Românii n-ar fi viteji. De mult, ce e dreptul, zice Zucker, lipsesc dovezile de vitejie. Și aici sistemul e de vină. „Moldoveanul a fost deprins numai să asculte orbește și să îndure.“ Dar ofițerii austrieci i-au spus că, dacă românul se prinde greu la oaste, el „poate sta alături mai tîrziu cu cei mai buni soldați”. Dealtfel, purtarea acestor regimente românești e cunoscută clin istoria războaielor de pe urmă. Neînfricoșare, chiar un fel de nepăsare față de moarte, se găsește des între români, și felul cum vorbesc ei despre dînsa bolnavilor lor, ni s-ar părea nouă asprime. Ei li spun ceasul morții fără încunjur, vorbesc cu dînșii în privința îngropăciunii și praznicului, și de obicei bolnavul răspunde cu resignare și liniște la aceasta. Cum treceam printr-un loc, un țeran bătrîn m-a rugat să văd pe fratele său, cu care trăia bine și pe care tocmai îl lovise damblaua. „Domnule”, mi-a spus el scurt, „fratele mieu o să moară: asta-i moartea lui”, – parc-ar fi vorbit de un guturai. „Eh“, răspunde bolnavul zîmbind, „ce știe frate-mieu? Nu mor eu încă!” Odată intrăi în odaia unei neveste tinere în clipa cînd își simțea ceasul morții. Ca și cum s-ar fi gîndit să se înfățișeze cuviincios înaintea lui Dumnezeu, ea se uită la mînile ei și ceru să i se taie unghiile, apoi mai ceru să i se dea un tulpan nou. O bătrînă, dintre rude, care ținea la dînsa și-i avea grija, spuse: „Acum nu maică, întîi o să mori: pe urmă te-om spăla și ți-om pune pe cap și tulpanul cel frumos”. Bolnava ascultă liniștit și răspunse: „Nu, mai bine acuma”. După cîteva clipe, ea dori să sărute mînile celor de față, li ceru iertare și zise: „Eu mă duc de-acuma”. Îndată după aceasta, muri.

    Gospodăria moldovenilor li-o împiedecă nenorociri dese, ca lăcustele, boale de vite, seceta, ciuma, cu piedecile ce aduce după dînsa, multele serbători și credinți deșerte, lipsa de credit, vînzarea de înainte a produselor și cîrciuma, cu adălmașurile ei și beția de duminecă. „Evreul polon, care ține cîrciuma, dă bucuros și pe datorie, dar pe urmă vine durerea cînd se ajunge la ceasul de plată și la vînzarea lucrurilor din casă.”

    Țeranul moldovean e cu totul lipsit de învățătură, dar nu e prost. „Cei mai mulți dintre dînșii vorbesc cu o limpeziciune și hotărîre care se întîmpină numai rareori la țeranul german. Pe cînd judecătorul german, după multe întrebări către părțile ce se judecă, abia poate să capete o oarecare pricepere a afacerii, cu țeranul moldovean trebuie să bagi bine de samă, adesea, ca să nu fii înșelat de dînsul printr-o înșirare limpede, dar acoperită, a lucrului, așa încît să iasă el cu dreptatea. Povestirea e bine legată, de multe ori în adevăr, elocventă, și cu atît mai plăcută cu cît aici nu e nici un jargon și țeranul vorbește tot așa de curat ca și boierul. În lucruri care privesc o obște întreagă, se sfătuiesc țeranii între ei ce să spuie, și aleg ca să vorbească pe acela dintre ei care e știut ca bun cuvîntător.”

    Femeia e mai harnică decît bărbatul, care doarme iarna, pe cît timp ea lucrează, din furcă: e iubeață, și bărbatul iartă. Se obișnuiește a se fura fetele, care așteaptă pe cuptor iertarea părinților. „Femeia ține așa de curat căsuța ei săracă, încît cele mai multe țerance germane s-ar rușina văzînd-o”.

