musafirii înăuntru; am ceva foarte interesant să vă arăt.

O viziune a Nordului

– Lord Asriel, spuse Stăpânul apăsat şi înainta să-i strângă mâna.

Din ascunzătoare, Lyra urmări ochii Stăpânului şi văzu că, într-adevăr, aceştia se întoarseră o secundă spre masă, acolo unde fusese vinul de Tokay.

— Stăpâne, spuse Lordul Asriel, am ajuns prea târziu ca să te mai deranjez de la masă, aşa că m-am făcut comod aici. Bună ziua, Sub-Rectore. Mă

bucur să văd că arăţi aşa de bine. Rog să scuzaţi aspectul neîngrijit; abia am aterizat. Da, Stăpâne, Tokay-ul a dispărut. Cred că tocmai calci în el.

Hamalul l-a răsturnat de pe masă, dar a fost vina mea. Bună ziua, Capelane. Ţi-am citit ultima lucrare cu foarte mare interes…

Făcu câţiva paşi alături de Capelan, lăsându-i Lyrei loc să vadă clar faţa Stăpânului. Era impasibilă, dar daimonul de pe umăr îşi foia penele şi se fâţâia de pe un picior pe altul. Lordul Asriel domina deja încăperea şi, cu toate că avea mare grijă să fie foarte curtenitor faţă de Stăpân, fiind pe teritoriul acestuia, în realitate era clar unde stătea puterea.

Învăţaţii îl salutară pe vizitator şi trecură în cameră, unii aşezându-se la masă, alţii în fotolii; în scurt timp camera se umplu cu zumzetul conversaţiei. Lyra îşi dădu seama că erau puternic intrigaţi de lada din lemn, de ecran şi de proiector. Îi cunoştea bine pe învăţaţi: Bibliotecarul, Sub-Rectorul, Cercetătorul şi ceilalţi; erau oamenii pe care îi văzuse lângă

ea toată viaţa, de la care învăţase, care o pedepsiseră, o consolaseră, îi aduseseră cadouri, o goniseră de la pomii fructiferi din Grădină; ei erau singura familie pe care o avusese vreodată. Poate chiar i-ar fi considerat familia ei dacă ar fi ştiut ce este aceea o familie, deşi, dacă ar fi ştiut, probabil că ar fi simţit asta pentru servitorii de la Colegiu. Învăţaţii aveau lucruri mai importante de făcut în loc să piardă timpul îngrijindu-se de sentimentele unei fete pe jumătate sălbatică, pe jumătate civilizată, lăsată

din întâmplare printre ei.

Stăpânul aprinse lampa cu spirt de sub tipsia din argint şi încălzi nişte unt, după care tăie o jumătate de duzină de măciulii de mac şi aruncă seminţele înăuntru. Întotdeauna se servea mac după Ospăţ: limpezea mintea, dezlega limba şi făcea conversaţia să fie mai bogată. Tradiţia era ca Stăpânul să îl pregătească el însuşi.

În sfârâitul untului topit şi zumzetul conversaţiei, Lyra se suci uşor ca să îşi găsească o poziţie mai confortabilă. Luă cu foarte, foarte mare grijă de pe umeraş una dintre mantii (una lungă, de blană) şi o aşeză pe jos, în dulap.

— Ar fi trebuit să iei una veche şi aspră, şopti Pantalaimon. Dacă stai prea comod o să adormi.

— Dacă adorm, e datoria ta să mă trezeşti, replică ea.

Se aşeză şi ascultă discuţia. Şi era una al naibii de plicticoasă; aproape numai politică, politica de la Londra şi tot aşa, pe tema asta; nimic interesant despre tătari. Mirosul de mac prăjit şi frunză de fumat se strecură

plăcut prin uşa dulapului şi, nu o dată, Lyra se trezi adulmecând şi dând aprobator din cap. În cele din urmă auzi că cineva încearcă să atragă atenţia ciocănind uşor în masă. Vocile amuţiră şi apoi Stăpânul vorbi.

— Domnilor, spuse el, sunt sigur că vorbesc în numele tuturor atunci când îi urez bun venit Lordului Asriel. Vizitele sale sunt rare, dar întotdeauna nesfârşit de valoroase, şi înţeleg că în această seară are să ne arate ceva deosebit de interesant. Acesta este un moment de mare tensiune politică, cum ştim cu toţii; Lordul Asriel este aşteptat mâine la prima oră la White Hall, şi de îndată ce terminăm discuţia, trenul va fi gata, cu motoarele

încălzite, să îl ducă la Londra; deci trebuie să ne folosim timpul cu înţelepciune. După ce va termina de vorbit, îmi imaginez că vor fi şi nişte întrebări. V-aş ruga să fie scurte şi la obiect. Lord Asriel, vrei să începi?

— Mulţumesc, Stăpâne, spuse Lordul Asriel. Pentru început am să vă arăt câteva diapozitive. Sub-Rectore, cred că de aici ai putea vedea cel mai bine. Poate Stăpânul ar vrea să ia loc pe scaunul de lângă dulap?

