— Lord Asriel, ce-i asta, pentru numele lui Dumnezeu?

— E capul lui Stanislaus Grumman, spuse vocea Lordului Asriel.

Peste amestecătura de voci Lyra auzi pe cineva repezindu-se la uşă şi ieşind, scoţând sunete disperate. Ar fi vrut să vadă şi ea ce vedeau ceilalţi.

Lordul Asriel spuse:

— I-am găsit trupul îngheţat lângă Svalbard. Cei care l-au omorât i-au jupuit capul în halul ăsta. O să observaţi felul unic în care i-au luat scalpul.

Ar putea să vă fie familiar, domnule Sub-Rector.

— Am văzut că tătarii făceau aşa. Este o tehnică pe care o întâlnim la aborigenii din Siberia şi Tungusk. De acolo, bineînţeles, s-a răspândit şi înspre ţinuturile Skraeling, deşi am înţeles că în Noua Danemarcă este interzisă. Pot să mă uit mai de-aproape, Lord Asriel? Bătrânul spuse toate acestea cu o voce calmă.

Tăcu o clipă şi vorbi din nou.

— Privirea mi-e în ceaţă şi gheaţa e murdară, însă mi se pare că e o gaură

în fruntea craniului. Nu?

— Aşa e.

— Trepanare?

— Exact.

Vorbele îi fură urmate de un murmur de emoţie. Stăpânul se dădu la o parte şi Lyra văzu din nou. Bătrânul Sub-Rector, luminat de proiector, ţinea în faţa ochilor un bloc greu de gheaţă şi Lyra vedea obiectul dinăuntru: o masă amorfă însângerată, despre care cu greu se putea ghici a fi capul unui om. Pantalaimon se zbătu în jurul Lyrei, distrăgându-i atenţia cu frământarea lui.

— Şşşt, şopti ea. Ascultă.

— Dl Grumman a fost odată învăţatul Colegiului, spuse Decanul înflăcărat.

— Să ajungi pe mâinile tătarilor…

— Chiar şi în Nordul îndepărtat?

— Cred că au ajuns mai departe decât şi-a imaginat cineva vreodată!

— Ziceai că ai găsit-o lângă Svalbard? întrebă Decanul.

— Aşa ziceam.

— Să înţelegem că panserbørn-ii n-au avut nicio legătură cu asta?

Lyra nu ştia ce înseamnă cuvântul acela, dar cu siguranţă învăţaţii ştiau.

— Imposibil, spuse învăţatul Cassington ferm. Niciodată nu s-ar comporta aşa.

— Deci nu-l cunoşti pe Iofur Raknison, spuse profesorul Palmerian, care făcuse câteva expediţii în regiunile arctice. Nu m-ar surprinde deloc să aflu că a început să scalpeze oameni după moda tătară.

Lyra îl privi din nou pe unchiul ei, care îi urmărea pe învăţaţi cu un zâmbet sardonic, fără să spună nimic.

— Cine e Iofur Raknison? întrebă cineva.

— Regele din Svalbard, spuse profesorul Palmerian. Da, exact, un panserbørn. Un uzurpator; şi-a croit calea către tron prin şiretlicuri, sau aşa

am înţeles; o personalitate puternică, însă în niciun caz un prostănac, în ciuda afectărilor sale ridicole – a pus să se construiască un palat din marmură din import – şi a înfiinţat ceea ce el numeşte o universitate…

— Pentru cine? Pentru urşi? spuse altcineva, şi toată lumea râse.

Profesorul Palmerian continuă:

— Vă spun eu că Iofur Raknison ar fi capabil să-i facă aşa ceva lui Grumman. În acelaşi timp ar putea fi făcut să se comporte total diferit, dacă

e cazul.

— Şi tu, Trelawney, ştii cum să-l amăgeşti, nu? spuse Decanul zâmbind dispreţuitor.

— Într-adevăr, ştiu. Ai idee ce vrea el mai presus de orice? Mai presus de orice titlu onorific? Vrea un daimon! Găseşte-i un daimon şi va face orice pentru tine.

Învăţaţii începură să râdă din toată inima.

Lyra era copleşită de uimire: ceea ce spusese profesorul Palmerian nu avea niciun sens. În plus, era nerăbdătoare să afle mai multe despre scalpuri şi despre Luminile Nordului şi despre Praful acela misterios. Fu dezamăgită, căci Lordul Asriel îşi termină parada de relicve şi diapozitive, iar conversaţia se transformă în curând într-o ceartă colegială: să-i mai dea sau nu ceva bani să înceapă o nouă expediţie? Argumentele veneau din toate părţile şi Lyra simţi cum i se închid ochii. Adormi buştean într-o clipă, cu Pantalaimon înfăşurat după gât în poziţia lui favorită de somn, ca o hermină.

Se trezi brusc, când cineva o scutură de umeri.

— Taci, îi spuse unchiul. Uşa dulapului era deschisă şi îi vedea profilul în lumină. Au plecat cu toţii, dar mai sunt câţiva servitori în preajmă. Du-te la tine în dormitor şi ai grijă să nu spui nimic despre toate astea.

— Au votat să-ţi dea banii? spuse ea somnoros.

— Da.

— Ce e Praful? întrebă ea, chinuindu-se să rămână în picioare după ce stătuse atâta timp ghemuită.

— Nu te priveşte.

— Ba mă priveşte, spuse ea. Dacă voiai să spionez din dulap ar fi trebuit să-mi fi spus ce să spionez. Pot să văd capul omului?

Blăniţa albă de hermină a lui Pantalaimon se zbârli. Simţea cum o gâdilă

pe gât. Lordul Asriel râse.

— Nu fi nesuferită, spuse el şi începu să-şi împacheteze diapozitivele şi cutia cu mostre. L-ai văzut pe Stăpân?

— Da, înainte de a face orice altceva a început să-şi caute vinul.

— Bine. L-am mai domolit pentru moment. Fă ce-ţi spun şi du-te la culcare.

— Dar unde pleci?