Totuşi, Iofur era mai mare şi mai puternic decât Iorek iar Iorek era slăbit şi flămând, şi pierduse mult sânge. Era rănit la burtă, la ambele braţe şi la gât, pe când lui Iofur nu-i curgea sânge decât din falca de jos. Lyra ar fi vrut atât de mult să-şi ajute prietenul drag, dar ce putea face?
Lui Iorek îi era din ce în ce mai rău acum. Şchiopăta. De câte ori punea pe pământ laba stângă din faţă cu toţii vedeau că abia îşi mai poate duce
greutatea. Nu lovise niciodată cu ea iar loviturile cu cea dreaptă erau mai slabe, aproape ca nişte bătăi uşoare în comparaţie cu loviturile năprasnice pe care le dăduse cu doar câteva minute înainte.
Iofur observase şi el. Începu să-l provoace jignindu-l, numindu-l mână-ruptă, plod neputincios, ros de rugină, mortăciune şi alte nume de ocară, cărându-i în tot acest timp lovituri din stânga şi din dreapta, pe care Iorek nu le mai putea para. Iorek trebui să se retragă încet în spate, pas cu pas, şi să se ghemuiască sub ploaia de lovituri ale sarcasticului urs-rege.
Lyra plângea. Dragul şi curajosul ei urs, apărătorul ei fără de frică era pe moarte şi ea nu putea să-l trădeze şi să se uite în altă parte căci, dacă el s-ar fi uitat la ea, trebuia să-i vadă ochii strălucind de iubire şi încredere şi nu o faţă ascunsă cu laşitate sau un spate întors de frică.
Aşa că se uită, însă lacrimile o împiedicau să vadă ce se întâmpla cu adevărat, şi poate că nici n-ar fi fost vizibil pentru ea. În orice caz, nu era vizibil pentru Iofur.
Fiindcă Iorek se mişca înapoi doar ca să găsească un loc curat şi uscat sub picioare şi o stâncă solidă de pe care să sară, iar neputinciosul braţ stâng era de fapt teafăr şi puternic. Nu puteai să păcăleşti un urs, însă, aşa cum Lyra îi demonstrase, Iofur nu voia să fie urs, voia să fie om, aşa că Iorek îl păcălea.
În cele din urmă, găsi ce-şi dorea: o piatră solidă şi bine înfiptă în solul îngheţat. Se sprijini de ea, încordându-şi picioarele şi aşteptând momentul propice.
Acesta veni când Iofur se ridică drept pe labele din spate mugindu-şi triumful şi întorcându-şi capul batjocoritor înspre partea stângă, aparent slabă, a lui Iorek.
Atunci se mişcă Iorek. Ca un val care şi-a adunat puterile pe mii de mile de ocean şi care tulbură puţin apa adâncă dar când ajunge la mal se ridică înalt spre cer, îngrozind locuitorii ţărmului, înainte să se spargă de pământ cu o putere căreia nu-i chip să-i ţii piept – aşa şi Iorek Byrnison se ridică
împotriva lui Iofur, explodând în sus de pe stânca uscată şi-şi izbi feroce mâna stângă în falca dezgolită a lui Iofur Raknison.
Lovitura fu teribilă. Îi smulse de tot partea de jos a fălcii, care zbură în aer împroşcând cu sânge zăpada la mulţi metri distanţă.
Limba roşie a lui Iofur atârna scurgându-se peste pieptul deschis. Ursul-rege rămăsese deodată fără glas, fără muşcătură, fără ajutor. Iorek nu mai
avea nevoie de nimic altceva. Plonjă şi într-o secundă dinţii muşcară gâtul lui Iofur, trăgând de el într-o parte şi-n alta, ridicând uriaşul trup de la pământ şi trântindu-l mai apoi la loc, ca şi cum Iofur nu mai era decât o focă la marginea apei.
Apoi îl smulse în sus şi Iofur îşi pierdu viaţa în dinţii lui Iorek.
