Apoi este și o altă influență care vine prin Rusia, deși a fost foarte mult exagerată, căci rușii din vremea Ecaterinei a II-a erau mult mai puțin atinși de cultura „filozofică” de cum își închipuie cineva: cea mai mare parte dintre ofițerii cari veneau la noi erau din speța lui Patiomchin, iar exemplare care știau limba franceză, și erau deprinși cu cultura Apusului, aceia făceau parte mai mult din societatea internațională, germană, baltică, intrată, ca atîția alți aventurieri din toate colțurile lumii, în serviciul împărătesei. Din cultura apuseană ofițerii ruși au adus jocul de cărți, danțurile mai mult: nepoata lui Patiomchin, contesa Branicka, femeie foarte luxoasă, cu niște diamante extraordinare, a stat la Iași cîteva luni de zile, făcînd o adevărată revoluție în felul de viață al jupîneselor de atunci. Boierii s-au dat mai greu la danțurile noi, femeile mult mai bucuros, spre marele năcaz al soților, cari aveau prejudecățile orientale pe care le cunoaștem în ce privește ultimul act al unui tur de vals.
Dar influența de care e vorba se întinde și mai mult prin agenții diplomatici.
Prin tratatul de la Chiuciuc-Cainargi se prevedea că rușii pot avea agenți la noi, cum puteau, tot după acest tratat, să aibă agenți în oricare punct al împărăției turcești. După oarecare tergiversări, foarte naturale, din partea turcilor, cari nu prea erau mulțămiți cu venirea agenților europeni, s-a numit un anume Lascarov sau Lașcarev ca întîi consul la noi, la 1782. Era un georgian, cunoscînd deci foarte bine Orientul, foarte șiret, foarte brutal, care avea chiar ca principiu că diplomație fără obrăznicie nu se poate. Față de anume boieri ai noștri din secolul al XVIII-lea se pare că sistemul a prins, că omul i-a speriat cu apucăturile lui teribile, și mai ales el i-a făcut să creadă că domnul este ceva de al doilea rang, pe lîngă dînsul, consulul rusesc, care, prin intervențiile la Constantinopol, pe lîngă ambasadorul țarinei, este în stare să aducă în orice moment mustrări pentru purtarea domnului și chiar destituirea acestuia.
Îndată ce Rusia a avut la noi acest agent, care nu era decît un simplu spion, căci cu rușii nu făceam aproape nici un negoț, decît doar cu ceva vin vîndut de negustorii cazaclii, cari în timpuri mai vechi cumpărau de la Mosc dinți de pește și blănuri, Austria, eterna concurentă, chiar cînd era aliata Rusiei, și mai ales atunci, a vrut să aibă agentul ei. A fost instalat atunci un anume Raicevich, de care o să ne ocupăm pe urmă. Iar apoi a venit și cererea pentru instalarea unui consul francez, căci Franța făcea un comerț important cu obiecte de lux în părțile noastre: mătăsării de Lyon și alte lucruri, și, după ce francezii și-au avut reprezintantul, a venit rîndul Prusiei și al Angliei.
Dar, pentru ca domnul să aibă legături cu consulii, ca să poată schimba note cu dînșii, ca să răspundă la întrebările lor și să se împotrivească mustrării lor, trebuiau secretari cari să cunoască limbile apusene. Și, dacă, în vremea veche, domnii noștri aveau secretari pentru limbile latină și ungurească, dacă Vasile Lupu a avut un secretar pentru limba polonă, în epoca aceasta trebuiau secretari de limba franceză, și, cum era natural, acești secretari erau, în cea mai mare parte a cazurilor, francezi.
Avem o serie întreagă de francezi cari s-au așezat pe lîngă domnii fanarioți chiar înainte de 1784; de exemplu Imbault de Montay, pîrcălab de Cernăuți, acel Millot, care a avut și el paza graniței la Prut, de către poloni, cel Linchoult, un de la Roche. Ei au fost înainte-mergătorii altora, împreună cu dascălii de limba franceză de felul lui Carra, care și el ne va ocupa mai tîrziu.
