În legătură cu această călătorie a lui lady Craven putem trece la unica scrisoare despre noi a prințului Charles-Joseph de Ligne (1735–1814), ofițer în serviciul țarinei și vestit fluture de saloane. E un „belgian”, dintr-o țară care pe vremea aceea era o simplă provincie austriacă; luase parte la războiul din 1788 pe lîngă prințul de Nassau și a fost unul din comandanții în luptă de la Movila Răbîii de lîngă Huși.
Din Iași el datează o scrisoare foarte bine alcătuită, cu glume care sînt și mai bune și mai rele, dar, fiind spirituale, îi sînt îngăduite, cu toate că scrisese el însuși înainte de aceasta un adevărat mic tratat „sur le malheureux penchant des Français à tout fronder”.
În oraș, spune el, sînt o sută cinzeci de superbe palate, exagerare doar într-aceea că nu erau palate și nici o sută cinzeci, precum nici superbe. Asistă la un bal, unde erau invitate o sută de familii boierești. Se joacă hora, care se pare atîtor altora, lui Sulzer de exemplu, mai mult un joc de urși – e un danț din antichitate, și cred că antichitatea avea mai mult gust în materie de euritmie decît modernii.
A oferit și el un bal, la care a poftit boieri, petrecînd împreună destul de bine. Despre oaspeții săi spune – ceea ce am mai arătat – că nu primiseră cu desăvîrșire modele occidentale: femeile erau îmbrăcate însă întocmai ca acelea de aiurea, cu deosebire că luxul lor era fără margeni. S-a înțeles cu boierimea noastră, nu învățînd grecește, limbă foarte grea, ci prinzînd cuvinte românești, deși, după dovezile pe care ni le dă știința lui, nu era tocmai înaintat, știind să spună doar „formos coconitza” și pe urmă „seara buna” și în sfîrșit „draga mi”. Restul va fi fost, dacă nu se laudă, mai mult din ochi.
XV. Cîțiva călători de la sfîrșitul veacului al XVIII-lea
Mulți alți călători au străbătut în ultimul șfert al acestui veac țerile noastre fără a fi lăsat vreo însemnare. Pe cărămizile bisericuții din vechiul Bucovăț de lîngă Craiova e scrijelat astfel numele Patriarhului Avram din Ierusalim, unul dintre atîția șefi ai bisericilor orientale cari au căutat și găsit ajutor pe malurile Dunării.
Un maior von Raan (?) cerceta la 1790 Basarabia, țară moldovenească, și el găsea acolo case ruinate de greul războiului, chiar acele 300 mai bune, dulgheri fără mușterii și cele șase-șapte biserici care s-au păstrat și pînă azi.
Largi sînt lămuririle pe care le dă un german din Frankfurt care la 1786 s-a coborît pe Dunăre, pentru ca apoi să descrie anume, într-o lucrare care pînă acuma n-a ieșit la iveală, Moldova, Țara Românească și Ardealul.
În cea dintîi, se descriu orașele atinse de călător, venit, pentru negoț, în coborîrea lui spre gurile Dunării, cu vasele de comerț ale agenției Dellazia din Principate. La Islaz și la Zimnicea sînt depozite de sare; din ultimul loc se duc mărfurile la București cu prețul de 16–20 parale de centenariu. Giurgiul, cu însemnătate comercială, ii amintește monedele bătute la Sadagura de ruși, cu bronzul tunurilor luate aici de la turci. Brăila e o cetate turcească umilă, cu ceva ziduri și trei-patru minarete ieșind deasupra mizerelor bordeie. În față, pe ostroave, se fierbe carnea pentru grăsimea cerută la Constantinopol. Cum la Galați se oprește mai mult, pentru iarnă, depunînd în magazii lucrurile cu care venise, e găzduit la negustorul care, cu Dellazia, cel cu șapte corăbii, și cu Gollner, făcea mai multe afaceri aici, care lucrează și cu Bulgaria și cu Galiția, cunoscutul conte ungur Feste tics. El îl prezintă ceva mai în răgaz, regretînd că transporturile care, în țara fără fabrici de postav, sosesc din Lipsca și Breslau, cu multă greutate, nu se fac pe apă, pentru marele folos al comerțului austriac. De aici se duce, cu o sanie de poștă, plătită zece bani de cal, la București. Impresia frumoasă din depărtare nu se menține, la vederea străzilor podite, care sînt murdare, a „bordeielor de lut”, a caselor boierești invizibile de la stradă, în care i s-a spus că boierii stau, mănîncă și dorm pe „divane și sofale”. Prezintă urîta, chiar „foarte urîta” curte nouă a lui Alexandru Ipsilanti, începută cu meșteri din Brașov și isprăvită cu cei, mai puțin destoinici, din țară. Îl interesează Bărăția, sașii ceasornicari, juvaergii – și un spițer–, evreii; Festetics are un depozit de trăsuri în capitala munteană: sînt vreo patruzeci de călește, care se vînd cu 1 800–2 000 de florini bucata, și vehicule mai ieftene.
