Trece pe la Balcic, cu trei sute de case, pe la Cavarna, care fusese distrusă de ruși în ultimul război, dar adunase din nou două sute de familii, raiale, greci și turci, avînd în frunte un bulubaș supus aianului de la Balcic, – aproape e micul golf, o anse, Caliacra („Callacria”). În jur tot sate sărace, dar pentru turci se face mult grîu, închis în hambare; fîntîni bune mărgenesc calea oștilor și casele sînt cuviincioase. La Mangalia, în schimb, se văd strade largi, resturi de antice ziduri, de șanțuri, frînturi de coloane. Pe lîngă reduta de la Zăgaz, „temelia (assise) adîncă a zidului, perpendicular cu țermul, arată vreo veche cetate”, poate genoveză, adăugim. E o șchele de grîu, unde aga are supt el o mie de suflete, între care destui turci negustori.

    Sate mai sărace duc prin Dobrogea propriu-zisă sau „Tartarie-Dobroutscha”, pe calea sămănată cu puțuri. În sate bulgărești vede danțul la sunetul unui instrument care i se năzare a fi însăși romantica guzlă dalmatină; bărbații fumează din lulele. O schiță înfățișează țigani ale căror case de lut sînt „mizerabile” și locuitori murdari, în mare parte țigani. Iată judecata vizitatorului asupra localității care era menită să devie eleganta Constanță românească: „Acest sat n-ar fi în Franța decît cel mai murdar (sordide) din cătunele (hameaux) Bretaniei”. Un canal pînă la Cernavoda ar ajuta mult la ridicarea culturală a regiunii.

    Pomenind de Sulina, cu 120 de case numai, care înainte de război avea o garnizonă de 360–400 de turci, de Bois-Robert trece la Cernavodă însăși, în care abia mai dăinuiesc douăzeci de case, turci „mizerabili” fiind serviți de bulgari încă mai păcătoși. Departe la sud, Silistra are 20 000 de locuitori în case de lemn.

    Dincoace de Dunăre, ospitalitatea țerănească întîmpină pe călător cu mămăligă și prazi, pe cari el îi asamănă cu acei „poireaux de la Picardie” bine cunoscuți lui. În deosebire de ce scriseseră unii din conaționalii săi despre originea și valoarea românilor, el prețuiește pe acești daci ca de pe Coloana lui Traian, amestecați cu colonizatorii romani. „La cel dintîi pas făcut în șesurile muntene te simți în țară latină. Țeranul vorbește latinește, – latinește de bucătărie, dacă vrei, dar în sfîrșit latinește. Moldoveanul și munteanul sînt români, adecă fii ai marii familii latine… Ciudată țară și aceasta, ai cării locuitori, la 600 de leghi de Franța, vorbesc o limbă care amintește urechii noastre dulcele grai (patois) al Languedocului, cari se intitulează ei înșii romani sau români, cari numesc țara lor, «pămînt românesc», Țara Românească. Urmare neapărată a acestei înrudiri de origine și de limbă, Franța e iubită aici ca o soră.”

    După cîteva note de istorie, […] se descrie drumul prin Bărăganul plin de animale, unde englezii războiului au ridicat o fabrică pentru conserve de carne de porc, unde surugiul mînă sălbatec prin locuri fără drum, intre cîmpiile pe care pasc bivoli și mlăștinile dau friguri. La București, cu 90 000 de locuitori și trei sute de biserici, unde a auzit caraula strigînd cine-i acolo și a văzut pe negustorii de pepeni ucigași pentru soldații străini murind de sete, el amestecă de toate, de la vizitiul vorbind franțuzește care-l duce la un simplu han patriarhal, la dandiii ce se primblă supt ochii boierului de modă veche. Dîmbovița are „apă dulce”, nația calități ca ale italianilor și eleganță naturală, M-me Herbault vinde pălării și Alexandre rochii, se pregătește prin modernizare o fațadă ca la Brives-la-Gaillarde ori la Carpentras. Dar la vornicie boierul poate trimete să-i bată bucătarul de care nu e mulțămit. Din trecut se desfac doar mahalalele și, în centru, cîte o biserică, și aceea prefăcută de arhitecți austrieci, ca Sfîntul Gheorghe Nou, care și-a pierdut „pictura și arabescurile interioare”.

    La ieșire harabaua scutură, și printre sate cu fetele frumoase, dar văpsite, care, la sunetul cobzei, joacă în cămăși frumos cusute, se ajunge la Dunăre, de unde se ia drumul Apusului.

