Prin Măniceștii lui Radu cel cu evanghelia din vremea lui Petru Vodă Cercel, pe o cale bună, se ajunge la Pitești, în mijlocul unei cîmpii bogate în porumb și orz: mănăstirea pe care o vede e desigur Trivalea, clădită de vlădica Varlaam în veacul al XVII-lea; se mai văd „opt biserici și multe case impunătoare”. Podurile de pe străzi sînt ca pretutindeni.
Prin Cîrcinov și Găiești, prin Bolintin, Florești, se ajunge, luîndu-se și calul de ajutor al unui biet om de pe drum, la București, unde Stürmer va trage la agentul austriac Fleischhackel de Hakenau.
Cu caleașca agenției el străbate podurile așternute peste murdăriile acumulate și vede, în lipsă de alte monumente, bisericile, care i se par să aibă „cinci și nouă turnuri”. Nu-i plac zugrăvelile, care sînt așternute și pe dinafară, cu „înfățișările grotesce de sfinți și scene miraculoase”. Zidurile le încunjoară. Mitropolia și locuința vlădicăi sînt cele mai frumoase. La Colțea, pe turn se văd „două statui reprezintînd doi ostași înarmați după obiceiul german de la începutul veacului trecut și avînd pușca pe umăr”. De biserici sînt legate și hanuri, ca al lui Șerban Vodă, plin de mărfuri. Călătorul știe că este o biserică a catolicilor, în legătură cu mănăstirea franciscanilor și aflătoare supt ocrotirea episcopului, ce stă la Nicopol; Austria are dreptul de protecție. Asupra bisericii luterane se întinde protecția ambasadorului Suediei la Constantinopol. Evreii n-au decît o singură sinagogă.
Ca stabilimente de cultură este liceul grecesc – cu dascăli vestiți, și chiar cu bibliotecă publică.
Circiumele sînt în parte prin pivniți; cafenelele n-au bună reputație.
În audiență la vodă Caragea, el vede, într-o odaie văruită, foarte simplă, pe un divan, scriind pe genunchi, un prinț care „unește cu un exterior nobil multă educație și perspicacitate”. După obicei, domnul se ridică și-și dă cuca puțin pe spate. Se aduc ciubuce, și Caragea chiamă slujitori bătînd din palme. Convorbirea, în limba franceză, vădește la voevod „o judecată pe atît de pătrunzătoare, pe cît îi erau cunoștințile de întinse”. Pe păreți se văd portretele familiei domnitoare în Bavaria, și al prințului Eugeniu de Beauharnais, fost vice-rege al Italiei, care era ginerele suveranului bavarez; împărăteasa Austriei, al cării chip se află alături, aparținea aceleiași familii. Vodă nu știe nemțește și cere traducerea inscripțiilor. La plecare, îmbulzeala personalului după bacșiș, ca la Constantinopol, dealtfel. Arnăuții, șaizeci la număr, în uniformă roșie, fac strajă. Oastea n-are, în total, decît două sute de oameni.
Boierii încunjură pe domn la divan, făcînd cruce la intrarea în sală. Au barbă lungă și, adăugim, toiege. Vinovații sînt pedepsiți cu bătaie, și pe burtă, cu tăierea urechilor și mîinilor (?), cu trimiterea la ocne. Cînd se rostește osînda la moarte știm că se întrebuințează ștreangul: deci punerea capetelor în par douăzeci și patru de ceasuri e un obicei turcesc, care nu se obișnuia la noi decît în vremi mai depărtate, pentru trădare.
Întîlniriie dintre boieri sînt ceremonioase: se ridica puțin ișlicul și se simulează peste umăr o sărutare. De fapt, se sărută mina superiorului, care sărută pe frunte. La vizită, se lasă papucii afară ori se depun pe scările divanului, scaunele fiind pentru străini mai mărunți. Cei ce se află pe divan cu picioarele supt dînșii salută, și ridicîndu-se, pînă ce noul venit se așază.
Distracția cea mare e jocul de cărți, plăcerea cea mare extremul lux în veșminte și în călește, căci „toată lumea umblă pe sus, numai poporul se întîlnește pe jos”. Primblările la Herăstrău, cu chioșcul, la Colintina și Cișmeaua lui Mavrogheni, în alt foișor – este și foișorul ele lemn pentru foc, frumoasa insulă a Sfîntului Elefterie, intre vii și grădini, cu bisericuța singuratecă –, atrag femeile.