Descrie bogăția țerii, regretînd că nu se cultivă tutun și zarzavat (afară de boieri, pentru acesta din urmă), că boierii preferă cînepei indigene mătasea, bumbacul venit din Saxonia și Silezia, că nu se îngrijește vinul care, totuși, la Galați are gust de șampanie, că tot negoțul e lăsat în mîna sașilor. Negustorul se interesează de creșterea vitelor pentru grăsimea și pastrama cerută de turci, pentru piei, foarte căutate, de felurile de lînă, de porci, cari se vînd în Polonia, ca și în Ardeal și Banat, de cai, pe cari-i vede în cete de pînă la două sute pe cîmp, de albine, adesea pînă la 2 000 de stupi, la boieri, pe cînd țeranii moldoveni se mulțămesc cu o sută. Domnul muntean culege 3 000 000 de lei, al Moldovei cu un milion mai puțin.
Locuitorii, la 500 000 în ambele țeri, nu sînt vrednici de nici o laudă: i se pare că au și defectele intrigii și prefăcătoriei. Boierilor li se înșiră pe îndelete toate păcatele: mai ales mănîncă prost, cu mîna ori cu linguri de lemn pe fețe de masă pătate, bucate pline de muște, sau puturoase, pe care le aduc slugi în zdrențe. Aceasta deși poartă blăni de o mie, două de piaștri și deși își acopăr femeile cu pietre scumpe. Cei întorși după 1774 din Ardeal aduc cuțite, furculițe, scaune, altă mobilă – dese comenzi de asemenea obiecte sînt însemnate în corespondența boierimii de pe la 1790 cu Hagi Constantin Pop, marele angrosist român din Sibiiu.
Întorsul negustorului se face prin Turnul Roșu.
Un mitropolit din Tiflis, Ionà, străbate Moldova la 1790.
Ce-l interesează înainte de toate e persoana binefăcătorului său, cneazul Patiomchin (Potemchin), fostul amant al împărătesei Ecaterina, care se vede, în lașul pompelor și risipelor sale, acel viitor „rege al Daciei”, cum spera să-l facă diplomația rusească. Se prezintă cu admirație curtea acestui quasi-suveran ruso-român, vizita lui la Galați unde se face slujbă pentru el de episcopul de Ierapole, un grec, și de șase arhimandriți, asistînd și nu știu ce cleric catolic la a cărui biserică binevoise a veni prințul ortodox. Bolnav, luminăția sa e îngrijit la Miroslava de un medic militar francez, pînă ce, de tot slab, e suit de luxoasa lui nepoată, contesa Branicka, în caleașcă, pentru a merge la Chersonul „Tauridei” lui. Murind în Basarabia, e adus la Iași, și asistăm la bogatul serviciu de îngropare, în prezența solului turc pentru pace a dragomanului Alexandru Moruzi, un viitor domn; Ionà a mai văzut și pe alți trimeși pentru pace, Bezborodco, Serghie Lascarov: i-au trecut înainte soldații purtînd bucuroși „ramurile de pace» în mînă; a privit balul pe care-l onorează un prinț Potocki și un arhiereu armenesc, Iosif. Se interesează de exarhul Ambrozie Serebrenicov, trimes pentru a cîrmui, cu ajutorul cîmpulungeanului Gavriil Bănulescu, biserica Moldovei. Îl arată pe acest cleric rus sfințind geamiile cetăților basarabene, de curînd cucerite, Bender, Ismail; el, care știe că armenii din cea dintîi cetate și din Chilia au fost atrași la Dubăsari, peste Nistru. Se descrie și consacrarea lui Gavriil ca episcop la „Bender și Cetatea Albă“, de un vlădică grecesc și de altul tocmai din Grusinia.
