Fratele scriitorului se face profesor de matematică; el însuși încheie cu un boier care învățase la Berlin contractul următor: „Între d. Ioan Cananău, spătar al Moldovei și căpitanul Bascheville. D. Bascheville va intra la d. Cananău ca să predea limba franceză fiului lui, va fi tratat cu toată considerația ce se datorește unui adevărat prieten. D. Cananău va da d-lui Bascheville locuința, masa, spălatul, o slugă numai în serviciul lui, și 1 200 de lei pe an plătiți de înainte, pe trimestru. Părțile se vor înștiința cu trei luni înainte etc. Trecut în dublu la Iași, 26 octombrie 1817”.

    Cu gîndul la vreo nuntă cu o „boyarde”, la o apropiată revoltă a grecilor, el stătu, împreună cu fratele, mult timp în acele locuri primitoare. Casa de țară a lui Cananău era la cinsprezece leghi de Iași: doamna vorbea franțuzește; copilului căruia nu-i lipsia inteligența, se cerea să i se deie ca educație ceea ce-ar trebui pentru un ofițer din garda imperială, căci în țară alții din boierime nu știu nici atîta. Dar băiatul nu învață; umiliri foarte explicabile se adaugă: o dată se ia la ceartă cu arnăuții, altă dată, cum servitorii treceau pe lîngă el, „dascălul”, cu mîncările, de la un boier oaspete la altul, el îi lovește, cu minerul cuțitului, fără ca stăpînul să-l dezaprobe. Fratele trece de la boierul Mavrogheni, pe care-l îngrijește în ultima boală pînă la moarte, la hatmanul Paladi, ginerele lui Scarlat Vodă Callimachi.

    În primăvară, după sfatul acestuia, Barthélémy Bascheville pleacă spre Constantinopol, și nu-l împiedică nici un accident de trăsură, care fusese luat ca fiind de rău augur. Ajunge bolnav greu la București, unde iarăși află bună primire și îngrijiri. Țara i se pare întocmai ca Moldova în bine și în rău. Un milion de oameni au aceeași soartă ca frații lor. Se înduioșează de viața degradată a celor 80 000 de țigani, ale căror rătăciri le zugrăvește potrivit cu adevărul. La 18 mai părăsește Bucureștii ca să-și caute norocul mai departe.

    Pe vremea ciumei din 1819 Moldova a fost vizitată și de un grec cu numele de Kosmeli, care a tipărit apoi là Berlin, în 1822, o cărticică: Harmlose Bemerkungen auf einer Reise über Petersburg, Moskau, Kiew nach Jassy.

    E un bel esprit, care glumește cu subiectul său, cu sau fără chemare pentru acest gen, și care-i adaugă fel de fel de lămuriri subsidiare, a căror îngrămădire îneacă informația imediată, reală, folositoare. Vine din Moscova cu cei doi englezi cari-l întovărășeau de mult. Ba chiar a văzut mormîntul lui Constantin Vodă Ipsilanti, încetat din viață la 1816. „Era“, spune Kosmeli, „un om de spirit și de cunoștinți“. Grecul germanizat știe că bătrînul tată al celui înmormîntat la Chiev avea la uciderea lui, în 1808, optzeci de ani. Dealtfel el legitimază aceste crude măsuri – și aceea care atinse la 1812 pe frații Moruzi – prin spiritul trădător al fanarioților. Dovadă și fuga recentă a lui Caragea, care de la început și-a depus banii în bănci străine. A auzit vorbindu-se și de Horea și Cloșca.

    La Odesa i se pare acestui perfect cunoscător al vieții grecești, care citează foia din Viena, Λόγιος Έρμης, că grecii locali se dau prea mult ca „philomusi” și „helleni”: el nu pare a prevesti apropiata revoluție a acestor entuziaști.

    În Basarabia, călătorul are întîi supt ochi melancolia cetății părăsite din Bender, cu amintirea lui Carol al XII-lea. La cinci mile de Iași află între flori columna care pomenește moartea în cîmp a lui Potemchin, la 5 octom- bre 1791; mormîntul de la Cherson al „prințului Tauridei” fusese deschis și oasele amestecate în cimitir.

