Un al treilea informator a străbătut Ardealul după Sestini și Spallanzani, ale căror observații le-am reprodus în al doilea volum din această lucrare. Autorul unei scurte, dar interesante Lustreise im Herbst ‚796 trece pe la „Bokai“, unde vede ruinele castelului, vechiului castel al prințului Barcsai din veacul al XVII-lea: proprietarul îi spune că tatăl său a pierdut cu prilejul mișcării lui Horea – „bei dem walachischen Aufruhr” – 20 000 de florini. La Binținți („Benthenth“), paguba pe care i-o declară baronul Orbán e de 40 000. Unii dintre șerbii lui au fost de față la prădarea casei, și pe acești oameni trebuie să-i vadă el acum zilnic lîngă dinsul. Ofițerii țineau cu țeranii contra nobililor. Unul din ei face să fie bătut cutare domn de pămînt din acele părți, și anume de un caporal, care era șerb al lui Orbân în strigătul: „Schlag den verfluchten nemeș ember”, „bate pe blăstămatul de nemeș ember”. La Ludești, lîngă hotar, românii sînt simpli – unii chiar gușați –, dar buni; „nu se vorbește de tâlhării”. Cu totul altfel de la Geoagiu (Gvógy) la Zlatna, unde sînt oameni răi, hoți, și din cauza vecinătății minelor de aur. La Mintia, Mârosneméthy, proprietarul, Alexandru Barcsai, e „rud cum și-ar închipui cineva pe un nobil din veacul al XVIII-lea”. La Bobîlna se află mine de fier, și „românii socot că pe vremea jidovilor (așa numesc ei vremile vechi în general) se zidea acolo pe fier (auf Eisen gebauet…)”.
În Jurnalul unei călătorii de la Sibiiu peste Bălgrad se prețuiesc românii din Zlatna ca fiind 6 000 neuniți și 2 000 uniți, cîștigați zilnic, de preot, care e zelos. La Abrud, „cei mai mulți locuitori sînt români neuniți; după ei mai numeroși sînt unitarii. Sînt și reformați, românii uniți și catolici”. Călătorul știe că la Cărpeniș s-a născut Cloșca.
La 1793 se tipărea, la Frankfurt, cu indicația în titlu: „Frankfurt și Lipsea”, un volum anonim de călătorii de la Pressburg în Ardeal și înapoi, Reisen von Pressburg durch Mähren, beyde Schlesien und Ungarn nach Siebenbürgen und von da zurück nach Pressburg. El ni va transmite știri nouă despre rostul românilor în acele părți ardelene, unde ei dădură șirul de tulburări provocat de opunerea îndărătnică la religia oficială, impusă, a unirii și, la capăt, pornirea răzbunătoare a lui Horea.
Pe români începe a-i găsi călătorul amestecați cu rutenii, „rusnecii”, încă de la „Wasmar”. Moșiile contelui Károlyi îi par deosebit de bine îngrijite și el vorbește de locuitorii cari duc o viață mulțămită, fără a preciza cării națiuni îi aparțin, cînd nu sînt germani. La Careii-Mari vede gimnaziul Piariștilor și castelul aceluiași conte. Intrînd în Ardeal, recunoaște că „nația românilor este’ca număr poate mai tare decît toate celelalte nații în Ardeal împreună”. Dar sînt robii ungurilor, și situația lor e mai rea decît a locuitorilor dincolo de munți. La „Czög” călătorul află români îngroziți să nu li se ia ceva fără bani, ca de obicei. Îngrozit e, la „Sobor’”, germanul nostru, care trebuie să mănînce, din mînă românească, mămăligă, Brod von türkischem Waizen. La „Baska”, în calea spre Cluj, află gospodăria bună a unui preot: fiica lui se înțelege cu străinul prin vorbe scrise pe hlrtie. „Între Baska și Balea stătea pe o înălțime un bătrin valah, care trecuse de o sută opt ani: privea ca împietrit la soarele ce era să se ascundă îndată. Capu-i era descoperit, păr alb ca zăpada-i acoperise anticul cap; o lungă barbă sură-i dădea înfățișarea unui patriarh; ochii mari aruncau foc către soare, dar brațele și picioarele erau foarte slăbite. Părea că simte primăvara aceasta ca fiind cea din urmă a lui. Pe iarbă, cu mîinile încrucișate pe piept, el mulțămește încă destul de zdravăn.” La „Gariza” han românesc: în odaia de mîncare „miere, albă, frumoasă, ouă, unt, șuncă, făină aleasă, pîne și toate cele de nevoie”. Cămara nu s-ar fi putut plăti decît cu patru sute de florini. Se oferă vin vechi din oală. Ca mulțămită, „valahul” e descris, după spusa cărăușilor, ca fricos și hoț, rob al domnului de pămînt, care-i poate da gîrbace și exploatator al țeranilor. Dar scriitorul recunoaște că „românii singuri hrănesc neamul ungurilor în Ardeal… Ca mulțămită pentru hrana ce li-o dă românul, îl coboară mai jos decît orice clasă a omenirii. Dacă românul nu e cum trebuie să fie, motivul e că n-a fost făcut altfel”.
