Organizarea fiscală interesează îndeosebi pe scriitor, care dă în această privință cifrele cele mai numeroase și mai precise. Știe că o parte din dări e în credință (și dă terminul românesc). Cunoaște cauza tăierii lui Vodă Hangerli: impunerea văcăritului de doi lei pe cap de vită. E informat asupra rolului zapciilor pe plăși. Socoate, după statisticile menționate, ludea – pînă la 1806 de 1–7 familii – la cinci sămi de 4½ lei, la care se adauge haraciul, alți 6 ½ și răsura, pentru strîngători, 16 parale. Vinăriciul cere locuitorilor 5 aspri la zece ocă. De capul de porc, de oaie (mieii sînt scutiți), de stupul de albine se iau 8 aspri.

    Veniturile, după acele hîrtii de un șfert de veac, sînt acestea. Țara Românească: impozitul funciar și personal 4 000 de pungi, vinăriciul 350, ocnele 800, vămile 500, vitele mici 550, albinele 200, condeie felurite 2 000, la care Moldova pune în față: impozitul funciar și personal 3 600, ocnele 500, vămile 500, vitele mici 400, albinăritul, deosebi, 300, condeiele amestecate 1 600 (pînă la luarea Basarabiei, care reduce numai cu un șfert).

    Cheltuielile, la turci, sînt orînduite astfel: rechiabè, în Țara Românească 500 de pungi, în Moldova 300, din impozitul funciar și personal (?) 600 și 350, plus cadourile sultanului la bairam, cîte 150 de pungi. Pe lîngă aceasta marele vizir are, de la fiecare principat, 60 de pungi, chehaia-beiu, 30, Reis-Efendi 20. Capuchehaielele cheltuiesc pe an pînă la 1 200 de pungi. Pentru administrația internă se păstrează 1 300 la munteni, la moldoveni 1 200 de pungi. Astfel domnului tot îi rămine o sumă importantă, socotită pentru principatul mai mare la 4 650 de pungi, pentru cel mai mic la 3 700. De aici se scot neapărat scutelnicii breslași, postelniceii, logofețeii, cari în Moldova se plătesc de vistierie, doi lei pe lună, iar dincolo se scot, pur și simplu, din roluri.

    Producția Principatelor e înșirată cu de-amănuntul. Nu se uită nici cea de metale. În județul Buzăului i se pare că s-ar culege aur și argint, și el dă cifra de 3–4 grame din unul, dublul din celait, pe lîngă plumb, pentru scoaterea aurului din Olt. Țiganii – pentru el o „companie“ – dau doamnei, pe an, trei ocă și jumătate de metal curățit. În Moldova se semnalează viitorul petrolului. Stejarul moldovenesc e însemnat deosebit.

    Trei sferturi din moșii sînt ale boierilor ori ale clerului. De acolo se iau furniturile de grîne pentru turci: 1 500 000 de chile de grîu și orz. Exportul de ceară al Moldovei plină de păduri e de 50 000 de ocă pe an, al Țerii Românești îndoit. Un articol important e al vitelor. La munteni, se taie anual 70 000 de boi și se vînd 2 500 000 de ocă de său. Înainte de 1812 Moldova trimetea peste graniță, mai ales în statele germane, nu mai puțin ca 60 000 de vite, pe urmă însă numai 32 000. Ambele țeri exportă împreună 300 000 de oi și 50 000 de porci, dintre care unii au și 200 de ocă. Pieile de iepure exportate sînt 800 000 pe an, Muntenia figurînd cu trei cincimi. Exportul lînii e de 3 milioane de ocă pentru Țara Românească, din care o șesime numai la turci, restul în Austria, iar pentru Moldova de o treime. Din ambele țeri se exportă 1 500 000 de ocă de brînza, un milion de unt, de cinci ori atîtea fasole etc. În total Muntenia exportă 10 milioane de ocă de produse în Turcia, 2 milioane aiurea, consumînd dublul în țară; Moldova trei milioane la Constantinopol și în Rumelia, 5 milioane în Polonia, 3 milioane consumație acasă.

    Importul, în schimb, e mai mic. Se aduc opt sute de trăsuri din Austria pe an. Colonialele din Orient, blănile din Rusia sînt iarăși articole importante.

    Import și export împreună dau aceste totaluri. La munteni 16 000 pungi ies, 10 000 întră, pe lîngă 2 000 de contrabandă; în Moldova întreagă 13 000 și 9 000.

    Acestea sînt știrile autorului, astfel nenumit. El a cunoscut, desigur, direct țerile noastre. Credem că mai ales Moldova, căci descrie lașul, superior capitalei muntene, judecînd că palatul domnesc e frumos, că sînt interesante unele case boierești și biserici, dar ceea ce strică sînt urîtele colibe ce li stau în preajmă. Galații, „mare întrepozit” de grîne și lemne și punct de intrare al importului, pare a fi fost și el în special cunoscut călătorului.

