rar de cărămidă, în jurul moscheii de scînduri văruite. Corăbii înecate servesc ca material de construcție. Dar pe strada mare, unde nu e casă fără cîrciumă, prăvălie și joc de cărți, în bărăci, strigăte, cîntece, cu orga, cu guzla. „Aici a curs lepădătura întregii Europe: matrozi fugari, pirați urmăriți, galerieni scăpați, ucigași, cari se ascund de lege ori de răzbunare, jucători, prea bine cunoscuți oriunde aiurea, și dezertori, șarlatani de tot felul și de toată categoria.” Sînt turci, mulți bulgari și albanezi, ionieni, maltezi, egipteni, armeni, negri, sîrbi, români, ruși, matrozi englezi, italieni, francezi privind la papagali, la maimuțe care joacă, cu tunisianul lor; apoi negustori de lucruri orientale, basarabeni semi-goi, țigani, popi, derviși. Nici douăzeci de femei. Dar enorme cîștiguri de la miile de vase, cu plăți și de șase galbeni pe zi. La oarele zece începe jocul de cărți în odăi cu miros de ulei, de pește, de tutun, între înjurături și descărcări de pistoale, cu turci cari oferă rahat și-și trec ciubucul din gură în gură. Ca distracție pentru călători vînatul, în mlaștini cu ciobani bulgari ducîndu-și cireada, vizita cimitirului cu inscripții franceze: un căpitan de vas, trei frați din Brest, un marinar de pe Averne.

    Dar descriitorii germani ai țerilor noastre n-au dat pe departe nimic care să se apropie de lucrarea mai întinsă a consulului prusian Neigebauer, formată, în momentul cînd chestia românească ajunsese în discuția presei, a cercurilor liberale, a cabinetelor, din trei lucrări răzlețe (în Maltens Erdkunde, IV, anul 1848, și în Jahrbücher der Geschichte und Politik de Bülau, 1848; cuprinse acum supt titlul de Die Donau-Fürstenthümer, gesammelte Skizzen geschichtlichstatistischpolitischen Inhalts, Berlin 1859). Pe lîngă experiența-i personală, Neigebauer întrebuințează și pe A.G. Golescu, într-o broșură recentă.

    Atenția autorului se poartă, firește, într-un asemenea moment istoric, asupra poporului însuși, în afară de hotarele provinciilor între care e împărțit și mai presus de dînsele. Sînt, după socoteala lui, 1 500 000 în Moldova, cu un milion mai mult în principatul muntean, un milion în Basarabia, peste două în Ungaria, plus 200 000 în Bucovina, și fără a socoti elementul românesc din Balcani. Sînt „o rasă foarte frumoasă, deosebită prin moravurile-i simple, curățenie și cinste”, cu excepția clasei de sus, asupra căreia s-a întins influența conrupătoare a Fanarului.

    O altă excepție se face însă pentru tineret, care cetește literatura franceză, pregătește reviste în sens progresist, ca Propășirea ieșeană.

    Se citează ca șefi ai mișcării acestei nouă generații mai mult moldoveni, cunoscuți consulului nostru prin relații personale: un Pavel Balș, un Rolla, cumnatul lui Alecsandri, un Vasile Ghica, educat în Germania, care începe în Iași mișcarea din 1848, cu manifestul din 29 mart, purtînd o mie de iscălituri, pentru ca, după arestările de la 2–3 april următor, să-și ia lumea în cap. În Țara Românească simpatiile sînt pentru Ioan Maiorescu, care a prezintat Adunării de la Frankfurt dorințile poporului românesc, și despre ele se destăinuiesc cele ce urmează: „În Muntenia, Maiorescu, directorul gimnaziului din Craiova, înfățișează prințului Bibescu un memoriu după care, în situația de acum a Europei, este posibilitatea de a stabili un regat daco-roman, pentru care ar fi în Germania mari simpatii” […] De fapt, cu toate că „românii s-au lăsat pe sama altora, iar sîrbii așteaptă totul de la ei înșii”, Germania ar fi doritoare să ajute asemenea aspirații.