    Cu greu s-ar putea găsi despre noi o lucrare mai lipsită de Înțelegerea adevărată a situațiilor ca și de prețuirea cuvenită a oamenilor decît aceea în care, la 1854, Pigeory, arhitect al orașului Paris, însărcinat cu o misiune științifică, privitoare la urmele de zidiri ale cruciatelor, înfățișează și călătoria sa prin Muntenia și apoi la Galați, făcută în 1850: Les Pèlerins d’Orient, lettres artistiques et historiques sur un voyage dans les Provinces Danubiennes, la Turquie, la Syrie et la Palestine (din Revue des Beaux Arts).

    Pe vasele navigației austriece pe Dunăre, Szechényi și Arbatt, el ajunge de la Orșova la Giurgiu. Orașul, de la care aștepta o civilizație de opus barbariei din Rusciuc, îl umple de indignare. „Ils nomment cela une ville… Închipuiți-vă cel mai miserabil tîrg (bourg) al celei mai mizerabile din provinciile noastre, și veți fi încă departe de adevăr. Închipuiți-vă o aglomerație fără artă, fără rînduială, de colibe făcute de lemn, deschise oricui, și cea mai mare parte așezate (disposées) ca prăvălii, asemenea cu tărăbile (échoppes) în care se vînd cîrpele, bric-à-brac-urile și hainele vechi în jurul halelor noastre și în suburbiile noastre.” Pe o căldură de treizeci și cinci de grade, praful se ridică în nori. „Frumoasa căruță”, făgăduită de călăuzul viclean, e, de fapt, un tombereau, o simplă căruță de țară, un panier à salade. Se plătește, de dînsul și de tovarăș, Ernest Claudet, pentru douăsprezece ceasuri doi galbeni, egali cu douăzeci și patru de franci. Iar acum trei, patru cai iuți, „mușclnd pămîntul cu picioarele lor de oțel și făcînd să se învîrtă în valuri în jurul nostru praful”, pornesc pe „acel drum mare, adevărată icoană a obiceiurilor și moravurilor locuitorilor țerii”, căci deschide deodată patru cărări. Dregătorul ieșit în cale pentru plată li pare mai rău decît un cerșitor, și-i aruncă un bacșiș, primit recunoscător. „Ar fi fost în stare să se înhame la trăsura noastră, dacă aceasta mi-ar fi fost plăcut.”

    Trebuie ca drumeții să doarmă în căruță. Un grec, ieșind din cîrciuma unde se aude cîntec de vioară, asigură în limba franceză că a petrece acolo o noapte înseamnă boală de o săptămînă și duce pe neașteptații oaspeți acasă ia el, unde-i și hrănește, dîndu-i în grija celor două femei frumoase.

    Bucureștii au de la distanță mare aspect, cu „grupele de acoperișuri ascuțite, căptușite cu tinichea și care, de departe, scînteie supt focurile aurorei ca niște discuri de argint”, dar iată deocamdată doar „cîteva locuinți rătăcite ici și colo în cîmp”. Cînd ajunge a cunoaște bine capitala munteană, arhitectul împărtășește convingerea celui care i-o prezintă, astfel: „aici dospim iarna noroiul pe care-l înghițim în molecule vara”.

    Cunoaște pe consulul francez Huet, mult lăudat, pe cel prusian, Meusebach, „tînăr și excelent nobil, care unește cu manierele franceze acea afabilitate, era să zic chiar acea bonomie germană care nu ia nimic spiritului”, și „pare a cunoaște Muntenia ca Prusia”. Mănîncă la dînsul, cu vin de Rin, dar și cu șampanie. A văzut pe soția fostului domn, Grigore Ghica, Mărioara Hangerli, pe comisarul Ahmed Efendi, curtenitor, vorbind franțuzește. Mai enumeră între cunoscuții bucureșteni pe arhitectul Villacrose, pe librarul Levi, pe un Conduratu, pe d-rul Scarlat Crețulescu. Francezii sînt bine primiți și se însoară uneori cu fete bogate, ca fostul consul Poujade cu „o prea bogată și prea plăcută princesă Ghica”. Pentru a găsi urme de cruciați (!) în munte, pleacă Pigeroy într-acolo cu Meusebach, care-l va întovărăși pînă la Buzău. Ce află și în aceste drumuri la țară, cu caii răi ai poștei? „Numai barace, sărace locuinți”, „un popor cam îndeobște fără ciorapi și încălțăminte”. Sau: „colibe de pămînt care au nerușinarea (l’insolence) de a se chema sate, poduri de lemn mîncate de cari, care se clatină pe rîuri ce sînt pe trei părți uscate”. Femeile sînt urîte, bolnăvicioase (souffreteuses) și păcătoase (chétices); copiii, aproape goi, au burți enorme.