    Între călătorii de după 1821, însă, unii nu înțeleg nimic din această prefacere. Oameni ai lumii vechi, ei caută la noi, de obicei, pe aceia cari aparțin aceleiași lumi și nu se preocupă de tot ceea ce momentul scosese acum la iveală. Între aceștia găsim și cîțiva ruși clerici pe cari griji în legătură cu viața și misiunea lor sau excursii cu scopuri literare îi aduc prin locurile noastre.

    Iată întîi unul care a fost deseori pe aici, călugărul Partenie, care înfățișează viața din mănăstirile moldovenești, și puțin mai mult decît aceasta, de pe la 1837 pînă la 1847.

    A fost la schitul Mănăilești de lîngă Piatra Neamțului, între călugări cari, ca și aiurea, se ceartă. A văzut astfel Carpații goi, cu vîrfuri ce fumegă, și, deasupra lor, Ceahlăul „ca un tată printre feciorii săi”. Prin Bosancea a trecut la Suceava, – și vorbește de biserica Sf. Ioan –, la mănăstirea Dragomirnei, la Fîntîna-albă a lipovenilor, cu cari a avut și mai departe legături, la Cernăuți, oraș „nu mare, dar frumos”, la Sucevița, cu crucea țarului Teodor Ivanovici. Va vorbi apoi de mănăstirea Neamțului, atunci reformată de malorusul Paisie, ucenic al mitropolitului moldovean pribeag Antonie, acel Paisie căruia aici, la Secu, la Poiana Mărului din Rîmnicul Sărat, la Cernica lîngă București i se datorește noua viață mănăstirească a „obștejitiilor”, a chinoviilor, ai căror membri se dedau și la îndeletniciri literare. În această mănăstire, care e „ca un oraș mare și frumos”, el va vedea, întors din Rusia, de la Chiev, o cercetare solemnă a sfîntului mitropolit Veniamim Costachi. Erau în această obște, care, supt un stareț Neonil ori supt ardeleanul Dionisie Romanò, va avea relații culturale cu biserica ortodoxă de peste munți, opt sute de monahi.

    În a doua petrecere prin Moldova, Partenie vede, pe lîngă micul schit al întîii sale adăpostiri, marea mănăstire botușăneană a Voronei, cu trei biserici și călugări bogați. Secul, stropit încă de sîngele jertfei, în 1821, a căpitanului Iordachi, „vlahul“ din Olimp, care, în fruntea arnăuților săi, dădu un oarecare prestigiu militar unei revoluții sprijinite pe cea mai netrebnică adunătură orășenească. O sută de călugări numai locuiau aici.

    Partenie merge la Sfîntul Munte, unde pe lîngă ctitoria lui Scarlat Vodă Callimachi la Pantelimon (o evanghelie, un ceasornic, clopote, o casă cu cinci rînduri) află la Esfigmen darurile trimise de mitropolitul Veniamin. De la Poiana Mărului, întîiul popas muntean, trece la Brăila și de aici la Măcin.

    S-au mai relevat importantele știri pe care călătorul rus le dă despre populația Dobrogii și care înlătură anumite pretenții ce se opuneau dreptului nostru de a sta în această provincie pe care întregul ei trecut o leagă supt atîtea raporturi de noi. După ce vorbește de săraca biserică a Măcinului, de cea din Babadag, care fusese arsă, de episcopul grec, care stătea în Tulcea, unde era și o biserică rusească, Partenie se rostește astfel asupra locuitorilor: „Acești țerani numiți români au portul bulgăresc și vorbesc limba românească”. De la Măcin în jos duc două drumuri, cel prin mijlocul țerii, printre „sate turcești”, iar „al doilea drum pe malul Dunării în sus pînă la Rusciuc, cu locuitori de-ai noștri români” îi spun cei din Măcin: „pe aici vă va fi mai îndemînă și hrană veți avea îndestul. Iar de la Rusciuc umblați prin bulgari”. În acestă sate, cu ciorbagii în frunte, cu cîte un preot-doi, cu biserici rare – trei în noue zile de drum –, cu icoane de hîrtie, cu veșminte proaste și fără catapitesme, „țeranii sînt așa de buni și primitori de străini cum în toate pribegirile mele nu mi s-a întîmplat să văd… Am găzduit ca la rude… Preoții lor, cucernici și blagocestivi, adeseori ne luau la ei de pe la oameni și ne ospătau cum nu se poate spune de bine, mînile și picioarele ni le spălau; așa de iubitori de străini sînt oamenii aceia”. În timp de război, dealtfel, locuitorii malului drept au obiceiul să-și caute adăpost la noi.

