— Înapoi în Nord. Plec în zece minute.

— Pot să vin şi eu?

Se opri şi se uită la ea, ca şi cum n-o mai văzuse înainte. Şi daimonul lui îşi întoarse ochii mari şi verzi, de leopard, către ea, şi, sub privirile concentrate ale amândurora, Lyra se înroşi. Dar le aruncă o privire supărată.

— Locul tău e aici, spuse unchiul în cele din urmă.

— De ce? De ce locul meu e aici? De ce nu mă luaţi cu voi în Nord? Vreau şi eu să văd Luminile Nordului şi urşii şi aisbergurile, totul. Vreau să ştiu ce e Praful. Şi oraşul acela din aer. E o altă lume?

— Nu vii cu noi, copilă. Ia-ţi gândul; vremurile sunt prea periculoase. Fă

ce-ţi spun şi du-te la culcare, şi dacă eşti fetiţă cuminte o să-ţi aduc un colţ

de morsă, cu inscripţii eschimoşe. Dacă mai comentezi, mă supăr.

Daimonul său scoase un mârâit sălbatic înfundat, care o făcu pe Lyra să-şi dea seama deodată cum ar fi să se trezească cu nişte dinţi muşcând-o de gât.

Lyra îşi strânse buzele şi se încruntă la unchiu-său. El scotea aerul din recipient şi nu o băga în seamă, ca şi cum ar fi uitat de ea. Fără niciun cuvânt, cu buzele ţuguiate şi ochii micşoraţi, fata şi daimonul său se duseră

la culcare.

Stăpânul şi Bibliotecarul erau prieteni şi aliaţi vechi şi le stătea în obicei, după momente dificile, să bea un pahar de brantvin şi să se consoleze unul pe celălalt. Aşa că, după ce îl văzură pe Lordul Asriel plecat, se îndreptară

către locuinţa Stăpânului şi se instalară în biroul său de studiu, cu perdelele trase şi cu focul înteţit, cu daimonii aşezaţi în locurile lor preferate, pe genunchi sau pe umăr, gata să analizeze ceea ce tocmai se petrecuse.

— Chiar crezi că ştia de vin? întrebă Bibliotecarul.

— Bineînţeles. Nu ştiu cum, dar ştia, şi el a vărsat decantorul, sunt sigur.

— Iartă-mă, Stăpâne, dar nu pot să nu răsuflu uşurat, Niciodată nu mi-a plăcut ideea de…

— De a-l otrăvi?

— Da, de crimă.

— Nu ştiu cui i-ar plăcea, Charles. Întrebarea e dacă a face acest lucru ar fi mai rău decât ceea ce s-ar întâmpla dacă nu l-am face. Ei bine, a intervenit cumva Providenţa şi nu s-a întâmplat. Îmi pare rău doar că v-am încărcat memoria cu aşa ceva.

— Nu, nu, protestă Bibliotecarul. Dar mi-aş fi dorit să-mi fi spus mai multe.

Stăpânul tăcu o vreme şi apoi spuse:

— Da, probabil ar fi trebuit. Alethiometrul ne avertizează de consecinţe îngrozitoare dacă Lordul Asriel îşi continuă cercetările. În afară de orice altceva, copila va fi atrasă în toată povestea asta, iar eu vreau s-o protejez cât mai mult cu putinţă.

— Povestea Lordului Asriel are ceva de-a face cu noua iniţiativă a Curţii Consistoriale de Disciplină? Cum spun ei: Comitetul de Oblaţii?

— Lordul Asriel? Nu, nu, dimpotrivă. Nici Comitetul de Oblaţii nu dă

socoteală în întregime Curţii Consistoriale. E o iniţiativă pe jumătate privată; este condusă de cineva care nu-l iubeşte deloc pe Lordul Asriel.

Între ele două, Charles, mă apucă tremuratul.

Bibliotecarul tăcu, la rândul său. De când Papa Ioan Calvin mutase scaunul Papal la Geneva şi înfiinţase Curtea Consistorială de Disciplină, puterea Bisericii asupra oricărui aspect al vieţii era absolută. Papalitatea însăşi fusese abolită, după moartea lui Calvin, şi o încrengătură de tribunale, colegii şi consilii, toate sub numele de Magisterium, apăruse în locul ei.

Aceste agenţii nu erau întotdeauna unite; uneori se năşteau rivalităţi violente între ele. O bună parte din secolul trecut, cel mai puternic fusese Colegiul Episcopilor, însă în anii din urmă Curtea Consistorială de Disciplină îi luase locul ca fiind cea mai activă şi cea mai de temut dintre toate organizaţiile bisericeşti.

