Înșiră sămănăturile fără îngrășăminte, pînă la floarea soarelui în porumb. Orez se cultivă i i Banat cu supravegherea italianului Secondo Limoni din Viadana. Supa de mei păsăresc (panico) e obișnuită. Ca animale întrebuințează, ca în Romagna, bivolul. Mierea e mai albă ca în Italia. Brînza veche e aproape ca stracchino.

    Se vorbește și de cultura prunelor, de „șliboviță”, și de a tutunului, dohanul ardelenilor, asupra căreia se insistă, arătîndu-se procedeul. Caronni a fost însărcinat chiar să propuie cumpărarea produsului ardelenesc la Milano. Duzi se găsesc pe alocurea, dar viermii de mătasă nu se cultivă.

    Călătorul a cunoscut mecanici români țerani cari fac, după modele, piue de sumane, mori de ulei, pe lîngă uneltele de cîmp, acestea obișnuite. Arta de cusut a femeilor e prețuită la italieni: „non ignobili merletti di loro opera talchè in giorno festivo si producono in elegante apparato”. Și el singur dă rețeta colorilor întrebuințate de dînsele.

    Hrana e din pîne, ierburi fierte, ceapă și usturoi, „paprică”, slănină, ulei de in. Carne numai la serbători. S-ar fi mîncînd și vidra din iazuri, vînzîndu-i-se blana. E la mese numai un blid și numai un pahar.

    Ca organizație, judele de sat are puteri mari. Bogații vin] pe urmă: femeile îngroapă supt vreun copac banii.

    În danțuri e o amintire antică și o asămănare italiană. Ospățul de zile mari, cu participarea unui întreg grup, e alla romana.

    Babele și farmecele se întrebuințează la boli. Se dau și unele leacuri –, cea dintîi însemnare de medicină populară.

    După ce se vorbește de numărul admis de căsătorii și de văduvia preoților, se descriu datinele de înmormîntare. Supt capul mortului se pun mere, pere, alte fructe, două mănunche de „ierburi mirositoare”. Se cere iertare și la cei mai răi dușmani. Se aud cîntecele plîngătoare. Bocitoarele fac în drum funcția de praeficae. Florile de la cap se păstrează ca bune de leac. Se insistă asupra pomenei. Candele se pun în sicriu „ca în vechile vremi”pe autor (p. 60), care a publicat în 1778 călătoria lui mineralogică în limba germană.. Tînguirile periodice la mormînt nu se uită. Ziua morților este și ea înfățișată cu obiceiurile străvechi.

    După Lucius, Del Chiaro și Grisellini se dă apoi vocabulariul, care trebuie să arăte „neînțeleasa înrudire”, Vinconceptihile affinità, a celor două limbi, românească și italiană, cuprinzîndu-se și dialectul lombard al autorului. Se așază materialul pe împărțiri logice și, unde Banatul spune altfel, se dau variante. Sînt și legături de cuvinte. Și numismatul fixează că latina rustică e la originea ambelor limbi, cea italiană venind din înlăturarea prin barbarizare a formelor clasice. Coloniștii militari nu puteau aduce în Dacia alt grai. Pronunția românească a rămas, încheie Caronni, „fluidă și dulce ca și a noastră”.

    Se ajunge apoi la țigani, cu oarecare bibliografie. Caronni a avut și dicționariul țigano-latino-maghiar al unui Mihai Farkas, crescut la calvinii din Cluj. Apoi se trece la localitățile de mine, cunoscute la 1809 cu prilejul vizitei arhiducelui Maximilian. Se relevă și partea românilor la lucru. Cutare din ei descopere mina de la Naghiag după o flacără rătăcitoare. În treacăt e vorba și de Muzeul Bruckenthal. Se promiteau și figuri cari lipsesc.

    În Marcu Antoniu Canini italienii au trimes și ei în această epocă, în care ai lor obișnuiesc prea puțin a cerceta Principatele, deși Vegezzi-Ruscala îndemna călduros într-acoace, pe un reprezintant în legătură și cu Alecsandri, îndrăzneț, plin de planuri, doritor de mari prefaceri revoluționare și republicane, iar mai ales eminamente federative, în părțile noastre.