    În 1841 pelerinul se întoarce în Moldova pe un vas austriac. Sulina i se înfățișează ca un port însemnat; știe și de pescăriile de la Sf. Gheorghe; la Tulcea află lipoveni, „creștini din Rusia”. Pomenește de Ismail, de Isaccea, de Reni. Galații, cu patru pieți și cinsprezece biserici, e „un oraș mare și întins“. În Iași, unde cunoscuse de înainte secta scopiților și ocrotirea ei, pînă la un moment, de Veniamin, trage la metocul Trei Ierarhilor.

    Un al doilea drum la Athos urmează; abia la 1847 revine drumețul la Iași, în care laudă străzile drepte, Golia: mitropolia nu e gata. Se miră de luxul înmormîntărilor cu muzica militară, nouă, înmormîntări care costă mai scump ca o nuntă.

    Incomparabil mai învățat decît acest biet călugăr cu patima cutreieratului, Porfirie Uspenschi (1804–85) fusese și el la Athos, dar pentru căutarea informațiilor științifice în manuscriptele rare. Întors prin țerile noastre la 1846, ceea ce-l interesează e iarăși arheologia religioasă.

    Abia se coboară la otelul german al lui Brenner, și el se ocupă de mănăstirile închinate, la Sinai, la Alexandria, la Ierusalim (venit de două milioane de piaștri) și aiurea, de zlătari, cu prăvăliile amenințate cu dărîmare, de Radu Vodă, unde se află un diacon basarabean, de mitropolie, cu moaștele știute și cu zugrăveala, care-i pare a fi „fără gust” (în pridvor chipurile, dispărute, ale lui Radu Vodă Leon, cu soția Luchiana și fiul lor Ștefan, ale lui Constantin Șerban și Șerban Cantacuzino, ale mitropoliților Teodosie și Mitrofan), de episcopie (pe locul Ateneului de azi), cu stilul ei „gotic”, de Sf. Arhangheli, de Sărindar și boierii Cocorești, de Colțea, cu școala, de Sf. Sava a lui Constantin Basarab, înnoită la 1709, de Sf. Ecaterina, cu primblarea la modă, de Curtea Veche, unde cîntă, supt conducerea unui seminarist din Chișinău, corul domnesc în mantii albastre cu armele țerii, de Mihai Vodă, cu spital în curțile domnești, ba chiar de Plumbuita, în afară. Constată veniturile mari: mitropolia are de la moșii 1 250 000 de lei pe an, hanul Sf. Gheorghe produce 3 000 de galbeni.

    Din alte rosturi, cunoaște casa lui Vodă Bibescu – și descrie portretul, cunoscut, al doamnei Maria în port național–, localul Adunării, la mitropolie, cu miniștri la mese și cu discuții curtenitoare, grădina publică neisprăvită, cu chioșcul domnesc. A aflat despre seminariul cu optzeci de elevi, în vrîstă de la șeisprezece ani în sus, pentru doi profesori, dintre cari unul e Dionisie Romano, un bun cărturar.

    A căutat pe clericii de la București, cari i-au produs o rea impresie: vicariul Nifon, un cernican, știe grecește, dar slab franțuzește și n-are cunoștințe de istorie. Domnichie de Stratonichia ține „surori sau nepoate”, și femei se văd și lîngă egumenul de la Sărindar. La consulatul rusesc a găsit numai pe secretariul Cotov, care i-a spus că ar putea fi luat drept spion. Cea mai folositoare vizită i-a fost însă la Ioan Eliad, care-i recomandă pentru trecutul țerii pe Florian Aaron, pe Dionisie Fotino și pe Petru Maior, și-i arată tipografia, unde literele latine supără pe clericul rus. Marele scriitor muntean e nemulțămit de societatea în care trăiește și el spune oaspetelui, cu emoție, aceste cuvinte de dureroasă constatare: „n-avem preoți, n-avem mame, n-avem iubire adevărată către patrie”.

    La Iași, unde cercetează Golia, cu casa de nebuni, Bărboiul, Dancu, Frumoasa (10 000 de galbeni venit), el află aceiași egumeni greci trîndavi și stricați, cărora nu se sfiește a li arunca în obraz lipsa de orice tragere de inimă față de țara care-i găzduiește. Negăsind pe Filaret Scriban, cleric înalt care-și făcuse studiile în Rusia, nu poate afla ceea ce la București îi spunea Eliad insuși.

    Cu șese ani înainte un sîrb, Vuici, care-și publica amintirile scrise în mănăstirea Hîrjauca, la 1845, străbate Țara Românească, Moldova și Basarabia, necunoscute lui mai înainte, culegînd tot felul de informații și mai ales – între altele după revista rusească Albina nordului din 1841 – cele statistice, foarte bogate, pe care le vom da pe rînd.