    Trecerea Prutului se face pe la carantina din Sculeni. La Iași, grecul sosește după mișcarea revoluționară din iunie contra măsurilor de pază sanitară. Și aici se spune că germanii din oraș fuseseră în fruntea tulburătorilor. În curți, care-și deschideau porțile numai pentru călești, ardeau grămezile de gunoi; prăvăliile stăteau închise; vînzarea se făcea după gratii, și banii se puneau în oțet. Oamenii cu basmaua la nas se feresc pe străzi de a se atinge și-și vorbesc numai de departe. Căruțe cu bolnavi sau numai suspecți și bagaje merg cu steaguri roșii pe strada mare, precedate de un arnăut călare și urmate de cînii credincioși. Cei ce întîmpină grozavul alai blastămă în urmă. Un profesor francez octogenar, Gaillard, crezu că află o alifie mîntuitoare, dar muri în lazaret, alături de pacienții săi.

    Nu moaștele „Sfintei Paraschive de la Suceava”, ci sau ale Sfintei Paraschive din Iași, sau ale Sfîntului Ioan cel Nou de la Suceava fură purtate pe străzi în nădejdea unei minuni. Poporul pune spini pe garduri ca să împiedece ciuma de a veni: boierul cutare o văzuse doar pe gardul lui și perise cu tot neamul; alții cred că au recunoscut-o în chip de cîne de vînat ori de copil. Unii ciumați ar ieși din morminte ca „vîrcolaci”, probabil ca strigoi. Era însă un călugăr de la Hlincea care îngrijea pe acești nenorociți. Se pomenește și de ciuma care la București a luat o cincime din locuitori.

    Orașul îi pare lui Kosmeli urît, deși sînt și cîteva case mai bune; noroiul, descris și de Filipide, pe care învățatul călător îl știe că e traducătorul în grecește al lui Iustin și Florus, e îngrozitor; tineri obraznici poruncesc vizitiului țigan să-i distreze stropind pe trecători.

    Lumea femeiască-și face în noroi și praf primblarea la Copou ori răsfoiește romane franceze; pe margenile „Corinei” d-nei de Staël o cetitoare notase, grecește, pe Oswald de „dobitoc“, de „măgar“ și chiar de „măgar cu coarne“. Se stă pe divane, învîrtind mătănii. Iubirea în căsnicie ar lipsi, judecă grecul, din fugă, pentru că zestrea joacă la căsătorii rolul de căpetenie.

    Și bărbații, deși cu „ighemeniconul” clasei lor, sînt primitori și amabili: numai să nu ia străinul față de dînșii atitudini ca față de slugile lui de acasă! „Se vorbește mult franțuzește: pronunția moldovenilor e mult mai bună ca a grecilor.” Dealtfel studiile elenice sînt în floare, și Kosmeli găsește cuvinte de laudă pentru Gobdelas, adversarul lui Asachi; se pomenește traducerea lui Télèmaque de dînsul.

    În februar al anului următor, 1820, sosise la Dunăre un învățat englez de reputație, care făcuse cercetări științifice în vechea Haldee, sir Robert Ker Porter. Trece rîul plătind douăzeci de lei luntrașului. În harabaua cu patru cai se îndreaptă spre București prin orașul sămănat cu case puține, rele, murdare, pe lîngă case de poștă murdare, trecînd pe la Baia, pe la Călugăreni („Kerekeer”) și pe la Copăceni, unde află zăpadă mare. Pretutindeni „po- porul de jos era foarte amabil” (extremely civil), în contrast bătător la ochi cu oaspeții din Rumelia.

    La 7 ale lunii englezul e în București, găzduit la agentul austriac Fleischhackel von Hakenau, care e și pentru Anglia (citează însă pe Wilkinson); îi duce scrisori de la ambasadorii respectivi din Constantinopol. Orașul îi pare murdar în poduri și murdar în chiar casele boierești. Cu Wilkinson merge la vodă, Alexandru Suțu, care abia înlocuise pe Caragea, fugar în Apus. E, supt calpacul lui bogat, un om de cinzeci de ani abia, dar foarte zgîrcit, cu barba albă ca zăpada, plin și el de grijă și de frică, locuind în palat întunecos, rău mobilat, plin de slugi și de arnăuți. După o audiență de un ceas Ker Porter e dus la trăsură de supțiori, pe cînd consulul împarte bani, și masalagii în zdrențe se așază înaintea caleștii pe care vor întovărăși-o.