    În cartea lui Vingt années d’exil (a doua ediție 1869), care începe cu arătarea neînțelegerilor pe care le-a avut cu Daniele Manini, șeful republicii venețiene din 1848, pentru a trece apoi la felurite aventuri în Orient: la turci (1852 și 1856), la greci, nu fără unele reminiscențe amoroase, reale sau închipuite, scriitorul pomenește de cea dintîi petrecere în Țara Românească (de la 1858 la 1862) unde făcu să se traducă, într-un placard foarte rar, proclamația lui Garibaldi însuși (1862) către creștinii din Orient. „Revoluția simfonă și sincronă, concordă, și simultană a popoarelor apăsate, mai ales în Orient”, era idealul lui. E contra „statului unitar pan-românesc” și pretinde că linia Carpaților l-ar face imposibil, așa încît nu rămîne decît „confederația dunăreană, sau, ca să zic și mai bine, confederația popoarelor ce formează monarhia unitară austriacă, în care s-ar cuprinde și unele provincii ale Turciei din Europa”, această formațiune fiind în hotar cu o alta analogă, confederația bizantină. […]

    A cunoscut și a batjocorit pe Cuza Vodă și pe Rosetti, lăudînd pe Alecsandri și Alexandru Ghica, pe care se pare a-l fi zărit în vila retragerii lui de bătrîneță, la Capodimonte, lîngă Neapole.

    Canini, după insuccesul „confederațiilor”, care premergeau formulei, atît de zgomotos proclamate în epoca noastră, a unei „Grossösterreich”, se instalase la noi, unde se stabili ca profesor. El traduse, cu I.G. Valentineanu, Norma, libretul celebrei opere, pregăti o mitologie românească și închină lui Cuza, descris de el apoi ca un biet dregător de provincie la Galați, și încă unul cu deprinderi personale criticabile, un imn de întoarcere. Înainte de aceasta insă, chiar de la 1858, și într-o formă românească foarte convenabilă, el combătea părerile lui I.C. Brătianu despre originile mixte și eminamente populare ale neamului nostru, în ziarul Naționalul și de acolo într-o broșură în care caută să ni revendice Începuturile pur latine și de preferință chiar romane, prin stîrpirea în mare parte a mai vechii rase indigene (Studii istorice asupra originii națiunii române de Marcu Antoniu Canini). Voia să deie „o probă de simțăminte filo-române” și de „via lui dorință de a vedea reînnoindu-se memoria raporturilor vechi dintre Italia și România și creîndu-se alte raporturi între aceste două națiuni surioare”. Nu e locul, firește, să se facă aici critica acestui opuscul, din care nu lipsesc nici cunoștințile directe, și solide, nici simțul critic, nici ideile originale – ca semnalarea formelor analoge cu ale noastre în anume dialecte italiene –, nici puterea de-a argumenta pentru triumful cauzei. Ajunge să se releveze calda simpatie cu care autorul vorbește de „nația cea mai nefericită din Europa” care e cea românească: „acum România”, scrie dînsul, „a ridicat capul din mormîntul unde voiau să o închiză inimicii ei și a scos acoperămîntul, dar cea mai mare parte din corpul său este încă în mormînt”. Și pentru asemenea studii el trimete la altă broșură a lui, Programul de un Institut filologico-științifico-comercial de educațiune.

    Călătorul german Krickel, mergînd de la Viena la Ierusalim, vine pe la Predeal spre Brebu, unde doarme într-o cîrciumă cu insecte; de aici ajunge cu poșta la frumosul sat dîmbovițean Pietroșița, dar căruța pe drumuri rele îl omoară. Numai țigani și spelunce de bețivi: i se pare că doi din ei voiau să-l toace cu ciomegele. În fața rușilor un întreg exod spre Ardeal. Cum la București e ciuma, omul trebuie să se întoarcă prin Brebu dincolo de munți.