Clericul străin a avut de la favoarea lui Patiomchin o mănăstire, Pîngărații, unde a stat nu mai puțin de doi ani, lîngă apa frumoasă, în mijlocul a treisprezece sate cu locuitori zdraveni, cari-i dau tributul anual de 150 de oi. 200 de bani de argint, 700 de păstrăvi afumați, tot atîtea roți de cașcaval, 1 000 de scoici, pentru zile de post, în afară de cuvenita dijmă; în jur se poartă cinzeci de cară țigănești. Om cinstit, georgianul nu urmează sfatul de a vinde, cînd pleacă, averea mănăstirii.
Un englez, John Jackson, face la 1797 drumul de la Giurgiu la București, unde are a face cu agentul austriac Merkelius. Și el se miră de luxul în călește al boierimii, dar, în calitatea lui națională, critică și mai tare lipsa de adevărată religiozitate și de sfințenie a căsătoriei.
Alți englezi trec în Țara Românească la cîteva luni după încheierea păcii de la Șiștov. Studentul de la Cambridge John B.S. Morritt of Rokeby (1772– 1843), viitorul prieten al romancierului celebru Walter Scott, vine din Ungaria, împreună cu un Stokdale și un Rondle Wilbraham, plus un pictor vienez, la 1794.
În scrisorile lui, neobișnuitul călător pomenește de bieții revoluționari francezi, prizonieri în Banat, cari zîmbind, se sting de osteneli și lipsuri, de drumul prin Ardeal, pe obișnuita cale a Dobrei și Devei, coborînd spre Sibiiu, unde se face vizită la Muzeul Brukenthal și la generalul Rolle, care asigură că la noi se înțelege nemțește, ba chiar latinește (!).
Frumoase locuri la Turnul Roșu, dar proaste căsuțe țerănești în care oameni și porci dorm laolaltă. Ceva porumb împrejur; nici măcar o găină de prînzit. Drumuri care cer să se schimbe caii trăsurii cu răbduriii boi; căluții românești, cu toată rezistența lor admirabilă, cad pe drum și se caută împrejur alții la casele de poștă cu coperișul gîrbov și prispa înaltă. Pe alocuri țigani, vînduți „ca boii”. Prizonieri de război la turci sînt așa de mulți prin țară, încît Merkelius ajunge a trimite peste 5 000 la casele lor.
Boierii sînt mai bine așezați și foarte îndatoritori. Ispravnicul grec de la Cîineni dă mijloacele de transport cu porunci inexorabile către țeranii lui. Lîngă Argeș cocoana Ilina Agoaia stă pe divan, între cinci, șase roabe, în rochia ei de muselină „cu mîneci lungi, răscroită pînă la sîni și legată à la Campbell, strînsă la picioare ca un pantalon, o bucată de muselină supt talie, pe cap c căciulă înaltă, turtită, cu canaf de aur, tulpan pe frunte și cosițele pe umeri”. Are „o mantie de mătase azurie cu margenile de blană și mîneci scurte, terlici de piele galbenă supțire în conduri pe care-i scoate cînd se așază turcește pe divan”. Pe lîngă copilul ei de patru ani crește pe unul răscumpărat de la turci. Servește ea însăși a doua zi șerbetul de trandafir. La Pitești, cu prăvăliile grecești, ispravnicul, foarte bine crescut, vorbește franțuzește, – Agoaia, firește, nu. La Colintina, cu casa Ghiculeștilor, gazda lipsește; soldații austrieci ai prințului de Coburg nu lăsaseră decît un divan de paie. La București, cu negustori evrei, greci, dar și nemți, nu se află ospitalitate în casele care nu-i par frumoase tînărului englez.
Lîngă Pitești, în ziua de 18 iulie, Marritt a găsit alaiul de călătorie al ambasadorului englez la Constantinopol, Robert Ainslie, plecînd spre țara lui. De pe urma acestei călătorii a rămas frumoasa lucrare a pictorului italian Luigi Mayer, după care s-au publicat planșele din 1801–6.
Între altele se reprezintă sala de recepție a curții din București, cu tronul pe șase trepte, purtînd „turaua” sultanului și pe părete, sabia de stăpînire, tuiurile fiind ținute în mînă; se vede în față, cu obișnuitul ceremonial, ambasadorul și suita lui, cîțiva boieri, slugile cu fructe pe farfurii. Se prezintă și pe dinafară aspectul acestui palat, lîngă care, la podul Dîmboviței, și două felinare.
Un finlandez, Orraeus, medic, se află la Iași supt steagurile rusești între 1769 și 1772. Știe și ce se petrece la Galați, unde e un nou port, și pomenește lupta generalului Fabriciani cu turcii, prinderea de ruși a lui Constantin Vodă Mavrocordat. La Iași, vede venind din Botoșani soldații împărătești cu prizonieri tatari. Dar ce-l preocupă mai mult, e teribila ciumă. Ea atinge și pe ruși, al căror spital e la curte. Mor husari, infanteriști. Generalul comandant Stoffeln, care n-a cutezat să evacueze orașul, neavînd ordine și în fața protestului boierilor, cari se tem să nu vie turcii, se retrage la via mitropoliei. unde și pe dînsul îl culege boala. Rumiențov, generalisimul, voia totuși să ieie cvartir în oraș, care e golit de trupe, mutîndu-se și spitalul la țară. Și farmacistul, cu familia lui, piere. Medicii greci nu pricep nimic, și unul spune că pentru jumătate din Moldova n-ar merge la ciumații de la Sf. Spiridon. Aga ascunde cazurile.
Orașul se pustiește aproape; fug și surugiii cari aduseseră pe străini. Din 2–3 000 de locuitori, restul fiind la munte, mor peste 800. Se dau știri groaznice: „Moldoveni mai săraci, cari aveau rude bolnave de ciumă, ca să nu fie suspectați, îi duceau pe furiș în pădurile cele mai apropiate. După ce-i așezau pe paturi de iarbă și veșminte, îi depuneau în locuri umbroase. Aproape de ei li puneau un vas cu apă și ceva de mîncare, și astfel îi lăsau pe nenorociți în voia soartei. Dacă aveau ceva cunoscuți, cărora să li fie milă de dînșii, îi mai cercetau și li îndeplineau ce li lipsea, mai ales apa. Cei mai în putere își culegeau singuri vreascuri pentru foc. Cînd mureau, erau îngropați pe loc de ciocli. Dar foarte adeseori erau părăsiți și, în putrezire, erau sfîșiați de cîini, mîncați de viermi sau rupți de fiare”.
XVI. Călătorii din timpul războiului de la 1789 la 1793
Înainte de a trece la călătorii din timpul noului război, cîteva cuvinte despre rostul acestui război însuși.
Am spus că era făcut ca să se împartă Turcia. Convenția era foarte clară: la război și la împărțire trebuiau să colaboreze austriecii și rușii. Cei dintîi, cît au trăit, au avut obiceiul să încheie tratate de alianță în așa fel ca războiul să-l poarte cît mai mult alții, iar la pace ei să aibă o parte cît mai largă. Armata austriacă s-a purtat mizerabil. S-a îngrijit să intre întîi în Moldova, considerată ca nouă Bucovină, de conivență cu domnul de atunci, Alexandru Ipsilanti, un bătrîn care s-a lăsat prins lîngă Iași după un simulacru de luptă. Chipul lui se vede săpat pe piatră și acum, la Brünn, deasupra unei porți a casei unde a stat prizonier, cu ișlicul caracteristic al domnilor fanarioți pe cap, cu luleaua în gură și tot în legătură cu exilul lui am găsit la Viena o prăvălie cu firma „Zum Fürsten Ypsilanti“, avînd portretul în firmă.
