— Asta e povestea aia cu Barnard-Stokes? spuse Profesorul Palmerian.
Asta este, nu-i aşa?
— Asta vreau şi eu să aflu, zise Lordul Asriel.
Stătea în picioare, de o parte a ecranului luminat.
Lyra îi putu vedea ochii întunecaţi căutând printre învăţaţii care priveau intens diapozitivul cu Aurora, ca şi strălucirea verde din ochii daimonului de lângă el. Toate venerabilele capete erau aplecate în faţă, cu ochelarii sclipind; numai Stăpânul şi Bibliotecarul se lăsaseră pe spate în fotoliu, cu capetele apropiate.
Capelanul zise:
— Lord Asriel, ai spus că erai în căutarea unor veşti despre expediţia lui Grumman. Doctorul Grumman cerceta şi el acest fenomen?
— Cred că da, şi cred că deţinea destul de multe informaţii despre el. Dar n-o să ni le poată spune pentru că este mort.
— Nu se poate! zise Capelanul.
— Mi-e teamă că da, şi am dovada aici.
Un fior de teamă străbătu Camera de Odihnă când, la indicaţiile Lordului Asriel, doi sau trei dintre învăţaţii mai tineri aduseră lada din lemn în faţă.
Lordul Asriel luă ultimul diapozitiv, dar lăsă becul proiectorului aprins şi, în conul teatral de lumină, se aplecă să deschidă lada. Lyra auzi scrâşnetul unghiilor pe lemnul umed. Stăpânul se ridică să se uite, blocându-i vederea. Unchiul ei vorbi din nou:
— Dacă vă aduceţi aminte, expediţia lui Grumman a dispărut acum optsprezece luni. Academia Germană l-a trimis în nord, să meargă până la polul magnetic, şi să facă observaţii astronomice. În cursul acelei expediţii a descoperit fenomenul ăsta curios pe care tocmai l-am văzut şi noi. La scurt timp după aceea, a dispărut. Se presupune că a avut un accident, iar cadavrul său a zăcut în tot acest timp într-o crevasă. De fapt, n-a fost niciun accident.
— Ce ai acolo? spuse Decanul. Un container vidat?
Lordul Asriel nu răspunse la început. Lyra auzi clinchetul clamelor din metal şi şuieratul aerului intrând în container, după care urmă un moment de tăcere. Care nu dură însă mult. După o clipă sau două, Lyra auzi un mormăit confuz: strigăte de groază, proteste vehemente, voci speriate şi mânioase.
— Dar ce…
— … cu greu poţi să spui că e uman…
— … a fost…
— … ce s-a întâmplat cu el?
Vocea Stăpânului s-a auzit mai tare decât toate celelalte.
— Lord Asriel, ce-i asta, pentru numele lui Dumnezeu?
— E capul lui Stanislaus Grumman, spuse vocea Lordului Asriel.
Peste amestecătura de voci Lyra auzi pe cineva repezindu-se la uşă şi ieşind, scoţând sunete disperate. Ar fi vrut să vadă şi ea ce vedeau ceilalţi.
Lordul Asriel spuse:
— I-am găsit trupul îngheţat lângă Svalbard. Cei care l-au omorât i-au jupuit capul în halul ăsta. O să observaţi felul unic în care i-au luat scalpul.
Ar putea să vă fie familiar, domnule Sub-Rector.
— Am văzut că tătarii făceau aşa. Este o tehnică pe care o întâlnim la aborigenii din Siberia şi Tungusk. De acolo, bineînţeles, s-a răspândit şi înspre ţinuturile Skraeling, deşi am înţeles că în Noua Danemarcă este interzisă. Pot să mă uit mai de-aproape, Lord Asriel? Bătrânul spuse toate acestea cu o voce calmă.
Tăcu o clipă şi vorbi din nou.
— Privirea mi-e în ceaţă şi gheaţa e murdară, însă mi se pare că e o gaură
în fruntea craniului. Nu?
— Aşa e.
— Trepanare?
— Exact.
Vorbele îi fură urmate de un murmur de emoţie. Stăpânul se dădu la o parte şi Lyra văzu din nou. Bătrânul Sub-Rector, luminat de proiector, ţinea în faţa ochilor un bloc greu de gheaţă şi Lyra vedea obiectul dinăuntru: o masă amorfă însângerată, despre care cu greu se putea ghici a fi capul unui om. Pantalaimon se zbătu în jurul Lyrei, distrăgându-i atenţia cu frământarea lui.
— Şşşt, şopti ea. Ascultă.
— Dl Grumman a fost odată învăţatul Colegiului, spuse Decanul înflăcărat.
— Să ajungi pe mâinile tătarilor…
— Chiar şi în Nordul îndepărtat?
— Cred că au ajuns mai departe decât şi-a imaginat cineva vreodată!
— Ziceai că ai găsit-o lângă Svalbard? întrebă Decanul.