    Un carătaș, E.Ch. Döbel, străbate la 1830 Țara Românească pentru a găsi aici de lucru. Speriat la fiecare moment de „tauri”, de țigani, de călăreți, hrănit cu mămăligă pină atunci necunoscută, ispitit de ospătăreasa care-l primește, el trece la Cîmpina și la București, cu carăte și murdării în stradă, cu femei de petrecere care momesc pe meșterii cu un surtuc la șase oameni: aici vede pe ruși țiind ordinea și pe brutari țintuiți de ureche pentru prețuri prea mari, pe alți vinovați bătuți la falangă sau cu vergile – pînă la 280 pe o singură spinare de tălhar (a văzut și lume bătîndu-se la un mort pentru pomană). De la București, ținta călătoriei, apucă spre Moldova, din mai 1831, părăsind pe meșterul Weiss, patronul său. La Focșani, un carătaș din Schwerin – și o fată frumoasă! Printre bordeie, pe drumul străbătut de iuțea căruță a poștei, pe lîngă cîrciume, meșterul ajunge la Bîrlad, unde va lucra la fabrica de trăsuri a grecului Andricu Mamachi. Stind la un șelar, merge la biserică – și nu-i place, cum nici Paștele de zgomot și beție. Odată un țigan, căruia i se pusese coarne, fuge în trăsura lui. Pentru hrană bună, străinul trece la Focșani, unde fură pe iubita unui pălărier. După șase luni de ședere la Bîrlad, holera-l gonește. Trece prin cîmpi cu harbuji, și cearcă o asociație la Galați. Nu o află și se bucură îndată de frumuseța murdară a lașului. Întors la Galați, vede cum se face cu picioarele vinul de 20 de parale oca. Jăfuit la pașaport, de ruși, se va îmbarca pentru Constantinopol.

    În Erinnerungs-Skizzen aus Russland, der Türkei und Griechenland, entworfen während des Aufenhalles in jenen Landen in den Jahren 1833 und 1834, (Coburg-Leipzig 1836), consilierul de legație F. Tietz arată cum, plecînd din Viena la 27 decembre 1833, împreună cu un secretar al ambasadei rusești la Constantinopol, „Herr von F.”, a găsit la noi șosele stricate, poduri putrede prin orașe, păduri devastate, sate cu noroi și cîni, bordeie cu bășici de porc la ferești, case de poștă pline numai de fum, cu biete divane de lemn și cu căpitani făcîndu-și răvașele cinchiți turcește și călcînd în picioare pe surugii, carantine cu greci lingușitori, la Giurgiul, cu zidurile căzute și moscheia făcută biserică, unde-și vinde fierarului german cu zece galbeni carăta care-l costa treizeci. Grecii i se par „canalii” mai mari decît și evreii poloni; românii niște slavi leneși, într-o țară cu miere, ceară, mine, izvoare minerale, aur în rîuri; femeile sînt stricate. Călătorul, care trece dincolo de Dunăre n-a înțeles nimic.

    D-rul Chrismar a străbătut în 1833, viind din München, Țara Românească, însemnînd cele observate de dînsul în Skizzen einer Reise durch Ungarn in die Türkei (Pesta, 1834).

    Intră pe la Bran cu o caravană de cinzeci de cai „cu douăzeci de valahi și cîțiva negustori din București”. Dincolo de carantină, caii se schimbă. Munții Prahovei sînt descriși impresionant. Doarme în bordei în tovărășia animalelor domestice, dar splendoarea zilei despăgubește de toate suferințile. Drumul șerpuitor între înaltele stînci împădurite cu brazi îl încîntă; romanticul e vrăjit de prăvăliile de trunchiuri desrădăcinate. Abia o mențiune a mănăstirilor „frumos așezate” din cale. Cazaci păzesc la vamă. D. Nestor Ureche, care prezintă această călătorie, oprește descrierea sa „deocamdată” la Cîmpina.

    Un scriitor german care se ascunde supt numele de „Ermitul din Gauting” a dat o descriere de călătorie prin țările noastre la 1837–8.

    Nu s-a extras, deși „ermitul” a fost și în București, din aceste pagini ale unei cărți care nu se află la București, decît ce se spune despre Craiova, cu străzi podite, supt care chiftește noroiul, cu haite de cîni schelălăind noaptea, cu amestecul de case moderne și de bordeie, cu grădini lîngă maidane, cu trăsurile, bune-rele, în care e o datcrie să iasă lumea la primblare – pretutindeni în țară numai „nebunii” umblă pe jos ca săracii –, cu lumea învălmășită – mulți evrei spanioli – pînă la turcul cu arsenalul întreg în brîu. A văzut lupta unei fete de țigan care nu se dădea vîndută unui boier cu „cinci sute” de alți robi, la cari vrea să o adauge pe aceasta, pentru frumuseța ei, refuzînd cei cinzeci de galbeni cari i se ofereau de străinul înduioșat. El crede că între cei 40 000 de țigani din Muntenia sînt de aceia cari, deprinși cu biciul zilnic, și-ar fi pierdut și mînile pentru un sadic capriciu al stăpînului.

