Acest fel de viață predispune la ușurătate mai mult decît la acea conrupție pe care o critică Wilkinson. Divorțul, ajutat de dicasteriile bisericești miternice, e foarte obișnuit. Fete pe care părinții le mărită la treisprezecepatrusprezece ani se despart; una pentru că soțul nu i-a luat o casă pe Podul Mogoșoaii, alta pentru că al ei, bolnav, a mers să se caute la Viena, o a treia ca să nu mai aibă copil. E o nebună alergare după zestre.

    Aceiași boieri, „zgîrciți”, „lacomi”, leneși, au cutezat să ceară Porții să li se încredințeze lor Divanul, cîrmuirea țerii, care nu vrea încă un fanariot, deși acesta îi veni, în bătrîneasca înfățișare a lui Alexandru Vodă Suțu.

    Domnii nu se caracterizează individual, deși fanariotismul e aspru tratat în bloc. Ei apar în ocazii solemne, ca la Crăciun, la Anul nou, la Paști, de ziua numelui lor. Atunci e primire la curte: cea din Iași, încăpătoare de să poată cuprinde, în odăile ei, de stil „semi-oriental și semi-european”, peste o mie de oameni, cea din București două modeste case legate intre ele, după arderea, în 1813, a palatului de pe deal. De la nouă dimineața, la unu’, părechea stăpînitoare așteaptă în colțul divanului sărutarea de mînă, de care sînt scutiți numai consulii și funcționarii lor. La Anul nou se fac și daruri. Încolo domnul e ocupat cu sarcina ce i s-a dat din Constantinopol: strîngerea banilor pentru turci.

    Tributul, „iertat” pe doi ani la 1812, dar reclamat supt alte forme, e de două milioane pentru Țara Românească și în jumătate pentru Moldova. Se ia birul de la orice român în vrîstă de șaisprezece ani, și Wilkinson socotește suma de 600 de lei pe an de la fiecare liude, compusă din cinci pînă la zece contribuabili, asupra unei populații de un milion în Țara Românească (18 000 de liude în 1828) și cinci sute de mii în Moldova; se culege un bir de 10 000 000 de piaștri numai pentru întîiul principat. La 100 000 se numără străinii din același cari au o învoială cu visteria; sînt, cum știm, „ruptele” ei: carătași, tîmplari, zidari, arhitecți, medici, spițeri, dascăli, croitori, arendași (opriți un moment de cîștig în 1815).

    Salinele muntene dau 600 000 de piaștri, vămile 38 000, poștele 420 000, vinăriciul, oieritul, dijmăritul, ierbăritul 1 330 000; față de suma ce rezultă: 2 730 000, Moldova dă 1 400 000 numai, după luarea Basarabiei. Arendatorii, negustori mari, au contracte pe șase ani. Din funcții și daruri la numiri domnul mai face pentru dînsul două milioane.

    Care poate fi soarta bogatelor și frumoaselor țeri? Wilkinson nu crede în putința unei vieți independente. Ar fi dorit ca la congresul din Viena turcii, cari refuzaseră a veni, să propuie singuri trecerea Moldovei la Rusia, a Munteniei la Austria, pe care lumea n-o iubește, dar cu vremea s-ar deprinde a o prețui. Atunci, cu o bună administrație, aceste țeri, care pot hrăni înzecit mai mulți locuitori, „ar deveni cele mai populate și mai înfloritoare din Europa. Portul Galați”, adaugă el, „ar intra iute în concurență cu toate porturile Mării Negre, fără a excepta Odesa”.

    În fața cărții lui Wilkinson trebuie pusă alta, mult mai sigură și mai completă, dînd și informație istorică pe lîngă știri din toate domeniile naturii și vieții românești, pe care, în 1805, o publică medicul sas, așezat atunci la Sibiiu, după o lungă petrecere în Moldova, Andreas Wolf. Cartea, în două volume, intitulată Beiträge zu einer statistisch-historischen Beschreibung des Fürstenthums Moldau, e împodobită cu portretul ocrotitorului acestui străin, mitropolitul Iacov Stamati, ardelean de origine, portret lucrat de un alt german, Topler. Dedicația e către însuși arhiducele Iosif.

