— Cum? spuse el dintr-o suflare. Cum a primit un urs un daimon? Şi de ce el? Şi cum se face că eşti atât de departe de el?
Muştele plecau din gura lui ca nişte cuvinte mărunte.
— Asta-i uşor. Pot să mă îndepărtez de el pentru că sunt ca un daimon de vrăjitoare. Ştii că ei se pot îndepărta sute de mile de oamenii lor? Aşa şi cu mine. Cât despre cum m-a primit pe mine daimon, asta s-a întâmplat la Bolvangar. Aţi auzit de Bolvangar, căci doamna Coulter sigur v-a povestit despre el, însă probabil că nu v-a spus chiar tot ce se întâmplă acolo.
— Taie… răspunse el.
— Da, taie, asta-i o parte, intercizia. Însă fac şi tot felul de alte lucruri, cum ar fi să producă daimoni artificiali. Şi experimente pe animale. Când Iorek Byrnison a auzit chestia asta s-a oferit voluntar pentru un experiment ca să
vadă dacă puteau să-i facă un daimon, şi au reuşit. Eu sunt daimonul. Mă
cheamă Lyra. Aşa cum oamenii au daimoni sub formă de animale, tot aşa, când un urs are un daimon, va lua formă umană. Eu sunt daimonul lui. Pot să-i citesc gândurile şi ştiu exact ce face şi unde este şi…
— Unde este acum?
— Spre Svalbard. Vine încoace cât de repede poate.
— De ce? Ce vrea? Trebuie că e nebun! O să-l facem fărâme!
— Pe mine mă vrea. Vine să mă recupereze. Dar eu nu vreau să fiu daimonul lui, Iofur Raknison. Vreau să fiu daimonul vostru. Pentru că
odată ce au văzut cât de puternic este un urs care are daimon, oamenii din Bolvangar au decis să nu mai repete niciodată experimentul. Iorek Byrnison urma să fie singurul urs care a avut vreodată un daimon. Iar dacă
îl ajut, ar putea să conducă toţi urşii împotriva voastră. De aceea a venit la Svalbard.
Ursul-rege urlă de furie. Urlă atât de tare încât cristalele din candelabru începură să sune, toate păsările din marea sală începură să ţipe iar Lyrei îi ţiuiau deja urechile.
Dar nu pierdu ocazia.
— De aceea sunteţi cel mai bun, îi spuse ea lui Iofur Raknison, fiindcă
sunteţi plin de pasiune şi pe cât de puternic, pe atât de deştept. Însă a trebuit să-l părăsesc şi să vin să vă spun, pentru că nu vreau ca el să fie conducătorul urşilor. Conducerea trebuie să vă aparţină. Şi există o cale să
mă desprindeţi de el şi să mă faceţi daimonul vostru, însă nu o să ştiţi care e aceea dacă nu v-o spun eu şi s-ar putea să alegeţi metoda obişnuită pentru doborârea urşilor ca el, proscrişi, adică să nu vă bateţi cu el ci să-l ucideţi cu aruncătoarele de flăcări sau altfel. Şi dacă faceţi treaba asta, o să mă
sting ca o lumânare şi o să mor odată cu el.
— Dar tu… cum se poate…
— Pot să devin daimonul vostru, spuse ea, însă doar dacă îl învingeţi pe Iorek Byrnison într-o luptă dreaptă. Apoi, puterea lui o să vină la voi şi mintea mea se va contopi cu a voastră şi vom deveni o singură persoană, gândindu-ne gândurile unul celuilalt. Şi-apoi veţi putea să mă trimiteţi la mile depărtare să spionez pentru voi, sau să mă ţineţi lângă voi, cum doriţi.
Şi v-aş ajuta să conduceţi urşii spre capturarea Bolvangarului, dacă doriţi, şi să-i faceţi să creeze mai mulţi daimoni pentru urşii voştri favoriţi, sau dacă aţi vrea să fiţi singurul urs care să aibă un daimon am putea distruge Bolvangarul pentru totdeauna. Am putea face orice, Iofur Raknison, voi şi cu mine, împreună!
În tot timpul ăsta îl ţinuse pe Pantalaimon în buzunar cu o mână
tremurătoare. El stătea cât de nemişcat putea, în cea mai mică formă de şoricel la care se gândise vreodată.
Iofur Raknison se plimba în sus şi în jos cu un aer de impacienţă explozivă.
— Luptă dreaptă? întreba el. Eu? Să lupt cu Iorek Byrnison? Imposibil! E
un proscris! Cum se poate? Cum să lupt cu el? Numai aşa se poate?
— E singura cale, spuse Lyra, dorindu-şi în sinea ei să nu fie, căci Iofur Raknison părea, cu fiecare secundă ce trecea, mai mare şi mai fioros. Cât îi era de drag Iorek şi cât de multă încredere avea în el, nu putea să creadă cu adevărat că ar doborî vreodată acest gigant printre alţi urşi giganţi. Însă era
singura speranţă pe care o aveau. Să fii doborât de la distanţă de aruncătoarele de flăcări nu lăsa loc de nicio speranţă.
Iofur Raknison se întoarse brusc.
— Dovedeşte-mi! spuse el. Dovedeşte-mi că eşti daimon!
— Prea bine, spuse ea. Pot să fac asta uşor. Pot să aflu ceva ce doar voi ştiţi, nimeni altcineva, ceva ce doar un daimon ar putea să afle.
— Atunci spune-mi care-i prima fiinţă pe care am omorât-o.
— Va trebui să merg într-o încăpere şi să fiu singură ca să fac asta, spuse ea. Când voi fi daimonul vostru veţi putea vedea cum fac, însă până atunci trebuie să rămână secret.
— Este o anticameră înaintea acestei camere. Mergi acolo şi ieşi când vei şti răspunsul.
Lyra deschise uşa şi se trezi într-o cameră luminată de o singură torţă, fără
altă mobilă decât o vitrină de mahon care conţinea câteva ornamente oxidate de argint. Scoase alethiometrul şi întrebă:
— Unde este Iorek acum?
La patru ore depărtare şi se grăbeşte din ce în ce mai tare.
— Cum pot să-i spun ce-am făcut?
