La București sînt „trei sute șeizeci și cinci” de biserici. Salaberry, cu scrisori de la contele Filip de Coburg, află o bună întîmpinare la comandantul militar, generalul Enzenberg. Pe Podul Mogoșoaii trec rădvane de Viena, precedate de masalale. Aici vede aceleași femei cu mișcările elastice „ca de pisică”, aceiași boieri fumîndu-și ciubucul și iscălind hîrtiile în palmă. Cunoaște pe Ioan Cantacuzino, mare dușman al turcilor, pe vistier, pe „originalul” Cîmpineanu, care „fusese la Spa cu un ofițer rus”.
Apoi, pe la Zimnicea, călătorul francez trece Dunărea.
Între călătorii acestui timp este și un sas ardelean, Frederic Murhard. Călătoria lui nu s-a publicat niciodată în întregime: s-au desfăcut din notele tui numai anume elemente publicate la 1802 într-o carte germană.
Înainte de a spune ce arată el despre noi e de folos să se noteze că sași din Ardeal cari să fi călătorit la noi puțin înainte de secolul al XIX-lea nu se Întîlnesc, pentru că marele negoț pe care-l făcuseră vecinii noștri prin Țara Românească și mai puțin prin Moldova, negoțul acesta ține pînă la sfîrșitul secolului al XVI-lea și foarte puțin și în cel al XVII-lea. După aceea, sașii negustori se obosesc și, pe de altă parte, țara noastră este năvălită de comèrtul oriental, iar apoi și de comerțul venit de-a dreptul din Occident. Înainte, mărfurile din Apus treceau prin Ardeal, și sașii erau mijlocitorii între fabricanții din Europa centrală și din Țerile de jos, unde se făcea mai ales postavul, și între regiunile noastre. În secolul al XVII-lea, însă, pe de o parte, vin modele de Țarigrad și, pe de altă parte, producătorii din Apus încep a trimete direct mărfurile lor, sau ele se cumpără la Breslau, iar cu deosebire la bîlciul de Lipsca, – cum am mai spus –, bîlciu la care vin o mulțime de negustori cărora li se zicea greci, dar cari erau numai în parte de această națiune, foarte mulți fiind români din Macedonia, și cari aveau la noi străzile lor de comerț, ca, de pildă, strada Lipscani, unde se desfăceau mărfurile aduse din bîlciul de la Lipsca, pe lîngă strada Gabroveni, unde erau negustorii din Gabrovo, în Peninsula Balcanică.
Călătorul de care urmează să vorbim acuma nu este deci negustor, ci un teolog, un intelectual. El vine prin vama Cîineni, și vorbește, cum fac toți pînă și prin anii 1850–60, cum a făcut și regele Carol în notele lui, despre căruța de poștă și surugiul cu haina pitorească.
Înaintînd în țară, el vede sate sărace, bordeie acoperite cu stuf. Se interesează cu privire la originea locuitorilor, și i se spune că sînt de două feluri: unii sînt vechi băștinași, iar ceilalți veniți din Ardeal, „ungureni”.
Sînt, de fapt, în regiunea munților foarte multe sate care au locuitori „ungureni”; așa, de exemplu, pe lîngă Mîneciul-Pămînteni, și Mîneciul-Ungureni, în regiunea de sus a Teleajenului. Murhard a întrebat deci pe ungureni de ce s-au mutat din Ardeal, și i s-a răspuns – și aceasta constituie un element nou și interesant – că tot mai bine este în țara aceasta nouă, cu pămînt larg. Ei se plîng într-adevăr că sînt expuși tuturor abuzurilor ispravnicilor, dar, cînd ispravnicii se prea întrec, fug la munte, un avantagiu pe care nu-l aveau în Ardeal, unde era sistemul sigur de a vina pe contribuabili.
În ce privește pe domn, călătorul ni spune că lumea de jos n-are decît o singură prețuire: domn bun este acela care pune biruri puține. Domn rău este acela care pune biruri multe. În special pe vremea aceea era o foarte puternică și generală plîngere împotriva lui Vodă Hangerli, om care nu prea avuse legături cu țara noastră, ci fusese numit într-o vreme cînd cuca se dădea oricui fusese dragoman la Constantinopol. Cum, pentru a fi numit, făcuse multe datorii, el pusese birul văcăritului, împotriva căruia țipau mai ales boierii pentru că era singura dare care-i atingea și pe dînșii. S-au ridicat deci toți împotriva lui Hangerli, l-au pîrît la Poartă, și domnul abuziv a murit asasinat, la bucurești de trimisul sultanului, în mijlocul slugilor sale, aruncîndu-i-se cadavrul în curte (1799).
