Ghearele lui Pantalaimon apucaseră strâns blănurile ei.
După un minut, deschise ochii şi se târî de pe margine. Nu mai era cale de întoarcere. Se ridică în picioare şi făcu din mână ursului care privea de partea cealaltă. Iorek Byrnison se ridică pe picioarele din spate ca să o salute, apoi se întoarse şi coborî muntele în goană, ca să vină în ajutorul supuşilor săi angajaţi în bătălia cu doamna Coulter şi soldaţii de pe zepelin.
Lyra rămăsese singură.
Podul spre stele
De îndată ce Iorek Byrnison nu se mai văzu, Lyra simţi că o cuprinde o mare slăbiciune. Se întoarse şi-l căută pe pipăite pe Pantalaimon.
— O, Pan, dragule, nu pot merge mai departe! Mi-e aşa de teamă – şi sunt aşa de obosită – cu tot drumul ăsta, şi mi-e frică de mor! Aş vrea să fie altcineva în locul meu, chiar aş vrea!
Daimonul ei se vârî în ea, în formă de pisică, călduţ şi consolator.
— Nu ştiu ce-o să ne facem, suspină Lyra. E prea mult pentru noi, Pan, nu putem…
Se agăţă de el orbeşte, legănându-se înainte şi înapoi şi plângând în hohote în mijlocul pustiului de zăpadă.
— Şi chiar dacă… dacă doamna Coulter ar ajunge prima la Roger, n-o să-l salveze pentru că o să-l ia cu ea la Bolvangar sau, mai rău… şi mă vor omorî şi pe mine în semn de răzbunare… De ce fac asta copiilor, Pan? Îi urăsc aşa de tare pe copii încât vor să-i sfâşie în două? De ce? De ce?
Pantalaimon n-avea niciun răspuns, tot ce putea să facă era s-o ţină strâns în braţe. Încetul cu încetul, pe măsură ce vijelia de teamă se potoli, Lyra îşi veni în fire. Era din nou Lyra, tot înfrigurată şi înfricoşată, însă era ea însăşi.
— Aş vrea… spuse ea şi se opri. Nu putea să câştige nimic doar punându-şi dorinţe. Trase aer adânc în piept şi fu gata să meargă înainte.
Luna apusese deja, iar cerul era întunecat spre sud, deşi miliardele de stele se răsfirau ca diamantele pe o bucată de catifea. Erau însă depăşite de sute de ori de strălucirea Aurorei. Niciodată n-o văzuse atât de dramatică şi de strălucitoare. Cu fiecare tremur, cu fiecare convulsie, noi miracole de lumină dansau pe cer. Şi în spatele mereu-schimbătoarei perdele de lumină, cealaltă lume, acel oraş luminat de soare, era solidă şi clară.
Cu cât urcau mai mult, cu atât se întindea mai mult tărâmul sumbru de dedesubt. Înspre nord era marea îngheţată, ici şi colo erau creste de gheaţă, în locul unde se întâlniseră doi gheţari, însă plană, albă şi nesfârşită în rest, ajungând chiar până la Pol şi mai departe, fără variaţiuni, fără viaţă, fără
culoare şi mai sumbră decât îşi putea Lyra imagina. Înspre est şi înspre vest erau munţi mai mulţi, cu piscuri zimţate care se înălţau semeţe, cu pante abrupte acoperite de zăpadă, modelate de vânt în formă de lame ascuţite ca un iatagan. Spre sud se întindea drumul pe care veniseră, iar Lyra se uita cu mare jind înapoi, ca să vadă dacă nu se mişca ceva pe platoul imens. Nu era sigură dacă se mai vedeau rămăşiţele arse ale zepelinului sau zăpada purpurie din jurul cadavrelor războinicilor.
Pantalaimon zbură în înaltul cerului şi reveni pe încheietura Lyrei, sub formă de bufniţă.
— Sunt chiar după pisc! spuse el. Lordul Asriel şi-a întins toate instrumentele iar Roger nu se poate mişca…
În timp ce spunea asta, Aurora începu să pâlpâie şi să se estompeze, ca un bec anbaric spre sfârşitul vieţii, şi se stinse de tot. În întuneric, totuşi, Lyra
simţi prezenţa Prafului, pentru că aerul părea plin de intenţii ascunse, ca nişte gânduri care n-au fost încă născute.
În întunericul deplin, auzi un strigăt de copil:
— Lyra! Lyra!
— Vin! strigă ea înapoi, şi se năpusti în sus, căţărându-se cu greu, târându-se, luptându-se la capătul puterilor, însă ridicându-se mereu mai sus, prin zăpada lucind fantomatic.
— Lyra! Lyra!
— Sunt aproape, spuse ea într-o suflare, aproape am ajuns, Roger!
Pantalaimon se schimba foarte rapid în agitaţia lui: leu, hermină, vultur, râs, iepure, salamandră, bufniţă, leopard, toate formele pe care le luase vreodată, un caleidoscop de forme în mijlocul Prafului…
— Lyra!
Apoi ajunse pe vârf şi văzu ce se întâmpla.
Cincizeci de metri mai încolo, în lumina stelelor, Lordul Asriel împletea două sârme care duceau la sania lui răsturnată, pe care stătea un rând de baterii, borcane şi componente de aparat, deja acoperite de cristale de gheaţă. Era îmbrăcat în blănuri grele, cu faţa luminată de flacăra lămpii de naftalină. În spatele lui era daimonul lui, în poziţie de Sfinx, cu blana pătată strălucind de putere, mişcând leneş din coadă.
Ţinea în gură daimonul lui Roger.
Sărmana creatură se zbătea, se smulgea, se lupta, acum pasăre, acum câine, apoi pisică, şobolan, pasăre din nou, strigându-l în fiecare clipă pe Roger, care era la câţiva metri mai încolo, încordându-se şi încercând să slăbească
strânsoarea straşnică în care era prins, plângând de durere şi de frig. Striga numele daimonului şi o striga pe Lyra. Alergă spre Lordul Asriel şi-l ciupi de mână. Lordul Asriel îl împinse într-o parte. Încercă din nou, plângând, rugându-se şi suspinând, iar Lordul Asriel nu-l băga în seamă altfel decât ca să-l trântească la pământ.
Erau pe marginea unei stânci. Dedesubtul lor nu era decât un întuneric adânc şi de necuprins. Erau la mai mult de o mie de picioare deasupra mării îngheţate.
Lyra vedea toate acestea doar la lumina stelelor, însă apoi, când Lordul Asriel conectă firele, Aurora izbucni deodată într-o jerbă vie de lumină. La fel ca degetul lung al energiei orbitoare care se joacă la două terminale, cu diferenţa că acesta era înalt de o mie de mile şi lung de zece mii de mile:
scufundându-se, ridicându-se brusc, ondulându-se, strălucind, un torent glorios.
O controla…
Sau dirija energia ei, pentru că un fir care se înfăşură pe o rolă uriaşă care stătea pe sanie mergea direct în sus, spre cer. Din întunericul de jos apăru un corb, şi Lyra ştiu că era daimonul unei vrăjitoare. O vrăjitoare care-l ajuta pe Lordul Asriel şi care purtase în zbor firul în înaltul cerului.
Aurora strălucea din nou.
Era aproape gata.
Se întoarse către Roger şi-i făcu un semn cu capul iar Roger veni, neajutorat, tremurând, implorând, plângând, însă continuând să meargă
neajutorat înainte.