La Cluj, oraș nepavat, se semnalează prăvăliile bogate ale armenilor. E vorba de Universitate, de casa Rhedey, în care se dau baluri; la Oradea Mare puțintel înainte, cum se vede din amintirile unui muzicant german, prințul episcop avea orhestră și dădea petreceri cu procesiuni mascate pe stradă. La Turda află tîrgul de săptămînă. Trece răpede peste Aiud, cu biserici frumoase și un gimnaziu. Alba Iulia nu-l oprește mai mult. Sibiiul, pe care-l mai văzuse cu cinci ani în urmă, îi place; vorbește îndelung de fostul guvernator, baronul de Bruckenthal: e apărat de învinuirea că în vremea lui a fost „răscoala valahilor“ prin aceea că nu din pricina lui guvernul civil n-a dispus din început de armată. Se face și lauda tipografului Hochmeister. La Avrig se descrie palatul lui Bruckenthal.
Îl interesează, în războiul care se urma, și isprăvile generalului Turati, – fiu de general austriac, el însuși odată medic la curtea munteană –,1a Cîineni și Cozia; ar fi cruțat comorile mănăstirii, pe care apoi le fură turcii; el moare în luptele din pasul Buzăului, dar dușmanii nu-i pot avea capul, pe care vodă Mavrogheni pusese un preț de o mie de galbeni. Acesta e descris ca „un om care știa să comunic e curaj, dar nu pricepea cîtuși de puțin ce trebuie să priceapă un soldat”; n-avea ce era de nevoie ca să ia, cum făgăduise. Ardealul. Partea militară o îngrijea un bimbașă turc; oastea era compusă din „cea mai mizerabilă adunătură ce o poate da Valahia”, „țigani, ființi fără disciplină și rînduială, gloată strînsă laolaltă, adusă în ranguri prin bătăi și foame”; și supt tunuri căutau capete, chiar și românești, pentru a le duce domnului, în schimbul răsplătirii de un galben. Grănicerii români nu-i atacau însă bucuros. Turcii dau tunuri și trupe orînduite, dar ajung a-și bănui vasalul: atunci se dau loviturile la pasul Vulcanului și al Buzăului, se încearcă o alta, a lui vodă însuși, prin Cîineni asupra Sibiiului, șase sute de asiatici pradă în valea Hațegului. Dar bimbașa e prins la Rîmnic și dus la Alba Iulia, prințul de Hohenlohe urmînd generalului Fabris, care atacă la baionetă pe ai lui Mavrogheni. În iarna 1789–90 Laudon, în Banat, întreba pe boierii munteni și pe sîrbi dacă-i pot hrăni trupele. Se ocupă țara, dar proviziile nu țin decît pînă în decembre. Zăpada cade, gerul se lasă, și bolile întră în oaste. Încercarea contra Giurgiului, cu tunuri de la Petruvaradin și Alba Iulia; cade; generalul artileriei e ucis.
Călătorul riscă o excursie la Ciineni, cari erau să fie ocupați de dușman; descrierea e foarte pitorească. Între Ciineni și Contumață bejenari munteni, în bordeie, lucrau pămîntul și-și creșteau vitele. Bordeiele i se par foarte curate, oamenii cu multă grijă de sine. Și aici se spune că „acești oameni nu recunosc pe românii din Banat și din Ardeal ca români, ci li dau alt nume”. Casele din Cîineni întrec cu mult pe cele românești din Banat; se notează și biserica. Boierii bogați, din Craiova, Rîmnic, București – scriitorul crede că sînt și țigani –, locuiau în Sibiiu, dar au trebuit să plece, acuzați că voiau să predea orașul în 1788; femeile-i par gătite fără gust și lipsite de educație; foarte puține știu franțuzește. Se înfățișează lucrul la Cîineni: „truda statornică” a soldaților, schimbarea sentinelelor, rînduiala arnăuților supt conducătorul lor cam aspru Stoian, vălmășagul pe care-l cășuna cavaleria și infanteria, zgomotul muzicii, strigătul țeranilor cari aduceau provizii. Și cu acest prilej anonimul recomandă exportul de ulei de nucă de la noi. El laudă produsele ardelene și combate importarea altora din alte părți ale monarhiei: pînza de Zips ori de Ardeal, zisă „sileziană”, a invadat lașul și Bucureștii, și negustorii greci de acolo vin să cumpere în mare. Casa Barker din Sibiiu se gîndea la navigația pe Olt.
În Sibiiu se cetesc reviste germane; e și un teatru, pe care locuitorii suburbiilor n-au voie să-l viziteze.
