Dar în timp ce vorbea se auzi clopoţelul sunând o dată, de la celălalt capăt al Sălii.

— E Intendentul! spuse Lyra, credeam că avem mai mult timp.

Pantalaimon flutură precipitat din aripi până la uşa Sălii şi se întoarse rapid înapoi.

— Intendentul e deja la uşă. Şi tu nu poţi ieşi pe uşa cealaltă…

Uşa cealaltă, cea pe care intrase şi ieşise Stăpânul, dădea într-un coridor aglomerat, care făcea legătura între Bibliotecă şi Camera Comună a învăţaţilor. La ora aceasta era plin ochi de bărbaţi care îşi îmbrăcau robele pentru cină sau care se grăbeau să îşi lase hârtiile sau servietele în Camera Comună, pentru a merge apoi în Sală. Lyra îşi programase să plece la fel cum venise, mizând pe câteva minute în plus înainte de a suna Intendentul.

Şi dacă nu l-ar fi văzut pe Stăpân turnând praful acela în vin, poate chiar ar fi avut curaj să înfrunte mânia Intendentului sau ar fi încercat să treacă

neobservată prin coridorul aglomerat. Dar era total bulversată şi asta o făcu să ezite.

Apoi auzi paşi grei pe podium. Intendentul venea să verifice dacă era pregătită Camera de Odihnă pentru servirea macului şi a vinului după cină.

Lyra se repezi spre dulapul de stejar, îl deschise şi se ascunse înăuntru, trăgând uşa exact în momentul în care intra Intendentul. Nu-şi făcea griji pentru Pantalaimon: culorile din cameră erau închise, şi, oricum, el s-ar fi putut ascunde oricând sub un scaun.

Auzi respiraţia şuierată a Intendentului şi, prin uşa întredeschisă, îl văzu cum aranjează pipele pe suportul de lângă narghilea şi cum inspectează cu privirea decantoarele şi paharele. Apoi îşi netezi părul de peste tâmple cu ambele palme şi îi spuse ceva daimonului său. Era servitor, deci daimonul era un câine; dar un servitor de rang mai mare, prin urmare, daimonul său trebuia să fie un câine de rasă. Era, de fapt, un setter roşcat. Daimonul părea suspicios şi începu să se uite împrejur, ca şi cum ar fi simţit prezenţa unui intrus dar, spre marea uşurare a Lyrei, nu se îndreptă spre dulap. Lyra se temea de Intendent, care o bătuse de două ori.

Auzi o şoaptă abia perceptibilă; bineînţeles că Pantalaimon se strecurase lângă ea.

— Acum va trebui să stăm aici. De ce nu mă asculţi niciodată?!

Nu-i răspunse până când nu plecă Intendentul. Obligaţia lui era să

supravegheze masa cea mare până când veneau invitaţii. Lyra îi putu auzi pe învăţaţi intrând în Sală; murmurul vocilor, târşitul picioarelor.

— E bine că n-am ieşit, îi şopti ea. Altfel n-am fi văzut cum pune Stăpânul otravă în vin. Pan, ăla era vinul de Tokay, despre care îl întreba pe Majordom! O să-l omoare pe Lordul Asriel!

— Nu ştii dacă e otravă sau nu.

— Aa, bineînţeles că este. Nu-ţi aduci aminte, l-a făcut pe Majordom să

iasă din cameră înainte s-o toarne în vin? Dacă era ceva nevinovat nu l-ar fi deranjat că vede şi Majordomul. Şi ştiu sigur că se întâmplă ceva – ceva politic. Servitorii discută despre asta de zile întregi. Pan, putem împiedica o crimă!

— N-am mai auzit o asemenea prostie, spuse el scurt. Cum crezi că o să

poţi sta nemişcată ore întregi în dulapul ăsta înghesuit? Stai să mă duc să

mă uit pe coridor, îţi spun când e liber.

Pantalaimon zbură de pe umărul ei, iar ea îi văzu umbra cea mică

strecurându-se prin fanta de lumină.

— N-are niciun rost, Pan. Eu rămân aici, spuse ea. Sigur mai e o robă sau ceva asemănător pe-aproape. O s-o pun pe jos ca să stau comod. Trebuie să

văd ce fac.

Stătuse ghemuită. Se ridică în picioare cu grijă şi începu să pipăie în jurul ei umeraşele, având grijă să nu facă niciun zgomot, şi descoperi că dulapul era mai mare decât crezuse la început. Mai erau câteva robe academice şi glugi, unele cu blană, majoritatea cu faţa din mătase.