Folosindu-se de înțelegerea cu domnul, cu mitropolitul Leon, care știa limba franceză, avea o bibliotecă și întreținea relații de prietenie cu cineva care a jucat în țara lui un foarte mare rol, anume Dosoftei Obradovici, începătorul literaturii sîrbești. Austriecii au intrat deci în țară și au ocupat Moldova pînă la Siretiu, de unde s-ar fi întins foarte bucuros și mai departe, dacă partea dintre Siretiu și Nistru n-ar fi fost ocupată de ruși. Cartierul general al imperialilor era la Roman, și avem o serie de acte de acolo, redactate românește și iscălite de ofițeri nemți adesea cu litere chilirice: o întreagă literatură oficială cu această înfățișare bizară.
Cînd a fost vorba să treacă însă în Muntenia, unde erau turcii, prințul de Coburg a înaintat cu toată încetineala posibilă, așteptînd ca rușii să dea o luptă mare. A pătruns apoi pînă la București și a așteptat din nou să vadă dacă n-are a face cu un inamic încă periculos. Pe urmă a trecut și în Oltenia, și un scriitor francez, Salaberry, ni va spune cum au. administrat austriecii acolo și în ce relații au stat cu boierii.
Ocupația austro-rusă a durat pentru Muntenia pînă la 1791, iar pentru Moldova pînă la începutul anului 1792. Intenția era să nu plece, nici unii nici alții. Dacă au plecat totuși și unii și alții, aceasta se datorește revoluției celei mari. Cind au început turburările în Franța, s-au unit Austria, Prusia și Rusia pentru a împiedeca spiritul revoluționar de a se întinde în Europa centrală, și, de aceea, și numai de aceea, austrieci și ruși au fost siliți să iasă din țerile noastre.
Boierii, cum se va vedea prin călătorii ce se vor aduce înainte, s-au împăcat cu regimul ocupației; însă, pentru onoarea lor, trebuie să spunem că, pe lîngă cei cari danțau cu rușii și austriecii, cari jucau cărți cu rușii și austriecii, cari colaborau la aceeași operă conjugală cu rușii și austriecii, erau și oameni cu simț mai înalt de viitorul poporului lor. Și, precum în războiul precedent, la Congresul din Focșani, în 1770, anume boieri munteni, alături de alții cari cereau alipirea de Rusia, au trimes delegații lor și prin aceștia au înfățișat presupusele noastre tratate cu turcii, tratatele lui Mircea și Vlad, falsificate anume ca să capete o situație superioară situației lor din acel moment – tratatele acelea sînt într-adevăr falșe ca formă, deși ceea ce se spune în ele era drept, – precum au cerut să dea țerii un domn român, care era să fie Ștefan Pîrșcoveanu, tot așa și de astă dată boierii munteni au prezintat un program de refacere a țerii în sensul libertății și independenței viitoare.
Căci din toate cele expuse pînă aici se desface, cred, o convingere: pe lîngă că nu eram așa de răi cum ne judecă unii oameni care nu văd ce e acasă la dînșii întîi, este absolut falș că noi, în materie de cultură și de politică, am fost necontenit mînați înainte de alții și că n-a venit nimic din fondul nostru propriu. E absolut falș. Avem în spiritul poporului nostru o tendință spre inițiativă pe care Statul, croit după sistemul napoleonian, o înăbușe, dar care este capabilă să se ridice din nou. În artă, am unit influența orientală cu cea occidentală și cu fondul nostru propriu, creînd forma originale: grecii chiar recunosc, la Muntele Athos, în picturile de acolo, genul „moldo-valah”, absolut deosebit de genul lor propriu. Tot așa în materie politică a fost o colaborare de cugetare politică proprie nouă. Nici Regulamentul Organic, nici Convenția de la Paris nu ni-au fost hărăzite fără să fi vrut noi: toate acele vechi hatișerifuri, toate acele constituții următoare au venit din agitația pornită în mijlocul boierimii noastre.