    Autorul, care a fost pe la Nucet și Tîrgoviște, a stat în Moldova de la 1780, cînd e la Bacău, pînă la sfîrșitul lui 1782, pentru a fi în București la 1784 și a luat parte apoi, de la 1788 la 1790, la campania imperialilor săi în Moldova, pe lîngă prințul de Coburg în Roman, pe la Huși, ca să revie la 1794 pentru alte zece luni și, în sfîrșit, pentru doi ani întregi, pînă la februar 1797. A fost medicul mitropolitului Leon, al lui Iacov și al domniței Sultana Sturza, fiica lui Costachi Moruzi. A cutreierat țara și chiar regiunile vecine. Vorbește de extraordinara frumuseță a Nistrului de la Hotin la Soroca, cu cetatea, de pretinsul chip al Dochiei pe Ceahlău. A mirosit petrolul la Grozești și a văzut sarea la Ocnă. A cetit la Baia inscripții în „biserica nemțească”. A văzut la mănăstirea Neamțului, cu 500 de călugări, icoana făcătoare de minuni. Spune Tîrgul-Spurcat Tîrgului-Frumos unde a văzut ruinele curții domnești ca și la Vaslui. Nu-i e necunoscută nici republica din Chigeciu, nici Hotărnicenii, cu căpitanul lor .

    Cunoaște limbi și a cercetat datinile poporului pe care-l zugrăvește ca „incult” (roh) și „necunoscîndu-și chemarea“. Ceea ce spune nu e după Cantemir, Carra, Sulzer, nici chiar, în a doua parte istorică, din Istoria lui Engel, apărută atunci chiar, ci din propria experiență. A cunoscut pe Bauer, hărți rusești, „Geografia“ vlădicăi Amfilohie de Hotin. Pomenește și „un manuscript a domnului secretar de legație von Hammer din Constantinopol, pe care d. Engel a binevoit să mi-l ofere prin vestitul rector local d. Binder”. A cercetat cu logofătul Grigoraș în 1781 arhivele mitropoliei. A cunoscut, în 1784, pe Raicevich, atunci agent în Principate, iar mai nainte în Moldova. Și a comunicat lui Engel, în 1780, inscripțiile de la Baia.

    Expunerea e metodică, dîndu-se lămuririle despre nume, hotare, înfățișarea naturală, fără literatură, foarte precis. După un plan împrumutat de la Dimitrie Cantemir, se prezintă județele, cu puține lămuriri personale, și apoi se trece la sistemul de cîrmuire, inșirîndu-se dregătoriile, la sistemul de legi și de organizație judecătorească, la venituri și cheltuieli: tributul de 325 de pungi sau 162–500 de piaștri, poclonul steagului ajutorință, lipsă; 600–800 de lei pe lună lefile; venitul de la vinăriciu – 4 parale de ocă –: 190 000, de la văcărit 200 000, numai de la cai 40 000, de la albine 60 000, de la vămi, nearendate, în ultimii patru-cinci ani, 200 000, de la ocne 200–400 000, plus birul, 1 500 000[64] pentru anii 1780–96. Vorbește și de monede (pendar, rupciu, tult, leiță, zlot, leu, rublă, caragroș, iuzluc, zingirlic, zarmacop, funducliu), și prețuri de comerț, pentru a trece la biserică, la confesiunile străine și la creșterea copiilor. Limba e tratată deosebi, și autorul cunoaște deosebirea de termini între moldoveni și munteni. Un capitol întreg se ocupă de boli, în care doctorul e deosebit de competent. Capitolul despre obiceiuri e particular de amănunțit. Nunta, cu „scoaterea la danț” și voinicul purtînd buzduganul cu năframă, e foarte vioi descrisă.

    Ce e mai prețios în carte sînt însă amintirile personale: ridicarea de Moruzi în dosul cetățuii a unui chioșc (Lusthaus) cu heleșteu, care au fost părăsite de urmaș, inundațiile Bahluiului, pe care-l arată, la 1780, ca putînd fi regularizat, iarna grea din 1781, cînd Wolf călători din Iași la hotarul bucovinean, cea din 1788 , cînd a văzut pe Rumiențov, comandantul rus, mergînd la biserică de Sf. Ecaterina, cu o simplă blană pe umeri.

    În 1780–2 era raportul pentru ciumă al comandei din Ardeal. A cunoscut pe învățatul și deșteptul beizadea Gheorghe, fiul al doilea al lui Moruzi, care a fost ucis, în insula exilului său, de rivali. A văzut cinci cutremure, dintre care cel din septembre 1781 și cel din 1785. A cercetat himic apele din județul Neamț, trimise spre analiză de bunul său prieten Nicolae Ruset Roznovanu. A călătorit la țară cu „milionarul” Cantacuzino Deleanu, care avea 12 000 de stupi. A băut berea engleză, adusă de Potemchin, și cea nemțească, fabricată la 1793 în Iași , cum a mîncat și mămăligă neagră de „Heidekorn”. Pe la 1780 el arăta boierilor cum să-și păstreze mai bine vinul. Spune cum, amenințînd cu desprețul pe agà și toți ai lui, a scăpat de încă cinci sute de lovituri pe un biet carătaș austriac care primise o sută la falangă. A cunoscut foametea din 1795, supt „Păpușoiu-Vodă”, cînd oamenii mîncau coajă de ulm și mitropolitul Iacov aduse din Rusia hrană pentru suma de treizeci de pungi.