    În ce privește restul populației, Neigebauer, care reproduce și cutare scrisoare a unui agricultor german, dură pentru noi, cunoaște condițiile de viață ale răzeșilor, cărora statul li cere prea mult fără a se îngriji întru nimic de dînșii. Țeranii sînt mînați la muncă, pe care ar face-o cu neplăcere, ca negrii pe plantații, cu un „haide mă”, redat în românește; o sută treizeci de serbători pe an îi împiedică de la muncă; socoteli falșe îi zdrobesc.

    Străinii îl interesează pe scriitor mai mult decît indigenii. El vorbește de armeni și de decretul lor, de școlile cu 294 de copii (în Iași 72), de lipoveni, birjari și țerani, de cei 50 000 de unguri din Moldova, trăind în douăzeci și șase de sate (și la Sascut): 2 000 se află numai la Huși. La București sînt 2 400 sau 3 500; în tot principatul muntean 1 200. Mulți au venit la noi pe vremea secetei din 1816–7. Se face socoteala exactă a străinilor din această țară, așa: 3 172 de evanghelici și 1 507 catolici, între unguri; la București, comunitatea evanghelică 2 516, cea catolică 920; la Cîmpina 125 și 69, la Ploiești 63 și 51, la Tîrgoviște 65 și 78.

    Se vorbește mai pe larg de țigani, vătrași, lingurari, aurari (puțini), ursari, lăieși: 300 000 de toți; ai statului în Muntenia dau pe an 36 de lei; prețul obișnuit al unui țigan e de zece galbeni. Ei se întîlnesc și în Bucovina și în Ardeal, dînd și soldați armatei chezaro-crăiești. La noi sînt încă robi, der Teodor Balș i-a liberat pe ai lui, dîndu-li și pămînt pe douăzeci de ani, cu scutire de bir.

    Cel mai mare loc îl ocupă evreii, pe cari germanul îi descrie ca fiind veniți din nou mai ales din Rusia, dar și din Posnania, Silezia, alte provincii germane, ca și din Cracovia, oameni egoiști, fără simț de comunitate cu ceilalți locuitori, fără așezăminte adevărate și școli vrednice de acest nume: la lași doi rabini sînt în veșnică ceartă. Moldova are 60 000 (Muntenia cel mult 6 000), dintre cari 3 000 în capitala ei – cam jumătate din populație; mulți și în Botoșani; 3 000 dintre dînșii sînt sudiți. Prigonirile lor de către populație sînt extrem de rare; la București în ziua de 8 april 1814, la Iași, în 1847. Dar guvernul lui Mihai Sturza a luat măsuri contra lor: un ordin domnesc din 7 mart 1844 li oprește așezare pe ulițile mai mari, li ia slugile creștine, izgonește ca vagabonzi pe cei ce n-au un meșteșug sau capital de 5 000 de piaștri, fixează chirii potrivite pentru prăvăliile ce ocupă; alt ordin îi oprește de a lua cîrciume la țară. În schimb misionarii scoțieni caută să-i cultive fără folos, căci recad în mînile belferilor fanatici și ignoranți.

    În ce privește țara însăși, i se laudă bogăția. Dar lucrul prost al pămîntului o stingherește. Totuși se iau la grîu cinsprezece boabe la unul, la porumb cinzeci sau optzeci. Se face mult orz. Grădinăria dă varză, pepeni, dovleci. Arenda e o nenorocire. Pădurile sînt în mare parte distruse pentru a da pășuni. În Muntenia Știrbei le păstrează mai multe ca oricare altul, și într-o singură dată el poate să vîndă stejari pentru prețul de 40 000 de galbeni, socotiți ca unul la galben, deși se ia de patru ori mai mult; patruzeci de familii sînt necontenit întrebuințate la tăiere.

