— Nu! Fugi! strigă Lyra şi se năpusti pe pârtie în jos către el.
Pantalaimon sări la leopardul de zăpadă şi-i smulse daimonul dintre fălci.
Într-o secundă, leopardul sări după el. Pantalaimon dădu drumul celuilalt daimon şi, fiind amândoi daimoni tineri, se schimbară pac-pac-pac, se întoarseră şi se bătură cu marea bestie pătată.
Leopardul zgâria aerul în stânga şi-n dreapta cu gheare ascuţite ca acele iar mârâitul său fioros înghiţea chiar şi strigătele Lyrei. Ambii copii se luptau cu ea, sau se luptau cu formele care invadau aerul tulbure, acele intenţii întunecate care se adunau şi se îngrămădeau de-a lungul şuvoaielor de Praf…
Aurora se mlădia deasupra, dând la iveală, printre valuri continue de lumină, acum o clădire, acum un lac, acum un şir de palmieri, atât de aproape încât puteai gândi că lumea cealaltă nu-i decât la un pas distanţă.
Dintr-un salt, Lyra ajunse lângă Roger şi-l luă de mână.
Trase cu putere şi apoi se desprinseră de Lord Asriel şi fugiră, ţinându-se de mână, însă Roger plângea şi se zvârcolea fiindcă leopardul îi prinsese din nou daimonul. Lyra cunoştea durerea aceea ca un cuţit în inimă, aşa că
încercă să se oprească…
Însă nu puteau să se mai oprească.
Stânca aluneca sub ei.
Un strat întreg de zăpadă care se prăbuşea…
Marea îngheţată, la o mie de picioare mai jos…
— LYRA!
Bătăi nebuneşti de inimă…
Mâini strânse cu putere…
Şi mai sus, cea mai mare minune.
Bolta cerului, ticsită de stele, profundă, fu deodată străpunsă ca de o lance.
Un jet de lumină, un jet de energie pură eliberată ca o săgeată dintr-un arc imens, ţinti în sus. Valurile de lumină şi culoare ale Aurorei se dădură la o parte. Un sunet sfâşietor, mistuitor, o scrâşnire furioasă se făcu auzită de la un capăt la altul al universului. Un pământ uscat se deschidea pe cer…
Lumina soarelui!
Lumina soarelui strălucind pe blana unei maimuţe aurii…
Căderea stratului de zăpadă se oprise, poate că un obstacol nevăzut îi întrerupsese căderea. Lyra vedea peste zăpada călcată în picioare de pe pisc, maimuţa aurie sărind din aer înspre leopard, şi-i văzu pe cei doi daimoni zbârlindu-se unul la celălalt, prudenţi dar puternici. Coada maimuţei era ridicată, leopardul învolbura zăpada cu putere dintr-o parte în alta. Apoi, maimuţa ridică o labă, leopardul îşi coborî capul într-o încuviinţare graţioasă şi senzuală, se atinseră…
Când Lyra îi căută din priviri, doamna Coulter însăşi era acolo, îmbrăţişată
de Lordul Asriel. Lumina se juca în jurul lor în scântei şi raze intense de energie anbarică. Lyra, neajutorată, putea doar să-şi imagineze ce se întâmplase: cumva, doamna Coulter trecuse peste prăpastie şi o urmărise până aici…
Părinţii ei, împreună!
Îmbrăţişându-se atât de pasional: un lucru de neimaginat.
Ochii îi erau larg deschişi. Trupul lui Roger zăcea mort în braţele ei, nemişcat, liniştit, odihnindu-se. Îşi auzi părinţii vorbind.
Mama ei spuse:
— N-o să permită asta niciodată…
Tatăl ei spuse:
— S-o permită? Am trecut de faza în care primeam permisiunea ca şi cum am fi nişte copii. Am făcut posibil ca oricine să treacă, dacă doreşte.
— Or să interzică asta! O să pună sigiliu şi o să excomunice pe oricine ar încerca s-o facă!
— Prea mulţi vor dori s-o facă! Nu vor putea să-i împiedice. Acesta va fi sfârşitul Bisericii, Marisa, sfârşitul Magisteriumului, sfârşitul tuturor secolelor de întuneric! Priveşte lumina aceea de sus: acela este soarele unei alte lumi! Simţi căldura lui pe piele?
— Sunt mai puternici decât oricine altcineva, Asriel. Nu ştii…
— Nu ştiu? Eu? Nimeni în lumea asta nu ştie mai bine ca mine cât de puternică e Biserica! Dar nu e atât de puternică pentru asta. Praful va schimba totul, oricum. Nu mai e cale de întoarcere acum.
— Asta ai vrut? Să ne sufoci şi să ne omori cu păcate şi întuneric?
— Am vrut să mă eliberez, Marisa! Şi am făcut-o. Priveşte, priveşte palmierii care se unduiesc pe plajă! Simţi vântul? Un vânt din altă lume!
Simţi cum adie în păr, pe faţă…
Lordul Asriel dădu la o parte gluga doamnei Coulter şi îi întoarse faţa către cer, trecându-şi degetele prin părul ei. Lyra privea fără să mai respire, neîndrăznind să mişte un muşchi.
Femeia se sprijini de Lordul Asriel ca şi cum era ameţită şi dădu din cap, istovită.
— Nu, nu… or să vină, Asriel, ştiu unde am plecat…
