Întors, primește conducerea interimară a întregii armate. Aici află, după exilarea familiei Filipescu, ca stăpîn pe Varlam, care exilează pe un Văcărescu și pe un Ghica. Peste puțin era să-l înlocuiască bătrînul Cutuzov, care expuse îndată scandalul legăturilor sale cu d-na Gulianò, apoi d-na Levenți, fiică a unei Bărcănește, în vîrstă de patrusprezece ani, nepoată a lui Varlam. În acest timp Zass pradă la Craiova, unde strînge în două buți 60 000 de galbeni în aur. Noul comandament dădu însă ordin de a se cruța nenorocita țară. Dar o bandă de jăfuitori îl încunjură, și caimacamul cel nou la Craiova, „contele” Dudescu. avea cea mai urită reputație, ca fost corespondent al lui Pazvantoglu; după Langeron, vistierul Samurcaș merita executat: agenții lui biciuiau copiii și puneau femeile pe cărbuni. Bezak, viitorul consul, Coronelli, „regele bulgarilor”, fură. Crupenschi nu era mai bun ca dînșii. Ciceagov, venit în ajunul păcii, puse pe Nenciulescu în locul lui Varlam.
În 1828, alt război era să mai aducă pe la noi pe bătrînul general: el va mărturisi că a găsit o altă generație, de care s-a despărțit numai cu lacrimi de recunoștință.
Sarcina de a încheia pacea cu turcii a fost încredințată de țarul Alexandru, nerăbdător, amiralului Ciceagov, bine cunoscut și prin legăturile lui cu Pavel I și prin partea pe care a avut-n pe urmă în apărarea Rusiei contra lui Napoleon. Memoriile lui, redactate în limba franceză, cuprind și ele deci lămuriri, care se pot adăugi ia acelea pe care le prezintă Langeron.
Din ele aflăm că țarul însuși cunoștea „excesele trupelor rusești în Moldova și în Țara Românească”, excese care „au exasperat pe locuitori”, „indulgența și intriga” care stăpîneau totul, incapacitatea lui Cutuzov, lipsit „de energie, de bunăvoință, de răpeziciune în execuție”, fiind prea bătrîn și avînd un caracter rău. Plîngerile locuitorilor fură încredințate lui Ciceagov, cu observația: „nu pot să mai sufăr asemenea grozăvii”, ceea ce face să i se atribuie de noul guvernator vestita propoziție, pusă în sama multora: „Li voi lăsa ochii să plîngă”.
Ca ajutător amiralul își ia pe pribeagul moldovean Sturdza, fost vistier, rudă cu Moruzeștii, om crescut, cum știm de aiurea, în Germania, la Lipsea. Fiul lui, Alexandru, și el alipit la misiune, vorbea și scria cinci limbi: viitorul secretar imperial e cunoscutul cugetător și scriitor politic Alexandre de Stourdza.
Informații despre țerile noastre le-a mai luat de la un Barozzi, dintr-o familie levantină, care încă din secolul al XVIII-lea avea misiuni pe aici. A cunoscut și pe Chirico, consulul rus din București, pe Nedoba, agentul din Serbia, pe Fazardi, pe Minciaki și pe Pini. Șef al cancelariei era Capo d’Istria, viitorul președinte al Greciei înviate care avu astfel și dînsul prilejul de a cunoaște țerile noastre, unde mai tîrziu, într-o situație mai înaltă, ava legături cu Vodă Caragea, căruia-i dădu cea dintîi știre despre „Eteria filomusilor” ca despre o societate culturală pentru creșterea europeană, în Apus, a tinerilor greci talentați.