    Cultura vitelor se face în condiții unice. Pe malul Prutului în sus, și încă mai mult în Basarabia, unde au trecut de la 1812 cei mai buni crescători, „se văd mărețe cirezi, adesea păscînd în iarbă pînă la burtă, care, la vederea unui om străin, ridică în sus capetele lor împodobite cu cele mai frumoase coarne, ca ale unui nobil cerb, și o iau la fugă, adesea însă dau năvală la străini și-l atacă”. Apa bună, hrana proaspătă fac să se crească pe iarnă splendide exemplare pe întregi moșii luate anume pentru aceasta în arendă, și cirezile trec apoi prin Galiția în Germania. Se exportă osînza prin Galați și pînă la Londra. Prețul unei vaci e de șase galbeni, uneori însă și de zece pînă la cinspreceze. Al cailor pentru remontă, cerută odată și de Austria și de Prusia, de treisprezece pînă la cinsprezece: la Dumbrăveni, C. Balș crește cai arabi, persani și dă țeranilor buhai. Pieile de vită se exportă pînă la 20 000 pe an. În ce privește oile, la Moruzi și la Știrbei s-a făcut încercare cu merinoși. Cultura albinelor a decăzut; miere se aduce acum din Galiția.

    Partea din urmă e o traducere sau, mai curînd, o adaptare din Album moldovalaque, fără ilustrații.

    Astfel ajungem firește la alți doi călători germani, trei chiar, dacă s-ar crede că autorul descrierii Bucureștilor și lașului nu este același ca și autorul unei priviri asupra domniei lui Vodă Cuza, de care mă voi ocupa întîi.

    În Unsere Welt (1866), importantă publicație germană din acel timp, cineva care a fost desigur la fața locului prezintă împrejurările, accidentele și rezultatele stăpînirii, înțeleasă însă greșit, a demnului Unirii.

    Bogată în statistici prețioase și în observații adesea pătrunzătoare, această duzină de pagini cu tipar mic se mîntuie cu următoarele concluzii privitoare la persoana însăși a cîrmuitorului. Se recunoaște lui Alexandru Ioan I-iu „cîteva trăsături de energie și îndrăzneală”, (einige Züge von Energie und Kühnheit), deși guvernarea neuitatului demn s-a isprăvit prin „o gospodărie de metrese” (Eine Maitressenwirtschaft) și un „cinism revoltător” (empörender Cynismus). În linii largi, caracterizarea are acest cuprins: „Dealminterea el putea, dacă voia, să facă o impresie impunătoare, și anume se pricepea să isprăvească răpede cu reprezintanții puterilor străine, care-și arogaseră mai înainte un amestec periculos în împrejurările interne, și a-i retrimete în margenile cuvenite. Cu un cuvînt domnitorul Cuza era un roué spiritual, arogant, posibil într-un stat orînduit, imposibil însă într-o țară unde prințul, în ciuda oricării constituții, trebuie să fie un stăpînitor prin sine însuși”.

    Autorul, care semnează M.A. Ritter von Zerbioni di Spasetti, pare a fi cunoscut Bucureștii și pe vremea Războiului Crimeii. Atunci însă, ca și în noua vizită, pe care e vădit că a făcut-o, el nu vede direct împrejurările, ci prin ce-i spun membrii coloniei sau coloniilor germane, așa încît avem în aceste pagini un document util al sentimentelor pe care le aveau aceștia între 1853 și 1866 față de țara care-i găzduia.

    Întîi, ce erau aceste colonii?

    Dacă episcopul catolic și „iezuiții” lui nu sînt germani, dacă pentru convertirea evreilor lucrează o școală biblică engleză, colonia germană e în legătură cu acel episcop, printr-un Gesellenverein, care-și face și un teatru la reședința lui, și protestantismul, supt protecția prusiană, are diaconese cu școala lor, din Prusia, deși mici eleve germane se duc și la cutare pension francez unde a doua oară se descopere un scandal, care duce părechea de directori la ocnă. Două cluburi se ceartă între ele: cel catolic-austriac cu cel prusian-protestant. Sașii ardeleni, cari au un cor deosebit, încearcă o împăcare. Există și o societate de tir, la care sînt înscriși și ofițeri români. Domnul însuși patronînd-o, ceea ce-i aduce critici.