    Mulți boieri basarabeni, răspinși de la funcțiile date străinilor, stau la cîte o moșie. Celelalte se dau în arendă, dar nu mai mult decît pe trei ani, căci valoarea pămîntului crește răpede. După vechea datină moldovenească, țeranul datorește douăsprezece zile de lucru pe an, care însă se prefac, cu socoteli viclene, în vreo optsprezece pînă la douăzeci, fără cărături și, neapărat, fără dijma produselor. Uneori țeranul face și zile cu plată, cu hrană și cu lăutari: pentru 12 zile vine 1 1/3 sau 2 galbeni. Se păstrează moșierului dreptul și monopolul vînzării de vin și rachiu. Țeranul nu poate pleca de pe moșie și nu poate fi gonit fără voie de la cîrmuire. I se dă atîta pămînt cîte vite are, făcîndu-se trei clase: cu 16, 12 și 8 fălci sau și mai puțin, în locuri cu sate mari și dese. „De obicei însă, nu se face nici o măsurătoare, ci proprietarul păstrează o parte din moșie pentru el, iar pe cealaltă o lasă țeranilor, cari o împart“, ca și legiuitorii munteni de la 1850, „după prețăluire și datină“. Zucker crede că în unele locuri, lîngă orașe și unde sînt pășuni bogate, „proprietarul dă în adevăr țeranilor mai mult decît primește el de la dînșii”. De obicei, partea de ogor, de pășune și de finețe a fiecăruia nu se schimbă din an în an, deși nu e împrejmuită. „Cînd țeranul a făcut mai mulți ani fîn pe același loc, el se deprinde a-l privi ca pe un fel de moșie cîștigată a lui… Oricît s-ar putea schimba astăzi rinduiala ogoarelor nehotărnicite, țeranul se obișnuiește totuși cu gîndul că el are un drept asupra bucății de pămînt arate odată de dînsul, și, foarte cu dreptate, i se pare crud ca ea să fie dată de proprietar în sama altuia.” Cînd se vor înmulți locuitorii, strămutarea va fi cu neputință, și țeranul va căpăta un drept de prescripție asupra bucății de pămînt boieresc ce lucrează. Cu vremea, o va putea lăsa moștenire și chiar vinde.

    Alta e starea răzeșilor, a urmașilor celei mai vechi, mai bune și mai viteze boierimi. Astăzi, ei sînt numai țerani mai bogați pe locul unde din casa strămoșului s-a făcut un sat întreg. Partea fiecăruia, care nu e hotărîtă, se vede din spița neamului, din arborele genealogic; ea atîrnă după numărul de copii ce a fost într-o ramură. Cine se știe mai bogat, ia mai mult ogor, mai mult loc de pășune și de fînaț; buna înțelegere a satului e stricată uneori de certe și de bătăi pentru pămînt. Cine vrea să-și aleagă partea, cheamă inginerul și cinovnicii, și-i plătește el; i se dă totdeauna o șuviță în lățimea de stînjeni cei se cuvine, iar în lungime, care e singură socotită în actele cele din vechi, cît toată moșia; ea se desface totdeauna la margine. De aceea sînt puțini cari să rîvnească o astfel de stăpînire ciudată și netrebnică. Vînzarea trebuie să se facă totdeauna la un alt răzeș, la un „frate de moșie”; cînd e unul foarte bogat, el caută să cumpere partea tuturor celorlalți. Cîte un sat răzeșesc mai sărac arendează moșia, învoindu-se a sta pe dînsa ca țerani cu boierescul, clăcași, dînd dijmă, muncă și cărături cît ținea arenda. Uneori ea se prelungește, se veșnicește, chiar, și dreptul deplin răzeșesc rămîne ca o amintire.

    Acestea sînt – lămurite, numite cu numele noastre – știrile, nu se poate mai sigure, pe care le dă Zucker asupra răzeșilor basarabeni, care și azi locuiesc părțile orheiene și sorocene despre Nistru. Plugul are șese sau opt boi, grapa e de lemn. Grîu, mai ales „grîu arnăut”, se face în ținuturile de sus; încolo se samănă numai porumb, care se exportă pînă la Constantinopol și în Mediterana. Se capătă foarte puțin orz și ovăz, iar, dintre legume: fasole, varză, ceapă și usturoi. Celelalte sînt meseria bulgarului. Prin ogoare se văd pepeni verzi și galbeni. Puține livezi, cu pomi ce nu se altoiesc. Grîul se treieră cu caii și se ține în gropi, care se usucă cu foc tare, săpate fiind în locuri mai înalte. Porumbul e pus în coșare de vergi, în care bătaia vîntului îl ține uscat. Fînul rămîne în clăi.

    Multe vite. „Puțini țerani sînt cari să nu-și aibă boi, și cîte unul bogat are 20–30 capete cornute și de cai; unii dintre ei au și sute.“ Grajduri nu sînt, ci numai garduri apără vitele și caii de crivățul iernii. Se paște și prin zăpadă. Carnea e deci proastă. Oile sînt pîrnaie și tigaie; s-au adus de curînd și oi merinos, spaniole, și oi cu coada grasă, dar firește de bogătașii străini, între cari mai ales contele Edling. Caii stau în herghelii, din care se prind cu arcanul. Ei sînt în stare să îndure toate greutățile. Negustori străini cumpără vitele la ieșirea din iarnă, le îngrașă toată vara și le vînd apoi la salhana sau le exportă în Austria, pînă la Olmütz, cînd nu le vînd la bîlciul cel mare din Bălți, exportatorilor de meserie.