„Comandantul în șef al armatei Dunării, flotei Mării Negre și guvernator general al principatelor Moldova și Muntenia” pleacă din Petersburg la 20 april stil vechi 1812. În memoriile sale el consacră un capitol întreg războiului pe care venea să-l încheie. Constată întîi că el a plecat de la nepriceperea și graba germanului Budberg, ministru al afacerilor străine, după ce ambasadorul la Constantinopol, Italinschi, căpătase toate satisfacțiile posibile. În tot cursul ocupației, generalii ruși se mîncară unii pe alții. Prestigiul armatelor imperiale dispare altfel, și, după nesuceesul de supt Ismail, boierii ziceau Merge-indărăt lui Meyendorf, făcîndu-i și cîntece, o îmbogățire a cunoștiinților despre literatura politică a timpului. Michelson poartă război cu Vodă Ipsilanti mai mult decît cu turcii. Prozorovschi, dușman al „grecilor”, la optzeci de ani nu putea fi ridicat din așternut decît prin păhare de maderă și fricțiuni. Ar fi vrut să treacă Dunărea la Galați și „să meargă spre Constantinopol”! Se vorbește și de risipirea corpului românesc format de Ipsilanti; neplătiți, soldații se întorc la vetre ori dezertează la turci. Trecerea Dunării supt noul comandant Bagration aduce urgia asupra malului bulgăresc, orașe și sate fiind nimicite fără nevoie și mii de locuitori aduși de cealaltă parte a fluviului ca să moară de lipsă. „Așa se ajunse a se înșela speranța popoarelor care pînă atunci așteptau armatele noastre ce trebuiau să le libereze de relele de care erau copleșiți de douăzeci de ani prin războaiele lăuntrice intre cîrjalii și aianii Rumeliei.” În principatul muntean, chiar în cursul unui an, mai 1809 – mai 1810, trec în spitale peste o sută de mii de bolnavi ai foametei și suferinților ce-o urmează.
Furios pe români, ca și cum ei ar purta vina, sosește Camenschi fiul. Și el, în noile operații peste Dunăre, strămută peste 40 000 de locuitori ai malului drept, cu aceleași triste rezultate. Boierii trimet tot ce au la Sibiiu; sătenii se gătesc a fugi și ei în Ardeal. Mitropolitul Ignatie, un grec, care, afiliat la Eterie, se retrage apoi la Pisa, cercetă pe generalisim ca să-i spuie desperarea credincioșilor săi. Aceasta aduse o îndreptare, și Camenschi ar fi ajuns astfel „idolul” românilor, cînd moartea-i ia pe pămîntul lor.
Cutuzov ar fi fost mulțămit că are „șănțulețul” (petit fossé) al Dunării ca garanție. Soarta-l servește însă cînd trupele marelui vizir sînt închise în insula Slobozia, lîngă Giurgiu, de generalul Marcov. Era vorba de granița Siretiului pe care sultanul o refuză hotărît.
Sosit la Iași, în ziua de 31 april, Ciceagov nu bagă de samă că președintele divanului moldovenesc, senatorul Milașevici, dă de știre lui Cutuzov, cu îndemnul de a iscăli cît mai răpede pacea, – ceea ce se și face.
În calea spre București, află case părăsite, păduri pline de bejenari; […] Oștile în cartiere prăpădesc țara; disciplina lor e cu totul scăzută; bolile se încuibaseră și în trupe; la Divanuri viermuiesc consilieri, revizori, interpreți, secretari; proviziile sînt furate de contabili, așa încît țara, cu un venit de „peste 1 500 000 de galbeni“, nu poate hrăni o armată scăzută. O rechiziție de cinzeci de care înseamnă în realitate două sute, ba chiar cinci sute. Și totuși țara e o „mină de aur”, capabilă de a da anual vreo douăzeci de milioane de ruble în argint, o cincime din ce dă Rusia. În capitala munteană e o Capuă; […].
Ciceagov încearcă îndreptări: cantonamente sănătoase lîngă magaziile de provizii, restabilirea autorității divanului, înfrînarea hoților, supravegherea vămilor, îngrijirea producției, care constă mai mult în porumb, fiindcă el cere lucru de douăsprezece zile, căci pine mănîncă doar boierii, negustorii bogați, iar restul griului se exportă. Se gîndea și la o armată românească, supt un șef bun, și redactă un „proiect de organizare”, la răscoala în Bulgaria și Bosnia, la un mers spre Adriatică. Voia să facă și o hartă a Principatelor. Mitropolitul, pe care-l prezintă ca om „fără prejudecăți”, avînd legături în Grecia și pînă la Ali-Pașa de Ianina, pe lînga care trăise fără a se putea împăca, departe de a fi trecut în Rusia pentru că fusese arătat cu mîncător de carne în post, e întrebuințat ca să cîștige de la Aii încredințarea că nu va lupta contra rușilor și va opri și pe fiii săi, din armata otomană, de a lupta, atacînd chiar pe alți pași, credincioși. În schimb, l-ar fi făcut „rege al Epirului”. Se capătă și asigurările pașei de Vidin. Peste Prut Ciceagov a trimis pe bătrînul Sturdza ca „guvernator civil al Basarabiei și al părții din Moldova cedate de Poartă”, cu un regulament special: va trebui, spunea ei, că de acolo să se lucreze și asupra spiritului populației vecine (23 iulie). În iulie însă greutățile din Rusia aduceau chemarea în sprijin a armatei Dunării, – abia 35 000 de oameni după stabilirea micelor garnizoane în cetățile de apărat. La 13 august, Ciceagov ieșea din București, trecea la Giurgiu, Brăila și Ismail, dar el alergă la Iași cînd primi vestea că austro-francezii ar sta să între în Moldova. Neadeverindu-se știrea, părăsi definitiv Principatele.