    Seara, e bal și concert la un boier, fiind de față doamna, sora lui Suțu și patru fii ai lui vodă; sînt mulți boieri, cu ișlice verzi în fund, și consuli. Patruzeci, cinzeci de arnăuți păzesc în fund. Muzica o fac violoniști de profesie și amatori. Se bea punch, se fumează și se joacă cărțile. Bărbații chiar îi par acestui desemnator „remarcabil de frumoși, cu linii fine și expresie deosebit de blindă”, deștepți, capabili de a învăța ușor limbile. Cît despre femei, ele sînt „extrem de frumușele (pretty), afabile și vioaie”; era acolo ca „o adunare de belles din Paris». Își aduseseră și copiii, „cari țipau în brațele slugilor». Cînd începe balul, boierii își lasă ișlicele și giubelele și apar în scurteice roșii, verzi cu șnururi, cu brîu de șal, iar pe capul ras cu un fes roșu. Danțurile sînt grecești și românești și se pomenește unul în care se bate din palme și se fac piruete. Toți joacă din toată inima. La bufet, spre miezul nopții se servesc înghețate, bomboane, limonadă, prăjituri, fructe. Afară de asemenea petreceri boierii obișnuiesc a se primbla vara la Herăstrău, unde, în trăsurile făcute de caretași nemți, sînt și pînă la șase-șapte sute de persoane.

    La 10 februar călătorul se desparte de Wilkinson și de colegul său rus, Pini. În brișcă agentului austriac el pornește pe largul șes dezghețat spre Focșani. Aici i se dau, de ispravnicul moldovenesc, cai pentru Iași, unde se ajunge în trei zile pe drumuri înalt înzăpezite.

    Deși întră la Iași pe vremea ciumei, care abia se potolise, Ker Porter are o bună impresie despre acest oraș de 25 000 de locuitori, bine așezat între vii și grădini, bine clădit chiar, împodobit cu șaizeci-șaptezeci de biserici. Îi impune chiar mitropolia, frumos zugrăvită – e vorba de bisericuța Sf. Gheorghe –, în care se păstrează moaștele Sfintei Paraschiva. A văzut și, la Golia, piatra neagră pe care se pomenește moartea lui Potemchin, a cărui inimă a fost lăsată aici la Iași.

    Nefiind otele, englezul trage la consulul austriac, von Raab. Vede în tovărășia acestuia pe noul domn Mihai Suțu, om de treizeci și doi de ani, „foarte frumos și elegant în maniere“ – acestor calități, apreciate de turci, se spune că li datoria și tronul –, iar, pe lîngă aceasta, și deștept, posedînd perfect limba franceză. Palatul lui e mare, plăcut, bine mobilat, plin de slugi: în el toate ceremoniile îndătinate se fac cu o mai mare rînduială.

    Boierimea e elegantă, cu o oarecare „nonchalance”. „Ei trăiesc într-un lux și cu o splendoare care abia pot fi întrecute în vreo capitală din Europa. Balurile și partidele lor, cu rochiile cu pietre scumpe ale doamnelor lor, sînt peste orice închipuire.”

    Dovadă petrecerea la logofătul Constantin Balș. E vorba de bătrînul, zis Ciuntu, unul dintre cei mai în vază boieri ai țerii. Asistă și domnul, cu familia, lîngă care ia loc străinul. Femeile-l încîntă: ele sînt „tot așa de frumoase ca surorile lor din Țara Românească; îmbrăcămintea lor e tot după moda pariziană” dar mai luxoasă decît în București. Se găsește la bufet cafea, înghețată, oranjadă, pe cînd boierii, deoparte, joacă boston, whist, ombre, faro. La supeu, care se servește la miezul nopții, pe masă se văd temple cu ape care curg, corespunzînd acelui „aufsați de zahăr, cu tot felul de figuri” pe care Hagi Stan Jianu-l cerea de la Sibiiu în 1787 pentru o masă de gală. Pești vii se zbat în vase; lumina se revarsă din policandre; flori sînt răspîndite pe mese. Balș însuși cu soția lui sînt pretutindeni. Danțul ține pînă în ziuă.

    După ce a gustat din această „splendidă ospitalitate”, Ker Porter se îndreaptă spre nord, la 17 februar, în sanie, peste ușoara zăpadă ce se cernuse. Botoșanii îi plac, cu cele vreo mie de case, în mijlocul cărora se înalță opt pînă la zece biserici. Boala fusese aici cumplită. Călătorul se oprește un moment la agentul austriac Gorgias. Apoi, prin Mamornița și pe la carantina austriacă, el trece spre Cernăuți, care i se pare „un oraș important”.

    Ca observații de ordin general, englezul notează, după Wilkinson, însemnatul export de grîne la Constantinopol (două milioane de măsuri), apoi acela de oi (300 000), de boi, de cai, cu un preț impus, prea mic. Se trimit și lemne. Galații joacă un rol mare în acest comerț, pe care boierii l-ar dori liber. Se importă cafea, rom, vin grecesc, zahăr și băcănii, – firește în afară de multele și multiplele articole de lux pentru îmbrăcăminte și podoabă.

    Călătoria lui Stürmer poate fi pusă alături de a trimesului prusian von Schladen, care străbătu Țara Românească la 1820. Cu acest prilej consulul la București, baronul de Kreuchely-Schwerdtberg, fost profesor de limbi și autorul portretului din codul lui Scarlat Callimachi, face descrierea.

    Schladen e la Rusciuc în ziua de 10 novembre și e primit pe Dunăre de un funcționar al consulatului. La Giurgiu se prezintă capuchehaiaua munteană. Voevodul turc al orașului dă trăsura cu patru cai; în oraș se pregătește o locuință pentru noul oaspete. Consulul întîmpină pe ministru la Goștinari și-l conduce la București, unde-l și găzduiește.

    Nicolae Mavros, „secretar al Afacerilor Străine”, face, a doua zi, vizita de rigoare, cu salutările părechii domnești. În trăsura consulului, care refuză pe a lui vodă, se merge la audiență, după întoarcerea vizitei agentului austriac. Arnăuții păzesc în ploaie. Secretarul Mavros apare în josul scării, mărgenite de slujitori. Vodă el însuși e în ușa anticamerei și înaintează în antret, descoperindu-și capul. În sala lungă stau cele trei beizadele mai mari; ministrul ia loc pe sofà la dreapta lui Șuțu. Și consulul are loc pe divan; boierii stau în picioare, deoparte. Se fac politețele de rigoare. Schladen refuzînd ciubucul, nu-l ia nici domnul. Două semne din mîna lui vodă fac să plece toată lumea, și Kreu- chely se retrage și el. Convorbirea secretă durează o jumătate de ceas. Ministrul iese condus în sală de Șuțu, fără cucă. Din partea ei, doamna pășește pînă-n mijlocul salonului ei; fete de casă, frumușele, o încunjură.

    A doua zi, vizita ginerelui domnesc Arghiropulo, a marelui logofăt Filipescu, a marelui postelnic Iacovachi Rizo-Nerulos, scriitorul, a consulului rus Pini, – soția lui Schladen primind pe domnița beizadelei Nicolachi, Catinca lui Cantacuzino-Pașcanu, pe vara domnului și pe d-na Rizo-Nerulos, nepoata lui. Doamna von Schladen e primită apoi de doamnă. Alte vizite se succedă.

    Oaspeții asistă la balul curții, care e foarte luxos, dar Kreuchely crede că nu era și gustul corespunzător. Contesa e încîntată de Catinca Suțu și de fetele lui vodă. Ea danțează cu beizadeaua. Se joacă apoi hora, romaica, „albaneza”. Se trece la masă, Kreuchely conducind pe d-na Moruzi, cuscra lui Suțu.

    Skupho, viitor revoluționar al Eteriei, e mehmendarul care va conduce pe von Schladen la hotare: a călătorit în Europa și s-a inițiat în cultura Apusului. În suită, bineînțeles, și oficiosul consul. Prin Bolintin și Găiseni, unde e o mănăstire pustie – cu frumoase inscripții, adaug, din veacul al XVI-lea –, se petrece noaptea la preot. La Găiești primește un boier, – și primește mulțămitor. La Pitești, a cărui situație între vii e rău dată, primirea e în sama ispravnicului Răsti, din familia traducătorului lui Molière sau acesta însuși; fost agent al lui Caragea la Viena, el vorbește bine nemțește și „mai multe limbi europene”. La Curtea de Argeș se notează străzi strîmte, „castelul din care nu mai rămîn decît ziduri (masures) căzute în ruină“, biserica episcopiei și „destul de plăcuta“ rezidență a vlădicăi. Un negustor e aici gazda.

