— Da, las-o. Să vii în timpul mesei să aranjezi flacăra, ai înţeles?
Majordomul făcu o mică plecăciune şi se întoarse să iasă, cu daimonul călcând ascultător în urma lui. Din locul ei nu-prea-bun-de-ascuns, Lyra urmări cum Stăpânul se îndreaptă spre un dulap mare de stejar din colţul camerei, îşi ia roba de pe umeraş şi o îmbracă laborios. Stăpânul fusese un om puternic la viaţa lui, dar acum era trecut destul de mult de şaptezeci de ani, iar mişcările îi erau încete şi greoaie. Daimonul Stăpânului avea forma unui corb şi, imediat ce Stăpânul termină de îmbrăcat roba, sări de pe dulap şi se cuibări în locul său obişnuit, pe umărul drept al acestuia.
Lyra îl simţi pe Pantalaimon zbârlindu-se de frică, fără însă a scoate niciun sunet. Cât despre ea, putea spune că era plăcut intrigată. Vizitatorul pe care îl menţionase Stăpânul, Lordul Asriel, era unchiul ei, un om pe care-l admira şi de care se temea foarte tare. Se spunea despre el că ar fi implicat în cercurile politice înalte, în explorări secrete, în războaie îndepărtate şi nu ştiai niciodată când putea să apară. Era un om aprig: dacă o prindea aici o pedepsea amarnic dar, până la urmă, Lyra s-ar fi împăcat chiar şi cu gândul acesta.
Ceea ce descoperi pe urmă schimbă totuşi complet situaţia.
Stăpânul luă din buzunar o hârtie împăturită şi o puse pe masă. Scoase capacul unui decantor cu un vin greu, auriu, deschise hârtia şi turnă în carafa un praf alb, după care mototoli hârtia şi o aruncă în foc. Apoi luă un creion din buzunar, amestecă vinul până când se dizolvă tot praful şi puse capacul la loc.
Daimonul lui scoase un cârâit scurt şi aspru. Stăpânul răspunse cu un mormăit şi aruncă o privire împrejur din ochii înceţoşaţi ascunşi sub glugă
înainte de a ieşi din cameră, pe aceeaşi uşă pe care intrase.
Lyra şopti:
— Ai văzut, Pan?
— Normal că am văzut! Hai repede afară, până nu vine Intendentul.
Dar în timp ce vorbea se auzi clopoţelul sunând o dată, de la celălalt capăt al Sălii.
— E Intendentul! spuse Lyra, credeam că avem mai mult timp.
Pantalaimon flutură precipitat din aripi până la uşa Sălii şi se întoarse rapid înapoi.
— Intendentul e deja la uşă. Şi tu nu poţi ieşi pe uşa cealaltă…
Uşa cealaltă, cea pe care intrase şi ieşise Stăpânul, dădea într-un coridor aglomerat, care făcea legătura între Bibliotecă şi Camera Comună a învăţaţilor. La ora aceasta era plin ochi de bărbaţi care îşi îmbrăcau robele pentru cină sau care se grăbeau să îşi lase hârtiile sau servietele în Camera Comună, pentru a merge apoi în Sală. Lyra îşi programase să plece la fel cum venise, mizând pe câteva minute în plus înainte de a suna Intendentul.
Şi dacă nu l-ar fi văzut pe Stăpân turnând praful acela în vin, poate chiar ar fi avut curaj să înfrunte mânia Intendentului sau ar fi încercat să treacă
neobservată prin coridorul aglomerat. Dar era total bulversată şi asta o făcu să ezite.
Apoi auzi paşi grei pe podium. Intendentul venea să verifice dacă era pregătită Camera de Odihnă pentru servirea macului şi a vinului după cină.
Lyra se repezi spre dulapul de stejar, îl deschise şi se ascunse înăuntru, trăgând uşa exact în momentul în care intra Intendentul. Nu-şi făcea griji pentru Pantalaimon: culorile din cameră erau închise, şi, oricum, el s-ar fi putut ascunde oricând sub un scaun.
Auzi respiraţia şuierată a Intendentului şi, prin uşa întredeschisă, îl văzu cum aranjează pipele pe suportul de lângă narghilea şi cum inspectează cu privirea decantoarele şi paharele. Apoi îşi netezi părul de peste tâmple cu ambele palme şi îi spuse ceva daimonului său. Era servitor, deci daimonul era un câine; dar un servitor de rang mai mare, prin urmare, daimonul său trebuia să fie un câine de rasă. Era, de fapt, un setter roşcat. Daimonul părea suspicios şi începu să se uite împrejur, ca şi cum ar fi simţit prezenţa unui intrus dar, spre marea uşurare a Lyrei, nu se îndreptă spre dulap. Lyra se temea de Intendent, care o bătuse de două ori.
Auzi o şoaptă abia perceptibilă; bineînţeles că Pantalaimon se strecurase lângă ea.
— Acum va trebui să stăm aici. De ce nu mă asculţi niciodată?!
Nu-i răspunse până când nu plecă Intendentul. Obligaţia lui era să
supravegheze masa cea mare până când veneau invitaţii. Lyra îi putu auzi pe învăţaţi intrând în Sală; murmurul vocilor, târşitul picioarelor.
— E bine că n-am ieşit, îi şopti ea. Altfel n-am fi văzut cum pune Stăpânul otravă în vin. Pan, ăla era vinul de Tokay, despre care îl întreba pe Majordom! O să-l omoare pe Lordul Asriel!
— Nu ştii dacă e otravă sau nu.
— Aa, bineînţeles că este. Nu-ţi aduci aminte, l-a făcut pe Majordom să
iasă din cameră înainte s-o toarne în vin? Dacă era ceva nevinovat nu l-ar fi deranjat că vede şi Majordomul. Şi ştiu sigur că se întâmplă ceva – ceva politic. Servitorii discută despre asta de zile întregi. Pan, putem împiedica o crimă!
— N-am mai auzit o asemenea prostie, spuse el scurt. Cum crezi că o să
poţi sta nemişcată ore întregi în dulapul ăsta înghesuit? Stai să mă duc să
mă uit pe coridor, îţi spun când e liber.
Pantalaimon zbură de pe umărul ei, iar ea îi văzu umbra cea mică
strecurându-se prin fanta de lumină.
— N-are niciun rost, Pan. Eu rămân aici, spuse ea. Sigur mai e o robă sau ceva asemănător pe-aproape. O s-o pun pe jos ca să stau comod. Trebuie să
văd ce fac.
Stătuse ghemuită. Se ridică în picioare cu grijă şi începu să pipăie în jurul ei umeraşele, având grijă să nu facă niciun zgomot, şi descoperi că dulapul era mai mare decât crezuse la început. Mai erau câteva robe academice şi glugi, unele cu blană, majoritatea cu faţa din mătase.
— Toate astea or fi ale Stăpânului? şopti ea. Când primeşte câte un titlu onorific din alte părţi poate că îi dau robe elegante, pe care şi le ţine aici să
le îmbrace când vrea să se dichisească… Pan, tu chiar crezi că aia nu era otravă?
— Nu, spuse el. Cred, ca şi tine că e otravă. Şi mai cred că nu e treaba noastră. Şi mai cred că ar fi cea mai mare prostie din lume să ne amestecăm. N-avem nimic de-a face cu treaba asta.
— Nu fi prost, spuse Lyra. Nu pot să stau aici şi să mă uit cum îl otrăvesc pe Lordul Asriel!
