— Cine… începu Thorold, apoi văzu cine era şi continuă, nu cumva Lyra?
Micuţa Lyra? Visez?
Se îndreptă să deschidă uşa din spatele lui.
Un hol unde ardea un foc de cărbuni într-un cămin de piatră, lumina caldă
de naftalină strălucea pe covoare, scaunele de piele, lemnul lustruit… Nu semăna cu nimic din ceea ce văzuse Lyra de când părăsise Colegiul Jordan, şi asta o făcu să simtă un nod sufocant în gât.
Daimonul-leopard al Lordului Asriel mârâi înfundat.
Tatăl Lyrei stătea acolo, cu faţa-i puternică şi cu ochii întunecaţi aruncând priviri feroce, triumfătoare şi tăioase. Culoarea pieri din obraji, ochii i se măriră de groază când îşi recunoscu fiica.
— Nu! Nu!
Se clătină înapoi şi se sprijini de poliţa căminului. Lyra încremeni.
— Ieşi! strigă Lordul Asriel. Întoarce-te, ieşi, pleacă! Nu am trimis după
tine!
Lyra amuţise. Îşi deschise gura de două ori, de trei ori, după care reuşi să
spună:
— Nu, nu, am venit pentru că…
El părea îngrozit, dădea întruna din cap, stătea cu mâinile în sus ca şi când ar fi vrut s-o protejeze. Lyrei nu-i venea să creadă cât de tulburat era.
Făcu un pas înainte ca să-l liniştească, iar Roger i se alătură, îngrijorat.
Daimonii lor intraseră şi ei la căldură şi, după o clipă, Lordul Asriel îşi trecu o mână peste frunte şi îşi reveni puţin. Culoarea îi reveni în obraji când se uită din nou la cei doi copii.
— Lyra, spuse el, tu eşti Lyra?
— Da, unchiule Asriel, spuse ea, gândind că nu era momentul să dezvăluie adevărata lor relaţie. Am venit să-ţi aduc alethiometrul de la Stăpânul Jordanului.
— Da, sigur că da, spuse el. Iar el cine-i?
— E Roger Parslow, răspunse ea. El e băiatul de la Bucătărie de la Colegiul Jordan. Însă…
— Cum aţi ajuns aici?
— Tocmai voiam să spun. Iorek Byrnison e afară, el ne-a adus aici. A venit cu mine tocmai de la Trollesund, şi l-am păcălit pe Iofur…
— Cine-i Iorek Byrnison?
— Un urs cu armură. El ne-a adus aici.
— Thorold, strigă el, pune de o baie caldă pentru copiii ăştia şi pregăteşte-le ceva de mâncare. Apoi să-i duci la culcare. Hainele le sunt jegoase, găseşte-le ceva de îmbrăcat. Hai, mergi acum, cât stau eu de vorbă cu ursul.
Lyra parcă plutea. Poate că de la căldură, sau poate că de uşurare. Privi cum servitorul făcu o plecăciune şi părăsi sala şi cum Lordul Asriel plecă
în vestibul şi închise uşa după el şi apoi se trânti pe scaunul cel mai apropiat.
Doar o clipă mai apoi, i se păru ei, Thorold veni să-i vorbească:
— Urmaţi-mă, domnişoară, spuse el şi ea îşi luă avânt şi se ridică şi merse cu Roger într-o sală caldă de baie, unde pe un grilaj încălzit atârnau prosoape moi şi o cadă de apă fierbinte îşi ridica aburii în lumina de naftalină.
— Mergi tu primul, spuse Lyra. O să stau afară şi o să vorbim.
Aşa că Roger, chircindu-se, copleşit de fierbinţeala apei intră în cadă şi se spălă. Înotaseră împreună goi destul de des, tulburând apele Isisului sau ale Cherwell-ului împreună cu alţi copii, însă de data asta era altfel.
— Mi-e teamă de unchiul tău, spuse Roger prin uşa deschisă. Adică de tatăl tău.
— Mai bine îi spun încă unchi. Şi mie mi-e teamă de el câteodată.
— Când am intrat prima dată nici măcar nu m-a observat. Te-a văzut doar pe tine. Şi era îngrozit, până m-a văzut şi pe mine. Apoi s-a liniştit deodată.
— Era şocat, spuse Lyra. Oricine ar fi, dacă s-ar trezi la uşă cu cineva la care nu se aştepta. M-a văzut ultima oară atunci, în Camera de Odihnă. E
clar că e un şoc.
— Nu, spuse Roger, e mai mult decât atât. Se uita la mine ca un lup, sau aşa.
— Hai, că inventezi.
— Nţt. Mi-e mai frică de el decât de doamna Coulter, ăsta-i adevăru’.