    Acești germani se simt ca acasă la ei, în țara unde nici o piedică nu li se pune în exercițiul drepturilor civile, unde e o libertate cum nu se află în Elveția și America, unde dările sînt mici și boierii ajută pe străinii fără căpătîi. Ei dau bani călugărițelor catolice, diaconeselor, teatrului și gazetei germane. „Germanii s-au organizat aici tocmai ca în țara lor.” Doamna Elena pune piatra fundamentală la biserica calvină. Au otele germane, grădini germane, cu muzica lui Wiest, sau capelă cehă, căreia comisarul turcesc din 1856 îi preferă pe a țiganilor, Ringelspiel și popici ca acasă, societăți de harpiști, care străbat țara, teatru german (pînă la ocupație arsese localul și erau certe), trupe germane la sala de bal, societate și baluri germane, trei librării germane cu reviste și gazete germane, un ziar redactat de fostul cancelariu al consulatului Prusiei, în locul celui subvenționat de statul român cu 300 de galbeni, pînă la Cuza, plus o foaie rivală, pictori germani (și fotografi), medici și spițeri germani: „toate acestea se găsesc deplin aici”. Cînd merg la Cișmegiu, lăudat foarte mult, ei găsesc opera unui german. Prin case germane se face teatru de societate. În porturi, englezii, înșelați de greci, sînt înlocuiți de germani. Winterhalter înlătură pe baronul francez „Du…”, venit pentru lucrări de edilitate. Un, german Steege, ajunge ministru.

    Zidarii cîștigă de la 6 la 12 sfanți pe zi, și agricultura nu e practicată numai pentru că țeranul nu ascultă, n-are ordine, e gata să dea foc și să ucidă.

    Astfel germanii se consideră ca o avangardă de cucerire, și autorul se gîndește la viitoare colonizări. „Nu se simt ca oaspeți, ci ca o necesitate, ca acei ce fac jertfe.” Astfel nu se sfiesc să judece cu cea mai mare asprime pe primitorii băștinași, cărora li aruncă fățiș – autorul însuși o observă – toate învinuirile și toate ofensele. „Nu e unul din străini care să nu ridice piatra pentru a o zvîrli indigenilor.”

    Societatea românească, a boierilor cari nu plătesc recurgînd la toate mijloacele pentru amînări, e „caricatura unei societăți”. „Moarte, putreziciune, umbre fără ființă” (Tod, Fäulniss, Verwesung, wesenloser Schatten). „Vechiul oraș boieresc a devenit în exterior scena parisianismului modern, pe cînd interiorul e răscolit pustiitor de aspră barbarie, nespusă imoralitate, de mania jocului luată de la ruși, și alte monstruozități.” „Nici un cuprins (Gehalt), nici o seriozitate a vieții.” Și străinii se strică. Astfel „cine a trăit aici cîțiva ani nu mai e ce a fost”.

    Aici e „Eldorado femeilor”. Ale boierilor conduc totul: hiene față de slugile lor. Femeia poate ajunge oriunde. Țiganca din serviciul lui a avut echipagiu, Omer-Pașa a luat ca soție o slujnică, bulgară romanizată, pe care a răsturnat-o apoi altă slujnică, ispitind-o la o legătură secretă. „Cea mai de jos muncitoare vrea în toaleta ei să fie ca soția boierului, cea mai săracă își împodobește fata cu cele mai scumpe stofe și merge cu ea în fiecare seară la expoziția tuturora în grădina publică. Orice flecușteț de muiere visează de echipagii, palate, catifea și mătasă, chiar dacă n-are ce mînca acasă.” Un prinț ia pe fata unui cizmar. Bietele femei apar ca masculine și fără haz supt fardul lor, ca inculte. La ferești, la porți, tot femei care se expun.