Mai era un ritual de înfăptuit. Iorek deschise pieptul neprotejat al regelui mort, jupuind deoparte blana pentru a expune vederii coastele înguste albe şi roşii, semănând cu scândurile unei bărci răsturnate. Iorek pătrunse în cuşca coastelor şi smulse inima lui Iofur, roşie şi aburindă, şi o mâncă în faţa tuturor supuşilor lui Iofur.
Apoi izbucniră aclamaţiile, pandemoniul, urşii se năpustiră să aducă
omagiile lor învingătorului lui Iofur.
Vocea lui Iorek Byrnison se ridică peste vacarm.
— Urşi! Cine e regele vostru?
Strigătul se întoarse înapoi, mugind ca şi cum tot pietrişul din lume ar fi fost aruncat într-o mare lovită de furtună:
— Iorek Byrnison!
Urşii ştiau ce aveau de făcut. Fiecare insignă, eşarfă şi diademă era smulsă
de îndată şi călcată cu dispreţ sub picioare, pentru a fi instantaneu uitată.
Erau urşii lui Iorek acum, urşi adevăraţi nu pe jumătate-oameni, nesiguri, conştienţi doar de o inferioritate torturantă. Năvăliră către Palat şi începură
să disloce mari blocuri de marmură din turnurile cele mai înalte, lovind cu pumnii lor puternici zidurile crenelate până când pietrele slăbiră şi le rostogoliră şi pe ele peste stânci, ca să se spargă de debarcader, la sute de picioare mai jos.
Iorek îi ignoră şi îşi desprinse armura pentru a se îngriji de răni dar înainte să înceapă, Lyra era deja lângă el, bătând cu piciorul în zăpada stacojie şi îngheţată, strigând la urşi să înceteze dărâmarea Palatului, căci erau prizonieri înăuntru. Ei n-o auzeau, însă Iorek da şi, când urlă la ei, se opriră
de îndată.
— Oameni prizonieri? spuse Iorek.
— Da – Iofur Raknison i-a închis în donjoane – ar trebui să iasă de-acolo şi să-şi găsească adăpost undeva, altfel vor muri striviţi de pietre…
Iorek dădu ordine scurte şi câţiva urşi intrară în Palat să elibereze prizonierii. Lyra se întoarse către Iorek.
— Lasă-mă să te ajut – vreau să fiu sigură că nu eşti prea greu lovit, Iorek dragă – oh, aş dori să am nişte bandaje, sau ceva! Ai o tăietură tare urâtă pe burtă…
Un urs aşeză pe pământ, la picioarele lui Iorek, o bucăţică de ceva verde şi rigid, îngheţat bocnă.
— Muşchi de sânge, spuse Iorek. Pune-l tu în răni, Lyra. Apoi acoperă
carnea la loc şi ţine puţină zăpadă deasupra până îngheaţă.
Nu voia să lase niciun urs să-i îngrijească rănile, în ciuda dorinţei lor. În plus, Lyra era tare îndemânatică şi atât de dornică să-l ajute; aşa că micuţa se aplecă peste marele urs-rege, îndesând muşchiul de sânge în răni şi îngheţând carnea zdrenţuită până când se opri sângerarea. Când termină, mănuşile îi erau îmbibate de sângele lui Iorek, însă rănile se lipiseră deja.
Între timp, prizonierii – vreo doisprezece bărbaţi care tremurau şi mergeau vârâţi unii în alţii, orbiţi de lumină – ieşiseră afară. Nu avea niciun rost să-i vorbească Profesorului, decise Lyra, fiindcă sărmanul era nebun, însă erau multe alte lucruri urgente de făcut. Şi nu voia să-i distragă atenţia lui Iorek care dădea ordine rapide, trimiţând urşi încolo şi-ncoace, însă era îngrijorată pentru Roger şi pentru Lee Scoresby şi pentru vrăjitoare, îi era foame şi era obosită… Se gândi că cel mai bun lucru pe care-l putea face era să se dea la o parte din cale.
Aşa că se cuibări într-un colţ liniştit al câmpului de bătălie cu Pantalaimon în formă de urs pitic ca să-i ţină de cald, şi trase un morman de zăpadă
peste ea, aşa cum ar fi făcut un urs, şi adormi.
Ceva o gâdila la picioare şi o voce străină de urs îi spuse:
