Se uită la Iorek Byrnison în armura lui bătucită, avântat şi feroce, şi simţi cum inima îi iese afară din piept de mândrie.
Păşiră împreună spre palatul ruină al lui Iofur, unde câmpul de bătaie se întindea la piciorul zidurilor. Urşii se adunară la parapete, feţe albe se iţiră
la fiecare fereastră iar formele lor greoaie formau un zid dens de un alb
ceţos, marcat doar de punctele negre ale ochilor şi nasurilor. Cele mai apropiate se mişcau în lături, formând două şiruri printre care treceau Iorek Byrnison şi daimonul său. Ochii tuturor urşilor erau fixaţi pe ei.
Iorek se opri pe câmpul de bătaie în faţa lui Iofur Raknison. Regele coborî de pe ridicătura de zăpadă bătătorită şi cei doi urşi se aflară faţă în faţă, despărţiţi doar de câţiva paşi.
Lyra era atât de aproape de Iorek încât putu să observe tremurul ce-l cuprinsese, ca un dinam uriaş care genera forţe anbarice nebănuite. Îl atinse uşor pe gât, la marginea căştii şi spuse:
— Luptă, Iorek, dragul meu, luptă. Tu eşti adevăratul rege, el nu-i. El e un nimic.
Apoi se dădu la o parte.
— Urşi! urlă Iorek Byrnison. Ecoul se izbi de pereţii palatului şi zburătăci păsările din cuiburi. El continuă:
— Termenii acestei lupte sunt următorii. Dacă Iofur Raknison mă omoară, atunci el va fi rege pentru totdeauna, liber de provocări sau dispute. Dacă
eu îl omor pe Iofur Raknison, eu voi fi regele vostru. Primul meu ordin către voi va fi să dărâmaţi acest palat, această casă parfumată a batjocurii şi a înzorzonării de tinichea, şi să aruncaţi aurul şi marmura în mare. Fierul este metalul demn de un urs, nu aurul. Iofur Raknison a poluat Svalbardul.
Eu am venit să-l curăţ. Iofur Raknison, te provoc la luptă.
Apoi Iofur sări înainte un pas sau doi, ca şi cum cu greu s-ar fi putut stăpâni să stea pe loc.
— Urşi! urlă la rândul lui Iofur. Iorek Byrnison s-a întors la invitaţia mea.
Eu l-am atras aici şi eu trebuie să spun termenii acestei lupte. Iată-i: dacă îl omor pe Iorek Byrnison, carnea îi va fi făcută bucăţi şi împrăştiată la spurcăciunile de stâncă. Capul îi va fi atârnat deasupra palatului meu.
Memoria lui va fi uitată. Va fi o greşeală capitală să-i pronunţe cineva numele…
Continuă la fel, după care fiecare urs vorbi din nou. Era o formulă, un ritual urmat cu credinţă. Lyra se uită la amândoi, atât de diferiţi unul de celălalt: Iofur atât de lucios şi de puternic, pocnind de sănătate şi de putere, cu armură splendidă, mândru ca un rege, iar Iorek – mai mic, deşi niciodată
nu se gândise că el ar fi mic, şi prost echipat, cu armura ruginită şi ciobită.
Însă armura lui era sufletul lui. El o făcuse şi i se potrivea. Erau una. Iofur
nu era mulţumit de armura lui, el voia, de altfel, şi un alt suflet. Era fără
astâmpăr iar Iorek era liniştit.
Ea îşi dădu seama că şi ceilalţi urşi făceau această comparaţie. Însă Iorek şi Iofur erau mai mult decât doi urşi. Două caste de urşi se înfruntau în bătălie, două destine, două căi de viitor. Iofur începuse să-i ducă într-o direcţie, Iorek îi mâna într-alta şi, în acelaşi timp, un viitor se închidea iar altul începea să se desfăşoare.
Când ritualul de luptă trecu la faza a doua, cei doi urşi începură să amuşine fără răbdare zăpada, făcându-şi loc înainte, clătinând din cap. Nicio mişcare în rândul spectatorilor, însă toţi ochii îi urmăreau.
În final, războinicii se opriră în tăcere, urmărindu-se faţă în faţă, fiecare într-o extremitate a câmpului de bătaie.