    În munte caleștile sînt trase cu boii pînă la Sălătruc. Locurile sînt bine împoporate. Căpitanul de poștă oferă locuința sa, cu ferești de hîrtie sparte. Mămăliga place călătorilor, între cari un baron von Pritzelwitz, care nici n-o fi auzit de așa ceva. Pe la Pripoare și „Dițești” se ating Cîinenii fără a face carantina.

    Cartea lui Wilkinson, An account of the principalities of Walachia and Moldavia, „O dare de samă despre Principatele Țara Românească și Moldova”, apărută la Londra în 1820, e o lucrare din acelea care, ca întindere, informație și judecată – cel puțin în majoritatea cazurilor –, pot fi puse alături numai de Raicevich și, în mult mai mici proporții, dar și cu mai mult bun simț, de Sulzer. Trei traduceri franceze (1821, 1824, 1831) și un rezumat italian (Milano, 1821) arată importanța ce i-au acordat contemporanii.

    Autorul era la Constantinopol în 1806 –8, cînd înteresele engleze în Principate: îngrijirea curierilor la și de la Constantinopol și ocrotirea cîtorva ionieni supuși ai Regatului Unit, erau încredințate, încă de la 6 ianuar 1802, lui Summerer, consul pentru o țară ca și pentru cealaltă. De aceea Wilkinson va vorbi ca un cunoscător despre motivele intrării rușilor în Moldova la 1806 (între altele și măsuri de împiedecare a protecției acordate de ambasadorul rusesc supușilor creștini ai Porții), despre rolul jucat de Anglia în conflict, despre legăturile dragomanului Franchini cu Pehlivan, aga ienicerilor, despre caracterul și intențiile vizirului Hafiz-Ismail, ale lui Chehaia-beiu, ale muftiului, de o parte – contra Rusiei, – în sfîrșit ale lui Galib, Reis-Efendi, și ale chehaielei sultanei-mame, de altă parte. Tot așa și despre negocierile de pace rusoturce, de la București, cu întreruperea și reluarea lor, și despre rolul lui Dimitrie Moruzi, care ar fi apărat stăpînirea sultanului dincoace de Dunăre; sperînd să domnească, ar fi cedat însă Basarabia ca să nu supere prea mult pe protectorul rusesc al țerilor noastre, – ceea ce-i aduce peirea. Petrecerea la Constantinopol, pe lîngă ambasada Angliei, ii permite agentului să cunoască motivul numirii lui Scarlat Callimachi în Moldova, și a lui Caragea în Țara Românească: sprijinul lui Halet-Efendi, favoritul lui Mahmud I, care acolo fusese divan-efendi pe lîngă Alexandru Vodă, tatăl lui Scarlat, și cunoscuse în Moldova, cu acest prilej, pe boierul ce era atunci Caragea. Circumstanțele ispitirii la Șumla a lui Dimitrie Moruzi, pe care unii îl sfătuiau să treacă în Rusia și care, îndată după plecarea din București, în septembre 1812, fu arestat și apoi, la intrarea în casa marelui-vizir, străpuns de ceauși, îi sînt cunoscute scriitorului englez prin aceeași mai veche prezență a lui în răsăritul turcesc.

    La 24 mai 1814, după retragerea lui Summerer încă din 1806, Wilkinson, pe care l-am întîlnit și în Rusia, fu numit consul englez în Principate. El își făcea intrarea la Iași în ziua de 24 novembre. Îndeplini funcțiunile lui pînă în 1818. Avu astfel destul prilej să-și adune informația.

    Partea cea mai slabă, firește, e cea istorică, pentru care scriitorul întrebuințează pe Bonfiniu, vechea Istorie a Turciei de Knolles, aceea a lui Dimitrie Cantemir, tipărit în grecește la Viena, pe socoteala fraților Tunuslii, ca și, neapărat, pe Thornton. Din toate acestea a izbutit să alcătuiască un capitol oarecare, cu păreri ca aceea că „slavii” fugari ai lui Crum (sic) și valahii sînt tot una, că viața politică a țerilor românești începe, după tradiție, în Oltenia, că la 1241 s-au pus și temeliile Moldovei și ale Țerii Românești. Crede în tratatul încheiat cu turcii de Vlad „Dracul”. Dar, cînd e vorba de legăturile cu Ungaria, el înțelege că n-a putut fi vorba de o adevărată vasalitate, acceptată cu deplina înțelegere a situației de domnii noștri, și, astfel, spune: „Nu se pare că formalitățile recunoașterii au fost de așa natură, încît să-i lege succesorii”.