La întors, se notează Sas-Sebeșul, decăzut: meșterul Oeschlager de acolo, originar din Königsberg, toarnă clopote. De aici la Deva, Dobra, abia pomenite. În cale un soldat român din regimentul Oross. Lugojul a suferit de pe urma războiului: nouă critică a „Wallachenschaft“-ei, dornică de jaf și leneșă. La Timișoara dădea mese prințul de Coburg. La Seghedin se părăsesc „locuințile românilor“. Și el îi apără: „Ce ar fi Banatul, de n-ar locui românii în el?” Călătorul ia în ocrotirea sa și pe „leneșa“ femeie româncă, după ce a văzut-o torcînd și în drumul spre casă. „Ia-o cum o vrei, dar româncele sînt desigur harnice.” Iar, dacă sînt „iubeațe”, cum zice Miron Costin, vina ar fi, ca și la italience…, a mămăligii!
Avem astfel un număr de mărturii și de judecăți din Ardeal chiar, venind din partea sașilor sau ba, care dau, măcar în parte, dreptate poporului românesc.
Altele vin din țerile germane. Căci se poate zice că și în secolul al XVIII- lea, din punctul de vedere al „filozofiei” reformatoare, filantropice, care stăpînea atunci, dacă nu încă din acela al sentimentului pentru dreptul național, cerînd libertate pentru orice neam, o chestie românească există. Și acei cari o simțeau duc lupte contra egoismului unguresc ca și contra desprețului cu care germanismul administrativ în serviciul Casei de Austria, stăpînă în Ardeal și în Banat, trata popoarele „inferioare”. Beneficiau astfel și românii de acea simpatie care se adresa către oamenii „primitivi”, trăind în afară de civilizație. Dar și experiența personală a călătorilor se adauge pentru ca ei să poată răspinge batjocurile fără margeni de care eram acoperiți.
N-am la dispoziție cartea unui Günter, care a fost prin aceste părți pe la jumătatea veacului al XVIII-lea. Descrierea, din 1785 a lui Johann Lehmann, în Reise von Pressburg nach Hermannstadt în Siebenbürgen, e însă de o însemnătate deosebită.
Omul a fost de cinci ori în Ardeal și spune singur că în 1782 era de față, în Deva, cînd, cu toată lipsa de pîne, preoții români nu dădeau voie credincioșilor lor să calce postul pentru a mînca de frupt. Data aceasta, venind de la Pressburg, el trece Tisa la Seghedin, se îndreaptă de acolo, prin Sîn-Miclăușul-Mare, la Timișoara, oraș liber de la 1782, în care notează cele două Rathhause: al sîrbilor, mai vechi, și cel nou, al coloniștilor germani, unul cu teatru, celait cu o „redută”, casa comitatului, „casina”, cele două mănăstiri franciscane și clădirile frumoase din „Fabrik”. Trece la Lugoj, oraș românesc și oraș nemțesc, cele două cartiere fiind despărțite prin apă: aici află o cafenea cu biliard și admiră castelul contesei „Saro“, proprietara celor mai multe terenuri. Pe pămînturile ei, bine îngrijite, direct, Lehmann se îndreaptă spre Făget, cu două sute de case românești și treizeci poate germane, avînd două lăcașuri ale noastre și unul al minoriților din Lugoj; de aici spre „mizerabilul“ sat Rușavița. Intrînd în Ardeal pe la hotarul cu cruce, el rămîne uimit, din nou, față de frumuseți naturale fără păreche. La Dobra, supt administrația unui maior, sînt două sute de case românești, unele frumoase; grăniceri fac exerciții numai dumineca. La Deva, între vii, în margenea căreia hangița se descopere o pariziană, domnul de pămînt e contele Haller: sînt supt castel două sute de case, cu o frumoasă grădină, două biserici catolice, una reformată, una singură a noastră: în suburbii stau bulgari. La Orăștie cele vreo trei sute de case sînt ale ungurilor mai ales: i se pare scriitorului că pe lîngă biserica franciscană și reformată este și una armenească. La Sas-Sebeș, o sută de case sînt ale populației săsești mai ales, românii, dar și sași. ba chiar noi veniți din Baden, stînd în suburbii; este și o biserică franciscană. Cu un preot sas, la Apoldul-Mic locuiesc români, ca și la Amlaș. Spre Sibiiu se trece prin satul Rușciori, „Reisdörfel”, unde se vorbește românește de foștii bulgari, cari au și un predicator luteran; în suburbiile orașului sînt țigani. Autorul trece glumind asupra Sibiiului, pe care-l va descrie poate cu alt prilej: știe că sînt acolo și românii „civilizați” și românce „văpsite”.