Din partea lui, omul de rind se distrează cu cîntecul țiganilor, cari sînt în stare să învețe „și ariile cele mai grele”.
Turci nu se văd decît doar ca negustori în treacăt; lîngă domn, divan-Efendi traduce, judecă, face rapoartele sale. Corespondența o poartă în țară lipcanii, iar călărași duc cea cu Constantinopolul.
Plecînd de la București, Stürmer trece Argeșul pe trunchiuri de salcie. Prin Copăceni, Fălăstoace, Pietre și Daia, el ajunge la Giurgiu, ale cărui mahalale se îndreaptă către marele lac Greaca, cu bielșug de crapi. Pe o șeică se trece apa, nu fără greutate, la Rusciuc.
VI. Călători străini în ajunul domnilor pămînteni
N-avem o bucată de vreme, de la 1812 pînă la 1817, nici un călător care să străbată Principatele. Și cu toate acestea e o epocă interesantă: aceea în care sistemul de guvernare prin fanarioți și intimii, servitorii, credincioșii lor, care va fi amenințat un moment, cînd, la plecarea, în 1818, a lui Ioan Gheorshe Vodă Caragea din București, boierii propuseră o domnie indigenă, ia ultima-i înfățișare, care în ambele țeri e în legătură cu noua cultură națională grecească, mai puternic reprezintată în București prin Academia cu profesori de frunte din toate părțile elenismului, și mai puțin în Moldova, și cu noul ideal ieșit din această cultură, care aduce pînă și introducerea, totuși timidă și sporadică, a limbii grecești în administrația țerii.
Dar pentru anul 1817 avem doi străini cari străbat amîndoi tot numai Moldova: un englez medic și un francez, ofițer pribeag, urmărit de poliția restaurației bourbonice.
Cel dintîi, William Mac-Michael, academician în țara sa și misionar științific al Universității din Oxford, plecase din Moscova, împreună cu un explorator în India, Legh, în decembre, 1817. Încă de la Ovidiopol, în calea spre capitala turcească, el gustă „vinul moldovenesc“, care se exporta deci și în această direcție, ca și în Galiția, în Ardeal. La Dubăsarii-Noi, tîrgușor strîns în jurul circiumelor împărătești și ai carantinei, se ajunge Nistrul, care nu mai e hotar al Moldovei […]
Pe malul moldovenesc, pustiu. Se caută o căruță, și se capătă obișnuitul vehicul al poștei, cu cinci cai mărunți și iuți, a cării groază o prinsese englezul înainte de a-l vedea cu ochii. Vizitiul are capul strîns într-o năframă ca o cealma, după datina turcilor vecini.
Țara nu și-a schimbat caracterul în nimic; umblă și banii turcești de mai înainte, și plata poștei – ale cării socoteli le avem chiar pentru această domnie a lui Scarlat Vodă Callimachi – e de douăsprezece parale de cal pe ceas. La Chișinău, noua capitală, strada tîrgului are tot dughene de modă veche turcească, „clădiri joase acoperite cu șindilă», cu ferești goale asupra cărora se lasă pentru noapte obloanele de lemn; negustorii, – pe cari-i știm români, greci, armeni, cu un episcop și, ocupînd o stradă întreagă, cîțiva evrei, mai ales zarafi –, vînd „miere, smirnă, piper, sămințuri de tot felul, stafide, portocale, pucioasă, sodă”, precum și sare, în bolovani, care se desface cu 10 parale oca. Vechiul negoț cu pește de Dunăre, dar și de Nistru, de la Bender, se menține. În alte părți ale orașului sînt case boierești de piatră. Aceia dintre fruntașii moldoveni cari au rămas supt stăpînirea străină se primblă de Crăciun în butce luxoase. Sînt mulți țigani, și un taraf de lăutari cîntă la fereastra călătorului. Mac-Michael dă o bună descripție a lor, arătînd meseriile multe și foarte deosebite pe care le practică: lăieții călătoresc în grupe de cinzeci, șaizeci de corturi, plătind un „oboroc” de 18 lei pe an pentru fiecare cap de familie; ei sînt îngăduiți să cîștige și pe sama lor. În ce privește pe ruși, nu se văd decît ofițeri cari se primblă pe străzile Chișinăului.
De la Chișinău la granița cea nouă din apus drumul era foarte rău și, pe lîngă aceasta, tulburat de hoți, „sîrbi și arnăuți”, ascunși prin păduri. O noapte se petrece la căpitanul de poștă, într-o căsuță avînd bășici în loc de geamuri și ca mobilă obișnuitul divan. Țara e foarte bogată în grîne și în vite, care se exportă pe la Mohilău, ca și pe la Camenița.