    În căruța de poștă, de care și el are motive – și probabil atît de dese! – să se plîngă, a străbătut toată țara. Astfel amintește de Calea lui Traian, de Hațegul dacilor, unde se mai văd ruine și limba vorbită e numai cea românească, de Severin și de Caracăl, cu urmele lor romane, de biserica din Argeș, care-i place foarte mult: „Totalul operei exterioare e întreg de marmură săpată, cam în genul turnului (steeple) de la biserica Șf. Ștefan din Viena, dar mai elegant. Întregul produce un efect foarte izbitor (striking) și, deoarece a păstrat perfect frumuseța ei originală, e desigur un monument de care muntenii se pot făli în orice parte a Europei”.

    A văzut la Cîmpulung „vechile ziduri în ruină” și pomenește de inscripțiile în „biserica de căpetenie”. La Dealu a înțeles din piatra pusă peste tidva lui Mihai Viteazul că se înseamnă pe dînsa biruințile lui de căpetenie. Pare a fi frunzărit și prin „manuscriptele din mănăstirile muntene și moldovene”.

    Țara, pe care de atîtea ori a străbătut-o, îl încîntă și prin acele că ea „cuprinde în hotarele ei toate resursele productive care cad numai separat în partea altor țeri”, dar și „prin marea și simpatica ei frumuseță. Din toate senzațiile de desfătare produse de frumusețile naturii nici una nu poate întrece pe cea trezită de aspectul părților mai dinlăuntru ale țerii. Dealuri și văi romantice, rîulețe și rîuri, cîmpii împodobite cu verdeață și flori se înfățișează pe rînd într-o varietate de frumuseță în anotimpul cel bun, mai ales la douăzeci-treizeci de mile de la Carpați, de la Prut pînă la Dunăre, la Orșova”. Asămănînd munții noștri cu Alpii înșii, el adaugă că în adevăr „impresiile sînt așa de nu știi care din ele este mai mîndră”.

    Totuși clima e nestatornică: foarte aspră iarna, foarte umedă pe urmă, fără primăvară, și turburată de ploi, și în lunile cele mai calde, iar în primele zile de toamnă stricată prin răceala nopților. Rasa nu rezistă la aceste zvîcniri și la aceste rigori ale naturii. Omul ajunge astfel de „o dispoziție tîmpită și greoaie” (of a dull and heavy disposition), și anume „cu pasiuni slabe, fără putere a minții și vădind o firească răspingere față de o viață de străduință sau de încordare a minții”.

    Judecata lui Wilkinson asupra țeranului e crudă și nedreaptă, deși plină de mustrare pentru storcătorii lui. „Poate că nu este un popor care să sufere supt o mai mare apăsare din partea puterii despotice și să fie mai greu împovărat cu impozite și taxe decît țerănimea din Muntenia și Moldova, și nimeni n-ar purta pe jumătate sarcina lor cu aceeași răbdare și aparentă resemnare”. Locuind în case proaste, de lut cu coperișul de șovar, adesea în bordeie, îmbrăcîndu-se ca vechii daci, cu femeile desculțe, hrănindu-se cu mămăligă, această „rasă aleasă” (a fine race of people) e supusă unui regim fiscal grozav, care, revăzut la cîte șese luni, îi ia tot ce ar putea să-i ridice situația și unui regim agrar, în care, dacă, după măsura lui Constantin Vodă Mavrocordat sătenii au libera strămutare, ei nu capătă pămînt decît pentru a-l munci în parte la boier; uneori partea mai slabă a moșiei nu e arendată străinului, ca de obicei, ci obștii. Religia lor e o superstiție pe care n-o pot corecta preoții țerani, abia cărturari, precum și observarea strictă a posturilor; petrecerea li-e cîrciuma cu lăutari, țiganul care joacă ursul.

    În munte, gușații se țin cu căratul lemnelor.

    Despre viața lor sufletească, atît de simplă, dar atît de adîncă și dureroasă, englezul n-are nici o idee.