    Calea spre Moldova – căci omul merge în Serbia – se face pe acele hîrtoape în care s-ar fi înecat țerani și chiar o boieroaică. La Cerneți femeile lucrează, bărbații dorm. Pădurile se taie sălbatec. Atîta pustiu în țară unde ar putea trăi în voie și bielșug 5 000 000 de oameni. Grosolan, autorul strigă la vamă, unde-l supără dregătorul nepriceput, că țara asta „fabrică numai boi”.

    Multe știri despre Banat și Muntenia în 1843 și 1844 li dă călătorul german dr. Karl Koch, care a mers pînă în Caucaz. Venind din Serbia, cu privire la împrejurările cărora în vremea alegerii prințului Alexandru Caragheorghevici dă știri de prima ordine, el se îmbarcă pe Dunăre, trece pe Ia Panciova, Semendria, Golubaci, pe la vestita Peșteră, pe la Mehadia, cu altă peșteră, „a hoților”. Se coboară, cercetează frumosul munte al primblărilor pline de surprinderi și întîmpină pentru întîia oară români. Ei îi par a fi „probabil” urmași ai dacilor, dar apropiați și de slavi. Nu i se pare măcar că în limba noastră cum se aude e ceva latin: cuvintele slave însă le-a recunoscut. Dar rasa-i place, cu ochiul mai mult german decît slav: par luptători egineți din Gliptoteca de la München. Portul femeilor îi amintește, cu șorțurile lui, al scoțienelor din nord, cu plaiduri. Ocupîndu-se și de pieptănătură, crede că recunoaște în cozile fetelor, care ajung și pînă mai jos de genunchi, și păr fali.

    Trecînd prin Porțile de Fier, el înseamnă podul lui Traian și turnul care i se pare al lui Sever. Pe aici însă casa e asiatică, bordeiul de teapa celui bulgăresc (pe bulgari îi socoate cei mai frumoși dintre slavi). La Celeiu notează alt pod roman. Giurgiul, în plină prosperitate, cu 20 000 de locuitori, lipsit de pitorescul minaretelor, nu-i „impune”.

    Pentru a evita carantina, va lua drumul prin Dobrogea, de la Cernavoda la Chiustenge. În cea dintîi localitate află pe prințul Adalbert de Prusia care se întorsese din Egipt și se îndreaptă prin București, spre Galiția (și asupra trecerii lui ar trebui făcute cercetări). Cu prilejul acestui scurt traiect, Koch prezintă pe cele 300 de familii de șvabi din Basarabia, cari au venit în Dobrogea, unde nelăsîndu-i turcii, ei, afară de unsprezece cari merg pînă la Silistra, se așază în principatul muntean. Străbătînd stepa dobrogeană, călătorul face botanică. Dealtfel nu e posibil altceva în acest pustiu, pe alocuri mlăștinos unde vitele pasc în larg și omul n-are, decît ici și colo, căsuțe proaste.

    La Chiustenge, bombardată de ruși, află un restaurant german, un important negoț de tranzit, cu Rifaat-Pașa, cărîndu-și marfa spre Constantinopol, cu negustori din Tiflis, desțerați de doisprezece ani, armeni din înaltul neam al mamigonienilor, cari duc spre Persia optzeci de baloturi din Leipzig; nu știu nemțește, dar laudă Germania și pentru femeile cinstite de acolo. De aici Koch se îndreaptă spre Constantinopol.

    Locotenentul-general prusian A. Jochmus, care a jucat un rol în campania europeană din Siria tulburată de cruzimile curzilor contra maroniților, a făcut în 1847 o călătorie în Răsărit, luînd note amănunțite și de cele mai înălțătoare asupra tuturor lucrurilor pe care le-a văzut și oamenilor cari i-au trecut înainte. Comunicate de sir Roderich I. Murchison, ele au fost tipărite în toiul luptelor din Crimeea, la 1854, în Journal of the royal geographical society, XXIV. Din nenorocire călătorul pomenește numai vasul austriac, venind din Galați, cu care face călătoria de la Varna la Constantinopol.