    Încheind această expunere bogată a împrejurărilor economice din Basarabia, Zucker propune a se înființa, împotriva foametei dese, coșarele de rezervă, care au funcționat și la noi supt Regulamentul Organic și de înființarea din nou a cărora a fost vorba cîndva. Fiecare familie ar fi datoare a lucra două zile pe an ca să strîngă două chile; coșarul ar fi închis cu lacătul proprietarului, al preotului, al primarului și al bătrînilor satului. El s-ar deschide din porunca guvernatorului, după cererea proprietarului și a sătenilor, sau chiar numai a celor din urmă. Și după împlinirea celor două chile s-ar lucra o zi pe an, pentru rezerve, vînzîndu-se din porumbul cel vechi. S-ar putea face vii și multe altele, tot prin această muncă silită.

    Pe scurt, Zucker dă orînduirea Basarabiei după anexare, așa cum urmează:

    La început, erau – afară de colonii – șese districte (care răspundeau numai în parte vechilor ținuturi moldovenești): Ismail, Cetatea Albă, Tighinea, Orheiu, Iași, Hotin; din al Tighinei se desfăcu apoi districtul nou al Leovei la apus, către Prut. În fiecare district era un ispravnic, cu comisari și ocolași, un tribunal cu un judecător, doi pînă la patru asesori și un procuror. La Chișinău stătea guvernatorul, procurorul provinciei, camera guvernului, camera de conturi.

    În capitală se clădise un palat haotic pentru mitropolit și exarh al sinodului. „Clădiri care să fie ale guvernului sau să fi fost făcute de guvern nu se află. Judecătoriile, camerele de administrație sînt pînă acum încă în case cu chirie, ca și locuințile guvernatorului și celorlalți funcționari. Nici căzărmi nu sînt încă: soldații stau în cvartir pe la tîrgoveți.” Abia se începuse lucrul urîtei biserici catedrale. „Nu era nici o primblare publică, cînd veni vestea, acum cinsprezece ani, că va sosi împăratul Alexandru (I-iu). Pentru că el întreba de obicei despre astfel de grădini, se hotărî facerea în clipă a grădini, publice. Toate silințile fură întrebuințate pentru a lucra iute. Se aduseră mii de copaci de pădure, și, anotimpul fiind prielnic, cei mai mulți se prinseră.”

    Al doilea călător în Basarabia e un om de știință cunoscut autor de călătorii, care era și un scriitor vioi și spiritual. German așezat în Rusia, I.G. Kohl porni în 1838 să facă o cercetare a ținuturilor Rusiei de sud. Văzu Crimeea, Odesa și partea de curînd anexată, oblastul dintre Nistru și Prut, Moldova țarului. Descrierea sa de călătorie, Reisen în Südrussland, găsi o bună primire, și, în 1847, autorul trebuia să deie o a doua ediție, la Arnold, în Dresda și Lipsca.

    Ajuns la Ovidiopol, călătorul fu ispitit, firește, să treacă dincoace de liman, spre a vedea Cetatea Albă. Brațul de mare, năvălit de ierburi și închis la gură printr-un banc locuit de pescari, pe lîngă care se strecoară două gîrle, are numai o lățime de zece verste. Străinul trecu pe o luntre de malorus, din cele mai păcătoase. De jur împrejur, ținut sălbatec.

    Vechea cetate genoveză – Kohl zice că ar fi văzut pe ziduri armele republicei –, vechiul port de negoț și apărare al Moldovei, avea „cel puțin 13 000 de locuitori“ (față de vreo 30 000 de astăzi). Oficial însă, se numărau numai 2 000. Aceasta, pentru că Achermanul – rușii luaseră numele turcesc, o tălmăcire a celui de „Cetatea Albă“, – era un adăpost al tuturor celor cari nu puteau înfățișa pașaport, adecă, după împrejurările rusești, al tuturor oamenilor fără căpătîi. Numai o mică parte din locuitori era înscrisă anume. Ceilalți nu existau pentru stat pînă la moartea unui locuitor oficial. Atunci vreunul dintre oploșiții mai noi îi lua, cu voia cinovnicilor cumpărați, numele, vrîsta și rostul. În ciudatul amestec de oameni, cari se purtau prin strădițile strîmbe, „de nu vezi la douăzeci de pași înainte”, sau se ascundeau în căsuțele de lemn și vergi, acoperite cu papura limanului și înzestrate cu ferești de bășică, Kohl crede că poate deosebi: evrei (neapărat), armeni (poate), printre cari și hangiul său, grusini, greci din toate unghiurile grecimii, germani, din multele sate de coloniști ce încunjură cetatea, ruși – mai ales, adăugim noi, maloruși și lipoveni pescari –, bulgari, din colonii venite după 1812, francezi (elvețieni de la Șaba) și moldoveni de-ai noștri. După ocupație, spunem din partea noastră că se puteau împărți în pescari, puțini negustori și mulți șerbi fugari de pe moșiile nobililor, gata, aceștia din urmă, pentru orice muncă, oricît de grea și de rău răsplătită.