    La Cîmpulung hanul e rău; se oferă doar „comestibile ucigașe”; în schimb el lecuiește un copil de holeră sau așa ceva. Merge apoi la Curtea de Argeș, „Corte de Ardisch”, unde e primit bine de călugări, de episcop chiar și de economul lui, în cele mai bune odăi și cu adausul unui dejun îmbielșugat. Despre vestita clădire a lui Neagoe, arhitectul orașului Paris știe spune doar atîta: „capela lor grecească, unul din cele mai curioase specimene de arhitectură pe care le-am remarcat în calea mea”.

    A văzut Tîrgoviștea și Buzăul, acesta cu „coloare locală”: primire în familiile funcționarilor cu dulceață și cafea, cu ciubuc, cu masă în care i se oferă unt, castraveți, icre, pui de tot felul, pepeni, apoi cafea și vin.

    De aici, singur, drumețul merge spre Galați (August), care-i pare a da o idee și mai „înapoiată” despre Moldova. „Casele din Galați, făcute din lemn, sînt de o așa de șubredă înfățișare și așa de uscate de soare, încît ar ajunge, nu mă îndoiesc, un pachet de chibrituri pentru a preface în cenușă un cartier întreg.” Străzile sînt rău pavate, murdare, pe o căldură de 45 de grade. În acest mediu-și pierde vremea fostul colonel al gardei imperiale, de Chevrier, și tînărul de Fresne, fiul unui consilier de stat.

    Hénoque-Meleville, călător pe vremea Războiului Crimeii, vine, în octombre 1854, cu trenul prin Ungaria, ca să treacă apoi de la Pesta la Giurgiu.

    Acesta e un om care simte pentru noi. „Puind piciorul pe pămîntul muntean”, spune el, „un francez intră la prieteni. Această calificație poate fi luată în toată adevărata ei întindere, căci mărturia tuturor celor cari au putut prețui bunătatea de caracter a locuitorilor acestei țeri e unanimă în a li păstra o loaială simpatie… După pilda celor cari sufăr în tăcere, românul lasă să străbată aproape fără voie în veselia lui prefăcută un sentiment de dureroasă tristeță. Încrezător în forța lui morală și fizică, cumpătat, înzestrat cu o mare răbdare, el așteaptă fără a cîrti sfîrșitul mizeriei și robiei sale.” El nu merită a fi sacrificat Rusiei ca polonul, și bine a făcut reprezintantul Franciei la Viena, Bourqueney, cînd li-a luat partea. Trebuie aici la Dunăre „un regat independent” ca o barieră, folositoare și Porții.

    Călătorul a venit de la Giurgiu, unde află nemți, cu negoț, greci veniți pentru grîne, de la Odesa pentru Viena, apoi la București, cu vestita căruță a poștei, pe care și el o descrie. Capitala munteană, cu 130 000 de locuitori, îi pare „o îngrămădire așa de mare (un amas si considérable) de clopotnițe”, încît nu poate deosebi monumentele-i principale. Pe locul caselor arse acum -doisprezece ani murdării rupte de cîni se îngrămădesc pe maidane, curățite numai astfel. Străzile, aproape fără poliție, sînt „de o necurățenie de nedescris”; iarna poți merge numai cu birjile, scumpe; vara, te îneacă praful mînat de vînt. Afară de șosea, plină de călești cu vizitii în livrea, primblările, grădinile se încep și nu se isprăvesc.

    Bisericile-i atrag atenția. „Să intrăm acuma în una din multele biserici din București, a căror cifră e socotită la trei sute și vom fi loviți de luxul de decorație care-i împodobește interiorul. Aurul strălucește pe fiecare ieșire a ciubucelor (moulures) în lemn sau ipsos, cu care sînt încărcate zidurile și stîlpii; policandre cu grămada, mozaice, marmure, de toate colorile, perdele (tentures) cu stele de argint, vase de flori dovedesc însemnătatea veniturilor clerului prin risipa lor în lăcașurile religioase. Totuși zidurile sînt spoite (badigeonnés) (să mi se ierte cuvîntul), cu chipuri (portraits), care fac puțină onoare pictorilor lor; se poate zice chiar că multe dintre ele par să urmărească (viser) grotescul.” O apreciere ca multe altele.