    În categoria aceasta intră și lucrarea d-rului Quitzmann, ale cărui scrisori de pe timpul Războiului Crimeii sînt în adevăr de un mare interes și pentru împrejurările din Serbia și pentru cele de la noi, considerînd pe bănățean ca pe un Urmensch care a luat foarte puțin din civilizația imbiată lui de vecini, fiind încă împovărat de amintirea trecutului de milenară robie, prezentînd pe românii de la Deva, cu nemeșii în frunte, „walachische Edelleute in schlichter Bauerntracht mit ihren weissgrauen Tuchmäntel”, la alegerea pentru Dietă, condamnînd încercările inutile de maghiarizare și profetizînd vremea cînd, în loc de maghiarizare, elementele celelalte din Ardeal se vor pierde între români, descriind Brașovul cu grecii, românii și armenii lui, cu boierii de pe promenadă cari ascultă muzică de țigani, ca și cei de la Arpatac și Borsec, el trece granița pe la carantina d-rului Vasici, scriitorul, mănîncă mămăliga cu ceapă la cîrciuma din Predeal, merge pe la Colibași, ajunge la schitul de acolo, pe care-l descrie cu hrana lui simplă de țară, se coboară la Sinaia, unde „doftorul” care merge la „Țarigrad” e tot așa găzduit, se oprește la starostele Carcalechi din Cîmpina, negustor de lînă din Macedonia. Pe drum mai departe vede biserici cu fresce, case noi de boieri, grămezi de cucuruz pe cîmp, femei cu furca în brîu, cruci pe drumul mare etc. Foarte învățat, face la fiecare pas note istorice și arheologice.

    La București, se uimește de haosul mișcărilor. Se amestecă doamne ca la Paris, cavaleri ca la Viena, boieri cu calpace și bărbi albe, vizitii englezi, jägeri cu pene, faetoane cu jockei în fes și arnăuți. Ajunge a deosebi pe boierii cari „jupoaie pe țeran” și petrec cu venitul muncii lui la Paris și Viena, femei ca la Paris, „care poartă conversația cu o ușurință de mirat”. Se interesează de măsurile lui Alexandru Ghica și Gheorghe Bibescu pentru înaintarea țerii și prezintă școala de meserii a regimentelor cu patruzeci de școlari, învățînd tlmplărie și lăcătușerie pe lîngă desemn. Asistă la o paradă, la masa garnizoanei, unde ofițerii înșiși servesc și sînt duși pe umeri de soldați după horă; seara sînt artificii la Șosea, pichete de ulani și dorobanți ținînd ordinea: pe străzi transparente cu numele părechii domnești, cu temple grecești etc. În „tribuna”, în „cortul” de la mijloc, pentru boieri, „cele mai frumoase obrăjioare de doamne”. Țigani cîntă cîntece naționale. Nu-i plac însă casele, rar frumoase cu forme corintiene solide; cele mai multe par „făcute de zahăr”. Bisericile-i displac, afară de a Colții pentru partea „suedeză”, dar menționează chioșcul și primblarea de la mitropolie. La Șosea vede temple de lemn și ruine artificiale, o mașină de apă.

    Îl interesează tot ce privește medicina lui, dr. von Mayer, vienez, dus cu vodă în Oltenia, sasul Witmann, medic militar, cehul Hatscheg, tot în armată, medicul de județ Warkum, din Württemberg, Grunau de la Filantropie, Sacarelli, Nisati, hirurg, dr. Leibi de la carantina din Giurgiu, unde călătorul se oprește la „Hôtel de Valachie”, spițerul curții Steege, care recomandă o farmacopee munteană. Spitalele „nu stau în nici o privință în urma institutelor similare ale statelor celor mai liberale, ba chiar le întrec prin noutatea lor și potrivita organizare”.

    Alături cu Poenaru, „ein ebenso feingelbildeter als geistreicher Mann”, cercetează școala normală cu patru clase, gimnaziul cu șase și un adaus pentru filozofie, litere, drept și matematică, avînd vreo douăzeci de învățători în curte. Muzeul cu vase etrusce de pe moșia lui vodă. De la el va fi aflat gîndul de unire cu Moldova și Ardealul.