Natural, cu ofițerii armatelor de ocupație, cu reprezintanții diplomatici ai puterilor apusene, cu secretarii de limbă franceză, cu preceptorii, cu cetitul cărților, care se făcea în măsură foarte mare, fiind aduse prin poșta austriacă, – și evident că s-a început cu cele interesante pentru că sînt scandaloase, ca Aventurile cavalerului de Faublas, care se găseau în biblioteca multor doamne, mai ales moldovence –, cu gazetele – și era o sumă prevăzută în buget pentru aceste gazete, care se ziceau „de Viena“, deși erau franceze – se introduce o nouă influență occidentală, care lucrează asupra domnului, dar este primită cu foarte mare plăcere de femeile de atunci, care se interesau de romane, în special de cele pasionale, precum vor fi, mai tîrziu, ale d-nei Staël, de exemplu Corinne ou l’Italie, pe margenile căreia cutare lectoare greacă își însemna părerile despre valoarea morală a personagiilor.
După această caracterizare a epocii venim la călători.
În timpul războiului avem unul singur. E un fost profesor de la Petersburg, Laxmann, de origine germană sau suedeză, care, mergînd prin locurile noastre înainte de încheierea păcii, face observații care nu cuprind detalii prea noi, dar au oarecare valoare pentru caracterizările de ansamblu.
El spune că a făcut călătoria cu nespusă plăcere în această țară unde europenii vin rar. „O țară pe lîngă care cele mai bune țeri ale noastre par copii vitregi ai naturii, o țară care, din cauza locuitorilor ei necultivați, trebuie să fie numită, strălucit pustiu. Chiar dacă ar fi cineva așa ca flegmaticul, ca leneșul și prostul asiatic, ar putea totuși trăi mai comod decît cel mai sîrguincios țeran de la noi.” În Moldova de apus sînt „cele mai incomparabile cîmpii, cele mai strălucite pajiști de flori, cele mai frumoase păduri, cele mai bogate mine de fier și de alte metale, cele mai mărețe ape”. De la Cetatea Albă la Bender un rai; treci numai prin vii și cele mai frumoase grădini. Și are oarecare importanță această declarație, căci de obicei se zice că toată cultura care se observă între Tighinea și Cetatea Albă se datorește colonizatorilor de mai tîrziu.
De la Ismail la Chilia e însă cu totul altfel: numai șesuri joase, bălți, coaste de lut gol, cum se întîlnesc și în împrejurimile Galaților, regiuni de stepă.
Această călătorie este cunoscută numai printr-un extras publicat în Corespondența istoricului german Schlözer, din secolul al XVIII-lea. Venim acuma la doi călători italieni pe cari-i vom rezuma iarăși pe scurt, ca să trecem la doi francezi.
Acești doi italieni sînt oameni eminenți în țara lor, de o largă cultură, și de o inteligență deosebită, unul cunoscut cel puțin tot atît cît a fost Boscovich care, cum am văzut, a călătorit înainte de 1769 prin Moldova.
Primul dintre dînșii este Domenico Sestini, care, în două cel puțin din cărțile sale, vorbește mai pe larg de regiunile noastre. În Moldova el n-a fost, ci numai în Muntenia, și-i sîntem foarte bucuroși de călătoria aceasta, pentru că de obicei ceea ce se cunoaște mai bine pentru secolul al XVIII-lea este starea din Moldova, căci drumurile se făceau mai mult pe acolo.
Sestini a fost adus să vie în Țara Românească de o ofertă din partea lui Alexandru Ipsilanti de a-l face secretar și de a da creștere copiilor lui; dar beizadelele Constantin și Dimitrie au fost crescuți de Raicevich, despre care o să fie vorba mai tîrziu.
El ni spune că a cunoscut pe Ipsilanti de la Constantinopol: știa casa de țară pe care o avea la Arnăutchioiu, în apropiere de Constantinopol, și vorbește de mama și de o fată a domnului măritată în familia Manu.
Sestini deci, plecînd din Constantinopol, la 1779, se îndreaptă către Dunăre, sosește la Giurgiu, și merge spre București. Nu pomenește decît de podul de pe Argeș și de aspectul general al regiunii. Ajuns la București, n-are audiență la domn: socoteala pe care și-o făcuse de a ocupa o funcție la curte s-a arătat zădarnică, și atunci părăsește țara, trecînd prin Ardeal spre lumea lui apuseană.