    Plecînd în iunie 1839, el trece pe la Panciova și Timișoara spre Orșova. Pretutindeni caută conaționali și află mai adeseori români. Astfel la Timișoara în cartierul Fabrik sînt „sîrbi și români“, negustori bogați, cu biserica Sf. Gheorghe; în Maierii aceluiași oraș, cu biserica Adormirii, „locuitorii sînt mare parte români, – numai în Josephstadt se află germani coloniști. Dincolo de mănăstirea Bezdiului, la Monora, „odinioară erau sîrbi (?), dar acum și-au uitat limba străină și vorbesc românește“. La Orșova, cu șase sute de case și 4 000 de locuitori, sînt români, „printre cari se găsesc și sîrbi (?), cari și-au uitat limba familiară“, și puțini germani. Ba chiar la Neoplanta (NoviSad), la Semlin, aromânii negustori stau lîngă sîrbi.

    Pe Dunăre Vuici merge la Giurgiu, apoi la Brăila, la Galați cu 3 000 de case și 18 000 de locuitori, avînd treisprezece biserici, o sinagogă și cu însemnatu-i comerț, ocrotit de șase consulate. Știe că țara cuprinde 22 de orașe, 3 560 de sate, 339 422 case, opt tipografii (cinci la București, apoi la Craiova, Buzău, Brăila), și o bibliotecă la Sf. Sava; hrănește 1 751 182 locuitori. Despre boierii cari știu franțuzește ai Țerii Românești și despre nație, fără încredere în sine, n-are o idee mare.

    În Moldova, mai departe, află la Bîrlad, unde întîlnește și un sîrb în serviciu la o casă boierească, cu doi fii la studii în Iași, 300 de case și cinci biserici. lașul, cu 50 000 de locuitori, mulți evrei, în 8 000 de case (una singură de sîrbi), cu cinzeci de biserici ortodoxe, una catolică (cu patru dominicani), una luterană, una armenească și două sinagoge, s-a înnoit bine după 1821, avînd clădiri în stil „italian” ca la Budapesta și la Viena. Curtea, odată frumoasă, a fost însă distrusă prin foc și, după un lucru de cinci ani, care a consumat 120 000 de florini de argint, nu s-a isprăvit încă mitropolia.

    Prin Galați, Vuici trece la Reni (250 de case, 2 500 de locuitori, 6 biserici), cu majoritate de moldoveni, pe lîngă ruși, bulgari, greci și evrei, la Bolgradul bulgarilor (500 de case) unde sînt însă și moldoveni și alte nații, la Tatar Bunar (300 de case), unde ai noștri vin intre bulgari și ruși, la cari se adaugă mulți evrei. Cetatea Albă e vizitată și ea (600 de case, 8 000 de locuitori), și aici rușii sînt înaintea românilor, bulgarii, după ei, urmînd grecii și armenii, nemții.

    Se spune cîte ceva și despre Bender, unde se mai vede vechea geamie, dar mai ales despre Chișinău (4 000 de case, 18 000 de locuitori), avînd biserici de tot felul: și catolică, evanghelică, armenească, trei sinagoge, iar, ca așezăminte de cultură, seminariul, gimnaziile, teatrul, tipografia. Se văd ruși și români, sîrbi și greci, bulgari și armeni, evrei caraiți și de ceilalți, germani.

    Din Basarabia cea cu 2 000 de biserici și patrusprezece mănăstiri de bărbați, pe lîngă șase de femei, călătorul cunoaște, afară de școala lui slavonă de la Hîrjauca, lîngă o colonie germană, Călărașii (300 de case, 4 000 de locuitori, mai ales români, dar destui evrei și ceva ruși) și Sculenii (200 de case, 1 500 de locuitori). Constată că la Călărași, la Hirjauca se slujește sau numai românește sau și românește.

    Drumul de întors atinge Focșanii (2 000 de case, 9 000 de locuitori, de mai multe nații), apoi Rîmnicul-Sărat (200 de case, 2 500 de locuitori). Oprindu-se la București, în domnia lui Bibescu, el vorbește numai de strimtele străzi murdare, și încolo face interesante statistici: sînt 10 889 case, 80 000 de locuitori fără clerici (3 173 supuși străini, 2 500 evrei, 4 609 țigani); numărul bisericilor e de 130, și se înseamnă cele străine: catolică, luterană, calvină, armenească, două sinagoge; se notează cele cinci spitaluri mari, cele zece hanuri și o sută de „fabrici”.

    Iată acum un german, care, după o mai lungă ședere în țerile noastre, adecă aproape numai în Moldova, în calitate de consul prusian, acopere cu despreț și stropește cu calomnii tot ce a cunoscut aici.

    Lucrarea întinsă a lui Kuch, Moldauisch-walachische Zustände în den Jahren 1828 bis 1843, apărută la Lipsea, în 1844 și care a fost tradusă și în românește, e, pe de o parte, o descripție a regimului administrativ și social stabilit de Regulamentul Organic, iar, pe de alta – și mai ales –, o culegere de anecdote „picante“, prezintate grosolan. Ca lucruri văzute la acest funcționar consular: venirea ca domn a lui Mihai Sturza, slujba la Frumoasa pentru tatăl lui, ungerea la Sf. Nicolae, scenele de rezistență ale ungurilor din Săbăuani, la întiia recrutare. Statisticile precise lipsesc aproape cu totul.