IV. Războiul ruso-turc din 1806–1812 în descrierea călătorilor străini
Veacul al XIX-lea s-ar putea începe și la noi de pe la 1791, cînd în cererea boierilor munteni de a nu mai fi considerați ca locuitorii unui „sangeacat sau pașalîc”, căci mai curînd i-ar înghiți pămîntul ca pe cei din Lima sau Lisabona, ci ca „nație valahă”, se vede înrîurirea imediată a ideilor revoluției franceze. Și îndată, la 1802, vedem pe boierii Moldovei plîngîndu-se de aceleași abuzuri turcești, provocîndu-se la aceleași drepturi tradiționale și dorind același regim orînduit, „de stat” constituit, avînd deci și el o constituție, care va fi ținta tuturor revendicărilor, în timp de două generații, deopotrivă însuflețite de gîndul reformelor, pînă la triumful acestor idei de refacere și restituire în dreptul cel vechi, îmbrăcat însă în formele nouă ale veacului, prin „Regulamentul Organic”, deci constituțional, de la 1834. Pe urmă o literatură modernă avîntată va duce mai departe idealul unei națiuni care acum se va simți una singură, peste hotarele Principatelor întîi, peste corpul chiar al Imperiului otoman, în care ne ținea sila, pe urmă.
Asemenea fenomene sufletești, adesea greu de observat și care, mai ales, dat fiind scopul și riscul urmăririi lui, trebuiau ascunse de străin, afară de cazul cînd acesta însuși era un inițiat, un îndemnător și un sprijinitor posibil se întîlnesc, firește, puțin și tîrziu în paginile călătorilor, preocupați de colorate sau bizare lucruri interesante, fără a cheltui multă vreme pentru a-și da samă de unde vin aparențele și spre ce țintă se îndreaptă realitatea acoperită de dînsele. Dar, în ce privește prefacerea după Apus în clădirea casei, în port – mai ales și mai curînd al femeilor –, în felul de petrecere, în ceremonii și pompe, acestea sînt lucruri care se observă imediat și a căror pomenire, plină de recunoaștere, de mirare sau, mai adesea, de ironie, se întîlnește de la unul din vizitatorii străini la celalt.
Am văzut și cu atîtea alte prilejuri că acești vizitatori vin la noi, nu pentru noi, pentru încetul proces de transformare al vieții noastre naționale, și nici, deocamdată, pentru a cunoaște bogății la a căror exploatare ar voi să participe, ci pentru evenimentele de politică generală, pentru conflicte mondiale, care se petrec pe teritoriul celor două țeri românești. Veacul al XIX- lea nu prezintă însă nici unul din aceste evenimente pînă la acel război ce se deschide la 1806 între ruși și turci, supt pretextul că sultanul a călcat garanțiile acordate prin tratate Principatelor, înlăturînd domnii bănuiți de trădare față de ruși, dar, în realitate, din dorința lui Alexandru I de a participa la împărțirea de pămînturi pe care o deschide glorioasa aventură napoleoniană.
Altfel, un rus, consilierul de colegiu Pavel Sumarocov, va putea vorbi în 1799 numai de Basarabia, și, anume, de ambele maluri, mărgenite cu înalte ierburi, pe care le pasc cirezi, ale Nistrului: Tiraspolul, plin și de români, Benderul, cuib turcesc, Mălăieștii, cu femeile care merg torcînd, cu alte localități de moldoveni pînă la Dubăsari, unde, iarăși, ei nu lipsesc.
De la diplomația franceză întrebuințată în Orient de Napoleon I pentru scopurile, foarte mari, dar lipsite de baza necesară și chiar de o definire suficientă, pe care el le avea față de Imperiul otoman, ni vin singurele știri – afară de ale generalului francez în serviciul Rusiei, Langeron, de care ne-am ocupat mai sus – pe care le avem asupra înfățișării Principatelor în cursul acestui război de șase ani, menit să se termine cu pierderea Basarabiei.1
Cine scrie e soția germană a diplomatului francez Reinhard, fost ministru la Florența și în Elveția, căruia i se încredințase tocmai în anul hotăritor 1806, la 18 mart, o misiune specială la Iași.