    Cunoaște și teatrele. Principalul e bun, cu decoruri „de main de maître”, deși luminat cu ulei. Se dau numai opere italiene. În 1854–5 era o trupă bună, cu o M-lle Corbery, și francezul crede că „publicul muntean duce pînă la fanatism iubirea pentru artă”. În al doilea teatru, mai vechi, lumea aleargă totuși pentru „primul comic, d. Millot (Millo), care dă cu o exactitate uimitoare caracterul artiștilor noștri de la Palais Royal. Repertoriul e mai mult francez (se cetește mult în aceeași limbă), aplaudat ca niște producții indi gene, dar se joacă și comedii, drame românești”, pe care vodă nu le-ar ajuta.

    Autorul știe bine că boierimea noastră duce o viață neorînduită, că joacă pasionat cărțile și consideră căsătoria ca un incident, dar crede că e numai influență străină. Saloanele sînt ca în Faubourg Saint-Germain, dar mobilele au puțin gust: stofe de Lyon, porțelane de China și de Sèvres, oglinzi de St. Gobin, se văd mai rar, ca și tablourile și obiectele de artă. Fardul, roșul, „lentilele de taffetas neagră de Anglia”, așa-numitul bouchon brûlé, sînt în uz. Dar oamenii primitori vorbesc frumos franțuzește, „fără nici un accent”.

    Georges Lejean, geologul, geograful, etnograful, care era să prezinte, într-o vastă lucrare, Turcia din Europa, a fost însărcinat de guvernul francez;să facă, a doua zi după Războiul Crimeii, o explorație în Principate. O parte din impresiile lui au fost publicate la 1858, în Bulletin de la société de géographie din Paris.

    Avem două scrisori, una din București, 11 iunie 1857, alta din Iași, la 12 august din același an, ambele către acel Desjardins care va face și el o călătorie prin Moldova, cîțiva ani mai tîrziu.

    A trecut pe la Rusciuc, cu gîndul de a sta la București o lună pentru a trece de acolo în Muntenegru și în Albania. La Iași, el consultă oameni ca Laurian și Mihail Kogălniceanu și întrebuințează pentru informația sa cărți vechi ca Sulzer, nouă ca ale lui Boué și Viquesnel, documente mănăstirești, devenite rare […]; inscripții. Gîndul îi este mai ales să dea o nouă hartă a țerii, cea din Viena fiind mediocră și puind lîngă Ialomița o Palodă. A lui Bauer e „foarte defectuoasă și veche”. Cea a statului major austriac, întrebuințată și de principatul muntean, nu se întinde și asupra Moldovei, care a refuzat sprijinul ei de teamă să nu se ajungă pe această cale la o confirmare a încălcărilor de granițe. Rămîne deci, pentru acest principat, a lui Filipescu-Dubău (1853), utilă, dar confuză și neexactă, și, pentru Basarabia de jos, a inginerului Mornand (a găsit-o la Ministeriul de Războiu din Iași)3.

    Interesul său se întinde, natural, și asupra populației, observînd că Șafarik pune greșit unguri și în Muntenia și socoate prea puțin pe cei din Moldova, dăruind Dobrogii prea mulți slavi, în timp ce uită pe tătarii din această provincie, pe arabii de la Balcic, pe cazacii moldoveni și dobrogeni, pe germanii din Dobrogea, pe grecii de către Varna, pe românii de pe malul drept al Dunării de jos. „Se dau ca bulgărești districtele Bazargic, Deli-Orman, Mangalia, Varna, Șumla, unde turcii sînt în imensă majoritate.”4 Se gîndește la o „geografie a Daciei și a Mesiei vechi”, la o geografie a Moldovei în evul mediu. La Cîmpulung, una din „comunele moldo-valahe din evul mediu”, el află, după documente, „cele mai mari raporturi cu vechile comune franceze”. Într-un cuvînt, strînge ce poate asupra statisticei, administrației, instrucției publice, limbii, literaturii, poeziei populare etc., rămînînd să redacteze la întorsul în Franța.

    Cum „a vizitat vreo opt districte” (une huitaine de districts), el crede că poate descrie „cîmpia ciudat alcătuită”, care e Muntenia. „Dacă s-ar putea vedea dintr-o privire, de sus, de pe Bucegi acest șes de aluviuni, unit ca Lombardia, n-ai crede cît sînt de adîncite văile lui, unde curg rîuri largi pe un pat mîlos. Cu totul alta e Moldova, țară foarte ondulată, cu puține platouri, lanțuri de munți și dealuri împădurite, văi destul de largi cu rîuri ce se revarsă totdeauna în primăvară.”2 El semnalează „canalele” în care se pierde Bistrița, în dauna plutelor, schimbarea de albie a Oltului în punctul unde, lîngă Slatina, se făcuse podul, spre „desperarea inginerilor munteni, cari se apucă rareori de asemenea lucrări”. Moldova e o țară foarte rodnică, agricultura fiind „admirabil dezvoltată”, cum nu e cazul cu Muntenia, unde boierii nu socot, ca acei din Moldova, ca o onoare să stea la moșie, ci se îndeasă la București, lăsînd arendașilor greci și vătafilor grija moșiilor.