    Mai jos decît acești harnici locuitori ar fi numai țiganii. În ambele țer aceștia sînt în număr de 150 000 dintre cari 80 000 ai statului, plătind dei la vrîsta de cinsprezece ani în sus taxe anuale de patruzeci de parale.

    Aceștia și cei boierești își cîștigă pînea, – întrucît nu sînt slugi în casă, bucătari mai ales, bătuți împodobiți cu coarne legate pe supt fălci, rareori și uciși, iar femeile ca doici și dădace –, ca lăutari, zidari, plătiți un leu pe zi.

    Clerul e alcătuit din acei bieți preoți smeriți care dau mitropolitului cîte cinsprezece piaștri pe an, din arhimandriți, din călugări, pe care Wilkinson nu i-a cercetat în mănăstirile lor, adesea închinate, dar supuse sarcinilor țerii, și din arhierei. La munteni, ei stau mai mult în București. Mitropolitul Ungro-Vlahiei, un grec, numit, are, și de la moșii, un venit de două milioane de piaștri pe an. În Moldova însă șeful bisericii e ales de boieri și trebuie să fie om de țară.

    Despre negustorimea indigenă nu se spune nimic. Totuși comerțul Principatelor e foarte important, în legătură cu o bogată producție. În rîndul întîi, rodul cîmpului, din care se lucrează însă abia o șesime; grîul, mai bun în Moldova, înseamnă, cu de șeisprezece pînă la douăzeci de ori sămînța, zece milioane de chile pe an, din care se vînd însă turcilor, cari trimet corăbii anume, 1 500 000, cu prețul impus, care e un șfert din cel obișnuit în țară (2–2 ½ piaștri chila), o șesime din acela care se oferă la Constantinopol. Griul nu se poate exporta decît cu firman, și el se capătă foarte greu; negustorii fac însă o riscată contrabandă. Se mai trimet în capitala Imperiului otoman 250 000 de oi, 3 000 de cai. Lemnul e cuprins și el în furnituri: din codrii Moldovei el vine pe plute la Galați, unde se construiesc corăbii pentru stăpîni, întrebuințîndu-se și funiile de cînepă ale țerii. Boi pot trece în străinătatea creștină, – ca în vechile vremi. Libere sînt numai trei articole, și anume: lîna, 40 000 de chintale de cîte 44 ocă, plătită fiecare cu 35–40, lîna nespălată, 60 cea spălată, apoi pieile de iepure, 500 000, a treizeci și cinci de parale, și în sfirșit iarba galbenă, 600 000 de ocă la export, a 40–45 de parale oca. Se cumpără marfa de la țerani, cari sînt foarte cinstiți, cu bani dați înainte. În acest „Perii al grecilor”, afară de aurul cules din rîurile muntene de către țigani, minele, pentru cercetarea cărora veniseră la 1811 mineralogi ruși din Petersburg, nu se caută de domni cu stăpînirea prea scurtă și prinși de frica unor sarcini încă mai grele.

    Prin Galați, – cu depozite de lemne de grîne, cu prăvălii, oraș care numără doar 7 000 de locuitori statornici, români și greci, mulți din ei supuși austrieci și rusești, cîțiva ionieni, supt cei doi pîrcălabi, dar produce o impresie mult mai mare din cauza populației flotante a străinilor –, se face mai ales un import care duce la Iași ca și la București și atinge chiar Bucovina, Galiția, Ardealul, Banatul și Serbia. Se aduc coloniale: cafea, din care se consumă pe an 800 000 de ocă, zahăr (900 000), piper (35 000), rom, lămîi, portocale, vinuri, care se importă din Constantinopol și Smirna, plătindu-se și vama moldovenească de 3%, pe lîngă sarcini adause, de care poate scuti numai intervenția consulară; drumul din Asia Mică prin Enos și Adrianopol aduce cheltuieli mai mari. Germania trimete stofe de bumbac și de lînă (cele scumpe singure, de 200 000 de lire sterlinge pe an), calicot, fierării, sticlării, vase de pămînt, ce se zic engleze pentru a putea fi scumpite; muselina engleză și chembrica franceză se plătesc bine, dar se caută mult. Din Rusia sosesc blănuri, în schimbul cărora, pe lîngă galbeni de aur, se dă rachiu și vin.