    Partea de caricatură personală atinge pe Mihai Sturza, înfățișat și ca otrăvitor, citîndu-se victimele, ca jefuitor al evreilor, apărați de bogăția lui Michel Daniel, pe doamna lui, greacă, fiica lui Vogoridi, luată din interes politic fără zestre și fără cultură, incapabilă de a vorbi cu alții decît consulul grecesc, pe boierii favorizați i exilați de domn, în special Alecu și Elena Sturza, Ștefanachi Catargiu, Beldiman, pe bunul mitropolit Veniamin, care ar fi demisionat – nu pentru că nu voia să admită subordonarea sa unui ministru al cultelor, ceea ce e o insultă, ci pentru că vodă-i refuzase păstrarea în funcție a vărului, Nicolae Canta; apoi pe medicii din Iași, străini totuși: unul fost băiat din prăvălie, altul un evreu, din Brody; pe profesorii de la Academie, Tolhausen, care se ocupă, după înlăturarea pentru incapacitate, cu plasarea „hapurilor lui Morison», și Maisonnabe, contesa de Grandpré, pînă la bietele călugărițe ale noastre, care ar umplea iazurile cu trupuri de copii nou-născuți, cu poliția care fură etc.

    Doi germani însă ni vor da, cu înțelegere și simpatie, înfățișarea vieții românești în Basarabia, și reproducem din publicația noastră mai veche Neamul românesc în Basarabia paginile de amănunțită analiză care-i privesc:

    Între cărțile de la Pașcani, în județul Ilfov, ale bibliotecii lui Alexandru Dimitrie Ghica, domn și, apoi, la 1856 caimacam al Țerii Românești, se păstrează și o broșurică de care pînă la vizita mea acolo n-aveam nici o cunoștință, precum nu pare s-o fi cunoscut nimeni dintre istoricii noștri sau dintre cei ce s-au ocupat de Basarabia. Ea se chiamă „Bessarabien. Bemerkungen und Gedanken, bei Gelegenheit eines mehrjährigen Aufenthaltes în diesem Lande” („Basarabia. Observații și cugetări cu prilejul unei șederi de mai mulți ani în această țară”). Autorul e dr. I.H. Zucker. Lucrarea, de 86 de pagini în 8°, s-a tipărit la Frankfurt pe Main în 1834 și prefața autorului e din 1-iu mai 1834. La această dată el se afla în București, dar, după mărturisirea lui chiar, cărticica a fost scrisă în Basarabia, în 1831. Exemplarul are o dedicație franceză către Ghica, atunci domn muntean.

    E o ciudată amestecătură de capitole, dintre care unul expune pe scurt drumul prin Bucovina, pe care l-a făcut Zucker, cu douăzeci de ani în urmă, altul se chiamă „poșta”, adecă poșta din Basarabia, cu care de la început a trebuit să se deprindă drumețul, al treilea poartă titlul „Chișinău” (Kyschneff) și e destul de bogat; după notițe intitulate „împărțirea politică a Basarabiei” și „deosebitele nații ce locuiesc în Basarabia” – abia cîteva rînduri pentru fiecare chestie –, vin nouă pagine despre „moldoveni», despre băștinașii țerii deci. Deosebit, se vorbește de „legăturile proprietarului cu țeranul»; „răzeșii» sînt descriși pe urmă. Vin la rînd apoi „agricultura» și „limba moldovenească și valahă.» Ciuma de la 1829 și holera de la 1830 ocupa acum pe scriitor, și subiectele acestea îl stăpînesc așa de mult ca medic, încît el li dă mai mult de jumătate din carte, începînd cu fapte, amintiri, constatări și mîntuind cu o lungă discuție fantastică asupra pricinilor acestor strașnice boli, în care se expune teoria lui Brown asupra astmei și iritabilității, cu tabele de cifre și considerații asupra mișcării planetelor.

    Aceasta arată că Zucker era doctor în medicină, om mai în vrîstă, cu multă aplecare spre metafizică și teoriile năpraznice, – un bătrîn original. Cînd îl mai vezi că zice sistematic Iașilor: „Chassy” și transcrie vorbele românești cam așa: „aeo” (aer), „wint”, „win” „bowe” (bou), „kynye” (cîne), îți închipui că vei găsi asupra Basarabiei dintre 1812 și 1834 lucruri ușuratece și fără socoteală, care nu pot avea interes, nici aduce folos.