Bătrânul Sub-Rector era aproape orb, aşa că era politicos să îi facă loc mai aproape de ecran, în faţă, ceea ce însemna că acum Stăpânul trebuia să stea lângă Bibliotecar, doar la câţiva centimetri de locul unde Lyra şedea ghemuită în dulap. Când se aşeză în fotoliu, Lyra îl auzi murmurând:

„Pe dracu’! Ştia de vin, sunt sigur.“

Bibliotecarul murmură şi el:

— O să ceară fonduri. Dacă forţează un vot…

— Dacă o va face, va trebui să argumentăm împotrivă, cu toată elocvenţa de care dispunem.

Proiectorul începu să bâzâie în timp ce Lordul Asriel pompa cu putere.

Lyra se mişcă uşor ca să poată vedea ecranul pe care începuse să

strălucească un cerc alb de lumină. Lordul Asriel întrebă:

— Vrea cineva să stingă lumina?

Se duse unul dintre învăţaţi, iar camera se cufundă în întuneric.

Lordul Asriel începu:

— După cum unii dintre voi ştiu deja, cu douăsprezece luni în urmă, am pornit către Nord, într-o misiune diplomatică pe lângă Regele din Lapland.

Cel puţin aşa pretindeam eu. În realitate, scopul meu era să merg şi mai departe în Nord, până peste gheţuri, să încerc să descopăr ce s-a întâmplat cu expediţia lui Grumman. Într-unul dintre ultimele mesaje pe care Grumman le-a trimis la Academia din Berlin, spunea ceva de un anumit fenomen natural întâlnit numai pe tărâmurile din nord. Eram hotărât să

verific acest fapt şi să aflu cât mai multe despre Grumman. Dar prima imagine pe care o să v-o arăt nu se referă direct la niciunul dintre lucrurile acestea.

Puse primul diapozitiv în ramă şi îl împinse în spatele lentilelor. Pe ecran apăru o fotogramă rotundă, în tonuri puternice de alb-negru. Fusese făcută

în timpul nopţii, sub lună plină. În plan mediu se vedea o colibă din lemn, cu pereţii profilându-se întunecaţi pe fondul alb al zăpezii ce o înconjura şi care se depusese în strat gros pe acoperiş. Lângă colibă erau nişte

instrumente filosofice, care, în ochii Lyrei, arătau ca cele din Parcul Anbaric, de pe drumul spre Yarnton: antene, fire, cabluri, izolatori din porţelan, toate lucind în lumina lunii, acoperite de un strat gros de gheaţă.

În prim-plan stătea un bărbat înfăşurat în blănuri, cu faţa abia zărindu-i-se din gluga adâncă şi cu mâna ridicată parcă într-un salut. Lângă el se vedea o siluetă mai mică. Luna scălda totul într-o lumină palidă.

— Fotograma aceasta a fost făcută cu emulsie de nitrat obişnuită, spuse Lordul Asriel. Acum aş vrea să vă arăt altă fotogramă, pe care am făcut-o în acelaşi loc, un minut mai târziu, cu ajutorul unei emulsii noi, preparate special.

Scoase primul diapozitiv şi puse altul în ramă. Acesta era mult mai întunecat; ca şi cum lumina lunii ar fi fost filtrată. Orizontul era încă

vizibil, se distingea forma întunecată a colibei cu acoperişul luminos, acoperit de zăpadă, ieşind în evidenţă, iar instrumentele complicate erau ascunse în întuneric. Bărbatul însă era cu totul schimbat: scăldat în lumină, cu o cascadă de particule strălucitoare, care părea să izvorască din mâna sa ridicată.

— Lumina aceea, spuse Capelanul, coboară sau urcă?

— Coboară, spuse Lordul Asriel, dar nu este lumină. Este Praf.

Ceva din felul în care o spuse o făcu pe Lyra să îşi imagineze cuvântul Praf scris cu literă mare, ca şi cum nu ar fi vorba de un praf obişnuit. Reacţia învăţaţilor îi confirmă sentimentul, cuvintele Lordului Asriel provocând o subită linişte colectivă, urmată de sunete de uimire.

— Dar cum…

— Fără îndoială că…

— Nu se poate…

— Domnilor! se auzi vocea Capelanului. Să îl lăsăm pe Lordul Asriel să ne explice.

— Este Praf, repetă Lordul Asriel. S-a imprimat, ca şi lumina, pe peliculă

fiindcă particulele de Praf afectează această emulsie în acelaşi fel în care fotonii afectează emulsia de nitrat de argint. De fapt, într-o oarecare măsură, acesta este şi motivul pentru care am făcut expediţia în Nord, în primul şi în primul rând. Cum observaţi, silueta bărbatului este perfect vizibilă. Acum aş dori să vă uitaţi la forma din stânga sa.