— Iorek… suspină ea, împingându-l la o parte pe servitor. Unde e Iorek Byrnison? Ursul? E încă afară?
Bărbatul strânse neajutorat din umeri.
— Ajută-mă! spuse ea, tremurând toată de slăbiciune şi teamă. Ajută-mă să
mă îmbrac. Trebuie să plec. Acum! Fă-o repede!
Servitorul puse lampa jos şi făcu ce-i spusese. Când dădea ordine, în maniera aceea imperioasă, semăna foarte mult cu tatăl ei, chiar dacă faţa îi era udă de lacrimi iar buzele îi tremurau. În timp ce Pantalaimon măsura podeaua în lung şi-n lat, cu coada ridicată, şi cu blana aproape scânteietoare, Thorold se grăbi să-i aducă Lyrei blănurile îngheţate şi împuţite şi o ajută să se îmbrace cu ele. De îndată ce închise şi ultimul nasture de sus, şi apărătoarele fură bine strânse, Lyra se repezi la uşă, şi simţi cum frigul îi loveşte gâtul ca o sabie, îngheţându-i lacrimile instantaneu pe obraji.
— Iorek! strigă ea. Iorek Byrnison! Vino, am nevoie de tine!
O furtună de zăpadă, un zgomot metalic şi ursul fu lângă ea. Dormise liniştit afară, în ninsoare. În lumina care se revărsa din lampa pe care Thorold o ţinea la fereastră, Lyra văzu capul lung, fără faţă, scobiturile întunecate ale ochilor, strălucirea blănii albe pe sub metalul negru-roşiatic, şi dori să-l îmbrăţişeze şi să caute consolare la ursul cu blana acoperită de gheaţă şi cască de fier.
— Ei bine? spuse el.
— Trebuie să-l prindem pe Lordul Asriel. L-a luat pe Roger şi se duce la…
nici nu vreau să mă gândesc… oh, Iorek, te rog, mergi repede, dragule!
— Haide, atunci, spuse el şi ea sări în spatele lui.
Nu era nevoie să întrebe încotro s-o ia: urmele săniei duceau drept din curte şi peste platou, iar Iorek se grăbi să se ia după ele. Mişcarea lui făcea acum atât de mult parte din fiinţa ei încât Lyra îşi menţinea deja automat echilibrul. Iorek alerga mai repede ca niciodată peste mantia groasă de zăpadă de deasupra pământului stâncos, iar platoşele armurii se mişcau sub ea într-o legănare ritmică.
În spatele lor, ceilalţi urşi alergau cu uşurinţă, trăgând după ei aruncătorul de flăcări. Drumul era luminat căci luna era deja sus şi lumina pe care o arunca peste tărâmul de zăpadă era la fel de puternică precum fusese şi în balon: o lume de argint sclipitor şi negru intens.
Urmele săniei Lordului Asriel mergeau drept către un şir de dealuri ascuţite, cu forme ciudate, ca de cocostârc, profilându-se pe un cer la fel de negru ca şi catifeaua alethiometrului. Nu se vedea nicio sanie – sau se vedea oare o mişcare ca o atingere de pană pe versantul celui mai înalt vârf? Lyra scrută zarea, forţându-şi ochii, iar Pantalaimon zbură cât de sus putu şi se uită cu ochi de bufniţă.
— Da, spuse el, aşezându-se pe palma ei o clipă mai târziu, e Lordul Asriel, şi biciuie câinii furios, şi mai este şi un copil în spate…
Lyra simţi cum Iorek Byrnison încetineşte. Ceva îi captase atenţia. Mergea din ce în ce mai încet şi îşi ridica ochii să privească în stânga şi-n dreapta.
— Ce e? întrebă Lyra.
El nu răspunse. Asculta atent, însă ea nu auzea nimic. Apoi auzi ceva: un freamăt şi un pocnet, îndepărtate şi misterioase. Era un sunet pe care-l mai auzise: sunetul Aurorei. De nicăieri, un văl de lumină căzuse şi atârna strălucitor pe cerul nordului. Toate acele miliarde şi trilioane de particule încărcate nevăzute şi, posibil, de Praf, radiau în atmosferă jerbe de lumină.
Urma să fie un spectacol şi mai strălucitor şi mai extraordinar decât orice văzuse ea până atunci, ca şi cum Aurora ştia ce dramă avea loc mai jos, şi dorea să o lumineze cu efectele cele mai uimitoare.