    Casele sînt mărunte: vechi înjghebări de lemn, noi clădiri joase. Se dărîmă mult pentru a se găsi comori și adesea se dă de oasele vădind o crimă uitată. „Palatele în miniatură” au un caracter provizoriu, dacă nu și zidirile făcute de francezi și germani, cu două caturi. Afară de Podul Mogoșoaii totul e „un adevărat haos rural” (ein wahres ländliches Durcheinander). Hanuri, ca al lui Manuc, care produce un galben, pe ceas, se ridică între aceste construcții șubrede. În case, biblioteci, dar rău alcătuite; tablouri în care valorează doar rama. Slugile străine se caută, dar guvernantele trebuie să-și aibă la îndemînă refugiu. Prefectul de poliție Marghiloman a smintit în bătăi un vizitiu.

    Biserica nu e ținută în samă, cu preoții porniți la „zi ‚ntîi”, pe care-i gonesc din saloane (la sate sînt și cîte douăzeci), cu cîntăreți în papuci, cu lumea care stă cu pălăria pe cap (?) și vorbește fără nici o jenă. […]

    Dintre străini se prețuiesc francezii, cari au un consul general bun, societăți solidare, o lojă masonică. Se publică o bună foaie săptămînală, La voix de la Roumanie. Dar trupa franceză – este, iarna, și operă italiană – a scăpat de ruină prin subscripții.

    Cultura românească e abia atinsă. E vorba de limba „cam barbară”, de unele școli, de cele cîteva, vreo douăzeci de pensioane, de teatru. Mai ales de ziare: Nichipercea are doi giranți, unul tot la temniță, și redactorul a fost bătut de ofițeri. Se menționează o singură foaie literară, hebdomadară. Se relevează ca figuri distinse dr. Davila, de care România se poate felicita (anecdota cu ofițerul căruia la spital îi răpede țigara din gură și provocarea lui Davila de corpul ofițeresc, cu care domnul nu-l lasă să se bată); a oprit pe un magnetizator german. Apoi generalul Florescu, „în breasla lui un al doilea Davila”, Papazoglu, în pavilioanele lui de muzeu, în care se cuprinde și „sabia lui David” (?), adusă din Constantinopol într-o mănăstire.

    I s-a spus ceva bine de liberali. Ei sparg zidul cetății boierești, fac școli, trezesc pe țerani, lucrează la crearea burgheziei, încep reforma vieții naționale. „După părerea generală a străinilor, societatea românească neapărat va fi izgonită de pe scenă și va dispărea cu totul, fie și prin aceea că elemente reformatoare încă viabile s-ar dezvolta în ea, și-ar face calea și i-ar da alt aspect.” Studenții cari se întorc din străinătate ar putea să ajute. Căci, într-o țară bună, rasa e tare, capabilă și inteligentă.

    Desigur același scriitor, care însă nu iscălește data aceasta, se ocupă de Iași, în partea întîi pe anul 1870 a revistei. Lauda ce se acordă încercărilor liberale, propunerile de colonizare, osîndirea fără rezervă a unei lumi care, așa de aproape de Apus, nu poate înainta – ca în Orient, Constantinopolul însuși și orașele levantine –, fac, mi se pare, o dovadă îndestulătoare.

    Aici însă, deoarece nu mai e, ca informatoare, o burghezie germană – sînt doar 4 000 de „poloni”, germani, francezi, armeni, față de peste 30 000 de evrei, „o treime” din populația orașului –, se acordă, în lipsa materialului pentru critică, un mai larg loc descripției.