    Dar în rîndul întîi li stau la inimă germanii lui, pe cari ar voi să-i crească prin colonizări, peste cei 30 000 de sudiți. Semnalează foia din București a profesorului Schweder, Deutsche Bukarester Zeitung, reapărută apoi „de la începutul lui 1848”, otelul lui Brenner, vienez, sosit de la 1828–9, profesorii D. de Kladny, Schwesler, Berbics, de la Sf. Sava. Un german, zice el, a lucrat și la Podul Mogoșoaii.

    Poporul nu-i displace, cu toată „galomania”. E un mic popor doritor de plăcere (ein genussüchtiges Völklein), dar simpatic în această Lebenslust a lui. A spune această aplecare nu e o „mustrare pentru acest neam vioi și vrednic de respect” (ein Tadel des wackern und ehrenwerthen Volkes). Și el adaugă: „Caracterul romanic are un bun fond și, dacă lipsurile pe care i le-a inoculat puterea străină se dezrădăcinează pe încetul, desigur îl așteaptă un frumos viitor”.

    În Lebens und Reisebilder aus Ost und West (Breslau 1852), Theodor König, un băietan de douăzeci și șapte de ani, prezintă la 1849 Muntenia ca „patria strugurilor, a porumbului și a prostiei”, iar Bucureștii ca un loc de „pustiu și sărăcie”, de pretenții goale răsărind la orice pas. Nu e aici viață de familie, – copiii la guvernante, la preceptori, sau afară –, apoi la școală pentru a învăța pe de rost pe Corneille și Racine, la zece-doisprezece ani și a merge la cinsprezece-șaisprezece la Paris. Nu ar fi omenie, și doamna lui Vodă Bibescu ar fi pus să bată pe o bonă care la observația că tremură ar fi răspuns: „Princesă, nu tremur decît înaintea lui Dumnezeu”. Țeranul s-ar hrăni din mămăligă și bătaie. Pină și femeile celor de sus, inculte, ar plictisi (anecdote obraznice și de la balul mascat).

    Trecînd la situația revoluției în Ungaria, König constată că românii doresc bine, deși în ascuns, revoluționarilor […] Soldați austrieci în zdrențe și flămînzi se văd pe străzile capitalei muntene în 1849, și consulul rus, în înțelegere cu boierii, îi ajută din produsul unui vodevil francez. Orașul petrece.

    Un capitol întreg cuprinde ironii asupra revoluției „iuncărilor” munteni, cari nu știau ce înseamnă o revoluție, aceasta fiind – și e adevărat – „un puternic, general strigăt al istoriei universale” (ein lauter, allgemeiner Ausruf der Weltgeschichte). La noi a fost doar o „copilărie”, un Knabenstreich. Lipsea burghezia, care nu poate fi „o colecție de cizmari, croitori și vînzători de stafide”, iar țeranul e „stupid, greoi și leneș”; nu era nici lipsă de pîne, nici lipsă de lucru, unde se lucrează doar trei zile pe săptămînă. Călătorul pretinde – și este ceva – că supt ocupație boierii se pleacă înaintea rușilor, își mărită fetele cu ofițerii lor și-și trimet copiii la școlile militare ale țarului. Un bun portret al turcului occidental Faud, la Omer-Pașa se vorbește și de soția lui săsoaică, o copilă de unsprezece ani. Dintre ruși e descris sumbrul Duhamel, crescut nemțește, care zîmbește numai o dată pe an, de ziua țarului. O stăpînire rusească de cîțiva ani îi pare o necesitate.

    Se trece la oraș, cu puțina clădiri, căci capitalul e mai remunerat prin doblnzi. Lumea bună marge la „grădină” (Șoseaua), deschisă vara de la 8 la 10 seara, iar în restul timpului da la 1 la 3 după amiazi. Călătorul cunoaște teatrul, – unde n-ar voi doar „fadul” vodevil francez –, foarte bună opera italiană, cercetată însă mai mult pentru „a trece seara”, dar preferă balu mascat. Pe larg se descrie balul dat generalului rus Lüders într-o sală formatăl din două altele și din casa unui boier la mijloc; două muzici cîntă, luminația e strălucită; pretutindeni armele Rusiei. […]

    Aspru e tratată „aristocrația” de parveniți, ale cărei titluri sînt contestate. I s-a spus că la origine poate fi cite un vînzător de portocale, sau un țigan. În general spiritul forțat al omului care crede că poate imita gluma rece pariziană e plin de o înfumurare prostească.