Agenţiilor independente le era întotdeauna imposibil să se dezvolte sub protecţia unei alte părţi din Magisterium, iar Comitetul de Oblaţii, la care se referise Bibliotecarul, era una dintre acestea. Bibliotecarul nu ştia prea multe, dar îi displăcea şi se temea de ceea ce auzise, aşa că înţelegea întru totul îngrijorarea Stăpânului.

— Profesorul Palmerian a menţionat un nume, spuse el după câtva timp.

Barnard – Stokes? Ce e cu Barnard – Stokes?

— A, nu e de competenţa noastră, Charles. După câte ştiu, Sfânta Biserică

ne învaţă că sunt două lumi: lumea lucrurilor pe care le putem vedea, auzi şi atinge, şi o altă lume, lumea spirituală a raiului şi a iadului. Barnard şi Stokes au fost – cum să zic – teologi renegaţi, care au postulat existenţa mult mai multor lumi ca aceasta, care nu erau nici în rai, nici în iad, ci erau făcute doar din materie şi păcat. Ele sunt aici, în apropiere, însă invizibile şi de neatins. Sfânta Biserică a respins, fireşte, această erezie abominabilă, iar Barnard şi Stokes au fost reduşi la tăcere.

Din nefericire pentru Magisterium, însă, se pare că există argumente matematice puternice pentru această teorie a altor lumi. Eu, unul, nu le-am verificat, însă învăţatul Cassington îmi spune că sunt adevărate.

— Şi acum, Lordul Asriel a fotografiat una dintre aceste lumi, spuse Bibliotecarul. Şi l-am finanţat să plece în căutarea ei. Înţeleg.

— Evident. Comitetul de Oblaţii şi puternicii săi protectori vor crede că, de fapt, Colegiul Jordan este un focar de sprijin al ereticilor. Şi, Charles, trebuie să menţin un echilibru între Curtea Consistorială şi Comitetul de Oblaţii, iar între timp, copilul creşte. N-o s-o uite. Mai devreme sau mai târziu va fi şi ea implicată, dar va fi atrasă încă de pe acum, fie că dorim să

o protejăm, fie că nu.

— Pentru numele lui Dumnezeu, de unde ştii? Tot de la alethiometru?

— Da. Lyra joacă un rol în toată povestea asta, şi nu unul oarecare. Ironia este că trebuie să facă toate astea fără să-şi dea seama. Poate, însă, primi ajutor şi dacă planul meu cu Tokay-ul ar fi avut succes, ea ar fi fost protejată puţin mai mult. Mi-ar fi plăcut să o scutesc de călătoria în Nord.

Aş vrea, mai mult decât orice, să fiu capabil să-i explic…

— N-o să te asculte… spuse Bibliotecarul. Ştiu eu prea bine cum e ea.

Dacă încerci să-i spui ceva serios o să te asculte cu o ureche vreo cinci minute, după care o să înceapă să se foiască. Şi întreab-o data viitoare despre ce i-ai vorbit şi o să vezi că a uitat tot.

— Şi dacă i-aş spune despre Praf? Crezi că n-o să asculte?

Bibliotecarul scoase un sunet care arăta cât de improbabil era să se întâmple aşa.

— Ce motiv ar avea să te asculte? De ce crezi că o ghicitoare teologică ar stârni interesul unui copil sănătos, nepăsător?

— Din pricina experienţelor pe care va trebui să le trăiască. Asta include în parte şi o mare trădare…

— Cine o s-o trădeze?

— Nu, nu, asta-i partea cea mai tristă: ea va fi trădătoarea, iar experienţa va fi îngrozitoare. Nu trebuie să ştie asta, bineînţeles, dar nu văd niciun motiv pentru care ea să nu ştie despre Praf. Poate te înşeli, Charles; poate că i-ar trezi interesul dacă i s-ar explica simplu. Şi ar putea să-i fie de ajutor mai târziu. Mi-ar fi, cu siguranţă, mie de ajutor, ca să nu mai fiu atât de îngrijorat în privinţa ei.

— Asta-i datoria celor în vârstă, spuse Bibliotecarul. Să-şi facă griji pentru cei tineri. Iar datoria celor tineri este să dispreţuiască îngrijorarea celor în vârstă.

Rămaseră încă o vreme şi apoi se despărţiră, căci era târziu şi erau cu toţii bătrâni şi îngrijoraţi.