Apoi deveni clar că şi ei deţineau o armă puternică în zepelin: o mitralieră
urcată pe nasul gondolei. Lyra văzu scântei zburând din armurile unora
dintre urşi şi îi văzu cum se înghesuie sub ele ca să-i protejeze, înainte să
audă rafalele de gloanţe. Strigă de groază.
— Sunt în siguranţă, spuse Iorek Byrnison. Nu poţi să străpungi armura cu gloanţe mici.
Aruncătorul de flăcări funcţionă din nou: de data aceasta o masă de sulf în flăcări se năpusti în sus şi lovi gondola, explodând într-o cascadă de fragmente aprinse în toate direcţiile. Zepelinul se aplecă spre stânga şi descrise un arc larg înainte de a se îndrepta din nou către grupul de urşi care lucrau cu avânt în spatele aparatului. În timp ce se apropia, braţul aruncătorului de flăcări căzu în jos, mitraliera tuşea şi scuipa iar doi urşi căzură, la îndemnul şoptit al lui Iorek Byrnison. Când aparatul de zbor fu aproape deasupra capetelor lor, un urs strigă un ordin şi arma încărcată ţinti din nou în sus.
De data aceasta sulful atinse învelişul balonului de gaz al zepelinului.
Cadrul rigid susţinea un înveliş de mătase unsă cu ulei care conţinea hidrogen şi, deşi putea să suporte mici zgârieturi, o stâncă de o tonă în flăcări era mult prea mult. Mătasea se sfâşie iar sulful şi hidrogenul se întâlniră într-o flacără catastrofală.
De îndată mătasea deveni transparentă; întregul schelet al zepelinului era vizibil, întunecat pe un fundal infernal de portocaliu, roşu şi galben, atârnând în aer o bucată de vreme ce păru imposibil de lungă înainte să
eşueze înspre pământ, aproape cu reticenţă. Nişte siluete micuţe şi negre pe fundalul zăpezii şi al focului apărură clătinându-se sau fugind, iar vrăjitoarele zburară înspre ele pentru a le scoate din flăcări. Într-un minut de la impactul său cu solul zepelinul se transformă într-o uriaşă masă de metal îndoit, un vălătuc de fum şi în câteva scântei rătăcite.
Însă soldaţii de la bord şi ceilalţi (deşi Lyra era mult prea departe acum să
o depisteze pe doamna Coulter, ştia doar că era acolo) nu pierdură timpul.
Cu ajutorul vrăjitoarelor traseră mitraliera şi o instalară, şi începură să se lupte iar, de pe pământ.
— Înainte, spuse Iorek. Vor rezista încă multă vreme.
Scoase un urlet şi un grup de urşi se desprinse de grupul principal şi atacară flancul drept al tătarilor. Lyra simţi dorinţa de a li se alătura, însă în tot timpul nervii strigau: înainte, înainte, iar mintea îi era plină de imagini cu Roger şi cu Lordul Asriel. Iorek Byrnison ştia şi se întoarse către munte, lăsându-i pe urşii lui să se lupte cu Tătarii.
Şi înaintară. Lyra îşi încorda privirea să vadă mai departe, însă nici măcar ochii de bufniţă ai lui Pantalaimon nu puteau vedea vreo mişcare pe versantul muntelui pe care îl urcau. Urmele săniei Lordului Asriel erau clare, totuşi, iar Iorek le urma cu atenţie, alunecând pe zăpadă şi aruncând-o mult în spate în timpul alergării. Orice se întâmpla în spate acum era pur şi simplu în spate. Lyra părăsise totul. Se simţea ca şi cum ar fi părăsit complet lumea, atât era de îndepărtată şi hotărâtă, atât de sus urcau, atât de ciudată era lumina care îi scălda.
— Iorek, spuse ea, o să-l găseşti pe Lee Scoresby…
— Mort sau viu, tot îl găsesc.
— Şi dacă o vezi pe Serafina Pekkala…
— O să-i spun că ai reuşit.
— Îţi mulţumesc, Iorek, spuse ea.
O vreme nu-şi mai spuseră nimic. Lyra simţea cum trece într-un fel de transă, dincolo de somn şi trezie: o stare de visare conştientă, aproape, în care visa că era purtată de urşi spre un oraş din stele.
Voia să spună ceva despre asta lui Iorek Byrnison, când el încetini şi se opri.
— Urmele merg mai departe, spuse Iorek Byrnison. Însă eu nu mai pot.
Lyra sări şi se aşeză lângă el să se uite. Stătea la marginea unui abis. Că era o crevasă în gheaţă sau o fisură în stâncă, era greu de spus, şi nici nu mai conta. Tot ce conta era că plonja în adâncuri într-o gaură neagră.
Iar urmele săniei Lordului Asriel mergeau pe buza prăpastiei şi mai departe, peste un pod de zăpadă compactă.
Acest pod simţise cu siguranţă greutatea săniei, pentru că avea o crăpătură
de-a lungul lui, până la cealaltă parte a prăpastiei, iar suprafaţa în capătul mai apropiat al crăpăturii se lăsase cam cu o jumătate de metru mai jos. Ar fi putut susţine greutatea unui copil, însă cu siguranţă n-ar fi rezistat sub greutatea unui urs în armură.
Urmele Lordului Asriel mergeau mai departe, peste pod, pe munte în sus.
Dacă voia să meargă mai departe, trebuia s-o facă singură.
Lyra se întoarse către Iorek Byrnison.
— Trebuie să trec dincolo, spuse ea. Mulţumesc pentru tot ce ai făcut. Nu ştiu ce se va întâmpla când voi ajunge la el. Poate că o să murim cu toţii, fie că ajung la el, fie că nu. Însă dacă mă întorc, voi veni să-ţi mulţumesc cum se cuvine, Rege Iorek Byrnison.
Îi puse o mână pe cap. El o lăsă şi dădu din cap uşor.
— La revedere, Lyra Silvertongue, spuse el.
Inima îi bătea cu putere şi durere, plină de iubire.
Se întoarse şi puse piciorul pe pod. Zăpada pârâi sub paşii ei iar Pantalaimon zbură deasupra podului până ajunse în partea cealaltă şi o încurajă să înainteze. Punea un picior în faţa celuilalt şi se întreba la fiecare pas dacă nu era mai bine să alerge şi să ajungă dintr-un salt în partea cealaltă sau să meargă încet, aşa cum făcea acum şi să calce cât mai uşor posibil. La jumătatea distanţei, zăpada pârâi din nou cu putere, o bucată
căzu de lângă picioarele ei şi se rostogoli în abis, iar podul se lăsă alţi câţiva centimetri.
Rămase perfect nemişcată. Pantalaimon, în formă de leopard, stătea ghemuit, gata să sară după ea.
Podul ţinu. Făcu un alt pas, apoi încă unul, şi apoi simţi cum pământul devine mai ferm sub picioarele ei şi sări la marginea lui cu toată puterea ei.
Ateriză pe burtă în zăpadă, în timp ce întregul pod căzu în spatele ei în crevasă, cu o foşnire uşoară.