Pe la Sculenii-Ruși, unde colonelul împărătesc s-a îmbătat de sfintele serbători și strînge de gît, „cordial», pe englezi, speriați, se trece Prutul pe gheață, plătindu-se totuși vadul șase lei, plus trei lei bacșiș vameșilor și alți patru, în schimbul „cinstei” obișnuite, secretarului pașapoartelor. Sculenii-Moldoveni, cu străzile pline de cară și butoaie, cuprinde contrabandiști greci și evrei în cafenele, pe lîngă țerani cari, pe pămînt, joacă cărțile.
Pe un drum mărgenit de frumoase case boierești se ajunge la Iași, unde gazda e la vice-consulul englez, reprezintat, în lipsă, de dragoman, un grec ionian din Corfu, care povestește călătorului prin ce vicisitudini a trecut mai de curînd țara și dă știri asupra boierilor, unii foarte bogați, cu un venit anual pînă la 30 000 de galbeni, cari-l cheltuiesc și în joc de cărți, singura lor distracție.
Orașul i se pare vizitatorului un amestec de biete căsuțe și de clădiri de cărămidă, mai ales din vremea rușilor. Observă biserica Trei Ierarhilor, cu sculpturile care, i se spune, erau odată aurite.
Cel dintîi gînd al drumeților, treziți de clopotele și toaca multelor biserici, e să vadă pe domn. Audiența fu zăbovită de moartea unei nepoate de fiică: mama era chiar domnița favorită a tatălui ei. Mac-Michael descrie alaiul de înmormîntare: preoții, sicriul îmbrăcat cu mătasă verde, cu trupul cel mic descoperit, mulțimea arnăuților în haine de paradă, caleștile, care sînt socotite sărăcăcioase, cu femeile din casă.
La 13 ianuar 1818, ziua audienței, călătorii merg la curte, așezată atunci în eleganta casă de piatră care a adăpostit Universitatea ca să fie apoi Facultatea de medicină. O trăsură deschisă duce acolo în tovărășia dragomanului, un corfiot. Englezii întră prin poarta, păstrată încă, deasupra căreia se văd fin sculptate armele Moldovei, inițialele lui Alexandru Vodă Callimachi, tatăl lui Scarlat, și inscripția că aici e ușa dreptății. Multe călești așteaptă în ogradă, fiindcă e ziua cînd pentru un nou an se împart caftanele boierilor. Cel ce ia în primire blănile și conduce e un măscăriciu săltăreț, dacă nu un simplu arnăut prea vioi și iubitor de bacșiș. Sala tronului cu semnele județelor pe păreți, cele rămase și cele pierdute, apoi aulă universitară, avea în fund tronul, și deasupra arcul și tolba. Dregătorii curții așteaptă împreună cu slujitorii ostași și cu consulii, al Austriei și al Rusiei, von Raab și Andrei Pisani, care acesta din urmă avea să-și lase oasele la noi.
Solemn, vodă întră. Postelnicul și alt mare boier îl țin de subțiori. E slab, bolnav, îngrijorat. La „patruzeci” de ani pare zdrobit de greutățile situației sale. Căci e foarte harnic și face, ca și Ipsilanti în povestirea d-nei Reinhard, rapoarte directe la Poartă. Foarte mult stăpînit de cultura constantinopolitană în care trăise, el ține un discurs în grecește despre datoriile unui bun funcționar. Cu postelnicul la stînga, grecul Negri, el împarte toiegele boierilor, șepte la număr, cari, cu caftanul pe umeri, suie cele cîteva scări pînă la estrada care-i sprijine jețul. Sărutînd mîna și poala, cel numit trece, prin asistență, dus de același postelnic, și afară caimacamul îl prezintă în calitatea lui oficială mulțimii adunate. Foarte interesant amănunt, care dovedește și el participarea poporului la toate actele de guvern. Postelnicul ar fi primit în daruri și pînă la 100 000 de lei. Dragomanul, care nu uită să spuie oaspetelui că domnul se trage dintr-un „țeran moldovean“, dă și însemnarea dregătorilor moldovenești, însemnînd și numărul de scutelnici ce revine fiecăruia, de la 40 la 80.