    Dar nu e așa. Zucker era un bun observator, spirit cumpănit și drept, un străin nepărtinitor și fără trufie față de noi, un medic milos, o inteligență în stare să găsească totdeauna legăturile și să tragă concluziile. Fusese și în măsură să cunoască bine pe românii din Basarabia, și chiar pe cei din alte părți, pînă și pe ardeleni (el pare să fi fost austriac). Stătuse un timp într-un tîrgușor „departe cinci mile de Chișinău”, și se afla acolo pe vremea holerei din 1830; cu un an înainte, lucrase în carantina de la Sculeni, împotriva ciumii. Fusese prin București și mai înainte, și într-un loc vorbește de doctorul Bogos Sebastiani, un armean din capitala munteană, care i-a spus cum al treilea doctor, Rafaelli din Constantinopol, a văzut cu microscopul sumedenie de lighioane care foiau pe tulpanul unei țigănci moarte de ciumă și în care lighioane ar fi recunoscut ceea ce am numi noi astăzi bacilii acestei boli.

    Iată, cu oarecare rînduială, ce e mai folositor în spusele lui Zucker.

    În Bucovina, el crede că înainte de anexare (1775) fusese numai „o pustietate, care era în cea mai mare parte stăpînită de mai multe mănăstiri”. Austria însă a făcut minuni. „Acum vezi cîmpii înflorite cu sate prietenoase, avînd case de lemn mai mult nouă, clădite din grinzi, și care bucură ochiul drumețului.” În părțile muntoase, el pomenește cele dintîi exploatații miniere („mine de fier și de aramă!”). Cernăuții, pe cari Neale, călătorul englez – și el doctor în medicină–, îi găsise, în 1805, cu vreo 600 de case numai, trei biserici și -abia 3 000, adecă trei mii de locuitori, dar cu strade largi, curate și bine pietruite – ca într-o țară de administrație îngrijită –, cu case de piatră – mai rare la noi pe atuncea –, și cu un han chiar, pe care englezul îl afla bunișor, „Cernăuții, cari nu speriară, prin acești ani 1830, tocmai pe studenții români ce mergeau în Apus, Mihail Kogălniceanu și Nicolae Crețulescu, e descris de Zucker ca „un oraș plăcut, clădit din nou, regulat și care înflorește mai mult prin negoțul său cu Moldova și Basarabia.“ Nu se mai vorbește de nimic pînă la granița rusească; despre partea Austriei, nu era atunci decît casa de vamă, și Noua Suliță a rușilor nu stătea deci lîngă o altă Nouă Suliță cu evrei mai supțiri, a austriecilor. Noaptea, călătorul aude răsunind cîntecele cazacilor de strajă, dincolo de șanțul graniței și se infioară gîndind pînă la ce depărtări răsună lîngă șanțuri ca acesta alte cîntece de cazaci supt arme.

    La Noua Suliță rusească el are sentimentul ce se trezește în sufletul oricui cînd trece: anume că se coboară cu mulți ani în urmă, că întră într-o lume nouă, sălbatecă. „Sărăcăcioase case de moldoveni” îl lovesc și pe dînsul.

    Fiindcă merge cu poșta prin Otac și tîrgul – astăzi mai numai de evrei – al Orheiului spre Chișinău, el vorbește de bine poșta rusească, – ceea ce dovedește că pe atunci nici Bucovina n-avea șosele, cum nu le are nici pînă astăzi Basarabia. Și atunci particularii cari căpătau un bilet de voie de la guvern, o podorojnă, puteau să întrebuințeze caii de poștă, dar ei trebuiau, ca și astăzi aproape, să-și aibă trăsura lor sau să-și găsească una în altă parte. Cu 7–9 copeici de verstă se putea face o poștă de 20 de verste în „ceva mai mult decît un ceas“; al treilea sau al patrulea cal se dădea fără plată, dacă prin unele locuri sau în unele timpuri grele era nevoie de dînșii.

    Venim acum la înfățișarea și condițiile de viață ale țerii. Zucker nu descrie mai pe larg decît pe moldoveni. Încolo, el spune mai întîi că „în ținutul Hotinului se află și rusneci” (ruteni). Ei se văd și acuma într-un număr de sate din aceste părți, și ceea ce se spune în cărticica nemțească asupra vechimii lor se potrivește și cu ceea ce se știe de aiurea. În adevăr, Neculce scrie astfel despre urmările păcii încheiate între poloni și turci la 1678, după luarea din partea celor din urmă a puternicii cetăți Camenița, de peste Nistru: „Și au ieșit mulțime de ruși din lăuntru, din Țara Leșească, și s-au așezat în olatul Cameniței, de s-au făcut sate și raia; și au pus turcii prin sate subași… Atunci și în Moldova s-au așezat slujitori, pre la miziluri (de poștă) și pre la margini, și au inceput a se face și slobozii pre la Cernăuți și pre la Hotin“.