    Se dau și statistici, mai modeste ca la „scriitorii naționali”. Cifra oficială la Muntenia e de 2 500 000 de locuitori; Nicolae Șuțu socoate 1 462 105 locuitori în Moldova, cu 1 962 de sate, afară de Basarabia. Cum boieria se capătă prin cinuri și bani, din 835 de boieri de la 1835 iese 3 750 „vreo doisprezece ani mai tîrziu”.

    Vorbind de hotarul basarabean, Lejean descrie satele bulgărești cu plan regulat, bogate, curate, Bolgradul (8 000 de locuitori), cu primblări plăcute, Tobac, „un mic Bolgrad ca regularitate și confortabil”, domeniile statului, cu cele douăzeci și două de sate ale cazacilor și rușilor; Troița Nicolaeva, „vîndute anul trecut de domeniu, cu toate protestările comisarilor otomani”6, Valul lui Traian, Delta, dată pe nedrept turcilor, căci Ștefan cel Mare își avea Chilia în insula Letea, cu ciudate ruine, și prefectul moldovean din Ismail păstra pînă în vremea aceasta curățirea brațului Sulina. […] Merge pînă la Cara-Orman, pe canalul Sf. Gheorghe, cu miile, exagerate, de vagabonzi, și la Sulina, care a trecut de la 839 de locuitori în „toată insula”, cu șase ani în urmă, la 5 000 cel puțin, numai pentru oraș, de mare viitor. Deocamdată la Letea este o fabrică și patru cîrciumi, la Ceatal încă una, la Sf. Gheorghe, „vreo douăzeci de ferme și fabrici”; „deosebite mănăstiri grecești” au pe aici posesiuni.

    În Ethnographie de la Turquie d’Europe se repetă observațiile asupra populației dobrogene și se adauge, după statistica oficială „munteană” și după „documente diverse culese la București”, după altele din Iași, după Șuțu (tradus românește de Teodor Codrescu) și Ionescu și loranu, Voyage agricole dans le Dobroudja (Constantinopol, 1850) și alte cifre. Lejean observă că românii din sate au trecut pe la Vrața ca să scape de regimul Regulamentului Organic, pe cînd alții trec în părțile din Serbia golită de revoluție și 33 000 în Dobrogea. Pentru Serbia ei sînt un mare dar, fiind „laborioși, activi și mai politici decît sîrbii”. La 1857 ajung a fi 39 728 în cercul Pojarevac, 35 671 în Craina, 20 597 în Cerna, Rieca, 7 351 în cercul Ciupria, 996 în al Semendriei sau în Podunavlia, de toți 104 343, atunci cînd Muntenia are 2 420 000 de locuitori si Moldova, cu noua Basarabie, 1 605 000. În Bulgaria sînt vreo 40 0004. Totalul, cu Macedonia, 7 600 000 (nu 14 000 000, cum zic naționaliștii).

    În Macedonia, pentru care se întrebuințează Thunmann cu notițele lui de filologie (în dialect 3 din 8 cuvinte latine, două din limbi moderne, 3 albaneze) se deosebesc triburile bruților, masarachilor, builor, cambilor și caragunilor.

    Lejean încearcă și istoria. Roma pare a ni fi infuzat puțin sînge, dacii ne-au dat doar două sute de cuvinte. Celte ar fi toroipan, cătană, luptă, adînc (dun celticul!). Trecutul roman e mort, cronica lui Huru a fost iscodită stîngaci pentru familia Boldur. E vorba și de Dragoș, de Radu. Supt Alexandru cel Bun erau, acum, țiganii, urmași ai siginilor, și iată că apar lăutarii bucureșteni de la 1857, Vlad și Ochi Albi. Se semnalează sonirea „acum patru ani” a rușilor din Sulina, în folosul grecilor.

    Ca descriere a unei călătorii la noi și în preajma noastră se poate considera o parte din romanul autobiografic al lui Ange Pecméja, Rosalie. Scrisă la București, în octombre, 1856, cărticica, naivă, dar pe alocuri înduioșătoare prin sinceritatea ei, cuprinde cîteva rînduri despre Orșova, dar și larga înfățișare a Vidinului, unde a stat multă vreme, lăsîndu-și în cimitirul de acolo prietena. A auzit acolo și românește, cîte un „tchimaifatch valaque”. Pe copertă anunță Études sur la Valachie și o farsă în numele eroului căreia, prințul Flambescul, pare a fi o amintire a aristocrației noastre mîndră de titluri meritate și mai puțin meritate.