Ni vorbește însă ici și colo de cîteva persoane de lîngă Ipsilanti, de un bucătar francez al domnului, un oarecare Louis Étienne Maynard: Brâncoveanu avuse unul german, pomenit în socotelile sale.
În ceea ce privește știrile despre viața generală în Muntenia, despre mijloacele de exploatare, toate aceste lucruri par a nu fi originale la Sestini, ci luate de la Raicevich, izvorul atîtor călători veniți în urmă.
Sestini nu este însemnat numai prin această călătorie pe care a făcut-o de la Constantinopol prin București în Apus, ci și printr-o altă călătorie pe care a întreprins-o prin Muntenia, Ardeal, Ungaria la Viena. Înăuntru pomenește de multe lucruri foarte interesante și pînă acum nerelevate de nici unul din călătorii apuseni. Astfel, de cultura porumbului: cunoaște două feluri de mămăligi, mămăliga țerănească și cea boierească, cu unt și brînză. Vorbește de „dulap”, de șezătorile de la noi. Are cunoștințe de arheologie, descriind mormîntul lui Neagoe, în vechea episcopie de la Argeș, și dînd și inscripții. Cîtă deosebire între călătorii de odinioară, care, trecînd în fugă, cunoșteau superficial țara noastră, și un om care e în stare să viziteze bisericile, să se oprească în fața mormintelor, să se intereseze de inscripții, să le copie și să le publice destul de binișor!
Cînd trece în Ardeal, culege lucruri foarte importante pentru viața poporului. În afară de pomenirea cutărui frate al lui Vodă Moruzi, de agentul acestuia la Ocna Sibiiului, de un armean catolic la Orăștie, el citează cîte ceva din viața poporului român de acolo, spunînd că la Sas Sebeș se găsesc români într-o suburbie, că satul Cutul e curat românesc, că la Rușciori vechii „sîrbi” sînt romanizați. La Dobra numără 200 de case românești, la Lugoj sînt „sîrbi, români și nemți“. Descrie aici și o îngropare făcută după rosturile răsăritene și citează cuvinte românești și nume de localități: Vulcanu, Turnișor, Aiud, Vinț, Arieș, Miercurea, Sibiiu, Alba Iulia, despre care zice că este Bălgra din românește. La o cîrciumă, unde se oprește, spune că se zicea Cîrciuma românului. Fiindcă se ocupă și de botanică, întîlnind ierburi pe cîmp, întreabă pe feciorul care-i servea de călăuză cum se numește iarba pe românește și înseamnă cuvîntul.
Cel de-al doilea călător italian se bucură de foarte mare trecere în tot Apusul, și, fiindcă era în serviciul împăratului german, i s-a dat tot sprijinul diplomatic pe care curtea din Viena putea să-l acorde supușilor ei. Așa încît Învățatul acesta, Spallanzani, care are lucrări importante în domeniul fiziologiei animale, vine la noi în împrejurări puțin obișnuite. Pe o corabie de stat ajunge la Constantinopol, e primit la ambasadă, i se dă un pașaport; pornit cu ifos deosebit, ajunge la locurile noastre (1786).
Spallanzani venea pentru interese științifice, ca să facă observații mai ales în domeniul plantelor, dar în rîndul întîi în domeniul geologic, adunînd pietre pentru colecția lui de acasă. Pentru București (cu 25 000 de locuitori) n-are nici un fel de simpatie, ci mai mult pentru natură. Observă însă că la noi locuitorii sînt de o omenie deosebită și notează diferența, constatată, cînd din Bulgaria a trecut la noi. A fost întîmpinat cu atîta prietenie, încît se simte adus să facă și considerații etnografice pentru a explica de ce oamenii aici sînt mult mai buni decît aiurea. Căci se luptau între dînșii sătenii ca să-i ofere un adăpost.
Bucureștii i se par neorînduiți și murdari. Trece prin regiunea Ploieștilor, vizitează Slănicul, descriind pe larg ocnele, apoi întră în Ardeal, – descrierea Carpaților e de toată frumuseța întrecînd în pitoresc cele mai alese pagini consacrate de alți călători în această regiune muntoasă. De la Brașov, urmează drumul regiunii miniere, și observațiile lui privesc mai mult munții și pietrele decît oamenii și viața lor.