    Alți locuitori străini îi arată scriitorul numai prin orașe. Astfel, în Chișinău, unde, lîngă „căsuțele vechi din strade strîmbe, nepietruite, înguste”, încep a se ridica solidele clădiri rusești de pe deal, acoperite cu țigle, el deosebește pe „murdarul evreu polon”, „elegantul rusesc”, „negustorul armean, grecul și cazacul”, „o ceată de țerani bulgari” – cari, mai sus, întemeiară satele Țarigrad, Tîrnova, Sofia –, „sălașe rătăcitoare de țigani“, „funcționari poloni“, – veniți de peste Nistrul hotinean, din părțile Cameniței –, și „rușimici din Podolia”, „meșteșugarul neamț – harnic, curat, ieften și bețiv –, bărbosul birjar rus“. Societatea înaltă rusească se înmulțește din an în an, și, ajutată de noul regim politic, începe a învinge în „port și limbă”, în paguba vechii boierimi moldovenești. Cei mai însemnați dintre proprietarii de moșii din alte timpuri, siliți să treacă în Basarabia cu totul, sau să-și vîndă în optsprezece luni pămînturi despre a căror întindere și valoare nici nu-și puteau da samă, căci nu le văzuseră poate niciodată de frica tatarilor și de sila pustiului, le-au aruncat pe prețuri de nimic, la tot felul de „boiernași, negustori, arendași sau vechili ai lor de pînă atunci”.

    Noua clasă de moșieri își cumpără un caftan moldovenesc oarecare și se îmbogăți foarte răpede în marea mișcare economică ce cuprinse Basarabia, între ei firește că grecii și armenii luară locurile cele dintîi. Lîngă proprietarii de ieri se așezară în Chișinău negustorii de ieri; cei mai mulți, o sărăcime, avînd un capital de vreo 50 de taleri fiecare, și bucuroasă să cîștige ceva „mămăligă cu ceapă“ pentru vreo două, trei copeice. „Cu mult cea mai mare parte a mulțimii acesteia de negustori sînt evrei poloni, cari fac desigur a treia parte din populația întregului oraș.“ Este și cîte un meșteșugar evreu: „tîmplar, croitor, cizmar, sticlar, argintar, tinichigiu”, care, pentru o plată mai mică, dă de obicei lucru de pospăială (Pfuscherarbeit). Astfel se poate lupta cu izbîndă împotriva neamțului, care lucrează în aceleași ramuri, a rusului, „tîmplar și zidar”, a moldoveanului, „cojocar, șelar și tăbăcar“ (bresle ce se păstrează mai mult de către ai noștri). De concurența lui scapă numai zarzavagiul bulgar și țiganul „fierar și lăutar“.

    Zucker recunoaște, neapărat, că în cea mai mare parte sătenii Basarabiei sînt români. „Cu ei sînt împoporate toate satele care cuprind mijlocul și partea cea cu mult mai mare a țerii.” Afară de rutenii Hotinului, mai sînt numai în sud, pe unde fusese stepă tătărască, coloniști plugari: nemți, bulgari – mii de familii – și ruși din părțile mai adînci ale împărăției, mai ales șerbi fugari. Iată cum descrie el pe moldoveni:

    „Mulți călători, cel puțin cei mai vechi” – se glndește la obraznicul ungur franțuzit de Tott, care a vorbit, cum am spus, despre Basarabia, în Memoriile sale despre turci și tatari (Mémoires sur les turcs et les tartares) – „atribuie moldoveanului și valahului prostie, ciumă, hoție, îndărătnicie și altele ca acestea. Dacă-mi aduc bine aminte, ei pretind că un călător trebuie să fie întovărășit de vreun funcționar și că, la sosirea într-un sat, acesta trebuie să puie în mișcare pe vornic, și cu cîteva bice, pentru ca să dea locuință, hrană, și cai de poștă. Că această metodă a fost întrebuințată, din nenorocire, deseori, de dregătorii din timpuri ai Moldovei și Munteniei, e, desigur, adevărat, și că ea poate folosi tot așa de bine în Germania ca și în Moldova, au dovedit-o războaiele din urmă”, cînd francezii s-au purtat așa cu sătenii germani. Dar e cu totul neadevărat că în alt fel nu s-ar putea căpăta nimic de la moldoveni. Dimpotrivă, bucuria de oaspeți e o deosebită însușire a moldoveanului de orice stare; dar e firesc ca acela ce vine la el cu biciul în mînă să nu-l afle tocmai bucuros de a-l primi pe spinare și de aceea să și creadă că a găsit la el atîtea păcate cu care-l acopere pe urmă. Deoarece aceasta o spun, nu numai călători de aceștia, cari străbat țara fără cunoștința datinilor și a limbii, ci chiar mulți străini așezați în Basarabia, s-ar părea îndrăzneț a combate o părere ce s-a spus așa de des și a recunoaște caracterul moldovenilor cel adevărat. Apoi e vădit că, în Basarabia ca și în Moldova și Țara Românească, străinul numai pentru că e străin, fără a-și putea sprijini pe ceva pretențiile ca individ, se crede mai sus prin inteligență, socoate pe moldovean, mai ales pe sătean, ca pe un om ce stă pe o treaptă mai de jos, se poartă cu el după această socotință și crede că descopere într-însul greșelile pe care i le-a dat prejudecata lui însuși. […]Neapărat că și moldoveanul răsplătește străinului după cuviință. Săteanul nu vrea să aibă nimic a face cu dînsul, și boierul, deși se poartă politicos cu străinul și-l primește bucuros în casă, dacă acel străin are numai ceva știință de carte, arată totuși pe urma experienței sale întinse, măcar la început, neîncredere față de el și crede că mulți dintre acești străini, nefiind în stare să se facă folositori în țara lor chiar, caută un trai de aventurier pe spinarea moldoveanului.