Reinhard, cu soția și cu un copil, întră în ținutul locuit de români pe la Seghedin și urmează calea pe care o cunoaștem. Și scriitoarea vede hoți în furci și aude de isprăvile bandelor, a căror alcătuire era determinată, cum știm, de abuzurile administrative și de o grea tiranie, națională și socială. „Valahii”, în care presupune slavi, îi apar servili față de autoritățile care-i apasă; și ea vorbește de preoții lor ignoranți. În Banat îi place, în treacăt, doar parcul contelui S., din familia contesei de care vorbesc călătorii germani. Pe la Lugoj, ea se îndreaptă spre „poarta” Ardealului și întră în această provincie pe la Dobra, care i se pare un „sat mizerabil», mai ales că diplomatica familie e redusă a dormi pe două maldăre de fîn. Este totuși și o bătrînă contesă maghiară, a cării aristocratică ocupație e să crească porci. Orăștia-i apare însă ca un orășel civilizat. În legătură cu bunul otel pe care-l află aici. Sas-Sebeșul e numai pitoresc. Sibiiul, părăsit de guvern, care s-a mutat la Cluj, își păstrează primblările.
La Turnu-Roșu, unde din partea Austriei are paza hotarului un maior cu soția germană, se înfățișează, cu complimente orientale pentru ministrul francez, mehmendarul numit de domnul muntean. Țara sperie pe călătoare. La cel dintîi popas, stăpîna casei se mută în „grajd” pentru a face loc oaspeților, dar patul lor nu e numai lavița acoperită cu o scoarță. De aici alaiul, cu doi tatari, doi arnăuți, paznici, mehmendarul și șaizeci de cai, ajunge la „Șirț”, care ar putea să fie Șuici, în Argeș. Aici se prezintă ispravnicul călare, cu o întreagă suită, care, la capătul discursurilor de întîmpinare, după obiceiul locului, ia mina lui Reinhard și o sărută. În casa boierească unde i s-a păstrat locuință, nu s-ar fi aflat, pe lîngă măreața sobă, decît o canapea.
La Argeș i se vorbește călătoarei de Neagoe Basarab, de legenda veșnicită prin cîntec. La biserica, foarte stricată, lucrează doi zugravi, – amănunt interesant; călugării, cu toată prezența acolo a unui episcop de valoarea culturală a lui Iosif, nu știu nici o limbă.
Mai rău e la Pitești, tîrgușor cu străzile înguste. Casa boierească e plină de ploșnițe și ministrul francez, desperat, cere imperios să se treacă peste tot planul călătoriei pentru a pleca imediat spre București. În cale se semnalează „aspectul-féodal” pe care-l are castelul brâncovenesc de la Mogoșoaia.
La București, gazda e iarăși într-o locuință de boieri cu sobă în mijloc. D-na Reinhard se plinge că în casa cu multe divanuri, pe care se tologesc și slugile, nu află oglindă, nici masă de scris. Se primește vizita consulului francez de Saint-Luce, a senatorului Ledoulx, a boierilor. „La izvoare”, adecă la Herăstrău, din caleașcă, ea poate să vadă pe elegantele capitalei fanariote în rochii care i s-au părut de modă grecească, călduros blănite și vara, și avînd pe piept un supțire fichu.
La audiență, în trăsură de gală, cu șese cai, ministrul se află alături de Ledoulx, pe cînd consulul conduce pe soția lui. Ea trece printr-o curte cu găini și grajduri. Salele străbătute pînă la gineceul doamnei, pînă la „harem”, sînt întunecoase, rău podite, îngrămădite cu slugi. Ici și colo, prin odăile date cu var și avînd la ferești perdele proaste roșii, cîte-o oglindă.