Dealtfel Spallanzani a lăsat mai mult decît s-a publicat, căci din opera lui avem numai fragmente editate cu ocazia comemorației lui.
Cu Spallanzani și Sestini ne găsim în societatea învățaților italieni cari vin în părțile noastre, ori în scop de a se îngriji ca beizadelele să aibă cultură occidentală și, pe lîngă gramatica grecească, oarecare cunoștințe de istorie și de savoir vivre și pentru a culege material în vederea îmbogățirii muzeelor și redactării operelor lor științifice.
Sulzer, așa de bine informat cu privire la lucrurile noastre pe la 1780, mai ales în principatul muntean, pomenește de un abate „Bancini”, întrebuințat cîtva timp la București ca învățător al copiilor lui Alexandru Vodă Ipsilanti.
Și iată că în revista l’Europa Orientale, pe 1922 (II, 3) d. Nino Cortese scoate la iveală, din colecțiile „Societății Napoletane de istorie a patriei“, scrisorile din capitala munteană ale lui Lionardo Panzini către prietenul său, clericul Diodato Marone, făgăduind a da pe urmă un alt document de călătorie din cele mai interesante – dar a cărui publicare a zăbovit pînă acum–, ziarul de drum al tînărului Constantino Guglielmo Ludolf, fiul ministrului napoletan la Constantinopol, acela care se. afla în societatea lui Sestini, al cercetătorului învățat al țerilor noastre, la 1780.
Adus de inteligentul și întreprinzătorul fanariot, doritor de a da principatului muntean o nouă legislație, ba chiar și o școală de drept, pe lîngă reforma vieții mănăstirești și o industrie locală, de postav, Panzini înfățișează în prima linie, îndată după sosirea lui la București, la 1776, persoana acestuia.
Tatăl lui, din Trapezunt, n-a ajuns a trece de la boieria românească la dragomanat, care deschidea calea domniei. Alexandru însuși ar fi ajuns postelnic – desigur nu mare-postelnic – „încă de la optsprezece ani“. După femei – o știm și de aiurea – are sîngele Mavrocordaților și, deci, prin el, al vechii dinastii din Moldova.
E „om frumos, de maniere plăcute (cortese) și plin de multă omenie (umanissimo), vorbind bine și franțuzește și italienește“. Și aiurea, în altă scrisoare, se vorbește de toleranța domnului, totuși foarte legat de ortodoxia lui, de firea lui „rațională, lipsită fiind de prejudecățile populare și grosolane“, care ar fi mai ales apanagiul nostru, al românilor. „Privește cu aceeași ochi, și fără părtenire, pe greci, pe catolici, pe armeni, pe luterani, pe evrei, li acordă la toți libertate de conștiință și exercițiul public al religiei lor”, împotrivindu-se la îndemnul preoților de a scoate din oraș sinagoga: protestatorilor el li pune în vedere dacă li-ar fi plăcut lor să fie prigoniți de un domn de altă credință decît aceea pe care o servesc. Cînd patriarhul constantinopolitan, speriat de existența la noi a francmasoniei, aduse de ruși, o fulgeră cu anatema, afurisenia nu se publică.
Ipsilanti e un om deosebit de cult, „cu adevărat de judecată, de lectură și de pătrundere”. A învățat limba italiană cetind opera, lirică și dramatică, a vestitului abate Metastasio. Deci, mergînd Panzini, în afaceri, la Viena, el duce poetului serbătorit o scrisoare domnească, „de salutare și de recunoștință”, în mai 1777. Răspunsul lui Metastasio către acela care, prin asemenea gesturi, voia – o spune emisarul lui – să „se ia pe urmele eroinei nordului“, Ecaterina a II-a, depărtează cu eleganță laudele aduse talentului universal apreciat, mai ales că judecătorul princiar poate fi deprins, ca grec, cu „armonia originală a marilor cîntăreți din Smirna, din Ascra, din Teos, din Teba și din Siracusa”, a „vechilor izvoare venerate” ale scrisului modern, „întrucît îngăduie în zilele noastre enorma schimbare de gust, de obiceiuri și de idei întîmplată în lungul încunjur al veacurilor”. Și la complimentele primite el opune discrete complimente pentru acela care prin „calitățile-i sublime” e vrednic de tronul ce ocupă.