După ce Scarlat Vodă dispare, cu același ceremonial ca la intrare, vine momentul audienței. Afară de economiile pe care le-am întîlnit de atîtea ori se înfățișează convorbirea, cu condoleanțe pentru moartea principesei Carlota de Anglia și cu întrebări despre Moscova și despre îngrămădirea de trupe rusești spre hotarul apusean.
Mac-Michael a văzut și straja Iașului, trecută în revistă acasă la hatman, Constantinică Paladi, ginerele domnului. O mașala e înfiptă în mijlocul curții; este și muzică, „o tobă și un fluier”. Păzitorii sînt îmbrăcați turcește, fără nici o uniformitate; unii n-au încălțăminte; multora le lipsește orice altă armă decît iataganul sau pistolul de la brîu.
Boierii, pe cari i-a și zugrăvit, trec în călești sau și călări, cu pompă mare; vizitiul are uniformă de husar, arnăutul din coadă, cu ciubucul stăpînului în mînă, e scăldat în aur. Spre seară, între patru și cinci, trăsurile cu doi cai acoperiți cu valtrapuri mari albastre duc la Copou bărbați și femei, peste podurile scuturătoare. Pe urmă vine jocul de cărți: joacă toți, cu aga, „prefect de poliție”, în frunte; pierd și pînă la 500 de galbeni pe seară. Un aventurier polon a făcut avere cu norocul lui, începînd de la inelul de pe deget.
Cultura e reprezintată prin setea de noutăți, – de fapt se aduceau multe ziare și, ceea ce nu știe Mac-Michael, și o sumedenie de cărți bune – prin convorbirile în limba franceză, prin lecțiile cîtorva emigrați, la cărturăria cărora se adăugia – pe lîngă o literatură de care călătorul n-are habar – a celor doi medici hanoverani și a doi, trei greci din Creta, între alții proprietarul tipografiei unde s-a tipărit și condica de legi a lui Callimachi, din care un exemplar e trimes la București consulului Wilkinson, pentru a fi transmis Universității din Oxford. Acest tipograf, care a dat lucrări excelente – și cu ilustrații, portretul domnului fiind făcut de unul din acești dascăli de franțuzește, baronul de Kreuchely-Schwerdtberg, un silezian, care ajunse apoi consul prusian la Iași – se oferă englezilor dacă vreau să-l ducă înapoi în insula lui de naștere, unde ar putea călăuzi descoperiri arheologice interesante.
Cu aceeași hurducătoare căruță, trecînd pe drumuri unde numai ici și colo se văd popasurile cărăușilor cu vin, între lanuri bogate și suhaturi unde pasc cirezi de boi și herghelii de cai, rareori pe lîngă sate sărace în jurul curții boierești, se ajunge la Bîrlad, la Pereschiv, la Tecuci, unde casa poștei e ocupată de călărașii domnești. Siretiul se trece pe gheață, cu sfatul țeranilor, cari arată locurile slabe. La Focșani, găzduirea e la staroste, și acesta un ionian, din Zante, arendaș de vie la munte, care ia de la sudiții săi zece lei pe an. E nemulțămit de „lenea” celor patru sute de țerani ai săi. Se vorbește și de vinul de la Odobești, care și acum – ca și pe vremea cazacliilor – se exportă în Rusia, cu zece parale oca.
Focșanii, în care două cete de turci fac strajă, are 5 000 de locuitori și douăzeci și patru de biserici în cele două părți ale sale: moldovenească și munteană.
Cu cai de la ispravnicul muntean călătorul merge spre București. Păduri de stejari tineri, lanuri de porumb pe întinsul șes de supt munți. Pe la Buzău trebui să petreacă noaptea într-un bordei supt pămînt, unde mai erau două biete femei cu trei copii. Nici în Nubia și în Egipt nu văzuse tovarășul lui Mac-Michael o mizerie umană mai desăvîrșită. Satele din șes cu acoperișuri de stuf. Pe sănii se ajunge la București.
Aici consulul Wilkinson, un om foarte distins, care avea și el drept la tainul de patru ocă de carne și opt pîni, plus lemne și hrana cailor, ii va spune ceva din cele ce se vor cuprinde în lucrarea lui însuși: despre tronurile cumpărate, pe lîngă bacșișuri, cu 3 000 000 de lei la Constantinopol, îndatorit fiind domnul a trimete pe an acolo douăzeci de milioane. Totul se cumpără, în dauna țeranului singur, care e adus a da pe an, fără rînduială, și pînă la două, trei sute de lei, cînd nu scapă prin fugă de împlinire sau de chinuri. Munca i se plătește celui ce se poartă din loc în loc după mai bine cu cinzeci de parale pe zi, ceea ce, față de prețul obiectelor necesare, e foarte mult. Ar fi și țerani cari, întorcîndu-se de peste hotare, se fac sudiți ai consulatelor.