În calea lui, Lehmann a văzut ici și colo pe acești „valahi“. Locuințile lor sînt adesea umile, cînd nu e vorba de satele grănicerești; se văd și ferești închise cu bășici de porc. Oamenii ii apar urîți, slabi, fără vlagă, cu părul lung, cu veșmintele murdare. Copiii cei mulți nu se pot dezvolta după putere, cu hrana compusă din mămăligă. Unii din țeranii români se fac cărăuși, dar de obicei străinul e dus de unguri, cari înjură în cale crucile românești „grosolane” de pe margenea drumului. În cutare casă, dacă bărbații erau la jude, să bea rachiu, femeile coseau, țeseau, torceau, ajutate și de fetițe, pe cînd băieții se jucau în surcele. A întîlnit preoți mînînd din urmă vitele pe drum de iarnă.
Are astfel și din ce a văzut cu ochii elementele necesare ca să răspundă criticei care se aduce românilor, considerați ca „Spitzbuben”, leneși, hoți, ucigași. „Nu e pe lume o socotință mai neomenoasă și mai ușuratecă”, spune el, „ca aceasta despre un neam întreg”. Oamenii sînt gata să vie în ajutor și fără plată, cum nu face populația germană, care „în genere e cea mai grosolană, mai necrescută, mai fără simțire”, incapabilă de a servi pe cineva, chiar dacă i se plătește. Părăsit în mlăștinile Banatului, de conaționalii săi, el însuși a fost scăpat de români, „la prima vedere, fără a li se spune un cuvînt”. „Calomniatorii unei întregi națiuni, ucigașii sufletești (Seelenmörder) ai fraților lor oameni“ ar trebui să vadă cum înfloresc satele grănicerilor, cu școli, la care, cu toată opunerea bătrânilor, un întreg tineret învață și nemțește, dînd tălmaci drumeților. Cei ce nu sufăr incultura românească, să ție și ei școli ca și împăratul! Românii sînt soldați temeinici. Dacă vitejia lor o întrebuințează în fapte sîngeroase afară de nevoile oștirii, ei cred numai că răzbună astfel o jignire, că luptă cu o nedreptate: așa se face că unul și altul întră în pădure ori se ascund la turci, pe iarnă, dînd birul pentru adăpost; răpede se strînge o ceată în jurul lor și șatele-i ascund de frică; spre toamnă, avînd nevoie de bani pentru lunile moarte, ei sînt mai cruzi, gata de omor. Ard și sate, tîrguri, ca Oravița. Spînzurătorile, care mărgenesc șoseaua, nu-i sperie: sînt bucuroși că mor în satul lor; munca silnică-i înjosește, făcută, mai ales, departe de satul lor. Dacă ar avea preoți mai buni, ar fi altfel, și dacă ar avea stăpîni mai buni. Căci sînt oameni pricepuți, și ierburile n-au taine pentru dînșii.
Toată considerația o are pentru femeie, roabă a bărbatului, roabă după el, a băieților. Dăm chiar cuvintele lui: „Pe cît bărbații români pierd în comparație cu alții, pe atîta cîștigă femeile alăturate cu cele de sama lor, din alte părți. Româncele sînt cu totul smerite, prietenoase, plăcute, în purtări și foarte sîrguincioase”.
II. Un naturalist german prin Bucovina, Ardeal si Moldova la sfîrșitul secolului al XVIII-lea
Un călător incomparabil mai important decît toți cei de mai înainte e cunoscutul, celebrul contemporan al lui Spallanzani, geologul austriac Hacquet, autor al unor călătorii în Alpii nordici, în alte părți aie lor și chiar în Dalmația, la frații noștri de sînge morlahii. Fusese și secretar al comisiunii economice pentru Carniola. E și un bun desemnator, de mîna căruia avem, în planșe, colorate, țerani, boieri, lipoveni, tatari și țigani.
Acest om învățat, de o mare hărnicie în cercetările sale, ne-a cunoscut bine și prin relații directe, locale. A fost prin părțile noastre și înainte de anul 1789, cînd ocupația austriacă în Moldova i-a ușurat călătoria, și el însuși mărturisește că, viind din Muntenia, a petrecut în Ardeal, prin secuime, ca medic, poate medic militar, incă din 1763–4, învățînd și românește.