    În lucrările pe care, în epoca renașterii noastre politice, francezii din vremea celui de-al doilea imperiu le-au consacrat cauzei noastre naționale, una a rămas cu totul necunoscută cercetărilor mai noi.

    Și totuși autorul ei, Thibault Lefebvre, era un om de notorietate în Paris, fiind advocat la Curtea de Casație și la Consiliul de stat, membru al unei Academii de provincie, la Blois, al unei societăți culturale, din Berri, și al acelei de economie politică din Paris chiar; el are solide cunoștințe de drept și va ști să culeagă din Vattel și de aiurea tot ceea ce trebuie pentru a lumina drepturile românești. Citații potrivite, ca aceea din Tacit, arată pe omul versat în antichitatea clasică. A avut grijă să caute izvoarele privitoare la trecutul nostru: Peyssonnel, Regnault, Vaillant (Autonomie politique de la Roumanie), P. Bataillard (Les principautés de Moldavie et de Valachie devant le Congrès), Carra, lucrările alor noștri: Boierescu (La Roumanie après le traité de Paris), Grigore Gănescu, „elegant și ingenios scriitor muntean” (Diplomatie et nationalité), „contesa Sturdza” (Régime actuel des Principautés Danubiennes), advocatul bucureștean Gh. Mano, comentator al codului de comerț francez ș.a.

    Dacă a venit la Dunăre, acest jurist urma unei invitații a societății de economie politică, față de care avea să arăte rezultatul studiilor sale. Întîia ediție a scrierii, apărută în 1858, La Valachie au point de vue économique et diplomatique, întîmpină cea mai bună primire la Academia de științe morale și politice, unde însuși M. Chevalier, vestitul economist, se rosti asupra ei. Adăugînd părerea sa, mai pe larg, Dupin l’ainé găsea prilejul să spuie că țerile noastre „au rămas latine prin amintiri, tradiții în luptă, prin religie”. Un erudit din Blois, Reber, dorea să se fi vorbit și mai mult despre acest element de legătură cu Franța: „Este în opera onorabilului nostru corespondent o lacună însemnată, și, după ce am cetit-o, regretăm mult că n-a stăruit mai larg de cum a făcut-o, asupra obîrșiei latine a populațiilor românești, asupra înrudirii ce este între dînsul și noi, că n-a crezut că trebuie să invoace sentimentele de frăție care unesc firește două nații surori prin rasă, moravuri și limbă”; și același, oprindu-se asupra „poporului viteaz și nenorocit”, afirma simpatia pe care „istoria lui, tradițiile lui și tendințele lui trebuie să le inspire națiilor Apusului”. Fără a mai vorbi de prețuirea elogioasă din partea marelui maestru al gazetăriei franceze de atunci, St. Marc Girardin el însuși.

    Autorul a făcut în Muntenia, și numai acolo, două drumuri. Cel dintîi, cum ni spune însuși, în ediția de la 1857, la 1853 „pe vremea ocupației rusești și în ajunul bătăliilor”; cel de al doilea, în 1856, „după pacificație și în timpul preocupațiilor unei reorganizări capitale pentru țară”. Ici și colo se pot culege din carte amănunte în ce privește călătoriile autorului. „Între Severin și Cerneți, nu departe de podul lui Traian”, a găsit el însuși un cap de Cesar încununat cu lauri. Tot acolo, înaintea lui, ocnași lucrau la pavarea orașului. La Giurgiu a văzut depozitele de porumb ale armatorilor greci care înaintau acum, pe Dunăre, pînă acolo. […]

    A simțit și el antipatia cu care lumea, ca și soldații ei înșii, privea noul coif de piele neagră, copiat după al rușilor.

    A frecventat saloanele în care se adunau fruntașii fără demnitate ai principatului cu ofițerii străini, ruși, turci, de a căror tovărășie la jocul de cărți se simțeau onorați. Poate descrie astfel pe generalul Gorceacov, zdravăn încă la cei șaptezeci și unul de ani ai lui: „palid la față, nalt și sprinten la trup, liniștit ca înfățișare și ținută, cu aparența blîndă și demnă. Deși ochelarii pe care-i poartă totdeauna iau fizionomiei sale acel aier, ce nu se poate defini, de trufie, de cutezanță și de tăioasă răceală care se zice aier marțial, privirea-i dreaptă, pasu-i hotărît, glasul destul de plin nu îngăduiau să i se dea la întîia vedere vrîsta cea adevărată”.