    Sînt 30 000 de boieri numai în Țara Românească. Din familiile mari se citează Brâncoveanu: dintre greci și un dubios Paleolog. Domnul îi numește pe cei din funcții, după ceremonialul pe care l-a descris Mac-Michael, și ciohodarii duc pe noul cătănit acasă la dînsul. Dregătorii au veniturile funcțiilor și pe lîngă aceasta scutelnici și poslușnici. Cei dintîi, de cari aici se vorbește întîia oară, deși datează de la 1736, sînt în număr de 15 000; boierul de prima clasă are optzeci, cari dau cîte optzeci de piaștri, sau fac lucru vrednic de această sumă. S-a încercat la 1814 trecerea lor la stat, dar craiovenii s-au opus și au aflat sprijin la pașa Hafiz-Ali de Vidin, dușman al domnului; totuși în 1815 la fiecare scutelnic s-a cerut acolo taxa de douăzeci de piaștri. Țerani refugiați din Ardeal ca și de peste Dunăre se tocmesc poslușnici la greci și la alți străini, de vreo cinzeci de ani încoace, făgăduind daruri în natură.

    Pe boieri nu-i iubește Wilkinson deloc. Ei nu-și caută de moșii, arendate sau lăsate în sama vechililor (și, zicînd așa, el se gîndește mai ales la munteni, pe cari îi cunoaște mai bine). „Cele mai încîntătoare locuri din frumoasa lor țară n-au puterea de a-i atrage.“ În materie de cultură – și aici e nedrept – ei știu doar grecește, vorbind limba cu o puritate clasică, mai ales în Țara Românească, franțuzește și alte limbi occidentale, cunoscute mai ales în Moldova, mai puțin însă; poeții noștri i se par englezului că nu știu nici gramatica franceză, nici autorii. Creșterea e încredințată în familiile mari vreunui cleric grec; la școală, grecească sau românească, avînd fiecare vreo două sute de elevi, vin numai copiii boierimii mai mărunte și ai negustorilor. De la gramatica pe care a cerut-o Constantin Vodă Mavrocordat nu s-a făcut alta pentru „amestecata” limba românească. Femeile, care totuși iubesc muzica germană, care cîntă din piano și, fără a fi frumoase, au grație, și mlădiere, primesc și mai puțină învățătură sistematică.

    Sporturile nu sînt obișnuite. Caii de țară sînt rezistenți, dar mărunți și nu pot servi la călărie, pentru care se aduc cei din Rusia și Ungaria. Dar nici vodă nu merge călare, ci-și ține caii pentru arnăuți.

    Teatrul lipsește, deși se menționează actori germani cari „au dat opere germane și comedii traduse în românește (comedies translated into Wallachian), cu participarea, vreo două, trei luni, a unui public de toate clasele, pînă ce, la urmă, rămîn doar boierii de clasa întîia și consulii. Încolo sînt „cluburile“, unde se joacă pharaon (unii boieri de aici au un venit de 2–3 000 de piaștri), clubul nobil în frunte, balurile mascate, de trei, patru ori pe săptămînă, seratele particulare, jucîndu-se valțul, mazurka, de bărbații în haine orientale cu oarecare greutate. Vizitele, cu și fără rost, ocupă zilnic pe acei cari n-au mult de lucru la funcția lor, cu cele „două sute zece” serbători legale și cu vacanțele de serbători și în lunile calde ale anului.

    Ga distracție principală, primblarea în caleștile fabricate în țară, ca și în cele aduse din Viena, aurite, dar rău întreținute, cu cai proști și vizitii țigani. Bucureștii, „întins oraș murdar”, de 80 000 de locuitori, cu „361” biserici, „20” de mănăstiri și „30” de hanuri, lașul, cu 40 000 de locuitori, „70” de biserici, „mai bine zidite“, cu multe case elegante, clădite în cel mai modern stil al arhitecturii „europene”, oferă, cu podurile de lemn nivelate sau din simple loadbe, spațiu pentru asemenea defilări solemne. La București se merge pînă la Herăstrău, unde e și o cafenea – în oraș chiar și un otel german – cu înghețată și alte consumații. Dumineca se văd și 6–700 de trăsuri care se întorc prin praf. Ori la Băneasa, cu parcul lui Văcărescu. În acest timp poporul se coboară în pivnițile-cîrciumi, cu lăutari și multe femei.