Observațiile lui, foarte împrăștiate, dar de o mare bogăție, sînt de diferite feluri, Întîi cele mai multe sînt simplele lui impresii de drum. Unde n-a fost! La Dorna, al cării nume i se pare că înseamnă: piatră, la Baia, care i se năzare a fi fost de aramă, la Botoșani, la Zvorîștea, unde a cunoscut pe un Șeptilici, coborindu-se – vorbește un naturalist! – dintr-o familie unde s-au născut șepte copii într-o lună, patru rămînînd în viață; la Hîrlău. La Hotin a fost în lagărul austriac, și a văzut pe cel rusesc, în cursul unui asediu în care aliații fără artilerie lungeau un asediu împotriva a 8– 9 000 de turci cu 180 de tunuri, exploatînd populația vecină românească, pe care rușii n-o plăteau măcar, și unii și alții bătîndu-și joc de femei. Evreii din Polonia și din Moldova se îngrămădiseră după cîștig la imperiali, prețurile erau foarte mici; o pălărie plină de vișine, o para, o masă întreagă, zece! A întîmpinat pe toate drumurile pe nenorociții cărăuși din Galiția, pierzîndu-și vitele și cele care scapă sînt furate de moldoveni, imitînd urletul lupului ca să le împrăștie – și prăpădindu-se ei înșii de osteneli. A înnoptat și el pe dealuri, după o zi de rătăcire, de frica tîlharilor. În Moldova apuseană a dat de arnăuții în serviciul austriac, „cele mai rele elemente ale nației moldovenești”, „der Auswurf des moldauischen Volks”, călăreți sălbateci, cu capul ras supt căciulă, în veșminte turcești, brune și galbene, cu flintă sau pușcă, patrontaș, două, trei pistoale, hanger și ciocan cu vîrf; turbanul, alb sau verde, era să facă pe șeful lor, maiorul „Ganiflorj”, un „viteaz”, să fie ucis de husarii cari-l dăduseră jos: l-a scăpat numai un „portépée” imperial, pe care l-a ridicat în sus. A văzut spinii, ceretișul de care se sîngerau cătanele în lupta de la Focșani. Cîte un român spînzurat ca spion îi apare, ori hoți duși în butuci. Pădurile Moldovei răsăritene, cumplit arse, sînt pline de fugari, cari duc cu ei vite, oi, porci. Lîngă muntele Tătăruș stătea, la trecerea lui pe acolo, prințul de Coburg, care, cu ajutorul rusesc, cu tot, avea doar 25 000 de oameni, iar turcii 90 000, pe cînd la pierderi, față de 1 500 de imperiali, turcii înseamnă de șepte ori pe atîția.
În ce privește Ardealul, el trece în această provincie prin secuime, ai cării locuitori i se par a fi nici mai mult nici mai puțin decît pacinați, pe cînd sașii, aceia sînt daci, sau,, adevărați italieni dacici”. Prezența trupelor îl oprește de a merge spre Brașov. Trecînd muntele în lung spre Bistrița, află la Uifalău români („meistens Wallachen, Romuny”), de lege răsăriteană, cari vorbesc însă ungurește[8]; din vechiul lor port păstrează numai opincile. Dialectul secuiesc îl cunoaște și i se pare „neplăcut” (widerwärtig) pentru lungirea lui ö, mai ales. La Reghin află și unguri, cu biserica lor, și e tratat cu grosolănie de viceșpan, care-i cere hîrtiile și nu le află suficiente, pentru ca apoi, dîndu-și sama cine e călătorul, să-l poftească la masă. Și Hacquet exclamă: „O popor scitic, cînd oare îți vei părăsi mîndra asprime? Poate niciodată, ori vor trece secole pînă ce, în general, te vei civiliza”. Bistrița se ridică între cîmpii roditoare și lanuri de porumb; satele vecine, mari, au case în linie, destul de curate. Orașul însă e decăzut; prosperitatea lui, pe care o hrănea mai ales negoțul cu blăni, a încetat odată cu a Sucevei. Clădirile cu ferești gotice sînt goale în rîndurile de sus. Marea biserică n-are cine s-o umple. Locuitorii nu-i plac: firea lor „italiană” e făcută din șiretenie, neținere de cuvînt, lașitate, ca a evreilor; sînt dulci cu străinul, pe care-l întreabă „Woher sînt ir“, pînă ce văd dacă pot cîștigă de pe urma lui. Sînt harnice mai ales femeile, dar urăsc tot ce e sas.
Despre acești români ardeleni el vorbește cu un mare simț de dreptate și cu un sentiment de compătimire care-l onorează. Ei au pretutindeni cel mai rău pămînt, și oricine-i poate goni de pe dînsul, nu numai domnul de pămînt, dar și săteanul vecin, dacă e ungur ori sas. În schimb, tratat ca ultimul dintre oameni, Auswurf des Menschengeschlechtes, românul n-are voie, ca țiganul, să se apropie de împrejmuirea de gard a satelor străine. Cele mai înjositoare pedepse sînt pentru dînsul: la Bistrița o femeie pe care miliția o luase cu sine urla în piața publică supt sfircul biciului. Niciodată nu i se arată prietenie, și astfel valahul nu e întrebuințat la nimic decît la lucrările aspre, servile, și cele mai joase. Niciodată nu se bucură cu aproapele, nici de bine, nici de zile bucuroase. Numai atunci ii e îngăduit să se amestece, cînd ungurul sau sasul nu poate purta o povară, în care caz românul, ca o vită de povară, are să ducă ce e mai greu, dacă nu tot, și atunci e bine venit. Altfel, niciodată. Stăpînul îl stoarce, stăpînul îl judecă. E ca negrul din America în plantații. Se poate să nu se gîndească la fugă, la răzbunare? Așa s-a ajuns la recenta „Horiadă”. Nobilii, cari n-au nici o grijă de sufletul oamenilor, li și ucid fără milă: cutare a împușcat pe judele care nu-i adusese oameni la muncă și, condamnat la 20 de florini amendă, n-a vrut să-i plătească. Fugari dincoace de munți au fost, de aceea, și nu, cum se zice, din motive de religie, 13 000 de familii numai în Țara Românească, plătind o contribuție în valoare de 112 000 florini; 11 000 de familii erau din Ardeal. Alți trec în Moldova, în Serbia, ba autorul crede că în Siberia chiar. Secuii moldoveni se tot înmulțesc. Numai în Polonia, unde serbia e încă mai grea, nu trece nimeni.