    Astfel ni se prezintă într-o atmosferă de „tristeță” – Die Trauernde – mitropolia cu bolta căzută și rămasă neisprăvită, palatul Domnesc, unde avea o aripă Grigore Ghica, supt care a stat aici străinul, restul fiind întrebuințat la oficii, curtea lui plină de buruieni, căzărmile vecine, Strada Mare, cu bunul pavagiu pe care-l apreciase în 1856 comisarul englez Bulwer, urmînd ca și așezămintele ce-și va da Moldova să fie tot atît de solide, Trei Ierarhii (secolul al „XIV-lea”!), cu moaștele Sf. Paraschiva – și se descrie ceremonia –, casa Roznovanu, care a fost pînă la ardere reședința domnească, palatul lui Mihai Sturdza, Academia Mihăileană, Muzeul de istorie naturală și orfantrofia, librăriile, spitalul Sf. Spiridon, teatrul și clădirea de Pesta (Pesther Garten) a unui german, platoul fără copaci, dar cu vedere frumoasă. Acolo trecea Grigore Ghica Vodă, în caleașcă, înconjurat de lănceri și ofițeri din suită, el, domnul care a dat o ultimă și mare strălucire fostei capitale. Laolaltă se văd însă bordeie, țigani pe piețe, hoituri pe maidane, și se aud strigăte de apari și precupeți, scîrțîit de care; bivoli și alte animale se zbat în praf și noroi. La o răspîntie călăul cu căciula înaltă bate la tălpi pe un vinovat. În case se joacă averi, ori femeile cetesc franțuzește. Noaptea, cînii latră și urlă, dorobanții fluieră pe străzi. Dar ce frumos se văd copsrișurile la soare ori la lună, ce plăcută e patriarhala smerenie a mahalalelor!

    Pe lîngă această istorie – se afirmă că la Suceava este mormîntul lui Bogdan Dragoș –, partea de critică e foarte restrînsă. Boierii aceștia sînt mai buni gospodari, mai serioși: unii, deși moșia li se caută de arendași, au un venit de 40–60 000 de galbeni pe an. Dar se vorbește foarte pe larg de medicina, vraja și mijlocirea babelor.

    Publicația germană citată dă în anul 4876 însă una din cele mai importante descrieri ale Basarabiei.

    Autorul e un naturalist și etnograf, Rudolf Kulemann, care a scris în aceeași revistă și un studiu, foarte bine informat, despre țigani, și în țerile noastre.

    Notele basarabene sînt rezultatul unei îndelungate și atente observări din partea unui om cu o solidă pregătire științifică și un remarcabil talent literar, din partea unui cercetător care în zugrăvirea naturii se inspiră de la concepțiile unui Humboldt și rîvnește străluciri de formă literară ca ale celei mai bune literaturi romantice.

    Pare să fi stat mai mult timp în Iași. Cifrele statistice asupra valorii produselor agricole în Moldova încep cu anul 1838.

    De acolo, sau poate și din Bucovina, și-a luat el calea, într-o zi de 23 novembre (el scrie la 8 februar următor) către Moldova răsăriteană, în care intră pe la Noua Suliță, într-o zi de toamnă groaznic de noroioasă. Va sta acolo mult timp, pentru scopuri de negoț, fără îndoială, cercetînd curțile proprietarilor cu cari voia să încheie afaceri.

    Ceea ce-l interesează e producția, condițiile și valoarea ei. Nici o însemnare despre trecutul țerii, despre cultura ei mai înaltă, despre regimul administrativ, despre contingențele politice. Numai frumuseța peisagiilor îi smulge o caldă recunoaștere, cu dumbrăvile pline de privighetori, pe care le judecă însă inferioare celor din țara sa. Deși totul e alb și negru, ori „grau in grau”, pină și cerul prin reflex, deși monotonia stepei predomină orizonturile, el rămîne uimit în fața zilelor calde ale toamnei, cu nourașii ușori pe cerul clar și aurul din zările prăfuite.