    Dintre faptele istorice mai recente, el știe mișcarea condusă de mitropolitul Gavriil contra unui favorit al lui Grigore Ghica în 1775.

    Ca unul care a stat mult în Iași, îl descrie cu străzile murdare, între frumoasele dealuri, cu primblarea Copoului, unde cele două cerdace sînt numai pentru domn și familia lui; dintre 5 000 de case alese, 200 sînt de piatră și numai 40 cu două rînduri, vreo două în „gust german“. Prăvăliile sînt mai mult de lemn, un singur han mai prezentabil. Curtea, arsă supt Alexandru Vodă Mavrocordat, n-a fost refăcută, și domnul stă, cu cancelaria vistieriei, în casa lui Costachi Ghica, avînd abia 25 de odăi mai curățele. Se descriu cele mai însemnate dintre cele șaizeci și nouă de biserici: mitropolia cu umila casă a vlădicăi, Sfîntul Gheorghe, cedată de mitropolitul Leon lui Rumiențov, Trei Ierarhii, cu hanul de păstrare al mărfurilor, Sfîntul Nicolae domnesc, cu „foarte vechi clădiri” abia observabile, Barnovschi, Bărboiul, Sf. Ioan, Sf.

    Vinere, Sf. Ilie, Dancu, zguduită de cutremur la 1795, Golia, cu casa de nebuni, Sf. Spiridon, Sf. Nicolae, clădită de Potemchin, Nicorița, biserica Calicilor (a mitropolitului Iacov, azi Banu), Frumoasa, cu șepte bîlciuri pe an, dar săracă, Socola, cu cinzeci de călugărițe, Cetățuia, Galata, biserica catolică. Lîngă mitropolie e singura școală, cu biete patru odăi. Nu se uită cele trei băi turcești, la curte, la Beilic, la Bahlui, și fîntînile, Spitalul Sf. Spiridon la Roman: Veniamin face încă unul, rău îngrijit.

    La capăt se înșiră familiile cunoscute: Sturzeștii, cu Scarlat, care învățase la Lipsea și e soțul Sultanei Moruzi, apoi fratele, Grigore, care a luat pe o Callimachi. Un Dimitrie-și mărită fetele după Brâncoveanu și după un Mavrocordat; fratele Ștefan are un fiu Săndulachi, însurat cu sora Sultanei. Apoi Roseteștii: Nicolae și fiul Iordachi, primitori de germani cultivați: Rumiențov stătea în 1788 la ei. În al treilea rînd, Cantacuzinii de la Pașcani, oameni integri și plăcuți, cum a văzut prințul de Ligne, oaspetele lor; mama, greacă, are doisprezece copii, dintre cari doi mai mari învață fizică, matematică, filozofie, drept și știu grecește, latinește, limbile franceză, italiană, germană; tatăl i-ar trimete în străinătate, dar nu e voie. Fiul lui Cantacuzino Deleanu a trecut la 1792 în Rusia; logofătul Paladi († 1800) are o fată după fiul lui Bogdan decapitatul; Ioniță, fiul lui Constantin Paladi, un nepot, e crescut de un saxon: am o carte latină din biblioteca lui, Suetoniu. Sora lui Răducanu Roset, altă familie distinsă, e doamna lui Alexandru Moruzi. Manolachi Balș a trecut în Rusia, și se pomenește alt Balș, probabil Vasile, cu călătorii în Apus. Familiile Cazimir, Beldiman, Carp vin în al doilea rînd: Beldimanii sînt pasionați de vînat și sociabili. Costachi Ghica, dintre greci, primește mai bine în frumoasa casă a Deleanului.

    Despre mitropolitul protector știe să spuie multe; de pildă cum a adus mei roșu din Rusia în vreme de foamete. Știe și cum a căpătat scaunul, și cu ocrotire turcească, și cum a scăpat de acel care, în 1776, vroia să-i ieie locul. Intim al lui Iacov, crede că a auzit de la el – după Simion Dascălul – că ne coborîm din hoții și robii Romei. La sfîrșit se dă o biografie mai întinsă a lui.