— Toate astea or fi ale Stăpânului? şopti ea. Când primeşte câte un titlu onorific din alte părţi poate că îi dau robe elegante, pe care şi le ţine aici să

le îmbrace când vrea să se dichisească… Pan, tu chiar crezi că aia nu era otravă?

— Nu, spuse el. Cred, ca şi tine că e otravă. Şi mai cred că nu e treaba noastră. Şi mai cred că ar fi cea mai mare prostie din lume să ne amestecăm. N-avem nimic de-a face cu treaba asta.

— Nu fi prost, spuse Lyra. Nu pot să stau aici şi să mă uit cum îl otrăvesc pe Lordul Asriel!

— Păi, hai să plecăm, atunci.

— Pan, eşti un laş.

— Bineînţeles că sunt. Pot să te întreb, te rog, ce ai de gând să faci? Ai să

sari şi ai să-i smulgi paharul din mâna lui tremurătoare? Ce-ai avut în cap?

— N-am avut nimic în cap, şi o ştii foarte bine, se repezi ea la el, în şoaptă.

Dar, acum, că am văzut ce a făcut Stăpânul, nu am de ales. Tu trebuie să

ştii ce este aceea conştiinţă, nu-i aşa? Cum pot eu să mă duc să stau în Bibliotecă sau în altă parte şi să-mi frâng degetele, ştiind ce se va întâmpla? N-am de gând să fac asta, te asigur.

— Asta ai vrut tot timpul, spuse el după un moment. Ai vrut să te ascunzi aici şi să te uiţi. De ce nu mi-am dat seama mai înainte?

— Bine, aşa e, spuse ea. Toată lumea ştie că pun la cale ceva secret. Că au un ritual sau ceva de genul ăsta. Şi am vrut să ştiu despre ce e vorba.

— Nu e treaba noastră! Dacă ei vor să-şi ţină secretele, atunci noi să fim mai presus decât ei şi să-i lăsăm în pace cu secretele lor. Ascunsul şi spionatul sunt pentru copiii mici şi proşti.

— Eram sigură că asta o să spui. Acum nu mă mai bate la cap.

Stătură amândoi tăcuţi pentru o vreme, Lyra într-o poziţie incomodă, pe lemnul tare al dulapului, iar Pantalaimon, cu antenele sale de molie îndoite şi răsucite, pe una dintre robe. Lyra simţea că o mie de gânduri i se războiesc în cap şi nimic nu i-ar fi făcut o plăcere mai mare decât să i le împărtăşească daimonului, dar ţinea şi ea la mândria ei. Poate că ar trebui să încerce să şi le lămurească singură. Primul gând era de nelinişte şi teamă, dar nu pentru ea. Avusese necazuri destul de des, aşa că se obişnuise cu ele. De data aceasta era îngrijorată pentru Lordul Asriel şi pentru ce puteau să însemne toate acestea. El nu venea prea des la Colegiu şi faptul că acesta era un moment de tensiune politică însemna sigur că el nu venea aici doar să mănânce, să bea şi să fumeze, alături de câţiva prieteni vechi. Ştia că atât Lordul Asriel, cât şi Stăpânul erau membri ai Conciliului Cabinetului, corpul consultativ al Primului Ministru, deci putea fi ceva legat de aceasta; dar şedinţele Conciliului Cabinetului se ţineau la Palat, nu în Camera de Odihnă a Colegiului Jordan.

Şi apoi, mai erau şi zvonurile despre care tot şuşoteau toţi servitorii de câteva zile. Se spunea că tătarii invadaseră Muscovy şi se îndreptau spre nord, spre Sankt Petersburg, de unde puteau domina Marea Baltică şi poate chiar cuceri întreaga Europă de Vest. Iar Lordul Asriel fusese în Nordul îndepărtat: ultima dată când îl văzuse, se pregătea pentru o expediţie în Laponia…

— Pan, şopti ea.

— Da?

— Crezi că va fi război?

— Nu încă. Lordul Asriel n-ar veni aici să ia cina dacă ar fi să înceapă un război săptămâna viitoare sau aşa curând.

— La asta mă gândeam şi eu. Dar mai târziu?

— Şşşşt! Vine cineva.

Lyra se ridică în capul oaselor şi îşi lipi ochiul de crăpătura din uşă. Era Majordomul care venise să aranjeze lampa, aşa cum îi poruncise Stăpânul.