Văcăritul clin acel an era de zece lei de fiecare cap de vită.
Se mai vorbește pe lîngă aceasta de industria de casă, ce juca pe vremea aceea un rol foarte mare, casa țeranului fiind un mic atelier, iar casa boierului un atelier foarte mare, unde lucrau țiganii împărțiți după meșteșugurile lor. În sate, bărbatul lucra casa, mobilierul, uneltele de muncă; femeia tot ce era necesar pentru îmbrăcăminte. Și ceea ce merită a fi reținut este că, în vremea aceasta veche, săteanca lucra mai Tiber la înfloriturile cele frumoase, pentru că nu era îndatorită la munca cîmpului. Sistemul de a scoate femeia, de multe ori. bolnavă, gravidă, la această muncă, barbaria aceasta aparține secolului al XIX-lea, și sistemului latifundiar inaugurat la 1829 înainte, cînd, prin tratatul din Adrianopol, s-a permis vînzarea grînelor noastre în largul Europei, pe cînd înainte ele se puteau vinde numai turcilor, cari n-aveau nevoie de cantități prea mari. De atunci a venit lăcomia de pămînt a tuturor capitaliștilor, stoarcerea rasei pînă la copilul cel mic și la bătrînul și bătrîna care abia se mai pot ținea în picioare.
Călătorul, trecînd prin regiunile argeșene observă că în Argeș se găsește aur, și vorbește cu acest prilej de minele care nu se exploatează la noi.
Piteștii sînt străbătuți în treacăt. Era un tîrg pe atunci. În regiunile acelea umblau foarte mulți hoți. Sinaia, care este ce știm, astăzi, era numai o mănăstire pierdută în codri, pe unde hălăduiau atîția tîlhari, încît nu se risca nimeni să treacă pe acolo, și drumul Ardealului mergea pe valea Teleajenului, pe la Bratocea, relativa înflorire a Vălenilor de Munte fiind datorită acestor împrejurări.
Arnăuții, spune Murhard, au fost trimiși în urmărirea hoților, și se adauge că erau 1 200 în poteră pe vremea lui Vodă Moruzi.
Călătorul sas ni mai dă o statistică a țiganilor, cari ar fi fost 50 000.
De la Ploiești el se îndreaptă spre București, trecînd prin sate proaste și regiuni băltoase. Face o socoteală cît a cheltuit în drumul pînă în capitală: cincizeci de lei vechi.
În descrierea lui scurtă, sînt ici-colo unele observații care pot fi socotite interesante: de exemplu cum se bătea la falangă, sau, cînd se arată deosebirile de dialect ale ardelenilor față de cei de aici, se relevează că, pe cînd „Măria Ta” se zice la orice domn de pămînt, ca și la orice reprezintant al autorității dincolo, la noi „Măria Ta” e vorbă mare și nu se cuvine decît lui Vodă.
De la acest călător ardelean trecem la doi scriitori cari scriu nemțește, deși unul e de origine grec, iar celait ungur. Grecul se cheamă Gugumos, și era ofițer, în serviciul regelui Bavariei, unde cîte un grec s-a așezat deci la sfîrșitul veacului al XVIII-lea, dar mai ales pe la mijlocul veacului al XIX-lea (un Hangerli, fixat la Berlin, a jucat un rol important la curte).
Gugumos a fost în regiunile noastre pe vremea războiului pomenit, fiind întrebuințat în calitate de curier, trimes marelui vizir la Șumla: deși bavarez se pare că, în acest timp, făcea parte, sau din armata austriacă, sau din cea rusească. Cunoaște ofițeri și diplomați în serviciul Rusiei, ei înșii de origine grecească, un Barozzi, levantin, un Melissino, în legătură cu marea și bogata familie Cantacuzino din Muntenia. La Șumla, unde era marele vizir, mergea cu propuneri de armistițiu.
