— Aici, Excelenţă?
Lyra îl văzu pe bătrân stând neîncrezător în pragul uşii şi, în spatele lui, colţul unei lăzi de lemn.
— Da, Shutter, spuse Lordul Asriel. Adu-le pe amândouă şi pune-le jos, lângă masă.
Lyra se mai linişti puţin şi se lăsă pradă durerii de la umăr şi încheietură.
Ar fi fost îndeajuns ca să o facă să plângă, de-ar fi fost o fată plângăcioasă.
În schimb, îşi încleştă dinţii şi începu să mişte braţul uşor, până când aceasta se mai domoli.
Apoi se auzi un zgomot de sticlă spartă şi gâlgâitul unui lichid care se varsă.
— Să te ia naiba, Shutter, bătrân neghiob şi neatent! Uite ce-ai făcut!
Lyra putu să vadă puţin. Unchiu-său reuşise să răstoarne decantorul de Tokay de pe masă şi făcu să pară ca şi cum Hamalul l-ar fi răsturnat.
Bătrânul puse cu grijă lada jos şi începu să se scuze.
— Îmi pare sincer foarte rău, Excelenţă. Trebuie să fi fost mai aproape decât mi-am închipuit…
— Adu ceva să cureţi mizeria asta. Hai, repede, până nu intră în covor!
Hamalul şi asistentul său mai tânăr se grăbiră să iasă. Lordul Asriel se apropie de dulap şi vorbi cu voce scăzută.
— Dacă tot eşti acolo, poţi măcar să te faci utilă. Când intră Stăpânul, urmăreşte-l cu atenţie. Dacă îmi spui ceva interesant despre el, o să te ajut să nu intri şi mai tare în buclucul în care deja te-ai băgat singură. Ai înţeles?
— Da, unchiule.
— Cel mai mic zgomot şi s-a zis – nu te mai ajut. Te descurci singură.
Se îndepărtă şi se întoarse din nou cu spatele la foc pe când Hamalul reveni cu o mătură şi un făraş, ca să adune cioburile, şi cu un vas şi o cârpă.
— Nu pot decât să repet, Excelenţa Voastră, îmi cer sincer şi din toată
inima iertare; nu ştiu ce s-a…
— Gata, adună mizeria.
În timp ce Hamalul ştergea vinul de pe covor, Majordomul ciocăni şi intră
împreună cu servitorul Lordului Asriel, un bărbat pe nume Thorold. Cărau amândoi o ladă grea, din lemn lăcuit, cu mânere din alamă. Văzură ce făcea Hamalul şi rămaseră încremeniţi.
— Da, era vinul de Tokay, spuse Lordul Asriel. Păcat. Asta-i proiectorul?
Thorold, instalează-l lângă dulap, te rog. Voi pune ecranul la celălalt capăt.
Lyra îşi dădu seama că, prin crăpătura din uşă, va putea vedea ecranul şi tot ce se proiecta pe el şi se întrebă dacă nu cumva unchiu-său îl pusese aşa intenţionat. În zgomotul pe care îl făcea servitorul desfăşurând pânza rigidă
şi prinzând-o în ramă, ea şopti:
— Vezi, a meritat să venim, nu-i aşa?
— Poate, spuse Pantalaimon rece, cu vocea lui subţire, de molie. Sau poate că nu.
Lordul Asriel stătea în picioare lângă foc, sorbind ultima gură de cafea şi urmărind întunecat cum Thorold deschide lada proiectorului, scoate capacul de pe lentile şi verifică rezervorul de ulei.
— E ulei destul, Excelenţă, spuse el. Să trimit după tehnician, ca să îi dea drumul?
— Nu. Mă voi descurca singur. Mulţumesc, Thorold. N-au terminat încă
cina, Wren?
— Cred că sunt aproape de sfârşit, Excelenţă, răspunse Majordomul. Dacă
am înţeles bine de la domnul Cawson, Stăpânul şi invitaţii săi nu vor fi dispuşi să mai zăbovească prea mult când vor afla că sunteţi aici. Să iau tava?
— Ia-o şi du-te.
— Foarte bine, Excelenţă.
Se înclină uşor, luă tava şi ieşi, iar Thorold îl urmă. Imediat după ce se închise uşa, Lordul Asriel îşi îndreptă privirea direct spre dulap, iar Lyra simţi forţa acelei priviri ca şi cum ar fi avut formă fizică, de parcă ar fi fost o săgeată sau o lance. Apoi se uită în altă parte şi spuse ceva încet daimonului.
Aceasta veni şi se aşeză calmă lângă el, atentă, elegantă şi periculoasă, cu ochii ei verzi scrutând camera, ca apoi să şi-i îndrepte, o dată cu cei ai Lordului, către uşa dinspre Sală, chiar în momentul în care clanţa se mişcă.
Lyra nu putea vedea uşa, dar îi auzi pe cei doi trăgând aer în piept în momentul în care intră prima persoană.
— Stăpâne, spuse Lordul Asriel. Da, m-am întors. Dar, te rog, invită