    Îl descrie dormind puțin, trezindu-se în zori, făcîndu-și singur corespondența. În casa de țară a controlorului general al finanțelor a întîlnit pe generalul Dannenberg, rezervat, blînd și modest. Soldații lui, veterani ai războaielor cu turcii, sînt disciplinați, dar rău ținuți de o intendență răpareță, care-i fură pe dînșii, despoind și țara supusă; cîte unul din acești falnici luptători scormonea după hrană prin gunoaie, pe cînd altul cerșea la colțul străzii.. Tratamentul turcilor și chiar al milițienilor munteni e mai bun decît acesta. Totuși a văzut peste 2 000 de care pe șesul Colentinei, ducînd rușilor lemne, grîu și porumb.

    În convorbirile avute cu boierii, a putut asculta plîngerile lor resignate cu privire la întunecatul viitor al patriei și nației: […]

    Și el a întrebuințat poștalionul, „satanicul echipagiu”, pe care-l descrie după atîția alți călători cari i-au gustat înlesnirile. A încercat poate și diligența care face drumul între București și Giurgiu, de o parte, și de alta, între București și Brașov. A cercetat magazinele de grîu de la Brăila și de la Galați, ca și rezervele de la Giurgiu, Islaz și Calafat pe cînd l-au uimit, în august 1853, snopii de grîu părăsit de țerani cari așteaptă dijmuirea și în novembre. Recolta bogată a Munteniei robite i s-a înfățișat cu depozitele imense, cu străzile pline de cară, cu samsarii alergînd în toate părțile. Pe calea de la Buzău la Brăila e silit a se opri la un han mizerabil, pe care-l descrie, cu de-amănuntul, cu „duzina de sticle pline de rachiu de grîne, cu atîtea legături de ceapă și de ardei, cu grămada mare de pepeni, cu lungul șir al cutiilor de băcănie și, în sfîrșit, cu șuncile și mușchiul de porc spînzurat de tavan”; se capătă acolo ouă, vin, păsărinombreux chapelets d’oignons et de poivre long, un gros tas de pastèques, une rangée de boîtes d’épiceries, enfin des jambons et des filets de porc desséchés, pendus au plafond (p. 327). La Brăila se află „o temniță mai asemenea cu o închisoare decît cu o odaie”: i se dă un divan îmbrăcat cu cit și o saltea de paie; hrană nu se găsește. Și autorul descrie pe larg acest Han Roșu cu două rînduri de odăi; Hanul Manuc din București, „tipul caravan-seraiului turcesc, cu grajdurile dedesupt și cu odăi goale pentru oaspeți cari-și aduc așternuturile”, e prezintat cu acest prilej. Pe lîngă București, cari au oteluri și restaurante, se mai află la Giurgiu ospătării apusene ținute de către un italian, un elvețian și un german din Wurtemberg. Aiurea, autorul ni va povesti cum, sosit de la Constantinopol la Brăila pe un vapor care întîrziase, era să petreacă noaptea afară, împreună cu episcopul de Nicopol, vicariul lui și o femeie bolnavă, pentru că funcționarul de la port nu voia să fie trezit de la un ceas înainte.

    Note de istorie contemporană, prinse de la mărturii înșii ai evenimentelor, sînt sămănate în cele trei „studii” din care se compune cartea. De la el avem o descriere a alegerii lui Vodă Bibescu, cu cei treizeci și șapte de candidați, cu intervenția, decisivă, a consulului rusesc […] Austria ne susține deși i s-a spus că Alexandru Ghica, pe care-l află caimacam, căutase, în domnia lui, să se sprijine pe această putere. Se dă chiar ordinul marelui-vizir Reuf, din 5 novembre 1840, pentru ca acest domn să acorde satisfacție consulului englez, furios că nu i s-au prezintat obișnuitele felicitări cu prilejul zilei reginei.

    Lupta consulului Billecocq […] e expusă cu căldură, și se reproduc instrucțiile, de la Constantinopol, ale ambasadorului Bourqueney pentru a se înceta provocări zădarnice. Se semnalează emigrația din 1848 a 40 000 de familii muntene în Austria, Serbia și Bulgaria. E vorba și de lupta cu călugării greci, și de abuzurile făcute, supt Bibescu Vodă, cu aprovizionarea zilnică a Bucureștilor. În aceeași domnie se cer fără drept ajutoare de la Pantelimon, de la Sf. Spiridon, de la episcopia de Argeș, de la mănăstirile îndatorite să deie lemne. Se relevează și acțiunea lui Vodă Știrbei pentru ca darea dreptății să se facă fără luare de mită. Se pomenește și baterea unei monede de bilon de Știrbei, care fu oprit de a o păstra în circulație.