Bucureștii samănă cu Iașii, afară de poziție, care e nesănătoasă. Aceleași poduri de lemn, aceleași case boierești, aceleași mănăstiri între ziduri. Ca și la Iași, călătorul e primit la curte într-o zi de mare solemnitate, de Bobotează. Domnul, Caragea, locuia, după arderea palatului, în două „case mai curînd sărăcăcioase”, legate printr-un cerdac de lemn; în cele cîteva încăperi se îngrămădesc slugi lacome de bacșiș; oastea se reduce la douăzeci de arnăuți, – ceea ce n-am crede. Și aici se sărută mîna stăpînitorului de către boierii adunați. De față e și doamna, cu fetele ei, stînd turcește pe divan. Vodă e un om cult, care plătește o mie de galbeni pe lună vestitului Frederic de Gentz, la Viena, ca să aibă din Apus știrile proaspete și bune pe care le trimite Porții.
La mitropolie, pe zidul căreia pajurea bicefală a Rusiei ține pe piept vulturul muntean, mitropolitul Nectarie, al cărui venit, cîte cinsprezece lei de preot, se ridică la 100 000 de lei pe an, face impresia unui bon vivant roșcovan; vorbește numai grecește, despre vizitele lui și alte nimicuri. Biblioteca în care se aflau și cărțile călătorului francez Sonnini, lăsate de un boier, zac amestecate cu manuscripte slavone și grecești. Și aici primblări și joc de cărți, afară de balurile de la club, unde niște actori germani călători reprezintă o farsă proastă înaintea boierilor, cari-și traduc în grecește. Doamna însăși și cu fetele ei asistă – între care și domnița Ralu –, foarte gătite și vesele; fiul domnului poartă haine turcești și turban; el ar fi intrat în sală ducîndu-și la braț amanta, care lăsase la soțul părăsit șese copii. Costumul e turcesc la bărbați; femeile poartă rochii europene, de fabricație vieneză, dar cingătorile sînt orientale și pantofii de modă constantinopolitană.
Drumul spre Giurgiu se face apoi pe șleauri noroioase și printre sate cu locuințile cufundate în pămînt.
Călătorul francez – sau mai bine călătorii, fiindcă sînt doi frați, urmăriți pentru același trecut napoleonian de aceeași ură a regalității restaurate – vine în Moldova prin Galiția. De aici se îndreaptă spre sud, în tovărășia unei doamne franceze, așezată în Polonia încă de la 1793. În vara lui 1817 trăsura sosește la Liov și de acolo tovarășii de cale, nu fără greutăți din partea poliției, trec spre Bucovina. Sosesc deci la Cernăuți în calitate de expulzați, și li se dă ordinul de a ieși imediat din țară. Lîngă hotarul Moldovei li piere calul și, cînd se pregăteau să întîmpine cu armele pe acei ale căror glasuri necunoscute se auzeau în apropiere, au în fața lor un boier din împrejurimi, cel dintîi român întîmpinat în toată viața lor, care-i duce acasă, îi hrănește, îi mîngîie și-i duce pînă la Iași, unde se află în ziua de 22 iunie.
Pe aici cei doi francezi visau să afle greci, turci, pe cari să-i învețe tactica glorioasei armate în care serviseră. Dar, duși la spătar, află că țara nu are o armată. Se gîndeau să treacă la Constantinopol ca să se îmbarce pentru America. Consulul francez i-ar fi scos fără zăbavă din Moldova, dar domnul făcu să se ceară părerea Porții, și ea fu favorabilă expulzaților. Ei primiseră încă de mai înainte și cinzeci de galbeni pe lună pentru fiecare.
Observațiile pe care le face autorul asupra țerii sînt puține și vagi. Să culegem doar luxul femeilor, cărora li trebuie cașmiruri din India și mătăsuri din Lyon; opt sute de trăsuri pe an sosesc din Viena. În Iași, cu 40 000 de locuitori, sînt destule case de piatră, construite după obiceiul „italian“ și biserici multe, care i se par „remarcabile“. Armata o reprezintă 200 de arnăuți din strajă, și fiecare boier ține pînă la douăzeci de apărători și întovărășitori de aceeași nație, cu toiag lung și pistoale.