Planurile reformatorului fanariot sînt foarte întinse. „Deși principe mic și necunoscut de trei sferturi din Europa, el își caută gloria în ceea ce ar trebui să fie obiectul ambiției tuturor suveranilor. Vrea să facă a-i înflori din nou statul, îi place să-l ridice din ignoranța și barbaria de care a fost pînă acum năvălit. După ce a orînduit sistemul politic inferior al Principatului, după ce a asigurat libertatea personală și reală a supușilor săi, ușurîndu-i de enormele greutăți și lucruri arbitrare supt care zăceau, învățîndu-i puțin cîte puțin cu [i]deea de ordine și de rînduială, făcîndu-i să primească dulcele jug al unor legi înțelepte, drepte și blînde, Însuflețind agricultura, industria și negoțul, după toate acestea răvnește să-i facă a gusta laptele științelor, să trezească în ei voința de a se instrui, de a se lumina și de a ieși din noroiul și rugina în care se află cufundați de mai multe veacuri. A înălțat o școală publică, li place s-o înzestreze cu un număr potrivit de instrumente și mașini de fizică. Vrea să se prevadă, mai puțin pentru folosul lui decît al publicului, cu o bibliotecă.”
Doamna, născută Moruzi, dama di molto garbo, e „foarte afabilă și foarte iubită”, deși cultura-i n-o ajută a vorbi decît grecește. Fiica ei, domnița, la principessina, „foarte frumoasă“ și deșteaptă, se trudește a învăța franțuzește. „Juvaiere prin inteligență (indole) și sîrguință”, fiii lui Vodă, Constantin și Dimetrie, învață aceeași limbă, iar italienește știu puțin de mai înainte, așa încît în mart 1776 cel dintîi scria bine în limba învățătorului său, pe care-l ajuta pentru limba franceză secretarul domnesc.
Țara e descrisă cu admirație, însemnîndu-i-se bogățiile, deasupra și dedesuptul scoarței pămîntului. Grînele, brînza, untul, carnea sînt de întîia calitate; vinurile după patru-cinci ani biruie pe ale Italiei; nucii formează păduri; nu lipsesc nici castane mărunte și de soi prost. Cunoaște și admistrația și știe că ispravnicii olteni sînt numiți de banul Craiovei; i s-a spus că erau odată în județe căpitani militari, cari atîrnau de spătar, nu de ispravnici, și abia acum Ipsilanti i-a subordonat, deși numirea lor se face ca mai înainte, autorității cîrmuitorilor civili. Și acest domn schimbă o dată pe an pe toți dregătorii afară de aceia ai curții sale, nu poate face altfel în condițiile stăpînirii sale.
Bucureștii, cu 7 000 de case și 20 000 de locuitori, de multe rase, între cari ceva sași ardeleni, cîte unul, doi italieni și francezi, „sînt alcătuiți într-un chip de care nu-și poate face cineva o idee. Afară de un cartier unde sînt adunați toți negustorii și care e clădit nemțește, tot restul are înfățișare de sat”, cu casele risipite în mijlocul grădinilor, cu străzile podite în așa chip „de-i trece cuiva obstrucția de mațe și după ce-a avut-o zece ani, în șir”. Bisericile, cam trei sute la număr, sînt foarte mici, de ar trebui cinsprezece pînă la douăzeci ca să facă o mănăstire mijlocie din Italia. Multe case distruse de război nu s-au mai refăcut. Cît privește alte orașe, la Tîrgoviște ar fi abia douăzeci, treizeci de familii, Buzăul e total ars de ruși, episcopul stînd la București.