    În timpul Războiului Crimeii – ceea ce se vede prin pomenirea armatei de ocupație în București, a căimăcămiei lui Alexandru Ghica, a prezenței la Constantinopol a emigraților italieni, unguri și poloni –, un străin de o speță puțin obișnuită în ce privește cultura și caracterul, putința de a înțelege și prețui o altă viață națională, foarte deosebită, a străbătut, în calea de la Viena la Constantinopol, teritoriul muntean.

    Nu cunosc alte scrieri ale lui Richard Kunisch, care-și publica abia în 1861 Bukarest und Stambul. Skizzen aus Ungarn, Rumänien und der Türkei, retipărită în 1859, tot la Barlin, supt titlul: Eine Fahrt nach dem Orient: Reisebilder aus Ungarn, Rumänien und der Türkii. Era însă un cunoscător perfect al limbii franceze, un folclorist amator, un mașter în a face, nu numai versuri de societate, ci și bucăți de poezie în genul lui Victor Hugo, și chiar autorul unui volum frumos de povestiri, pe care-l citează.

    Spirit critic, dar fără generalizări pripite, acest german de cultură în mare parte și franceză face cîtva din drum pe Dunăre. Astfel ajunge, și el, în preajma Porților de Fier, pe care le descrie cu mult simț de pitoresc, să cunoască rasa românească supt solida înfățișare a bănățenilor.

    Mai departe, nu face cunoștință și cu elementul din principatul muntean, căci urmează calea de apă, fără a încerca să descrie malurile, pînă la Giurgiu, orășel amical, cu pavagiu prost și case țerănești. Aici e întîmpinat de vameșul care-i cere o „revisione” – zice el – pentru toate bagajele. Dus, în orașul încă neisprăvit, la „Hotel Italiano”, unde-l servește un Giuseppe, el se crede întîi într-un „han de tîlhari”, Räuberwirtshaus, fără ușă care să se închidă, fără ferești cum se cade, dar care, a doua zi, i se pare „relativ suportabil”. Și explică starea proastă a otelelor prin aceea că boierii trag la ispravnic, la mănăstire, iar călătorul de rînd se oprește la simplele hanuri de la drumul mare.

    Călătoria se face cu trăsură proprie sau cu diligența. „Căruța de poștă” 11 sperie la prima vedere pe drumeț și deci preferă să ia cu chirie o adevărată și mai scumpă trăsură, cu șaisprezece cai și patru surugii, cari tot timpul poartă conversație cu animalele lor, suduindu-i întîmplător, ne asigură Kunisch, care a învățat binișor românește, și de „cafeaua ce o va bea Dumnezeu mîne dimineață”.

    Drumul, după o ploaie, e grozav. Șase alți cai trebuie să se adauge și se ajunge la București abia în șaisprezece ceasuri. Casele de poștă, biete cocioabe, nu oferă nimic decît mămăligă cu ceapă și apă proastă. Linia de telegraf, o inovație, îndreaptă singură, prin ținutul în care satul nu e o realitate prea vizibilă.

    Bucureștii văzuți de departe samană cu un Alger. Amestecul celor 15 000 de case pentru 120 000 de locuitori, străbătut de turnurile a o sută patruzeci de biserici, impresionează. Înlăuntru însă „o grămadă de sate unul peste altul” (ein Haufen zusammengeschobener Dörfer), cu dărîmături în toate părțile, și în Lipscani, ziduri fără acoperiș, pivniți fără ziduri, cu străzi în care se bălăcesc porci și latră cîni, cu preoți murdari și țigani leneși, cu pepeni verzi deschiși în piețe, cu femei cinchite turcește la porți. Alături însă, o „capitală foarte rafinată” (überfeinerte Hauptstadt) în care arnăuții scînteie din aurării în coada caleștelor, palatele-și întind fațadele, magazinele expun cele mai scumpe produse ale modei celei mai noi, grădinile de vară adună în fiecare seară un public doritor de petrecere. „Bucureștii n-au o stradă pe care să poți trece pe ploaie fără pericol, în trăsură ori pe jos, dar orașul are operă italiană, spectacol francez și românesc”. Pentru lumea care știe că „e necuviincios a face și cea mai scurtă cale pe jos”, este Șoseaua, cu trotuarele și boschetele ei, cu cele două muzici, cu paza ulanilor călări țiind lanțe cu steguleț.