    În mijloc, cîteva raze de strade drepte, largi, goale. Puține clădiri nouă. Căzărmi și o închisoare în stil grecesc vechi, „temple” nepotrivite, ca arhitectură, pentru această biată așezare de oameni săraci, cu multe nenorociri și păcate în trecutul lor.

    Kohl pleacă să vadă Boazul, golful de mare prin care se încheie Nistrul. În cale el găsește un sat de alsacieni, cu preot polon, – mari dușmani ai luteranilor necurați, de cari se întîmpină, cu aceeași limbă germană, în alte colonii de acestea ale pustiului tătăresc.

    Pe un caic, cu tot felul de lume, între care și un cerșitor moldovenesc… Malul stîng, podolic, e de piatră albă, tare, din care s-a făcut cetatea; acestălalt, al Basarabiei, se înfățișează jos, hleios. Cocori albi răsar din mlaștine.

    Noaptea se petrece într-o colibă de grec, vătaf de pescari ruși, foarte grosolani, veseli și buni. Înăuntru lumina blîndă a icoanei păzitoare; afară, pe Boaz și Liman, pe marea apropiată, – furtuna apropiată.

    După o călătorie prin porturile și munții Crimeii, vechiul nostru Crîm, călătorul german e iarăși la Nistru, în fața Benderului, venind din noul oraș Tiraspol („cetatea Nistrului”).

    De la început el vede cetatea Benderului: „strașnic de înalte ziduri și turnuri groase, rotunde” (lucru curat moldovenesc). Iarăși „șiruri nesfîrșite de case joase”, ca la Cetatea Albă: satul moldovenesc de supt cetatea stăpînilor. Cîteva biserici mari, nouă. În cetate stă un regiment de infanterie, cu o baterie. În tîrg se văd moldoveni, evrei, armeni, bulgari, maloruși: împărțirea aceasta pe neamuri e făcută bine. Turci nu mai sînt deloc, firește; timpurile lor sînt amintite doar de un minaret singuratec ce se ridică dintr-un maidan, lîngă zidurile domnilor noștri.

    Despre satul vecin, Varnița, călătorul știe să spuie povești cu privire la Carol al XII-lea. Oamenii și-ar fi adus aminte încă de dînsul, și s-ar fi vorbit printre ei de comorile pe care, în beciuri adînci, le păzește fata de crai pribeag, ce-și așteaptă încă mântuitorul. Kohl nu se putea înțelege cu moldovenii, cari erau aici singurul neam de pe vremea lui Carol al XII-lea, așa încît putem să-l credem și să nu-l credem.

    La cea dintîi stație de poștă, pe care o numește Cepradi, călătorul găsește un tălmaci de moldovenește într-o bătrînică, de loc dintre șvabii Aradului. Ea va fi vorbit rău, iar învățatul nostru înțelege și mai rău. Se bucură însă de orice cuvînt ce are o aromă antică; el lămurește cuvintele acestea prin impunerea de la sine a limbii latine locuitorilor barbari, ce i se par a fi fost sciți. Mai departe, observații, fără preț pentru noi, asupra felului de îmbrăcăminte și locuință a țeranului român.