Trecutul Principatului n-a rămas necunoscut preceptorului beizadelelor. Începe cu Șerban Cantacuzino, care ar fi ajuns „spaima turcilor”, cu măcelărirea lui Brâncoveanu și a copiilor lui, cu peirea celor doi Cantacuzini, pentru a osîndi domnia, ce urmează, a fanarioților. Un înaintaș al ei e Grigore Ghica I-iu, ai cărui ani de stăpînire-i cunoaște exact și care ar fi început regimul „apăsărilor, violențelor și stoarcerilor”. Alexandru Mavrocordat Exaporitul introduce noul sistem al cîrmuirii prin greci, cari n-au pentru țară mila pe care, oricum, vechii domni naționali n-o puteau dezrădăcina cu totul din inimile lor. Nici o învinuire nu i se cruță lui Nicolae fiul Exaporitului, „flagelul Țerii Românești”, deși „filozof” și autor al unei scrieri de morală. Darul, pe care l-a făcut țerii, al bibliotecii lui nu mai dăinuiește, căci a fost prădat „în mai multe rînduri și mai ales în ultimul război, în care rușii și alții după pilda lor au luat (trafugato) o cantitate mai mare de cărți și mai toate manuscrisele”. Așa au pățit și bibliotecile mănăstirilor, pline de lucruri istorice, „pierzîndu-se mai ales manuscrisele, spre paguba acestei țeri, care nu mai știe unde să dea urma amintirilor și privilegiilor sale”. Seria domnilor secolului al XVIII-lea urmează apoi, precisă. Stăpînirii de doi ani sau mai scurte, pînă la șase luni; ruină completă a Principatelor, din cauza lăcomiei turcești, care trebuia satisfăcută prin aceste instrumente. Darul special pentru întărirea în scaun, care se lua o dată la trei ani, e cerut acuma numai la doi, ba la un an și la aceleași șase luni, pe cînd tributul însuși s-a ridicat de la „12 000 de ughi sau 50 000 de piaștri“, în „secolul al XV-lea“ pînă la o mie de pungi sau 500 000 de piaștri. Domnul poate strînge două milioane de piaștri (1 300 000 de galbeni) pe an, Ipsilanti mulțămindu-se, în cruțarea lui, și numai cu 1 200 000, din cari doar 500 000 merg la turci. Nu se uită nici pustiirea țerii de către beligeranții creștini […]. Uciderea lui Grigore Ghica al Moldovei e descrisă pe larg, cu spaimă, arătînd că pe Ipsilanti numai sărăcia-l ferește de aceeași soartă. Trimesul turc trecuse și pe la dînsul, cetind chiar un firman de asigurare, Ghica avea mai puțin decît cinzeci de ani. Fiul mai mare, din trei, și vărul acestuia ar îi fugit în Rusia.
Populația a scăzut astfel foarte mult. Ar fi fost odată 200 000 de familii, adecă un milion de locuitori în Țara Românească; acum abia 70–80 000 de familii, plus alte „20 000” de familii de țigani. O mare parte din țară, mai ales spre Dunăre, rămîne necultivată. Mai pline sînt părțile de către munte, și pentru că de acolo se poate fugi în Ardeal. „Apăsările de nesuferit au forțat cea mai mare parte dintre locuitori să-și părăsească pămîntul țerii și să se adăpostească în Ardeal, în Banatul Timișoarei și în vecinătatea Belgradului, unde sînt mai mulți români decît în Țara Românească, deoarece vechii băștinași din acele ținuturi, cari sînt și ei de origine românească, cu aceeași limbă, aceleași obiceiuri și acelaș fel de a se îmbrăca, au crescut în număr prin acei cari s-au refugiat acolo din Țara Românească și din Moldova, care și ea cuprinde o parte din același popor. Cei rămași lucrează pămîntul ca pentru alții, primitiv, fără îngrășăminte.
Boierimea i se pare biografului lui Giannone, vestitul istoric napoletan, incultă, afară de postelnic, dintre grecii lui vodă, care, acesta, ținea și occidentali pe lîngă dînsul: secretarul, hirurgul, un florentin, și profesorul de franțuzește al fiilor domnești. Ceilalți sînt „copii cu bărbi lungi”, potentissime bestie, care nu-și cetesc nici cărțile lor grecești și se miră înaintea unui volum gros, în care bănuiesc îndată vreo „gramatică”.
„Între dînșii vorbesc grecește. Limba românească nu se vorbește deloc la curte, unde cea mai mare parte din dregătorii cari o alcătuiesc sînt greci constantinopolitani, cari, ori n-o înțeleg, ori evită de a o vorbi.” În această lume cel mai respectat erudit e bătrînul dascăl modest, Neofit Cavsocalivitul, care și-a întrebuințat cea mai mare parte din viață cu o prelucrare a gramaticei lui Teodor de Gaza. Limba franceză începe abia a se răspîndi, și de pe urma petrecerii rușilor, și pentru moment ea nu poate face concurență celei grecești.