    Dar autorul știe că această „Valahie” e o Rumänien, că locuitorii, de o veselie nebiruită, iubeți și zîmbitori, pașnici, nu bețivi, fac parte dintr-un neam de origine latină, cu un glorios trecut eroic și așteaptă „vremea izbăvirii lor”. Puterea turcilor nu împiedecă pe curierul din Stambul de a fi cercetat la Giurgiu și la Galați. Iată Divanul. El impune. „În Germania avem nespus de multe din acele frumușele figuri de jurnal de modă, care desperează pe pictor prin lipsa lor de idee interioară: aici se văd pretutindeni capetele individual formate, cu contururi precise, cu expresie personală. Țeranii ca și boierii. Liniștită și solemnă este ținuta tuturora, cumpănită vorba lor, ceva din spiritul bătrînilor romani plutește asupra adunării.” Ne-a cunoscut bine în saloanele de pe la 1854–1859, pe care le descrie amănunțit. Iată vizita la un boier dintre aceia cari peste Orient dau un glanț francez. „Oaspetele” e întîmpinat cu „bine ai venit”. I se dau dulceți. Odată era un singur taler pentru supă și se mînca și cu mîna (unde o fi fost?). Dar servitori galanți păzeau pe scări, ușile duble erau ca la Paris, tablouri bune stăteau adesea după ușă, lăsînd loc celorlalte.

    O petrecere la Pașcanii din Ilfov, unde se păstra înainte de război casa domnească a lui Alexandru Vodă Ghica, scaunele salonului, darurile suveranilor, caleașca de paradă fiind la locul lor. Domnul, frumosul și nobilul domn, acum numai caimacam, primește după datina Apusului. E un „Sans-Souci” care adună boieri, Ghiculești, Cantacuzini, pe „tînărul Miloș” al Serbiei, ruși, germani, francezi, ba și un englez. Douăsprezece trăsuri, cai de călărie așteaptă. Muzica militară cîntă toată ziua. Pe mese sînt ziarele, revistele, cărțile, albumurile Apusului. Se joacă afară mingea ca într-un parc englez. Se convorbește și se face muzică. A auzit aiurea cîntîndu-se de o doamnă Idol del mio cuor și Roberto, o tu che adoro, muzica germană fiind păstrată de cutare, care o știe, pentru intimitate și Dumnezeu.

    O excursie la cea mai apropiată mănăstire (Căldărușanii) prezintă spectacolul starețului și soborului, demni în înfățișare și veseli, al celor două sute de călugări mirosind a usturoi, chemînd la masă, care trebuie refuzată, de murdară ce pare. Dar alături „bătrînul prinț în uniformă de general și lîngă dînsul cîțiva adiutanți și ei în mondir elegant”. O doamnă cetește ușor manuscriptele grecești ce i se aduc. Călătorul, uimit de farmecul femeilor noastre, înșiră pe „moștenitoarea cu ochi negri a cezarilor” (desigur o Cantacuzină), pe „regina acelor bureaux d’esprit muntene”, pe care, cu arătarea precisă a jocurilor de societate ale epocei, le descrie în alt capitol, pe „blonda nepoată a lui vodă”, singura care pricepe muzica germană și nu vorbește rău de nimeni. Tînărul care se plînge că e închis supt bănuiala de nebunie îi vorbește domnului franțuzește.

    În oraș se petrece lîngă Cișmegiu, unde s-a instalat trimisul turcesc, în casele lui Costachi Ghica. În Cișmegiu chiar e, seara, defilarea eleganțelor.

    Pe străzi se desfășoară bogate alaiuri de înmormîntare ca a ofițerului superior pe urma căruia merge Alexandru Ghica însuși, cu corpul diplomatic, mitropolitul Neofit, boierii și toată oastea de 5 000 de oameni (trei regimente de infanterie, două de cavalerie, artilerie fără tunuri), soldați solizi și disciplinați ca prusienii, fiind îmbrăcați după albumul trimis de prințul Albert de Hohenzollern, care străbătuse țara, dar veseli ca niște români și sprinteni ca niște francezi. Lumînările luate din Lipscani și din ulița franțuzească sînt în mînile tuturora.