Ca să se vadă care era mentalitatea acestor boieri, iată ce cereau ei pe vremea aceea, înainte de tratatul din Siștov, cu austriecii, la 1791, înainte de tratatul din Iași, cu rușii, la 1792. După un text păstrat în însemnările lui Hammar, fost consul la Iași, mai tîrziu vestitul istoric al Imperiului otoman, boierii Țerii Românești declarau că nu voiesc ca țara lor să fie mai departe asimilată cu un pașalîc; decît să ajungă la ce a fost înainte, mai bine să-i apuce o catastrofă cosmică, să se cufunde ca Lisabona și Lima. Și iată dorințile lor: cetățile turcești de pe malul Dunării să fie distruse și locul să se dea înapoi. Domnul să fie ales de cele trei stări: nobilii, clerul și starea de jos, care cuprindea și negustorimea și țerănimea noastră. Dealminteri și de Ligne, ușuratec cum era, cu gîndul la „formos coconitza”, spunea că: mai bine decît să fie domni străini, să se aleagă în Principate doi boieri cari să domnească trei ani.
Tributul să fie numai trei sute de pungi, cum zicea tratatul din Chiuciuc-Cainargi, care mai interzicea să se ia furnituri în natură plătite cu un preț arbitrar. Și să nu vie un turc să-l ia, ci să meargă doi boieri la Constantinopol, cari să nu-l remită cu mîna lor, ci prin ambasadorul Austriei sau Rusiei. Să nu se ceară apoi nici provizii, nici vite, de turci. În sfîrșit țara să aibă mijlocul de a se apăra ca să nu mai treacă toate ostile pe aici, ci fiind supt dubla proteguire a vecinilor creștini din Răsărit și Apus, imobilizînd astfel tendința de anexiune a unora prin alții, noi să avem, în calitate de țară neutră, miliția noastră cu care să putem apăra teritoriul românesc.
Astfel între cererile boierilor de la 1780–90 și ceea ce au realizat generațiile de la 1821, 1834 și 1848, nu este o deosebire esențială. Se simțea încă de atunci că se apropie ceasul pentru independența românilor din Principate și ca o consecință mai depărtată unirea neamului.
Un emigrat, francez, Salaberry, ni dă prețioase știri despre Oltenia supt ocupația austriacă în 1791. Venind pe la Cerneți, e dus de un caporal de jandarmi austriac la un boier, pe al cărui argat călăuzul îl snopește în bătaie; a doua zi boierul însuși spune că, „după felul brusc cum sosiseră, i-au luat drept ofițeri germani iar, de ar fi știut că erau străini, li-ar fi oferit odaia sa însăși”; îndată se aduce cafea, dulceață, țuică, și se dau pui fripți pe cale; cînd oaspetele întinde soției boierului, îmbrăcată după moda orientală, cu bufuri de muselină la sîn, mîna, ea o duce la inimă: „recunosc”, spune călătorul, „că felul ei de a saluta era mai nobil și mai afectuos ca al mieu”.
Pe drumul rău, unde trăsura se cerea necontenit sprijinită, pretutindeni ajută bucuros „bunii români”, „bieții români”, din satele mărginașe, scutite pentru aceea de dări. Nu primesc nici o plată, și pînă și bătrînul zdrobit de vrîstă vrea să aducă și el un folos. În bordeie afumate, lumea se culcă pe zdrențe, adesea flămîndă. Și Salaberry îi compătimește cu atît mai mult cu cît la acești oameni năcăjiți recunoaște toga romană și sandalele de la curtea lui August.
La Craiova, boierii vorbesc și franțuzește, ba chiar „destul de bine”, dar portul oriental îl păstrează și femeile, care-și acopăr capul cu bucăți de stofă neagră, roșie, cu podoabe de flori și chiar cu pietre scumpe; în mîni se învîrt mătăniile. Jocul de cărți singur, mai ales „faraonul”, e pretutindeni introdus. La masă se mănîncă așezați peste picioare, bărbați și femei: a constatat-o fiind poftit la prînz la Barbu Știrbei, președintele Divanului, cel cu călătoria la Karlsbad, care-i pare un mare mîncău: „Bombance dans le Roi de Cocagne”. La bal se joacă hora. Călătorul vede și o nuntă după datină în biserica zidită de Știrbei.