Iubirea de libertate e așa de mare la acest neam, încît cutare bătrîn țeran de la Șinca-Mare, a lui Șincai, spunea murind, și autorul, ca medic, era de față: „Mor bucuros că nu las nici muirea, nici copiii în robie”.
Și ce buni acești oameni: agricultori destoinici, cărăuși și călăuzi siguri! „Că românul e, în toate privințile, om, aceasta am încercat-o mai mult decît o dată, cînd locuiam între ei. Cum i s-ar face inima de bună, de l-ar trata ca pe un frate!… Oricît de aspră ar fi nația, am văzut la mulți din ei, timp de doi ani, cît am fost între dînșii, trăsături care ar fi strălucit și la cel mai civilizat om. Cît n-a stricat ura și apăsarea față de această nație a monarhiei, odată așa de strălucită (herrlich) și de mare! Oricum să fie, nația românească are, și în ce privește mulțimea, ca și dreapta stăpinire a țerii, meritele ei proprii” (als auch wegen des rechtmässigen Besizes des Landes die eigenen Verdienste“).
Pe la Bîrgău, Rodna și muntele Căliman, Hacquet venise în Bucovina, de unde prin Moldova sosise în Ardeal. Și iată cum se prezintă provincia de curind anexată, pe care o cunoaștem, cam la aceeași dată, prin raportul generalului guvernator Splénvi.
Trecînd pe la Horodenca, unde era spitalul de lemn al generalului prinț de Coburg, el văzuse Cernăuțul, bine garnizonat, oraș de 600–700 de case, dintre care cele nouă de piatră din dealul Țeținei. Pe la Vicov, cu păcura din împrejurimi, ajunge la mănăstirea Putnei, unde poarta stă, pe vreme de război, strict închisă. Știe ca aici zac oasele lui Ștefan, „des grossen Stephan- Voda“, ale soției lui Maria, ale fiilor Petru și Bogdan (dealminterea va desemna și o inscripție a lui Constantin Vodă Duca, greșind numai data: 7161); mormintele sînt permanent acoperite cu perdele de mătasă roșie brodată cu aur („goldgestickte rothsammete Decken”). Biserica e zugrăvită pe dinafară, întreagă, cu „nesfîrșite chipuri de sfinți, precum și cu înfățișarea cerului și a iadului și cu îngeri și draci în toate colorile”. Și la Sucevița cu douăzeci de călugări va găsi aceeași podoabă, dar călătorul se sperie de lipsa de moralitate în atitudinea sfinților. Așa e și la Humor, unde s-a instalat pitărie pentru trupe, și la Solca, unde a fost un magazin de provizii. Călugării din Putna nu știu ce este o bibliotecă – și aici se înșală: doar acolo funcționase o școală, oarecum superioară, a lui Iacov Putneanul! Ei se încurcă la orice întrebare asupra amintirilor istorice.
Hacquet mai ajunge a cunoaște schitul lui Daniil Sihastrul, pe care-l preface în „Toma”. Rădăuții, „loc mizerabil“, cu o „mică, neînsemnată bisericuță”, neglijată, și cu o locuință părăsită de episcop, mutat la Cernăuți, lăsînd aici pe vicariu cu ceva călugări. Apoi Frătăuții, cu șaisprezece case germane, Arburea, unde iarăși li se gătise un cuib, un „Sat-Mare” de germani, Siretiul, veche reședință episcopală, cum a cetit în Sulzer; aici află pe viitorul împărat Francisc, cu care vorbește franțuzește. Apoi Cîmpulungul țerănesc, schitul de la Plosca, Putila. Știe schitul lui Mihai Racoviță la vamă și dă o traducere foarte exactă a inscripțiilor; apoi și biserica Sînt’Onufrie. Suceava, în care întră pe vechiul pod de lemn, are cîteva sute de case de lemn, locuite de armeni și evrei în centru. Se văd, din mărirea trecută, turnuri, ruinele cetății: odată fuseseră, i s-a spus, 70–80 de biserici; acum abia biete, patru. Marele negoț de curelărie spre Rusia a dispărut. La 1788 a mai fost o pribegie. În apropiere înseamnă mănăstirile „Rinke”, Sîntilie, Ilișești, de unde a fugit egumenul, Meletie arhimandritul, satul Zahareștilor. La Iacobeni îl interesează minele. Apoi pe la „Țițu” și Dealul Rogozului va trece în Pocuția.
