— O, spuse Lyra cu disperarea în suflet. Şi ceilalţi prizonieri ai urşilor?
Ştii unde-i ţin?
— Alţi prizonieri?
— Cum ar fi… Lordul Asriel.
Deodată, Profesorul se schimbă cu totul. Se ghemui şi se făcu mic de tot, lipindu-se de perete, şi începu să dea din cap a avertisment:
— Şşşt! Taci! O să te-audă! şopti el.
— De ce nu trebuie să amintesc de Lordul Asriel?
— Interzis! Foarte periculos! Iofur Raknison nu va permite să-i fie rostit numele!
— De ce? spuse Lyra, apropiindu-se în şoaptă, ca să nu-l sperie.
— Comitetul de Oblaţii i-a dat sarcina specială lui Iofur să-l ţină prizonier pe Lordul Asriel, şopti la rândul său bătrânul. Doamna Coulter însăşi a venit până aici să vorbească cu Iofur şi i-a oferit tot soiul de recompense ca să-l ţină pe Lordul Asriel deoparte. Ştiu asta, ştii, pentru că eram la vremea aceea în graţiile lui Iofur. M-am întâlnit cu doamna Coulter! Da. Am avut o lungă conversaţie cu ea. Iofur era prostit cu totul de ea. Nu se putea abţine să nu vorbească despre ea. Ar face totul pentru ea. Dacă ea doreşte ca Lordul Asriel să stea la sute de mile depărtare, aşa va fi. Orice pentru doamna Coulter, orice. O să dea numele ei capitalei, ştiai?
— Deci nu lasă pe nimeni să-l vadă pe Lordul Asriel?
— Nu! Niciodată! Dar îi e şi frică de Lordul Asriel, ştii. Iofur joacă un joc dificil, însă e deştept. A făcut ce voiau amândoi. L-a ţinut pe Lordul Asriel izolat, s-o mulţumească pe doamna Coulter şi l-a lăsat pe Lordul Asriel să
primească orice echipament doreşte, ca să-i facă şi lui pe plac. Echilibrul ăsta n-o să dureze. E instabil. Să mulţumeşti ambele părţi. E? Situaţia o să
se prăbuşească destul de curând. Ştiu bine lucrurile astea.
— Chiar? spuse Lyra cu mintea în altă parte, gândindu-se furioasă la ceea ce bătrânul tocmai spusese.
— Da. Limba daimonului meu poate gusta probabilităţile, ştii.
— Da, şi daimonul meu la fel. Când ne dau de mâncare, Profesore?
— Mâncare??
— Trebuie să ne dea ceva de mâncare o dată şi-o dată, altfel o să murim de foame. Şi mai sunt şi nişte oase pe jos. Sper că sunt oase de focă, nu?
— Focă… Nu ştiu. Poate.
Lyra se ridică şi pipăi drumul către uşă. Evident, nu exista niciun mâner, nicio gaură a cheii iar uşa se închidea atât de bine şi sus şi jos încât nu se vedea nicio lumină, îşi lipi urechea de ea, însă nu auzi nimic. În spatele ei, bătrânul mormăi ceva în barbă şi se întoarse obosit pe cealaltă parte. Lyra auzi zdrăngănitul lanţului şi, imediat după aceea îl auzi sforăind.
Pipăi din nou drumul către bancă. Pantalaimon, obosit să tot facă lumină, se transformase în liliac, ceea ce i se potrivea foarte bine: zbura de jur împrejur scoţând ţipete înfundate, în timp ce Lyra stătea aşezată şi-şi rodea o unghie.
Dintr-o dată, fără niciun avertisment, îşi aminti despre ce vorbea Profesorul Palmerian în Camera de Odihnă, cu atâta vreme în urmă. Un gând n-o lăsa în pace de când Iorek Byrnison îi menţionase pentru prima dată numele lui Iofur, şi acum revenea: ceea ce-şi dorea Iofur Raknison mai mult decât orice, spusese Profesorul Trelawney, era un daimon.
Bineînţeles, nu pricepuse ce voia el să zică; în loc să spună cuvântul în engleză, el folosise cuvântul panserbørn, aşa că nu îşi dăduse seama că
vorbea despre urşi şi ea habar n-avea că Iofur Raknison nu-i om. Un om ar fi avut, oricum, un daimon, aşa că n-avea nicio noimă.
Acum, însă, era clar. Tot ce auzise despre regele-urs ducea în acelaşi loc: puternicul Iofur Raknison nu dorea altceva decât să fie om, cu un daimon al lui.
Pe când se gândea la toate acestea, îi veni în minte un plan: un mod de a-l face pe Iofur Raknison să facă ceea ce, în mod normal, n-ar fi făcut niciodată, un mod de a-i reda lui Iorek Byrnison tronul care-i revenea de drept, în cele din urmă un mod de a ajunge la locul în care-l duseseră pe Lordul Asriel, şi de a-i da alethiometrul.
Ideea plutea şi pâlpâia delicat, ca un balon de săpun, şi nu îndrăzni nici măcar să se uite direct la ea, să nu se spargă. Ştia, totuşi, care e felul de-a fi al ideilor, aşa că o lăsă să pâlpâie şi se uită în altă parte, gândindu-se la altceva.
Aproape aţipise când zăvorul fu tras şi uşa se deschise. Lumina năvăli înăuntru iar Lyra sări direct în picioare, cu Pantalaimon ascuns în buzunar.
De îndată ce ursul-gardian se aplecă să apuce halca de carne de focă şi s-o arunce înăuntru, Lyra ajunse lângă el, şi-i spuse:
— Du-mă la Iofur Raknison. O să dai de belea dacă nu mă duci. E foarte urgent.
Ursul aruncă halca din fălci şi se uită în sus. Nu era uşor să citeşti expresia unui urs, însă părea nervos.
— E vorba de Iorek Byrnison, spuse ea repede. Ştiu ceva despre el, iar regele trebuie să afle.
— Spune-mi ce e şi o să-i transmit mesajul, spuse ursul.
— N-ar fi corect ca altcineva să afle înaintea regelui, spuse ea. Îmi pare rău, nu vreau să fiu nepoliticoasă, însă vezi, e o regulă care spune că regele trebuie să afle primul.
Poate că ursul era încet la minte. În orice caz, făcu o pauză, după care aruncă bucata de carne în celulă şi abia apoi spuse:
— Foarte bine. Vino cu mine.
O scoase la aer, şi ea îi fu recunoscătoare. Ceaţa se ridicase şi stelele sclipeau deasupra zidurilor înalte ale curţii. Gardianul o încredinţă unui alt urs, care veni să-i vorbească.
— Nu poţi să-l vezi pe Iofur Raknison când vrei tu, spuse el. Trebuie să
aştepţi până vrea el să te primească.
