— Dar ce vreau eu să-i spun e urgent, spuse ea. E despre Iorek Byrnison.
Sunt sigură că Maiestatea Sa ar vrea să afle, însă în acelaşi timp nu pot să
spun nimănui altcuiva, nu înţelegeţi? N-ar fi politicos. S-ar supăra tare de tot dacă n-am fi politicoşi.
Ceea ce tocmai spusese păru să aibă destulă greutate încât să-l dezorienteze pe urs şi să-l reducă la tăcere. Lyra era sigură că felul în care vedea lucrurile era corect: Iofur Raknison introducea atât de multe reguli noi încât niciunul din urşi nu era sigur încă de felul în care ar fi trebuit să se poarte, iar ea putea exploata această nesiguranţă pentru a ajunge la Iofur.
Aşa că ursul se retrase să se consulte cu ursul de mai sus, şi, într-un târziu, Lyra fu condusă din nou în Palat, însă la Statul Major de data asta. Nu era mai curat şi, de fapt, aerul era şi mai greu de respirat decât în celulă, fiindcă toate duhorile naturale fuseseră acoperite cu un strat gros de parfum greţos. Fu lăsată să aştepte pe coridor, apoi într-o anticameră, apoi lângă o uşă mare, în timp ce urşii discutau şi se certau şi alergau de colo-colo. Avu timp să analizeze decoraţiunile absolut ridicole: pereţii erau plini de stucaturi din ghips aurit, care se dezlipeau deja sau se fărâmiţau de atâta umezeală iar covoarele înflorate erau îmbâcsite de jeg.
În final, uşa cea mare se deschise din interior. O explozie de lumină de la o jumătate de duzină de candelabre, un covor de un roşu aprins şi tone de parfum greţos plutind în aer, feţele unei duzini de urşi, ba poate chiar mai mult, toţi uitându-se la ea, niciunul în armură însă fiecare cu câte un element decorativ: un lanţ de aur, o pălărie din pene purpurii, o eşarfă
violetă. În mod curios, camera era ocupată şi de păsări; chire-de-baltă şi mari lupi-de-mare se cocoţau pe cornişa de ghips şi se năpusteau apoi în jos pentru a înşfăca bucăţi de peşte care le căzuseră din cuiburile din candelabru.
Pe un piedestal la capătul îndepărtat al camerei se înălţa un tron impunător.
Era făcut din granit, ca să pară puternic şi masiv, însă, ca multe alte lucruri din palatul lui Iofur, era decorat cu festoane şi pampoane de ghips superelaborate care arătau ca nişte zorzoane împodobind vârful unui munte.
Pe tron şedea cel mai mare urs pe care-l văzuse vreodată. Iofur Raknison era chiar mai înalt şi mai masiv decât Iorek, iar faţa îi era mult mai mobilă
şi mai expresivă, cu un soi de aer uman pe care nu-l văzuse niciodată la Iorek. Când Iofur se uită la ea i se păru că vede privirea unui bărbat, genul de bărbat pe care îl întâlnise la doamna Coulter, un politician abil, obişnuit cu puterea. Purta un lanţ gros de aur în jurul gâtului, cu o piatră preţioasă
masivă atârnând de el iar ghearele – cam de doisprezece centimetri lungime – erau acoperite cu foiţă de aur. Efectul era de putere enormă, de
energie şi de îndemânare. Era îndeajuns de mare ca să poarte excesul absurd de decoraţiuni; pe el nu părea ridicol ci barbar şi magnific.
Se dădu un pas înapoi de frică. Deodată, ideea ei păru prea plăpândă ca să
poată fi exprimată în cuvinte.
Însă se apropie puţin, căci trebuia s-o facă, şi apoi văzu că Iofur ţinea ceva pe genunchi, cum ar fi ţinut un om o pisică în poală – sau un daimon.
Era o păpuşă mare din paie, un manechin cu o faţă stupidă şi inexpresivă
de om. Era îmbrăcată aşa cum s-ar fi îmbrăcat doamna Coulter şi semăna de departe cu ea. Se prefăcea că are un daimon. Atunci Lyra ştiu că e în siguranţă.
Se apropie de tron şi se înclină foarte adânc, cu Pantalaimon foarte tăcut şi cuminte în buzunar.
— Omagiile noastre, mare Rege, spuse ea calm. De fapt, omagiile mele, nu ale lui.
— Nu ale cui? întrebă el cu o voce mai subţire decât şi-ar fi imaginat ea, însă plină de tonuri expresive şi de subtilitate. Când vorbi, flutură o labă
prin faţa gurii, ca să alunge muştele care se adunaseră în zonă.
— Ale lui Iorek Byrnison, Maiestatea Voastră, spuse ea. Am ceva foarte important şi secret să vă spun, aşa că ar trebui să discutăm între patru ochi, credeţi-mă.
— Ceva despre Iorek Byrnison?
Se apropie de el, păşind cu grijă pe podeaua plină de găinaţ şi alungând muştele care-i bâzâiau pe lângă faţă.
— Ceva despre daimoni, spuse ea, astfel încât doar el să audă.
Expresia lui se schimbă. Nu înţelegea ce vrea să însemne, însă fără îndoială
era extrem de interesat. Deodată, se prăvăli de pe tron, făcând-o să sară în lături, le ordonă ceva celorlalţi urşi. Cu toţii îşi plecară capetele şi se îndreptară cu spatele spre uşă. Păsările, care se ridicaseră în stol la urletul lui, croncăniră şi se rotiră peste capetele lor înainte de a se întoarce la cuiburi.
Când sala tronului se goli iar Iofur Raknison şi cu Lyra rămaseră singuri, el se întoarse nerăbdător către ea.
— Ei bine? întrebă el. Spune-mi cine eşti. Ce poţi să-mi spui despre daimoni?
— Eu sunt un daimon, Maiestate, spuse ea.
El se opri în loc.
— Al cui? întrebă el.
— Al lui Iorek Byrnison, răspunse ea.
Era cel mai periculos lucru pe care îl spusese vreodată. Vedea destul de clar că doar uimirea lui fără margini îl opri să o omoare pe loc. Ea continuă
imediat:
— Vă rog, Maiestate, lăsaţi-mă să vă spun mai întâi, înainte să mă loviţi.
Am venit aici pe riscul meu, după cum vedeţi, şi nu pot să fac nimic care să
vă rănească. De fapt, vreau să vă ajut, de aceea am venit. Iorek Byrnison a fost primul urs care a primit un daimon, însă voi ar fi trebuit să fiţi primul.
Aş vrea, mai degrabă, să fiu daimonul vostru, decât al lui, de aceea am venit.