    Ce prezintă mai bine Wolf e clasa de sus a Moldovei, pe lîngă care a adus servicii de medic, pe care le credem că au fost bine răsplătite. Începînd cu domnii, el a cunoscut pe mai mulți, și pentru unii află cuvenita laudă. Astfel pentru Alexandru Mavrocordat fugarul, care-și propusese a rectifica Bahluiul și se îngrijise de primblarea Copoului; pentru Alexandru Callimachi, căruia la sosirea în Iași ii face singur Wolf formula latină de întîmpinare: „Alexander Callimachus, patriae nostrae filius, pater futurus“. Despre ambii Moruzi, Costachi și Alexandru, n-are decît lucruri bune. Dar nu stă pe gînduri să spuie că Mihai Șuțu a meritat să i se zică „Păpușoiu-Vodă”, pentru că a stors și sămînța porumbului provocînd în anul următor foamete.

    În genere însă nu e blînd cu acești fanarioți, veniți și căzuți prin intrigi și dare de bani, incapabili de a guverna între emoțiile zilnice ale unei situații veșnic periclitate. Deși adună pe an 380 de pungi, ei nu pot simți altă plăcere decît a trufiei momentan satisfăcute: distracția li e deci primblarea la Cetățuie, la Copou, unde cele două cerdace de lemn sînt interzise altora. La un singur negustor evreu cutare domn are o datorie de 2 000 de pungi. Nu merg la vînat – totuși știm că bătrînul Ioan Callimachi avea un alai de vînătoare –, și „armata“ lor se mărgenește la 700 de slujitori, supt ordinele agăi și hatmanului.

    Cu excepțiile pe care le-am arătat, boierimea nu-l încîntă. Sînt în adevăr oameni bogați între cei 800 de membri ai clasei. Au pînă la 4–5 000 de oi, la 4–500 de iepe în herghelii; cîte unul ține și 5–6 000 de stupi. Dar nu e inițiativă: „așa am pomenit, așa om lăsa”. „Boierii localnici sînt deprinși a-și ținea curțile curat; numai străinii sînt murdari.” Averea și-o dau însă pe un lux inutil: trăsuri, haine. O blană costă pentru singură căptușală 1 200 de piaștri, pentru femei rochia e și de 20–30 000 de piaștri; juvaierele, de pe degete și din pieptănătură, fabricate de evrei imigrați sînt o întreagă avere. Își pierd vremea primind în „casa de musafiri“, în salon, jucînd, pe lîngă vechile jocuri: mariage, panțarola, cu „cărți nemțești», cele nouă, cu „cărți franțuzești”: ombre, quadrille, pichet, pharo, cum și turcescul ghiordum; pierd și pînă la 4 000 de galbeni pe seară. Mesele de 20–50 de locuri, cu maiolică de Danzig ca farfurii, costă scump.

    Copiii, băieții și-i cresc cu țigance, care-i alăptează și-i dădăcesc, apoi cu dascălii greci, cu „maîtres de langue”, adesea aventurieri din Apus și din Polonia – excepție făcîndu-se cu Johann König, silezianul, apoi consul prusian. Dacă merg la școală publică, firește călări din cauza noroaielor, află acolo, din budgetul anual de 30 de pungi, dascălul grec plătit cu trei și ajutoarele lui cu două și cu 600 de lei, plus cel de latinește, avînd aceeași plată ca acesta din urmă. Prietenul lui Iacov Mitropolitul nu pare a fi observat schimbările de program introduse de acesta și Scarlatachi Sturza. „Coconașii“ tineri joacă biliard și beau punciu după moda rusească.

    Aceasta pentru Iași. În orașele de provincie, cu case de lemn, garduri vii, grădini puțin îngrijite, străzi pline de băltoace, iar, ca prăvălii, plăcintăriile, cuptoarele de pîne, hanurile cu ploșnițe, unde nu.se va fi găsit numai vin și mămăligă, ci și pui de găină și ouă – carne de vită și mai ales de vițel nu se vinde –, boierul ispravnic este adesea într-o casă neîmprejmuită, cu coperișul nesigur, cu ferestrele de hîrtie, cu interiorul dărăpănat.

    Din cler a cunoscut, afară de mitropolitul Iacov, pe bătrînul Inochentie de Huși, otrăvit din greșeală de bucătar, pe Meletie, urmașul lui, ales la douăzeci și cinci, douăzeci și șese de ani, pe Antonie și poate pe Amfilohie de Hotin.

    A vorbit și cu patriarhul de Ierusalim, Avramie, care călătorea la noi ca să-și acopere datoria față de turci, cu mitropolitul Palestinei, Procopie, care face cartea de blăstăm, de patrusprezece foi, contra jupăneselor care întrebuințează scumpe trese de fir pe rochiile lor. Mitropolitul Moldovei, care și el își cumpără scaunul cu 30–40 de pungi, are un venit de 70–80 de pungi pe an și el ia de la fiecare preot – dar Iacov scutește pe mulți – patru lei. Sînt 20 000 de călugări, și se vorbește de marea mănăstire a Neamțului.