Plecat din București la 19 mai 1790, el trece pe la Florești, sat vechi din secolul al XV-lea, unde familia Cantacuzino are locuința ei lîngă o bisericuță destul de veche. Aici întîlnește pe generalul Splényi, de origine ungur, întrebuințat multă vreme în administrația Bucovinei, cît a durat regimul militar după anexiunea din 1775, și, adaug, avem unul din cele mai interesante documente privitoare la Bucovina după anexare în rapoartele acestui general. După aceea trece la Mărtinești, unde se dăduse, de curînd, o mare luptă. Într-o căruță pornește în galop spre Dunăre. Întîlnește în drum arnăuți intrați în serviciul Rusiei, cari trădaseră pe domn. Cîte unul făcea și comerț. Mai departe își amintește de marele dragoman Mavrocordat care fusese în Germania îmbrăcat ca negustor și locuise o bucată de vreme la München: cu el călătorul avuse legături personale, primind de la dînsul în dar parfumuri orientale, pe atunci un semn de deosebită atenție.
Avem apoi cîteva cuvinte despre Silistra, despre Brăila, Izmail și Călărași.
Ca izvor pentru acest război Gugumos este însă desigur foarte important, căci se găsesc la sfîrșitul cărții lui o mulțime de considerații strategice.
El vorbește și de ofițerul Karaczay, care, deci, a venit cam în același moment la noi, unde se pare că a fost așezat un timp, ori a trecut ca negustor deseori, ori, în sfîrșit, a întreținut legaturi de afaceri dese cu țerile noastre, dat fiind că informațiile din lucrarea iui, ieșită foarte tîrziu, cuprind și o mulțime de lucruri mai noi decît datele încheierii păcilor din Siștov și Iași. Dar, pentru că primul lui contact cu țerile noastre datează de la 1790, îl numărăm tot împreună cu acești călători.
Lucrarea lui, apărută, fără an, după 1812, la Viena, supt titlul Beyträge zur europäischen Länderkunde, Die Moldau, Wallachey, Bessarabien und Bukowina, este una din cele mai interesante cărți privitoare la Principate. Autorul are cunoștinți foarte adinei asupra vieții claselor rurale, cu o judecată dreaptă asupra valorii reale a populației noastre.
Apoi Karaczay se pare că era desemnator și bun colorist, fiindcă găsim figuri interesant reproduse, porturi bărbătești și femeiești, din părțile Neamțului, o păreche de săteni cari iese de la cununie etc.
Se dă întîi o serie de statistici, care sînt într-adevăr folositoare. Se vorbește de producția oilor în părțile noastre: 130 000 de oi se vindeau din Muntenia în fiecare an, 70 000 din Moldova, cu prețul numai de 2 lei oaia. Boi se exportau la sfîrșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XIX-lea 60–70 000 pe an; cai între 20 și 30 000. Erau așa de multe vite în Moldova, încît furarea unei părechi de boi nu prezintă o importanță prea mare, din care cauză se furau cam 20 000 de boi pe an.
În alt domeniu economic, e vorba de vin, arătîndu-se că producția Moldovei se suia la patru milioane de măsuri pe an. Albinele aduceau țerii 60 000 de lei. Din salitra Basarabiei se vindeau 2 000 de ocă la Constantinopol, dar, de cînd se pierduse Soroca, evident că nu mai era același lucru.
Sînt știri și cu privire la populație, care merită să fie reținute. Karaczay se ocupă în rîndul întîi de Moldova, unde socoate 600 000 de locuitori, dintre cari 233 000 la 1812, cînd rușii au luat Basarabia, rămăseseră dincolo de Prut. În Iași sînt 6 000 de case, din care numai 300 de piatră; locuitorii, 20 000. Se numără trei băi publice, amănunt care merită să fie reținut. La Galați apoi se dau 5 000 de locuitori, la Botoșani 1 000 case, ceea ce face 5 000 de oameni, la Hotin 20 000 de locuitori, la Izmail 10 000, la Tighinea 18 000, la Cetatea Albă 15 000, la Chilia 6 000 – ceea ce arată că pe vremea turcilor orașele basarabene erau relativ mult mai prospere […]
În Țara Românească, populația Bucureștilor este de 60 000 de locuitori, a Brăilei de 30 000, a Giurgiului de 18 000.