    Constată însă că minunatul pămînt negru în straturi groase nu e întrebuințat cum se cuvine. Gunoiul se aruncă în rîpi, se îngroapă. Cultura se reduce mai mult la porumb, la harbuji. Pădurile se taie sălbatec; nu mai e aproape nimic din cele douăsprezece verste împădurite, acum șaizeci de ani, pînă la Hotin. Vara și iarna săcurea lucrează. Se pierde material și timp pentru garduri, care ar putea fi înlocuite cu mărăcini. Pe malul gol de vegetație al puținelor ape mîlite doar cîte o moară primitivă, vitele sînt închircite. Nici o măsură contra cumplitelor atacuri ale secetei, care mînă imenși nouri de colb. Bielșugul de fructe nu constituie o bogăție a provinciei. De vii nu vorbește, ca unul care nu pare a fi străbătut în sudul basarabean.

    Vina e și a țeranilor. Ei ii apar „înceți, greoi, ignoranți”. Trăiesc în condiții primitive: dorm pe pămînt și transmit acest obicei și coloniștilor germani, cari se întind lîngă pat, unul cu capul pe genunchii celuilalt. Casa neaerisită, cu geamurile lipite, are un miros greu. Mobila lipsește aproape cu totul. Îmbrăcămintea e rudimentară; copiii se învîrt cu picioarele goale. Pinea nu e cunoscută decît la pătura de sus, din care se alege vătaful. Se recunoaște însă că blana, sau cojocul, cureaua, cizmele pentru frămîntat glodul pe drumurile nepietruite, deși prund se găsește pe alocurea aproape, sînt o potrivită adaptare la mediu. Se dau și știri precise asupra gospodăriilor – pînă la zece fălci, falcea în valoare de cinzeci de ruble – ale acestor mici agricultori, al căror caracter, a căror viață morală, așa de bine prinse la Zucker, nu-l interesează deloc pe drumeț. El descrie însă cu de-amănuntul vechea căsuță de vergi și lut supt stuh sau șindilă și-i admiră albeața de var sau colorile: „das kleine, weisse, unschuldige, in die Steppe verlorene Häuslein”. Un adevărat cort: „so klein, so luftig, so lose sind sie gebaut”.

    Dar, dacă astfel e muncitorul, boierul moldovean de odinioară își are răspunderea, și încă mai mult parvenitul care supt noul regim i-a luat locul. Cei mai mulți din noii proprietari, străini, nu cunosc țara deloc; au arendași cari se schimbă des: și șapte în nouă ani. Pe o moșie de 19 000 de desetine sînt doar douăzeci și unul de pluguri, plus o mașină cu aburi mai mult neîntrebuințată; în lipsă de bani, administratorul trebuie să meargă 600 de verste ca să ia împrumut de la evrei o sumă de 300 de ruble. Pe 2 000 de morgen prusiene nici o casă ca acelea din Germania. În astfel de condiții ce folosesc cele douăsprezece zile de lucru pe an ale țeranului, pe care adesea l-ar scoate de pe proprietate ca să se aducă germani, a căror muncă e mult mai spornică. Casa cutărui arendaș, un colonel, care califică pe germani ca „fantastici” în agricultură, n-are nici ziare măcar; el ține numai la trăsura lui cu patru cai, de care se uimește lumea. Izolat pe moșie se apără noaptea de hoți, cercetînd împrejurimile și trăgînd focuri în pădure. Nici medici, nici spițeri, nici spitale. Administrație nu se vede.

    Tîrgul, orașul nu apare. De evrei se vorbește numai cînd se înfățișează țeranul care vine la piață cu o adevărată salbă de căței de usturoi. La sate, cîrciumarul e evreu.

    Din cîrciuma lui, foarte cercetată, preotul își scoate uneori cu sila în zilele de hram credincioșii. Bisericuța lui e foarte smerită; din cimitir în lipsa de lemne se fură brațele crucilor. E însuși un țeran, în casa căruia, cu de-amănuntul prezintată, sînt doar cîteva icoane românești lîngă catehismul în rusește.

    La școală, unde el, popa, e învățătorul – și dascălul îl ajută –, puțină frecventație: în cutare sat șaisprezece băieți și șase fete. […]