    Negustorii de țară se amestecă în acest timp cu străinii, greci, lipscani, cari aduc de toate, pînă și cele mai nouă mașini. Evrei din Liov și Brody, turci cu cordovane și odogaciu de parfumat, cari plătesc puțin, după prețul impus, ruși, cari aduc blănuri și tutun. Se exportă cai pentru armată, în Austria și Rusia, boi în Boemia, Silezia, Moravia, oi, din care Moldova are trei milioane, Muntenia patru (cu caprele), piei de dihor (10 000), vinuri, luate de greci din Nijna Rusiei, miere, care trece la Constantinopol, ceară, dusă încă de greci la Veneția. Prețurile sînt foarte mici: iepurele 5–6 parale, cerbul 60 de parale, apoi și doi-trei lei, oca de ceară 9[0] de parale. Muntenii exportă și porci. Vin se produce pînă la 3 800 de măsuri (Eimer). Albinăritul produce și el 60 000 de piaștri pe an.

    Țeranii, – în toată Moldova erau, în 1794, de toate, 77 000 de familii de locuitori – îi par „aspri“, leneși, „fără independență, sîrguință și spirit de întreprindere“, trăind „în frică, înjosire și mută vegetare” (stumpfes Hinbrüten). Nici nu pot fi romani după socoteala acestui om care avea, desigur, rețetele mai bune decît caracterizările.

    Toată simpatia lui e, neapărat, pentru străini. Vorbește de catolici, supuși sufletește prefectului misiunilor franciscane, italianul Mauro; sînt numai treisprezece parohii în toată țara. Apoi de protestanții germani, pînă la patruzeci și trei de familii, aduse de Vodă Grigore Ghica la Chiperești lîngă Iași, pentru fabrica lui de postav, și cari, după cererea lui König și a saxonului Herlitz, capătă un pastor, pe sasul din Mediaș, Andreas Scharsius; Costachi Moruzi luase, în capitală, loc. pentru biserică.

    Îl interesează însă mai mult medicii: vorbește de rău pe greci –, Testabuza, Kosta, Andrei, care botează în sare copiii contra vărsatului –, cu nepregătirea lor, cu caricatura de latinește din conversație și alte păcate, pomenește nemți – cutare „grenadir prusian“ –, italieni, ca Angelo Meucci, francezi, ca Chenot.

    Tot așa farmaciile: cele din Iași: a curții, filiala condusă de un sas, și a unui chiot, care ținea și velniță, precum și cea din Botoșani.

VII. Călători după 1821

    Mișcarea românească de la 1821 a avut mai multe direcții și a produs mai multe urmări. Pe de o parte această manifestație a țerănimii, reclamîndu-și cele mai vechi drepturi, a căror amintire nu perise din mințile lor, manifestație care nu-și atinse scopul și din cauza suprimării, prin crima eteriștilor, a șefului ei, fără care toată istoria noastră contemporană, incapabilă de a pleca de la o acțiune orășenească, de la un mic număr de tineri formați în Apus și imitînd singur Apusul, ar fi luat un alt drum. Apoi tulburările care izbucniseră în Moldova de sus pentru a răspinge silnicia eteristă. Și, în sfîrșit, pe cînd boierii cei mari, bătrîni, se arătau indignați, ca Alecu Beldiman în „Jalnica tragodie” a lui, că-i tulbură revoluționarii în huzurul lor și-i pun pe drumurile de străinătate ale pribegiei prin Bucovina și Basarabia, pentru moldoveni, pe la Sibiiu și Brașov, pentru munteni cu toții sărăciți și supuși, fără nici o considerație pentru persoana lor, la un alt regim decît al obișnuinței lor, altă boierime, mai nouă, mai tînără, mai îndrăzneață, se gîndea să întrebuințeze evenimentele neașteptate pentru a crea o nouă situație patriei lor. Astfel, pe cînd cei dintîi visau de o republică aristocratică, avînd doar un „baș-boier” în frunte, ceilalți doreau ordine constituțională ca în Apus: domn din țară și voit de țară prin boierii ei, un „senat“ care să-l sfătuiască, o administrație cu ierarhie și împărțire de roluri și despărțirea după ideile engleze, adoptate de francezii de la 1789, a celor trei puteri. Și un partid și altul se adresau către Poartă, și întîmplarea făcu să răzbată numai cererea acestor din urmă, „cărvunari” sau carbonari, care a și fost primită. Arzului lor i se datorește domnia pămînteană în Moldova și, ca o consecință neapărată, și în principatul muntean.