Dar soția lui Constantin Vodă Ipsilanti, restabilit prin voința împăratului rusesc, în posesiunile căruia, după ce fusese ca un rege dacic, va avea să-și isprăvească viața de pribeag, arată „a fi fost foarte frumoasă”: o știm dealminterea din portretul care înfățișează pe această odraslă, cu fața rotundă, grasă, cu ochii mari, cu sprîncenele îmbinate, a neamului Văcăreștilor. E îmbrăcată european, într-o rochie de crep roșu. Fetele de casă poartă vechiul veșmînt de curte; ca ele sînt și domnițele. Pentru Sainte-Luce și tălmaciu s-au pus scaune; fetele stau pe margenea divanului; doamna și vizitatoarea se așază grecește deasupra, iar, cînd apare Reinhard, cu postelnicul, se ridică în picioare pentru a saluta. Persoanele princiare nu știu destul franțuzește pentru a putea purta o conversație. În schimb, cu șervetul la gît, d-na Reinhard ia dulceață și cafea, e stropită și afumată cu parfumuri.
A doua zi, pe căldura amiezii de 16 iulie, masă la curte. Vizitatoarea e așezată intre doamnă și mătușa ei, care știe italienește. O interesează mai mult vodă…Prințul Ipsilanti are o fizionomie interesantă; trăsăturile… sînt fine și tipul grecesc; expresia e din cele mai atrăgătoare, și i-ar cîștigă desigur simpatia stăpînului lumii; privirea lui spune mult, deși mai mult ascunde. Mi-a vorbit în limba noastră, pe care o vorbește curent. S-a interesat de călătoria noastră și a făcut să reiasă deosebirea moravurilor noastre”… „– O să vă placă mai mult la Iași, unde totul amintește Europa civilizată.” Și, mai departe, după ce spune că, în două audiențe, domnul a întrebat pe Reinhard dacă Napoleon are, cum crede el, ceva împotriva lui, pe care, dealtfel, l-ar putea strivi: „Hospodarul face impresia unui om foarte deștept, cunoscînd în cele mai mici amănunte politica Europei; e ambițios, viitorul îl neliniștește, și purtarea i se îndreaptă numai după socoteala interesului personal”. Pare a se teme, cum o arată postelnicul, de un război, care în adevăr era să izbucnească în toamnă.
La plecare, prin aceiași postelnic și prin secretarul doamnei, Reinhard capătă o tabachere cu diamante, soția lui două cașmire, pe care binevoiește a le găsi frumoase. Cum tabacherea valora 2 000 de lei, ministrul francez o lasă lui Parant, agentul francez, cu expresia părerii de rău că instrucțiile ce are nu-i îngăduie a o primi. „Îmi făce plăcere să recunosc”, așa se încheie scrisoarea, „că valahii ne-au arătat totdeauna cea mai mare preveniență și că erau recunoscători de cea mai mică atenție ce li se arăta.”
Drumul spre Iași trece peste cîmpul de bătălie de la Rîmnic, unde mehmendarul arată vechile tranșee năpădite de bălării. Ici și colo turme; în locuri mlăștinoase ciobani stau în cuști de răchită, la care se suie pe scară.
La jumătate de ceas de Focșani se înfățișează ispravnicul cu un alt mehmendar, tînăr de bune maniere. Aceeași primire solemnă, aceleași complimente. Moldovencele vin în rochii apusene să roage pe oaspeți a-și amina plecarea mai departe. Ea se face numai a doua zi: doamna-și trimisese caleașca pentru soția ministrului, căruia, de la Paris, Talleyrand nu-i recunoștea decît calitatea de consul-general; secretarul o întrebuințează. La fiecare popas, se află din bielșug păsări și plăcinte.
La Galata așteaptă trăsurile de ceremonie, cu perne de brocart, de aur, și alaiul. Cu toată ploaia și noroiul, trebuie să se urmeze ceremonialul. Intre ostașii de curte, cu uniforme albe, iar în cap căciuli, Reinhard se înfățișează cu consulul, avînd lîngă el pe secretariul Fornetti, viitorul consul: lîngă soția lui e cancelariul Martin.
Doamnei Reinhard nu-i plac nici podurile sparte ale străzilor: nici „lugubrul“ otel al consulatului. Aici are să instaleze frumoasa mobilă de Viena, și va avea răgaz să se certe cu slugi dintre care numai unul știe franțuzește, dar nu e de ispravă.
În palatul provizoriu al domnului – celait e aproape gata – are loc audiența; casa e aproape goală, fără covoare măcar. Alexandru Moruzi cîștigă și el, de la început, simpatia soției diplomatului francez: e un om bine văzut la Poartă, care ține cu sultanul reformator el însuși o corespondență secretă. După ce a cetit scrisoarea lui Talleyrand, el vorbește în taină despre marile pregătiri ale rușilor, cari vor să treacă prin țerile noastre în Serbia revoltată; se plînge de bănuielile că ar ținea cu dînșii. Reinhard crede că poate da asigurarea unei eventuale intervenții militare franceze. Se observă în lumea boierească lipsa cadourilor domnești.