A cunoscut puțină lume boierească, trăind după moda veche. Femeile sînt leneșe (el o crede), trecîndu-și vremea cu cafelele. Dar li descrie costumul, cu anteriu, rochie, blană roșie cusută cu aur, iar în picioare papuci. Viața e simplă: zac pe sofale și mănîncă un singur fel la masă (!). De negustori nici un cuvînt. Dar știe că armenii și grecii, mai ales cei dintîi, șireți de șase ori cît evreii și deprinși a lua pe nimic, împrumutînd bani cu dobînzi mari, mînă pe munți boi de îngrășat și cai de aceia tătărești pe cari-i căuta înainte de război în Moldova maiorul austriac pentru remontă, Cavallar. Pădurile mari, care se taie fără regulă și în care e vînat mult (se arată cu cîte parale se cumpără un cerb și o căprioară), sînt, în apus, pline de hoți. Țeranii sînt oameni frumoși, dar rău îngrijiți. La Putna, la Frătăuți a văzut bătîndu-se la tălpi, și aiurea oamenii, chiar copii îndurînd un număr necrezut de lovituri. Războaiele au răspîndit pînă în munte sifilisul.
Pe lîngă român locuiește țiganul, care face linguri, coșuri, dar culege și aurul din Bistrița Aurie. Țiganii de la Marea Neagră, „pontici”, ar fi altă speță, mai sălbateci, trăind numai din furt și din gîcit; Peste român a venit, cu pribegii, colonistul. Și Hacquet descrie pe germanii aduși în parte – opt colonii – din Imperiu, din Reich: la Frătăuți (16 case), lîngă Suceava, în „Satu- Mare“, ei se întind fără margeni, și se ridică plîngeri contra lor. Sînt trei sate ungurești și altele secuiești, fără livezi: secuii se împrăștie lesne. Rușii au fost așezați numai în Laudonfalva (dispărut) și în Curtești (90 de familii). Apoi lipoveni, lucrînd la frînghii, la țesut inul, vin de la tatari și din Moldova, cu toată opreliștea, încă din 1784: ei se află la Varnița, la Fîntîna-Albă. Bănățeni, foarte săraci, sînt fixați la „Luitak”, apoi la Molodia, Dragomirna și „Rosez”.
Și, în sfîrșit, de-a lungul drumurilor se strecoară, îndreptați spre Cernăuți, spre Polonia, cu voie, fără voie. pribegii boieri ai Moldovei tulburate de război; pădurile sînt pline de băjenari mai săraci.
Odată ocupația austriacă se întinsese pînă dincolo de Baia. Acuma toată partea dintre Siretiu și munte e în mîinile imperialilor, cari speră s-o păstreze la pace, formînd astfel o nouă Bucovină. Hacquet, în tovărășia unui medicinist rus și unui teolog „valah”, profită de ocazie ca s-o vadă, dar el va începe cu Moldova dinspre Siretiu și Prut pe care o țin rusii, supt comanda lui Solticov la Hotin, a lui Rumiențov odată la Iași, iar acum a lui Potemchin –, vechiul generalisim locuind lîngă Iași, la o casă de boier.
A văzut el însuși bîlciul de la Mohilău. Oricum, îl descrie cu admirație. Aici vin turci, tatari, armeni, greci, evrei, poloni, ba chiar, crede el, francezi (?), italieni (?) și germani, fiecare aducîndu-și marfa: turcul bumbac, cafea, capete de lulea, tatarul vite. pe care, cum e obiceiul comerțului în natură, le schimbă cu postav și pinză. Un alt bilei basarabean ar fi la „Podlipciani”, de fapt Lipcani, lîngă Hotin, unde vin turci, români, țigani, din împrejurimi, cari trăiesc în bune relații, cutare sat primind înapoi pe fostul lui spahiu, ca păstor al vitelor țerănești.
Alt bîlciu important, mai frecventat, spune Hacquet, decît oricare din Austria, e la Botoșani, oraș foarte populat, cu o mie de case și mai multe biserici de lemn, care a scăpat de prada turcilor. Se aduce aici, pentru cumpărători foarte luxoși, și marfă engleză, franceză, stofe turcești scumpe pentru femei, năfrămi frumoase sau tulpane. Greci, armeni, evrei trăiesc în oraș lîngă localnici, cari nu fac negoț. Tîrgul Frumos nu samănă cu mîndrul lui nume: sînt vreo două sute de case în paiantă, cu cîțiva negustori greci.