    „Precum, dealminterea, se poate vorbi numai cu greu despre caracterul popoarelor, așa e și cu moldoveanul. Boierul e grecit, franțuzit și, în Basarabia, și rusificat, – deci el și-a făurit o fire deosebită de a țeranului. Are și țeranul păcatele stăpînului său?” Oare nu vi se pare ciudat că învinuirea de lene nu se potrivește românilor de orișiunde și ca acela care locuiește în Ardeal, supt cîrmuirea austriacă, se apropie de vecinul său, harnicul sas ardelean? Țeranul din Basarabia, mai puțin muncitor decît cel din Ardeal, e totuși mai muncitor decît cel din Principate. Temeiul acestei lipse de aplecare, netăgăduită, pentru muncă și cîștig mi se pare că stă, în parte, în afară de caracterul național. Ea ar fi o urmare a sistemului de stoarcere care domina în Moldova și Țara Românească de multă vremi și care dădea oamenilor încredințarea că, oricît ar lucra, tot pentru alții o fac. Foarte bună observație că, într-o gospodărie fără bani, ca a țerilor noastre, țeranul bogat n-are cum să-și ascundă agonisita, care i se ia toată, după multe prigoniri: căci la noi, ca și în Turcia, adăugim, e bine de cel sărac. E ciudat însă că lui Zucker i se pare să nu mai fi rămas nimic din sistemul vechi după cucerirea rusească (el nu vorbește nicăiri de administrația proastă a Imperiului).

    La frica de despoiare se adaugă, pentru a tăia gustul de lucru, puținătatea nevoilor, ușurința cu care săteanul român și le împacă. Casa e făcută de el, din crengi, lut și papură. Femeia văruiește și lucrează scoarțele, care sînt mobila și zestrea. Casa, plină de clădăria lucrului de mînă, „pare, măcar pe dinăuntru, adevărat prietenoasă și e ținută totdeauna foarte curat” (așa zice și Del Chiaro despre casa munteană de pe la 1700 pe care italianul nu știe cum s-o admire). Oalele, sipetul, icoana mîntuie podoaba casei. Pînza o țes femeile: oile dau lîna și pielea îmbrăcăminții. Carul și-l face țeranul singur, numai din lemn. Pentru hrană, ajunge mămăligă cu brînză, pentru banii de bir și de circiumă e cîștigul de la vite, de la un petec semănat cu grîu, de la vie și de la prisacă. Cu aceasta, omul e bucuros. Nu e zgîrcit și nu-i pasă de ziua de mîne.

    Tot așa Zucker nu crede că țeranul nostru e îndărătnic. La lucrul cîmpului, îl înșală proprietarul. Și mai mult, arendașul. Cinovnicii cei mici fac și ei ce pot ca să-l dezbrace. „Fiind astfel deprins a fi înșelat de cei mai mulți cari sînt mai sus decît dînsul, e lucru firesc să privească neîncrezător orice vine de acolo și nu poate el înțelege deodată; firește că are oarecare neîncredere față de orice poruncă sau sfat ce-i vine dintr-acolo și că, deocamdată, caută să scape de ele. Dar eu însumi am văzut că, dacă numai țeranul e tratat cîtva timp cu dreptate, de moșier, și e apărat împotriva supărărilor ce-i vin din afară, el capătă răpede încredere în acel moșier și se bucură, cum zice el că «are un boier », și atunci el urmează mai bucuros sfatul și poruncile decît poate chiar țeranul german.“

    Și mai puțin dreaptă e învinuirea de hoție. Se fură mulți cai, e drept, dar în stepa nepăzită s-ar putea fura de o mie de ori mai mulți. Apoi casele nu se încuie nici noaptea, „și nicăiri nu e mai sigur drumețul de furt decît în bordeiul țeranului. Furt cu spargere nu săvîrșește decît rareori moldoveanul: mai mult obișnuiesc evreii, rușii, și, neapărat, grecii”. În cetele de hoți sînt mai ales „arnăuți, sîrbi, ruși, greci și bulgari”. Învoielile i le scrie moldoveanului altul; el „pune degetul” numai. „Și n-am auzit niciodată ca un țeran moldovean să fi tăgăduit acest fel de iscălitură.”