Mai mult îi place însă călătoarei de doamnă, care, deși bunică, „e încă foarte frumoasă; are grație și maniere plăcute”, e plină de „bunătate înnăscută”; vorbește cu farmec în limba franceză, „și literatura noastră nu-i e necunoscută“. Ea așază pe vizitatoare lîngă dînsa, pe divan, și acesteia i se pare că ar fi „la o curte din Europa”. Doar fetele din casă dacă, mirîndu-se de rochiile străinei, le și pipăie.
Lumea-i pare obosită, strivită de robie. Leneși ca oamenii de sud, triști ca acei din nord. Nici o față veselă, nici un rîs pe stradă. Se hrănesc insuficient, din usturoi (sic), pepeni, fructe crude, pîne grea. Negoțul îl au în mîini greci și nemți ambulanți, evrei, „cari strîng mulți bani, dar cari sînt așa de răspingători, de nu-ți vine să cumperi de la dînșii”. Împărțiți în trei clase, cu bărbi după rang, boierii, în sujbă pe un an, se închină unii altora, cu sărutări de mini și de poale, iar toți, lui vodă.
Femeile sînt „foarte plăcute; de înfățișare drăguță (avenantes) ca italiencele, dar nu poate fi vorba la ele de o adevărată creștere”. „Obiceiuri italiene”: somn după amiazi, plimbare „la o vălcea unde e chioșcul doamnei”, ori la Copou, între stejari, „unde Domnul a pregătit un plăcut loc de întîlnire în margenea unui izvor”. Se opresc caleștele ca la Apele Dulci lîngă Constantinopol, se scot pernele și doamnele se așază pe iarbă.
„Nu e teatru, nici alt loc de adunare.” Seara, se joacă cărțile. Prilejuri de petrecere sînt nunțile. Astfel aceea pe care a văzut-o la curte, mireasa plecînd genunchiul înaintea doamnei, care o ridică și o sărută pe frunte. Domnul aduce pe mire. Sala tronului slujește de biserică; mitropolitul oficiază. „Isaia dănțuiește” îi pare un joc de urși. Joacă și cutare femeie care stă să nască, și peste cîteva zile d-na Reinhard o află în pat cu perdele și perne de mătase, avînd galoane și franjuri de aur, despletită, dar în rochie de satin alb cusută cu aur și împodobită cu pietre scumpe; leagănul e o minune. Nunțile țin trei zile.
Dintre consuli, familia Reinhard are legături cu Hammer, orientalistul, viitorul istoric al Imperiului otoman, care și-a adus mobile de la Constantinopol și face să-i vie publicații. Consulul rusesc, Bolcunov, e un „fanfaron“, cu care relațiile nu sînt bune. Peste puțin, cînd se petrece schimbarea domnilor, apare și agentul extraordinar al Rusiei, grecul Rodofinichin, întrebuințat ca agent și în Serbia; la balul dat de Hammer în ziua de 4 octombre, el e „eroul zilei”, și uniforma lui plină de decorații atrage toate privirile: mic, negru, vorbește ușor și mult și se zbuciumă necontenit; nu se încurcă să critice pe boierii „trîndavi”.
Cînd Poarta izgonește, pentru bănuieli de trădare, după îndemnul lui Sebastiani, pe Ipsilanti și pe Moruzi, acesta protestă de sentimentele lui franceze. Doamna, care se gătea să între în palatul cel nou și căreia-i murise unul din copiii mai mărunței, e foarte necăjită, deși asemenea schimbări nu sînt noi pentru dînsa. Familia pleacă la 1 septembre, cu favoritul lui vodă, boierul Manu. Boierii regretă pe Moruzi, și poporul „l-a întovărășit cu binecuvîntările lui, aruncînd pîne și flori în cale-i ca să-i arăte cîte nenorociri a ajutat el în țară”. Doamna se pornește pe urmă spre a-l găsi la Varna. Cît despre Ipsilanti, el „se pregătise de mult» și, supt pretext că merge la Afumați, trece prin Ardeal spre Rusia, lăsînd în urmă „garda” neplătită și gata de răscoală.