Apoi, cu un răget şi răscolind zăpada cei doi urşi se mişcară în acelaşi moment. Ca două mari stânci care, stând în balans pe două piscuri de munte alăturate, sunt desprinse deodată de către un cutremur, şi se rostogolesc pe pantele muntelui şi capătă viteză, sărind peste crevase şi făcând copacii una cu pământul, până se izbesc una de cealaltă atât de tare încât amândouă se fac pulbere şi fărâme de piatră, aşa porniră la luptă cei doi urşi. Izbitura întâlnirii lor răsună în aerul nemişcat şi ecoul se lovi de pereţii Palatului. Însă ei nu se sfărâmară, ca stâncile. Căzură amândoi într-o parte şi primul care se ridică fu Iorek. Se roti ca un arc şi îl înşfacă pe Iofur, a cărui armură fusese afectată de coliziune şi care nu putea să-şi ridice prea uşor capul.
Iorek ajunse rapid la locul vulnerabil de la gât. Râcâi blana albă şi apoi îşi agăţă ghearele pe sub marginea căştii lui Iofur şi o trase în sus.
Simţind pericolul, Iofur mârâi şi se scutură, aşa cum Lyra îl văzuse pe Iorek scuturându-se pe malul apei, trimiţând în aer cascade de apă. Iorek căzu din nou, dislocat iar Iofur se ridică în două labe, cu un scrâşnet de metale îndoite, îndreptând cu puterea-i oţelul platoşei din spate. Apoi, ca o avalanşă, se năpusti peste Iorek, care încerca încă să se ridice.
Lyrei i se tăie răsuflarea simţind forţa acelei căderi zdrobitoare. Cu siguranţă, chiar şi pământul de sub ea se cutremură. Cum putea Iorek să
supravieţuiască? Se chinuia să se întoarcă din nou şi să câştige puţin teren, însă picioarele îi erau mai sus iar Iofur îşi înfipse dinţii undeva lângă gâtul lui Iorek. Picături de sânge zburau prin aer: una ateriză pe blana Lyrei iar ea o apăsă cu mâna, în semn de iubire.
Apoi ghearele din spate ale lui Iorek se afundară în legăturile cămăşii de zale a lui Iofur şi traseră în jos. Rupse de tot partea din faţă iar Iofur se rostogoli într-o parte ca să poată vedea stricăciunea, lăsându-l pe Iorek să
se ridice din nou în picioare.
Pentru o secundă, cei doi urşi se îndepărtară unul de celălalt, recăpătându-şi răsuflarea. Iofur era acum stânjenit de cămaşa de zale căci, din platoşă de protecţie se transformase într-un obstacol: era încă legată jos şi rămăsese atârnată de picioarele din spate. Totuşi, lui Iorek îi era şi mai rău. Rana de la gât sângera din belşug iar el respira cu greu.
Însă sări la Iofur, înainte ca regele să poată descâlci zalele agăţate de blană, şi-l răsturnă cu picioarele în sus, plonjând apoi către partea dezgolită a gâtului lui Iofur, unde era îndoită marginea căştii. Iofur îl aruncă de pe el şi cei doi urşi se porniră din nou la luptă, împroşcând în toate direcţiile şuvoaie de zăpadă care făceau şi mai dificil să vezi cine era în avantaj.
Lyra privea, cu răsuflarea tăiată, frământându-şi atât de tare mâinile încât o dureau. Crezu o clipă că îl vede pe Iofur făcându-i lui Iorek o rană la burtă, însă nu putea fi adevărat pentru că un moment mai târziu, după o altă
explozie convulsivă de zăpadă, amândoi urşii stăteau pe labele din spate, ca doi boxeri, iar Iorek zgâria faţa lui Iofur cu ghearele-i puternice, în timp ce Iofur riposta aproape la fel de sălbatic.
Lyra tremura la greutatea loviturilor. Ca şi cum un uriaş ar fi mânuit un buzdugan cu cinci ţinte de oţel…
Fierul se izbea de fier, dinţii scrâşneau pe alţi dinţi, răsuflarea tuna fioros, picioarele fulgerau pământul bătătorit. Zăpada din jur era stropită cu roşu, răscolită şi transformată într-o zloată purpurie de jur împrejur.
Armura lui Iofur ajunsese într-o stare jalnică, platoşele rupte şi îndoite, firele de aur smulse sau murdărite de sânge iar casca îi dispăruse cu totul.
A lui Iorek era într-o condiţie mult mai bună, cu toată urâţenia ei: ciobită
însă intactă, rezistând mult mai bine loviturilor de baros ale ursului-rege, şi respingând ghearele lui brutale, lungi de doisprezece centimetri.