    Chișinăul e ținta cea dintîi a călătoriei. Han armenesc (iarăși), cu obiceiuri rusești: familia gazdei se îndeletnicește cu facere de povidlă (magiun). Oraș enorm ca întindere, pentru numai 40 000 de ruși mari, ruși mici, tatari (vorbă să fie!), moldoveni, turci (cu aceste două neamuri trebuia să se înceapă catastihul), armeni (100 de familii, hangii și bărbieri), bulgari (puțini, de prin satele din jos; Kohl numără 800 de familii, negustori de vite, cu mii de capete de cireadă și, neapărat, grădinari), nemți (200 de luterani, cu biserică), francezi (la școlile nobilimii, trei de toate), greci, poloni, sîrbi (nici unul) și încă vreo cîteva neamuri mai puțin numeroase (ce-ar putea să fie oare?). Kohl găsește cu cale să spuie că nu mai sînt turci, dar noi știm că în acest vechi sat și tîrgușor moldovenesc turci n-au fost niciodată. Pe evrei îi socotește la 15 000 de oameni (de atunci numărul lor s-a încincit), mai mulți decît în Odesa; ei fac toate afacerile cu produse. Au o sinagogă și șapte școli. Meșterii de clădiri sînt muscali, cîrpacii rusneci, negustorii, de ce este și nu este, evrei; țiganii își exercită meșteșugurile îndătinate. Cinovnici ruși și boieri moldoveni sau „greco-franco-moldoveni”, după limbile în care vorbesc: un Balș, cel mai bogat proprietar basarabean, un Sturza, o Catinca Ghica, pe care Kohl o socoate a fi sora domnului muntean de atunci, Alexandru Vodă. Ei primesc gazete din Iași, pe care le cetesc slobod, ca unele ce n-aveau nici o nuanță de politică în ele, și desprețuiesc Chișinăul pentru lașul strămoșilor și pentru noua minune modernă a Odesei. Mulți mahalagii de neamul nostru, în căsuțe cu cerdace de lemn și ferești împiestrite. În mijloc, o stradă mare, rusească, făcută iute și cu de-a sila; casele vechi s-au dărîmat din poruncă polițienească, cu termin statornicit scris pe ziduri, dar putînd fi zăbovit prin bacșișuri potrivite.

    Prin împrejurimi negoț de lemne: export de 8 300 000 vede de vin. Proces între soborul și exarhul basarabean și patriarhia de Ierusalim, pentru moșii ce aduc un venit anual de 15 000 de galbeni, – bine sau rău înțeles procesul acesta. Alta nimic.

    Urmează o schiță istorică asupra românilor. Împărțirea pămîntului lor i se pare un lucru foarte hazliu. El scrie spiritual: «Ce e mai rău, este că durerile bietei țeri cu prilejul unei vivisecții ca aceasta vor mai ținea încă mult timp. căci operația nu e sfîrșită cu totul”. El vede timpul cînd Basarabia, care e deocamdată oblast, ținut de margene, va ajunge o gubernie ca toate celelalte, Moldova și Țara Românească avînd rostul de oblast. Titlul domnilor noștri îi sună caraghios; află cu bucurie că Sturza – pe atunci domnea în Moldova Mihai Sturza – vine de la sturz, nume de pasăre.

    Mai interesante și mai adevărate sînt lucrurile pe care le spune Kohl cu privire la sentimentele moldovenilor față de stăpînirea cea nouă rusească. El constată „de mirare de multă simpatie pentru cîrmuirea turcească”. I s-ar fi spus că atunci plătea numai cel bogat, pe cînd „săracii nu dădeau chiar nimic. Acuma însă trebuie ca toți să plătească mai mult, iar cu deosebire cei săraci”. Cînd știm care era regimul dărilor de odinioară, cu atîtea scutiri pentru boieri și clerici și cu apăsarea obștească a birului, vom zice însă că scriitorul n-a nemerit-o bine. Mai multă dreptate are „bătrînul din Cetatea Albă”, care i-ar fi spus: „E, domnule, boierimea s-a făcut mai mare”. Veniseră, de fapt, o mulțime de proprietari noi de peste Nistru, și aceștia nu cunoșteau altfel de legături cu țeranii decît acelea dintre stăpînii de suflete și șerbii Rusiei. Un alt motiv de nemulțămire era prețuirea în muncă reală a celor douăsprezece zile de lucru pe an, pe care domnii Moldovei din veacul al XVIII-lea le hotărîseră pentru țeranul ce trăia pe pămînt boieresc. Ca și la noi, dar în măsură și mai mare decît aici, prețuirea în lucru gata a zilei de muncă era foarte împovărătoare pentru locuitorul sătean. „într-o zi, de pildă, un țeran, muncind cît trebuie, poate să secere 50–60 de snopi. Dar în multe părți i se socotesc pe zi 120 pînă la 200.” Plata pășunilor era prea mare: „12 copeici pentru o capră și o oaie și 60 de copeici pentru un cal sau un bou, pe an“. Apoi căratul se cerea uneori țeranilor pînă la Odesa, unde se încărcau produsele cîmpiilor basarabene pentru țerile Apusului.

    În sfîrșit, țeranul moldovean nu putea să vadă cu plăcere străinii, ori că erau oameni harnici, strîngători și cinstiți, ori că făceau parte din tagma vagabonzilor, cărora li se deschisese intrarea în Basarabia, ispitindu-i cu tot felul de privilegii. Ei se simțeau încunjurați, concurați și amenințați.

    Dizertație asupra porumbului și mămăligei, apoi o schiță a Orheiului. În felul cum sînt clădite din lemn prăvăliile, în felul cum se face lucrul, în vînzarea de ciubuce, de tabac răsăritean, în ciudățenia cîrnaților, se vede o înrîurire „orientală turco-tătărească”. Ea poate să nu fie însă nici așa de puternică, nici așa de caracteristică precum crede drumețul nostru.

    La Orheiu, zugrăvirea unei certe între ruși la Copăceni, arătarea împrejurărilor în care s-a dat bacșiș unui cinovnic. În casa de poștă din ultimul loc, se prețuiesc covoarele moldovenești „făcute chiar cu mai multă sîrguință decît cele malo-ruse”.

    După ce se minunează, fără cuvînt, de întinsa întrebuințare a împletiturilor de nuiele la poporul nostru, Kohi se duce la stația „Soratena» (Soroceni), unde a petrecut foarte bine. Căpitanul de poștă era un rus chior; nevasta lui vedea cu amîndoi ochii și era moldoveancă. Călătorul arată, în descrierea ei, că era un etnograf foarte curtenitor. El își rugă gazda să-i cînte și ceva cîntece moldovenești, cu „frunză verde liliac” și „frunză verde de mătasă”, pe care le dă după tălmăcirea rusească a bunului soț cu jumătate de vedere.

    Bălțile, unde călătorul e oprit mai mult timp de o stricăciune la trăsură, au hangiul lor armean, cu patru-cinci căsuțe purtînd prispe și, pe lîngă ele, o odaie de biliard, cu samovar și cafea neagră; portrete și tablouri patriotice rusești, privitoare la războiul, mîntuit în 1829, cu turcii. Vizită la școală: dascăl rus, „în uniformă de gală, cu frumos guler cusut cu fir, cu medalia de serviciu și decorații, cu sabia la coapsă ca un cavaler și pălărie cu trese“. Multe plecăciuni și răspunsuri cu mina la pălărie. Batjocură pentru micii moldoveni cu cari se începe de la început rusește și cari nu pot spune limpede unele sunete. Vreo cinzeci de copii în odăi curate, cu hărți și biblioteci școlare; întrebări despre Semiramida și cei dintr-un timp cu dînsa; despre aritmetică și geografie. Mai e încă o școală ca aceasta, apoi una lancasteriană și o școală superioară.

    Tîrgul numără 9 000 de locuitori și are un vestit bîlciu de vite. Se strîng 8–12 000, ba chiar 20 000 de capete de vînzare. Multe vite se cumpără de austrieci, exportul basarabean în Austria fiind de 50 000 de capete. Un timp, iarmarocul fusese tulburat de vestitul hoț Tobultoc, un moldovean, care fusese prins, după multe isprăvi, de un boier care întrebuință viclenia. Dintre cei 4 500 de locuitori din anul 1838, se socot 4 000 moldoveni și evrei, cam tot atîția din fiecare neam. Negustorii erau de treapta a doua și a treia. În Bălți trăiau 26 de boiernași și 13 boieri, nobili deplini. Tîrgul era înființat pe moșia boierului Catargiu, căruia proprietarii de case-i plăteau bezmen.

    Altă vizită la spițerul neamț, așezat de optsprezece ani acolo. Pe atunci Basarabia avea numai două spițerii.

    Considerații slabe asupra boierilor, răzeșilor și mazililor. Laudă a bogăției „neauzite”, a pămîntului basarabean. De la Bălți în sus, se simte apropierea Bucovinei. Unele monede rusești scad la preț. Apar rutenii veniți din Austria. Cară cu sare merg la „nemți”. E mai multă îngrijire și viață în toate.

    La Lipcani, e așezată una din carantine, celelalte fiind la Sculeni, Leova, Reni și Ismail. Ostași moldoveni în uniforme rusești pe malul drept, care se ține de Moldova. Circiume evreiești caracteristice.

    Un evreu bătrîn, născut în Hotin, unde merge călătorul, zugrăvește viața turcească de odinioară, în cetate și lîngă dînsa. Erau 30 000 de locuitori, pe cînd acum, prin anii 1830, trăiește în Hotin numai a șasea parte, cel mult. „El spunea că turcii erau oameni buni, cari stăteau liniștiți în cetate, lăsau pe fiecare în voia lui și nu căutau să schimbe lucrurile cu de-a sila. Pașa și cei mai mari beau multă apă, pe care-o aduceau tot de la Prut (!), ca una ce era mai bună decît cea din Nistru. Și lui îi plăcea la Hotin cînd era copil, pentru că negustorii aduceau necontenit mulțime de fructe frumoase și de dulcețuri din Constantinopol, și pe atunci puteai cumpăra de două parale mai multe zarzăre și pere zăhărite decît acuma cu o rublă.»

    Comparația între Prut și Nistru e foarte dreaptă și frumoasă, dar nu privește aici, precum nici descrierea vizitiilor de poștă, cari duc pe malul Prutului, spre Bucovina, pe drumeț. Un grec din Constantinopol, bătrîn limbut, umil, fost ciocoi al Cantacuzinilor, se roagă a fi primit în coada trăsurii, de unde spune povești. De cîte ori apare înainte un boier, grecoteiul sărută dreapta evghenistului după ce și-a pus mîna la frunte și la piept.

    Cirezi, herghelii, treieratul grînelor, în arii țerănești, o bisericuță moldovenească veche la „Nigrineți”. Apoi Noua Suliță cu granița a trei împărății. Pînă și din Liov ar fi venind lume ca să vadă acest locușor însemnat prin întîlnirea unor lumi așa de deosebite, intre care mijlocește cu cea mai mare ușurință, fiind acasă și la dreapta și la stînga, și în sus și în jos. Evreul neamț, care vorbește rusește, leșește și moldovenește.

    Dar iată că avem, pe lîngă acești ruși, dar cu treizeci de ani în urmă, în legătură cu conflictul ruso-turc […], note despre Țara Românească și București ale unui bei mameluc, călător bucuros de lucruri nouă, care a străbătut Orientul.

    În vol. III din Viaggi di Ali-bey el-Abbassi în Africa ed în Asia dall’anno 1803 a tutto il 1807, tradotti dal dottore Stefano Ticozzi (IV, Milano, 1817) se descrie întîi Fanarul, se vorbește de casa lui Mihai Șuțu, numit atunci domn muntean, care nu se deosebea de celelalte, modeste și, de nevoie, în colori discrete.

    La 7 decembre 1807 ni se spune că Ali-bei a plecat spre București, cu un tatar. Se dă numai un rezumat al itinerariului, dar el cuprinde și știri intere- sante. Ali trece la Rusciuc și găsește la Giurgiu „un mic castel apărat de o vastă fortăreață, atunci ocupată de un corp de trupe”. După zece oare cercetași ruși îl duc la armata imperială, unde primirea fu foarte bună. Un general îi dă voie să intre în București, noaptea; aici grija i-o poartă consulul Bahmetiev, altfel necunoscut, și binecunoscutul Chirico, consul general. Cu acest prilej se laudă încă un general rus, dar și mitropolitul Dosoftei, cei doi caimacami ai lui Constantin Vodă Ipsilanti și „ceilalți boieri ai Țerii Românești”, doisprezece fiind în sfat lîngă caimacami. Se dau cîteva cifre: un milion și jumătate de locuitori, patru milioane de piaștri veniturile. Nu poate fi indiferent să vedem cum un egiptean poate să judece Bucureștii: „Bucureștii e un oraș mare cu o înfățișare rurală (campestre) oaste grațioasă: străzile-i sînt largi, drepte și podite cu lemn; casele joase cu porți mari pentru intrarea trăsurilor, care trag la scări. Se crede că are 60–70 000 de locuitori. Sînt treizeci și trei de biserici și paraclise grecești, și mitropolia, pe o înălțime, e mică dar frumoasă. Erau acolo, pe lîngă mitropolit, cîțiva alți preoți”.

VIII. Călătorii francezi din epoca Regulamentului Organic

    Saint-Marc Girardin, profesor de literatură franceză la Paris, cel dintîi dintre călătorii francezi din această nouă epocă – lăsînd la o parte deocamdată pe Bellanger, din același an, a cărui descriere a fost refăcută, complectată și prefăcută pe alocuri –, întră în principatul muntean prin părțile Banatului. Vede băile de la Mehadia, romantica vale a Cernei, care-i pare asemenea cu împrejurimile Chartreusei din Grenoble, petrece o noapte în aceste locuri de o liniștită măreție, și i se pare a regăsi „ceva dintr-o noapte la Neapole», cercetează ruinele podului lui Traian, pentru ca apoi un surugiu, asemenea la tip și îmbrăcăminte cu dacii de pe Columna lui Traian, să-l ducă pe la Severin în al cărui nume recunoaște cultul panonian al sfintului cu acest nume, de pe vremea invaziei rugilor, în secolul al IV-lea –, la București. Aici ca și mai tîrziu, în Iași, constată și el podurile de lemn pe lîngă începutul de pavaj, trăsurile boierești care se scutură pe dînsele – fiecare membru al aristocrației ținînd să aibă cîte două-trei –, casele mici lîngă cele cîteva de înfățișare mai nouă, îmbulzeala slugilor în locuințele bogaților.