Pe lîngă aceasta este o statistică cu privire la Bucovina din 1811, în care se vede că populația provinciei era compusă din 226 486 locuitori, dintre cari numai 3 414 evrei. Și aici ca și-n alte izvoare, precum descrierea lui Splényi, pe care n-o putem considera ca opera unui călător, fiind un raport administrativ, dar din care vom trage folos, în comparație, aiurea, nu se face deosebire între populația ruteană și cea moldovenească. Firește că erau ruteni în număr mult mai mic, căci ei au venit colonizați de austrieci, gonindu-i sărăcia din Galiția. Aici erau catolici, în Bucovina se făceau ortodocși pentru a beneficia de averea fondului religionar. Astăzi toată regiunea de la Prut în sus e locuită în majoritate de ruteni, cari, deși vorbesc rusește, au păstrat vechiul costum moldovenesc mai bine ca noi, iar numele satelor și familiilor sînt din cele mai vechi și mai frumoase românești: unii bătrîni își aduc aminte că, abia cu cîteva decenii în urmă, se vorbea încă românește în casa lor.
Dar, mai ales, Karaczay, are multe pagini privitoare la viața țeranilor. Constată că sînt voinici și frumoși, deși înseamnă că anumite boli urîte sînt cunoscute la sate, și se întind.
Costumul îi place îndeosebi. Spune nu numai că e frumos, dar că sătenii îl păstrează foarte curat: e o adevărată raritate să se vadă o cămașă murdară, chiar la cea mai săracă țerancă; pînă și cerșitorii poartă costume cu cusături, iar vălul sătencei este de o fineță superioară.
În ce privește clasa de sus, nu-i aduce laude, dar prețuiește pe țeran și pentru onestitatea lui; chiar cînd sentimente foarte firești mișcă femeile, cuviința exterioară este absolută, de o discreție pe care altă lume n-a văzut-o niciodată.
La boieri spune că a întîlnit persoane cu felul cel mai nobil de a trăi, știind franțuzește, nemțește, avînd biblioteci. Semnalează încă de pe vremea rușilor întemeierea unui pension pentru creșterea mai ales a fetelor. În general lumea aici este foarte ospitalieră: poți intra în casa celui mai mare boier și, chiar dacă nu știe cine ești, te adăpostește fără nici măcar să întrebe care-ți e numele.
Față de domni, Karaczay, e mai zgîrcit în laude: despre Scarlat Callimachi și Ioan Gheorghe Caragea amintește doar că și unul și altul au dat condice de legi.
Dar unii din stăpînitorii aceștia nici nu știau românește. E adevărat că acești domni fanarioți fac parte dintr-o altă fază, despre care se va mai vorbi mai pe larg la începutul volumului următor, fază în care grecii sînt însuflețiți de cultura lor națională, în care încep a se scrie în Principate acte în limba lor, fiind noi astfel amenințați să fim cuprinși în noțiunea vagă a unei Elade de care ne-am scuturat la 1821 prin pornirea revoluționară a lui Tudor, revenind la cultura tradițională, la care orice popor cuminte și sănătos se întoarce după orice fel de rătăciri impuse de vremuri.
Printre călătorii mai mărunți vom pomeni mai departe de englezul Adam Neale, a cărui călătorie e de la începutul veacului următor. El venea din sud și mergea în Polonia, străbătînd țara noastră.
Vorbind de aspectul general al Moldovei, observînd văile cu pășuni bogate, acoperite de multe vite, drumurile nepietruite, care, cînd nu e noroi, sînt mai convenabile, satele plăcute și simple, casele risipite în livezi, gardurile de mărăcini și de volbură înflorită, viața patriarhală a locuitorilor, el e o complinire folositoare a celor spuse de Struve și von Renner.
Un german din Rusia, Struve, a făcut trei drumuri într-acoace: unul la 1791 pînă la februar 1792, înainte de negocierile de pace din Iași, celait în legătură cu ambasada lui Cutuzov, venită ca să facă a se confirma această pace; un al treilea drum cu ambasada rusească ce se întorcea de la Constantinopol.
Autorul avea o cultură absolut franceză, și era capabil, pentru lucrurile orientale, numai de un interes de curiozitate.
Iată ce spune el în linii generale despre țara noastră.