    Niciodată nu s-a dat de un străin o mai bună expunere a comerțului și industriei muntene decît aici, într-un „studiu” special. Se prezintă starea agriculturii, înapoiată, așa încît nu se face export de făină (o singură moară cu aburi la Giurgiu). Grîul se amestecă de speculatori, stricîndu-i-se valoarea în porturi: cei mai cinstiți negustori sînt totuși românii. Se descrie începutul de industrie forestieră; se semnalează minele de cărbuni de la Comănești. Se înșiră deosebitele spețe de oi (450 000 în singurul județ al Brăilei) etc.

    Părerea lui Thibault-Lefebvre e că agricultura nu poate merge fără industrie, care aduce un cîștig mai mare, așa că s-ar ajunge acolo, încît străinii industriași, capitaliști, o minoritate, ar stăpîni majoritatea românilor, dedați numai plugăriei. Se arată încercările făcute: luminări de stearină la Focșani, cultura viermilor de mătase (duzii plantați în Moldova de Mihai Vodă Sturza; un grec aduce crescătoare din Lombardia). Se observă că, între nații care vînd materii prime, Principatele, devenind industriale, ar putea folosi foarte mult.

    O parte întinsă – unul din cele trei „studii” – se ocupă cu de-amănuntul, pentru întîia oară în chip nepărtenitor și critic, cerînd prețuirea lucrurilor bune, cu indicația reformelor ce sînt a se introduce, de finanțele muntene.

    Autorul crede că baza lor e fixată prin învoiala ruso-turcă, din 1783, dincolo de care nici domnii, nici, mai curînd, Adunările nu pot să treacă. La venituri, capitația i se pare, ce e drept, nejustificabilă prin aceea că atinge persoanele și încă scutește pe holtei, puind toată greutatea asupra celor cari susțin o familie – și apără de plată boierimea și clerul, care, acesta, de fapt, aduce aceeași viață și poate realiza aceleași cîștiguri ca și mirenii. E neadmisibil iarăși ca elementele nelibere să nu fie impuse. Oricum, ea n-ar putea fi înlocuită prin dări ca aceea pe uși și ferești, din Franța, care n-ar corespunde mentalității poporului.

    Patentele lovesc comerțul fără să-l cunoască. Vistieria nu se gîndește la nevoile economice ale țerii, ci numai la îndestularea tezaurului. Adăugîndu-se taxele pe export, orice mișcare industrială serioasă devine imposibilă. Abia de sînt o sută de alți industriași și negustori în țară decît micii detailiști în majoritate cîrciumari și băcani; o parte din aceia chiar sînt străini.

    Se înșiră apoi venitul domeniilor statului, taxa mocanilor – făcîndu-se paralele între ei și între cei cu mesta în Spania ori cu turmele din Elveția și Pirinei –, venitul pașapoartelor – care însă îndatoresc pe călător să meargă la ținta arătată în hîrtie.

    Ca unul a cărui „inimă e simpatică acestor popoare”, el propune impozitul pe avere, pe case, pe turme, pe moșii, taxa de import, timbrul, dreptul pe moșteniri (cu deosebire pe cele imobiliare). Și mai ales statul să nu mai admită arendași ai veniturilor sale, acei oameni cari din nimic fac o avere cu care insultă morala publică. „Ei întrec prin luxul palatelor lor sau prin eleganța grădinilor lor familiile cele mai venerate… Cel mai nenorocit din aceste rezultate e că oamenii îngrășați prin viciile acestui sistem se bucură de considerație și că de ajungerea lor la avere începe ridicarea lor în ranguri și în funcții”. Din aceste venituri se plătește tributul, se ia lista civilă, mai mică decît ciștigă pe un an un bancher din Paris, ceva lefi și pensii, întreținerea celor 7 000 de milițieni, foarte răpede învățați cu meșteșugul armelor, dar, după obiceiul rusesc, prea deseori acoperiți de lovituri –, carantinele, cu medici slabi, șoselele – abia 40–50 kilometri în tot principatul – și podurile – la Călugăreni, la Slatina, la Urziceni, „afară de cele din București; unul de piatră, două de lemn”7, străzile (la București sînt pavate cu caldarîm străzile Mogoșoaia, Franceză, Poșta; sînt pavagii și la Craiova, la Brăila și la Giurgiu).

    Scopul de căpetenie – sau măcar unul din scopurile de căpetenie – a fost însă, pentru advocatul francez, lămurirea situației de drept a Țerii Românești și, prin aceasta, a amînduror principatelor.