Însă niciunul dintre urşi nu privea în sus: atenţia lor era captată de ceva de pe pământ. Nu era Aurora, până la urmă, cea care-i atrăsese atenţia lui Iorek. El se oprise acum şi rămase nemişcat, iar Lyra alunecă uşor de pe spatele lui, ştiind că simţurile aveau nevoie să fie libere. Ceva îl preocupa.
Lyra privi în jur, în spate, peste platoul vast care ducea la casa Lordului Asriel, spre munţii prăvăliţi pe care-i trecuseră mai devreme şi nu văzu nimic. Aurora era din ce în ce mai intensă. Primele văluri vibrau şi se adunau într-o parte iar alte cortine se înfăşurau şi se desfăşurau mai sus, sporind în fiecare minut în dimensiuni şi în strălucire. Arce şi bucle se învolburau de la un orizont la altul şi atingeau zenitul cu arcuri de raze.
Auzea mai clar ca niciodată cântecul şuierat şi susurul uriaşelor forţe intangibile.
— Vrăjitoare! strigă o voce de urs iar Lyra se întoarse bucuroasă şi uşurată.
Însă un bot greu o împinse înainte şi, cu răsuflarea tăiată, nu mai putu decât să tremure îngrozită căci, în locul unde stătuse era acum pana verde a unei săgeţi. Vârful şi coada săgeţii erau îngropate în zăpadă.
Imposibil! gândi ea fără convingere, dar era adevărat pentru că o altă
săgeată se izbi de armura lui Iorek, care era în picioare, deasupra ei. Nu erau vrăjitoarele Serafinei Pekkala, erau dintr-un alt clan. Se rotiră mai sus, douăsprezece vrăjitoare sau poate chiar mai multe, lăsându-se în jos să
tragă şi urcând înapoi deodată, iar Lyra înjură în toate felurile pe care le ştia.
Iorek Byrnison dădea ordine scurte. Era clar că urşii ştiau să se lupte cu vrăjitoarele, căci se aşezară imediat în poziţie defensivă iar vrăjitoarele se aranjară la fel de repede în poziţie de atac. Puteau să tragă precis doar de la distanţe mici, şi, pentru a nu risipi săgeţi, coborau rapid, trăgeau când se aflau în punctul cel mai de jos şi ţâşneau imediat la loc. Însă atunci când ajungeau în punctul cel mai de jos, când mâinile le erau ocupate cu arcul şi cu săgeata, erau vulnerabile, iar urşii săreau în sus să le doboare cu labele.
Mai multe căzură şi fură rapid omorâte.
Lyra se ghemui jos de tot, lângă o stâncă, privind cum plonjează
vrăjitoarele. Câteva o ţintiră direct, însă săgeţile n-o nimeriră, iar apoi Lyra, uitându-se pe cer, văzu cea mai mare parte a stolului de vrăjitoare desprinzându-se şi întorcându-se.
Lyra fu pe moment uşurată, însă asta nu dură mult. Pentru că din direcţia în care se îndreptaseră, văzu mult mai multe venindu-le în ajutor, şi la mijloc, împreună cu ele, era un grup de lumini pâlpâitoare şi peste marea întindere a platoului de pe Svalbard, sub razele Aurorei, auzi sunetul de care se temea cel mai tare. Era duduitul înfundat al unui motor cu benzină.
Zepelinul, cu doamna Coulter şi gărzile sale la bord, venea din urmă.
Iorek mârâi un ordin şi urşii se mişcară de îndată într-o altă formaţie. În agitaţia nemaipomenită din cer, Lyra privi cum descărcară rapid aruncătorul de flăcări. Avangarda stolului de vrăjitoare îi văzuse şi începu să se lase în jos şi să plouă cu săgeţi peste ei, însă în cea mai mare parte, urşii erau apăraţi de armuri şi continuară să înalţe rapid aparatul: un braţ
lung întinzându-se în sus în unghi, o cupă sau un bol la distanţă de un metru, şi un mare recipient de fier învălătucit de fum şi aburi.
Pe când privea, o flacără vie se aprinse şi o echipă de urşi porni la acţiune.
Doi dintre ei traseră în jos lungul braţ al aruncătorului de flăcări, un altul încărca lopeţi de foc în bol, şi la un ordin îi dădură drumul, ca să arunce sulful aprins pe cerul negru.
Vrăjitoarele coborau în grupuri atât de mari deasupra lor încât trei căzură
în flăcări doar la prima aruncătură, însă deveni foarte repede evident că
adevărata ţintă era zepelinul. Pilotul fie că nu văzuse niciodată un aruncător de flăcări înainte, fie îi subestima puterea, căci zbură direct înspre urşi, fără să urce sau să se întoarcă spre o parte sau alta.