    Odată ce se atinse acest rezultat, învingătorii își dădură toate silințele ca să ajungă la îndeplinirea integrală a programului lor. În 1822 ca și pe urmă, cu ocazia plecării trupelor turcești, după cererea rușilor, din Principate, și a garanțiilor ce se cereau pentru aceasta de la Constantinopol, ei elaborară puncte de constituție care nu putură fi admise și din cauza statornicei împotriviri a puterii protectoare. Dar, cînd se ajunse la o înțelegere vremelnică între Rusia și Poartă, prin convenția de la Acherman, constituția mult dorită fu promisă țerilor noastre. Cu clauze grele pentru țeran, împovărat cu zile de lucru și nerecunoscut ca vechi proprietar, această lege dădea, prin adunări oricît de strîmt alese, un control domnilor, și anume în aceeași formă pentru Moldova ca și pentru Țara Românească. Un comitet de boieri din Iași și București, cu înțeleptul poet Conachi, cu priceputul grec muntean dr. Asachi, iar, ca secretari, cu Asachi, de o parte, iar, de alta, cu tînărul Barbu Știrbei, format la Paris, se ocupă de alcătuirea acestei legi fundamentale, pe care rușii, din anume considerații, o numiră „Regulament Organic». Pe baza acestui act, care încununa străduințile reformiștilor, începură, la 1834, după încetarea ocupației cîrmuite de generalul Chiselev, să guverneze în Principatul muntean Alexandru Ghica, fratele, de aspect occidental, al domnului de la 1822, iar în Moldova istețul și energicul Mihai Sturza, care, fără egoismul și lăcomia lui, ar fi lăsat o mai frumoasă urmă în istoria regenerării noastre.

    Supt cel de-al doilea Ghica, supt urmașul său de la 1842 pînă la 1848, Gheorghe Bibescu, fratele, mai romantic și mai puțin capabil de a domina împrejurări grele, al lui Știrbei, supt Mihai Sturza, țerile noastre își schimbară aspectul, în sensul pe care-l lasă a se vedea și ultimii din călătorii pe cari i-am analizat. Un tineret format în școlile create și condus de ardeleni (August Treboniu Laurian, Florian Aaron etc.), în ale Regulamentului Organic sau și în universitățile Apusului, se pregătea să ieie conducerea țerii, și călătorii străini vor găsi astfel, la curte, în adunări, în boerime, între negustori, oameni cu alte idei și aplecări, dacă nu și cu hotărîrea trebuitoare pentru a face binele pe care-l aveau în gînd, biruind prejudecăți care de fapt erau și în esența mai ascunsă a propriei lor ființi.

    Anul acesta 1821, cînd mișcarea lui Tudor Vladimirescu dădu astfel, alături de zbuciumul violent, dar burlesc în mare parte al Eteriei elenice în părțile noastre, o notă populară românească, nu ni e cunoscut îndeajuns prin călători străini.

    Cea dintîi dintre lucrările franceze care dau, cu simț de dreptate, cu înțelegerea relativității împrejurărilor, o idee exactă despre lucrările și oamenii de la noi e excelenta mică scriere, apărută la Paris, a lui François Recordon, Lettres sur la Valachie ou observations sur cette province et ses habitants, écrites de 1815 à 1821, avec la relation des dernièrs événements qui y ont lieu.

    Autorul e un tînăr elvețian, din cantonul Vaud, care, după ce făcuse studii de literatură și filozofie, înainte de a se consacra arhitecturii, fu luat ca secretar în serviciul lui Ioan Vodă Caragea, căruia îi dedică opusculul său. Zugrăvește în cartea lui priveliștea pe care, în mai 1815, i-a oferit-o capitala munteană, cu livezile înflorite, cu salcîmii albi de-a lungul podurilor, cu inșirarea trăsurilor bogate la primblare. A stat la noi, în București, cum spune în titlu, cinci ani, asistînd la procesiunile pentru ploaie în 1817, cu moaștele Sfîntului Dumitru Basarabov, la intrarea solemnă a lui Alexandru Vodă Suțu în sunetele muzicei turcești și românești, cu ospăț și bal pe urmă. A fost chiar marturul nemulțămirii cu această nouă domnie, în care banul era scump, dările nu se puteau plăti și mulți fugeau în Ardeal ori măcar la munte. Cînd vorbește despre începutul mișcării lui Tudor Vladimirescu, supărat și pentru nedreptățile ce i s-ar fi făcut și lui personal, cînd arată ce spaimă a produs plecarea, în noaptea de la 10 la 11 martie 1821, a familiei banului Brâncoveanu, cu ce neliniște se aștepta ciocnirea turcilor cu grecii, despre cari se credea că în dosul avangardei, de la Galați, 400 de oameni, au o armată de 30 000, cînd prezintă tabloul risipirii înspăimîntate a populației, el pare a fi fost de față.

    Natural că Bucureștii (80 000 de locuitori) îi sînt foarte bine cunoscuți. Îi place orașul, care oferă un „așa de mare contrast cu celelalte ale Turciei, pe care le aflase așa de pustii și de triste“. Refăcută după marele cutremur din 1802, capitala munteană oferă frumoase case boierești, cu porți puternice, cu largi curți, cu cerdacul deschizîndu-se înaintea salei comune care desparte odăile soțului de ale soției, cu acoperișurile de șindilă, dar și de olane și chiar cu tablă, cu sere de plante rare. Curtea lui Caragea, abia refăcută, arsese. Casele Brâncoveanului, ale lui Golescu – palatul de azi –, ale lui Romaniți, lui Filip Lenș, lui Cantacuzino (Râfoveanu), lui Vilarà, „merită să atragă și privirile persoanelor mai îndepărtate, atît prin bogăția și măreția ce se descopere, cît și prin construcția lor, care e deosebită în fiecare din aceste clădiri”.

    Podurile, des refăcute și cu cheltuială mare, sînt „de obicei bine întreținute”. Nu-i place micimea, închipuita lipsă de proporții, întunecimea, pictura bisericilor, în număr de peste o sută.

    Sînt trei băi turcești și cafenele europene. În cele de modă orientală se servește cafeaua unui public sărac, înșiruit pe divane, ori jucînd, pe cînd țiganii cîntă și se zbuciumă. Primblare nu e decît la Herăstrău, cu copaci din nou sădiți, cu lacul și bisericuța. Poporul petrece prin grădini. Supt mitropolie și pe locul ei, înaintea viilor, este un chioșc, un bazin, o fîntînă turcească între sălcii: acolo se joacă geridul înaintea mahalagiilor.

    Și împrejmuirile Bucureștilor îi sînt cunoscute, cu carele trecînd încet, pe cînd ciobănițe pasc turmele și pescari vînează bălțile. Vorbește astfel „de micul lac, coasta și pădurea de la Mărcuța”, ceea ce înseamnă Pantelimonul din față. A fost și la Cotroceni, unde pe atunci erau călugări. Din restul țerii pomenește Tîrgoviștea, cu vechea curte arsă de imperiali în 1736, Craiova, cu caimacam de la 1761, în locul tradiționalului ban, Buzăul, Giurgiul, cu cetatea dărîmată în insulă, Brăila, unde de două ori pe an nazirul primește daruri pentru Poartă. Toată țara-i place, cu Dunărea ca lacul Genevei, cu livezile, pomii, viile.

    Din populație, socotită la 600 000, cu 80 000 de străini, mai familiari îi sînt boierii. Față de dînșii el vrea să fie drept, urmînd principiul pe care de la început și l-a pus înainte, criticînd pe calomniatorii țerilor noastre, cari „au exagerat abuzuri și au aruncat ridiculul asupra multor obiceiuri fără îndoială ca să merite aprobarea persoanelor ce caută mai curînd să se distreze (divertir) în povești decît să se ocupe de lucruri cu adevărat utile, așa cum ni le prezintă cu grămada studiul caracterului diferitelor națiuni”. Prezintă pe dregătorii munteni ea luxoși – veșmîntul, fără giuvaiere costă 3–4 000 de franci, trăsurile se pot compara cu acelea din orice capitală. Li plac ceremonii (cele de nuntă sînt date amănunțit și oamenii își trec vremea cu vizite). Mesele cuprind cinsprezece la douăzeci de feluri, cheltuiala pe an se urcă la 2–3 000 de galbeni. De două ori pe săptămînă în lunile de iarnă este bal mascat la „clubul nobil”; oamenii în vrîstă joacă faro, biliard, lotto. De la 1818 actori germani apar o dată pe săptămînă acolo; pentru ei s-a făcut „un frumușel (joli) teatru, destul de vast ca să poată cuprinde o mie de persoane”. Se trece la piese franceze traduse de ucenicii școlii domnești; dintr-o subscripție de vreo mie de galbeni era să se aducă în 1821 o trupă italiană.

    Copiii sînt respectuoși înaintea părinților; stau în picioare, sărută mîna. Educația lor de la doică la dascăl, între slugi și părinți, e proastă – și pentru fete. Ele știu grecește, piano și limba franceză; frații, soții lor, în plus ceva geografie și aritmetică. Nu se învață ca o materie limba lor, lipsită încă de norme gramaticale. Există o școală nouă de alilodidactică și gimnaziul cu trei sute de elevi și profesori buni, prea deseori schimbați prin intrigi: cutare dintre ei a ieșit de la școală destul de nemulțămit.

    Un capitol se ocupă de funcții, criticîndu-se purtarea ostașilor străini, în număr de 12 000, mai răi decît hoții: ispravnicii, unul grec, unul român, nu cruță populația. Domnul îi numește pe un an, dar îi confirmă adesea. Folosul lui de la țară se duce la turci: el cheltuiește trei-patru milioane pe an.

    Poporul la orașe e compus mai mult din lume care atîrnă de boieri. Se bucură cînd în piețe li se aruncă marfa confiscată de la un negustor abuziv. Țeranii, les bons paysans valaques, sînt vrednici de toată lauda, fiind poate cam înceți la lucru, dar blînzi, de bună credință, sinceri, respectuoși, credincioși, evlavioși, – ca și preoții lor cei puțin învățați. Cu furca în mînă și pe drumuri, femeile lor, „bune gospodine, întrețin toate persoanele casei într-o așa de mare curățenie, încît i-ai crede mai totdeauna în hainele lor de sărbătoare”. „Cu viața în căsuțe și adesea în bordeie, cu petrecerea de serbători, dulap și lăutari, cu moravuri simple se vede că ei țin țara.”

    În ce privește străinii, capitolul despre țigani e complect și plin de lucruri nouă: la metodele aurarilor, la preț (500 de piaștri sau 400 de franci capul de țigan), la formarea unei orchestre de țigani în București. Catolicii sînt 4–5 000; biserica lor din Cîmpulung e pusă în legătură cu doamna Ana a lui Negru Vodă (autorul vorbește și de „cronici muntene”); numărul evreilor, în București, Ploiești și Craiova, e de 5–6 000.

    Becordon făgăduise și o scurtă istorie a țerii: „un précis historique sur les princes de Valachie”; probabil că el s-a pierdut.

    Un alt francez, îndemnat de faima pe care o dăduseră țerilor noastre revoluțiile petrecute pe teritoriul lor, J.M. Lejeune, care se intitulează „profesor de literatură și profesor particular al Alteței Sale prințul Moldovei” – ceea ce înseamnă Mihai Vodă Șuțu –, dădea, cu adnotații personale, la Paris, în 1822, o traducere a lui Raicevich, după o recentă ediție, ieșită la Milan.

    Lejeune are o informație foarte mărgenită; el crede sau se face a crede că „de mai mult ca douăzeci de ani nu s-a scris nimic despre aceste două principate”, și făgăduiește o istorie osebită (particulière) a Moldovei pînă la tulburările din 1821. Dar a fost de față în Constantinopol la crearea noilor domni Alexandru și Mihai Suțu, în 1818 și 1819, a văzut în alai și steagurile țerii cu Sfîntul Gheorghe, Sfîntul Mihai și Maica Domnului. Ca amănunte mai nouă: fiul mai mare al lui vodă duce beretul; caii domnești, doisprezece, au pe ei scuturi de aur cu pietre scumpe, turcii din alai, mantii roșii. După ceremonie, la poarta Constantinopolului, domnul revine incognito pentru cîteva zile. Se pare că scriitorul a fost în Iași, la 1819, cînd cu ciuma, și încă în 1821, judecînd după știrile asupra cutremurului din noaptea de 3 la 4 februar care a zguduit și „palatul domnesc, clădit numai în piatră și de o construcție solidă”, lașul îi e foarte bine cunoscut, și la el se află însemnarea exactă a podurilor: cel de la curte la Copou, și „o altă stradă transversală, care trece prin tîrguri” (marchés); regretă lipsa de luminat. Vorbind de consulatul Prusiei, el arată că a cunoscut, dacă nu pe întîiul titular, măcar pe al doilea, de Kreuchely-Schwerdtberg, prieten al lui și „om cu adevărat stimabil în toate privințile”. Din Moldova plecase la Odesa, unde află moartea lui Scarlat Vodă Callimachi.

    Avînd să corecteze și să întregească pe Raicevich, Lejeune dă, din bogata lui experiență, o sumă de fapte și de observații nouă. În ce privește descrierea Moldovei, el explică de ce nu se cultivă tutunul: fiindcă boierii întrebuințează pe cel turcesc, lumea săracă pe cel nemțesc. Arată cum gătesc cărăușii moldoveni în adăpostul lor mămăligă, pe care o taie cu ața.  Înseamnă deosebirea între oile mestrugane, pîrnaie și țurcane. Nu uită lemnul moldovenesc, trimes la Constantinopol pentru clădiri. Un profesor francez introduce cultura cartofilor.