Iașul, pentru el „Augusta” antică, face mare impresie de departe. I se pare lui Hacquet că acoperemintele roșii ar domina. Sînt cîteva case boierești nouă cu două rînduri și cerdac, cărora li se zice, ambițios, „palate”, dar altfel e un „sat mare” în mijlocul vastelor curți și al grădinilor. Înăuntru, locuința cea mai bogată nu oferă decît, după moda turcească, divanul de jur împrejur, un dulap, cîteva scaune „occidentale”. Bisericile sînt întunecoase, preoții lor ignoranți. Nu sînt biblioteci, nici lucruri vechi. O singură stradă lungă e acoperită cu lemn, cu „pod”. Bîlciul e însă mai mare și decît la Botoșani, fără a mai aminti un și mai bogat trecut. Grecii aduc stofe de Stambul, de India, de Alep, de Chios, muselină, brocart de aur, tulpane de două sute de lei și mai mult, și cu pietre scumpe. Alte mărfuri vin apoi din Austria, Germania, Franța, Anglia, ca: mătasă, postavuri, pînză, dantele, galoane, obiecte de metal. Italia trimete coloniale, pietre scumpe, mărgăritare. Blănile vin din Rusia.
Călătorul se coboară pe la Bîrlad spre Fălciiu, total distrus, dar nu merge mai jos, căci aici se află trupele lui Suvorov, în retragere de la Galați spre Tecuci, tîrînd după sine bejenari cu vitele, români, dar și tatari, bulgari, lipoveni, țigani, evrei caraiți. Sîrbi, rău priviți, „tatari”, foarte darnici, vorbind românește, ar fi fost așezați în colonii lîngă Bîrlad.
Dincolo de Siretiu, Hacquet vede și înseamnă mai puține lucruri. La Piatra, localitate „mizerabilă” și aceasta, se văd multe biserici ruinate; în apropiere, tot în acest județ al Neamțului, la Bîznoșeni (?), constată petrol. A trecut prin Farauanii Romanului și prin Roman chiar, lîngă care oraș, cu bisericile albe între cîteva sute de case de lemn, vede căruța acoperită cu postav albastru, purtînd crucea albă și precedată de doi călăreți, în care se află un „arhimandrit“ care e probabil chiar episcopul de Roman. Greci, armeni fac aici negoțul și imperialii au principalul lor magazin. La Ocna, vorbește îndelung de lucrul în saline, unde osîndiții au fost înlocuiți de comanda austriacă prin meșteri germani; sarea se vinde în bășici cu doi trei lei „centenariul” (Zentner), dar pentru vite ia fiecare cît îi trebuie. Orășelul e ars de turci, fără a scăpa măcar bisericile și tot ce era de lemn în gropile de sare chiar; locuitorii, cu vitele lor, au fost luați de armată turcească în retragere. Foarte amănunțit e descrisă Măgura Odobeștilor. Hacquet află Agiudul distrus, Focșanii în flăcări, cu Mavrogheni aproape.
Ici și colo, fără sistem, dar și fără vreo pretenție, se dau știri generale despre Moldova. O țară sistematic stoarsă, și de vodă Moruzi, afirmă călătorul, în timp de patru ani – și Hacquet cunoaște pe fratele acestuia, care face speculă cu lînă lîngă Pesta –, și de Alexandru Ipsilanti, prins de imperiali pentru ca Poarta să trimeată în loc pe bunul vodă Manoli. Pentru toți fanarioții are cuvinte grele. Costachi Moruzi vindea lămîi lîngă Constantinopol – ceea ce e fals, –, Ipsilanteștii se coboară dintr-un blănar, Mavrogheni e un cuțovlah (Kuzufalk), – interesantă părere, care n-ar fi contrazisă de faptul că venea din insule, unde elementul albanez, legat așa de mult cu al românilor, era foarte bine reprezintat.
Odată țara dădea un venit de 2 800 000 de lei pe an, acum nici o treime, lucru care nu e de mirare cînd populația a scăzut la abia o jumătate de milion. Dintre dări, capitația ar face 200 de lei la un sat de o sută de case; dar se ia suma și cînd numărul caselor scade, așa încît, după o plîngere zădarnică înaintea pîrcălabului local, oamenii împung fuga.
Și ce țară bogată! E ca „o grădină roditoare și bine sădită”. Merele domnești ar fi mari „cît un cap de copil”. Numai de la albine, un stup roind alte zece, cinsprezece, se fac 72 000 de lei pe an, pe cînd în Țara Românească producția e cu o treime mai mică; dar Hacquet prevede timpul cînd exploatații lacome vor distruge poienele și cu ele prisăcile. Și e păcat, căci mierea din sudul Basarabiei, pe care cîndva o întrebuința și el, e tot așa de aleasă ca aceea din Franța, de lîngă Narbonne. Nu mai puțin de 40 000 de vite se fierb pe an pentru cervișul care se vinde la Constantinopol, carnea aruncîndu-se. Pieile de miel nefătat, extrem de fine, se trec în Polonia și, se afirmă, pînă departe în Asia Centrală. Alături ronțăie prin dumbrăvi patru milioane de capre. Cașcavalul de munte, brînza se fabrică de localnici, cari cresc și porci.