    Dorința călătorului francez era însă de a cunoaște bogățiile țerii și folosul pe care apusenii l-ar putea trage din ele. Pentru aceea se îndreaptă, cu escortă de dorobanți, peste șesul muntean, în care ce n-ar tace cultivatorii francezi din Beauce și Brie! spre Brăila, port franc, unde era ispravnic un Slătineanu. Aici se înfiripase, pe ruinele cetății turcești, un oraș de 6 000 de oameni, ale cărui case, pe locuri de trei categorii, nu erau decît în mică parte isprăvite (într-un an se fac abia optsprezece), dar care cuprindea un chei, o carantină, o magazie de lemn – și se lucra la una de piatră – pentru grîu. La Galați, orașul vechi turcesc, Bădălanul, cu ulițile mici și strîmbe, cu podurile stricate, cu noroi și praf, cu casele de lemn și hanurile rele, displace: e „un tîrg făcut ca un bivuac”; dar pe deal începe noua așezare, pe care o vedem astăzi și căreia i se prezice concurența cu Odesa și o dezvoltare ca la Havre, în timpul cînd, poate cu un canal de la Rotterdam aici, la Galați, dacă nu cu scurtarea drumului la Marea Neagră, prin canalul Cernavoda-Constanța. Principatele vor fi, în calea spre Orient, niște „popasuri (auberges) ale civilizației”. Moldova, care se reface și ea în această „convalescență generală”, ar putea trimete și boi, al căror număr, […] e în creștere.

    În ce privește pe locuitori, neexistînd, se pare, domn, călătorul a vizitat numai, cu Ahmed-Pașa, ambasador turcesc la Petersburg, pe fostul stăpînitor Grigore Ghica, care servește cu pipa întîi pe demnitarul străin. A frecventat, dealtfel, și alte cercuri. I s-a părut că e multă stricăciune în boierimea veche, care a luat cîte ceva rău de la fiecare din străinii cu cari a întrat în atingere: divorțul de la poloni, desfrîul de la ruși, pizmuirea și vanitatea de la fanarioți și lenea de la turci. Și femeile, superioare bărbaților, pierd vremea cu vizite și cetirea fără simț critic a romanelor. De la turci e și luxul acestor oameni cheltuitori și insolvabili. De la un timp însă arendășia se împuținează și renta pămîntului crește.

    Saint-Marc Girardin recunoaște la acest neam caracterul latin: „dacă se consultă numai originile, Muntenia și Moldova sînt o parte din marea familie a Europei latine”. De aceea și răpedea adoptare a occidentalismului în forma franceză: lașul și Bucureștii, spune el, „sînt două mari orașe în care limba franceză e vorbită ca la Bruxelles și îndrăznesc să spun: mai bine decît la Bruxelles”. În conversații „nici cel mai mic cuvînt, și aș zice aproape nici cel mai mic sunet nu arată pe străin”. „E imposibil, în adevăr, să aibă cineva mai mult exteriorul (les dehors) și formele societății noastre franceze și de a-i avea chiar principiile și spiritul.“ Învățămîntul muntean e bazat pe limba franceză, Moldova are un teatru francez. Femeile cetesc literatura franceză și „își închipuie că viața trebuie să se întrebuințeze în a vorbi dragoste, pentru că așa e viața romanelor”. Dar nu-i scapă că e o modă și un lux. „Dacă societatea munteană și moldovenească ar fi de o sută de ani o societate egală și stabilită (de plain pied) ca societatea noastră franceză, vă asigur că nimeni n-ar vorbi franțuzește, nimeni nemaiavînd nici cu ce face întîiele cheltuieli ale acestui fel de educație.”

    Preocupația de căpetenie a călătorului e însă a cunoaște ideile politice ale boierilor, cu cari a convorbit adesea. I-a văzut indignați de suferințele îndurate din partea rușilor în ultimul război, cînd și boierii ar fi fost înhămați la carele de transport și, cu toată iubirea pe care numai cei de la București o au pentru Chiselev, cu toată mulțămirea pentru plecarea trupelor împărătești din Silistra, unde păreau a se fi așezat statornic, făcînd mori și ridicînd o biserică, ei sînt temători de sentimentele cuceritoare ale armatei. […]

    De mult încă, de la 1822, boierimea își arătase adevăratele dorinți. Călătorul știe ce au răspuns muntenii de la Brașov lui Nesselrode, cerînd restituirea malului dunărean, dreptul de-a alege un domn pe viață și crearea unei Adunări cu dreptul de a vota impozitele. Împăratul Alexandru, primind aceste dorinți la Verona, le-ar fi aprobat. Cetitori de cărți franceze, acești boieri „au multă înțelegere politică și cunosc bine Europa și interesele care o împărțesc”.