Îşi muşcă buza şi tăcu. Se uita la ea sardonic.

— Deci te joci şi pe acoperiş, continuă el. Mergi vreodată la Bibliotecă?

— Nu. Dar am găsit o cioară pe acoperişul Bibliotecii, continuă ea.

— Chiar? Tu ai prins-o?

— Avea un picioruş bolnav. Am vrut s-o omor şi s-o prăjesc, dar Roger a zis că trebuie să o ajutăm să se facă bine. Aşa că i-am adus resturi de mâncare şi nişte vin, după care s-a făcut bine şi şi-a luat zborul.

— Cine-i Roger?

— Prietenul meu. Băiatul de la bucătărie.

— Aha. Deci aţi străbătut tot acoperişul…

— Nu pe tot. Nu poţi să te urci pe Clădirea Shelton pentru că trebuie să

sari de pe Turnul Pelerinului peste un hău. Este un luminator care se deschide către acoperiş, dar nu-s destul de înaltă să ajung la el.

— Aţi fost pe toate acoperişurile cu excepţia Clădirii Shelton. Dar în subsol?

— În subsol?

— Colegiul e la fel de mare sub pământ ca şi deasupra lui. Sunt surprins că

nu aţi aflat asta până acum. Ei bine, o să plec acum. Arăţi destul de sănătoasă. Poftim.

Căută prin buzunar şi scoase un pumn de monede, din care îi dădu 5 dolari de aur.

— Nu te-au învăţat să spui mulţumesc? întrebă el.

— Mulţumesc, mormăi ea.

— Îl asculţi pe Stăpân?

— O, da, bineînţeles.

— Şi îi respecţi pe învăţaţi?

— Da.

Daimonul Lordului Asriel râse uşor. Era primul sunet pe care îl scotea, şi Lyra roşi.

— Mergi şi te joacă, atunci, spuse Lordul Asriel.

Lyra se întoarse şi se îndreptă glonţ spre uşă uşurată, amintindu-şi să se întoarcă şi să arunce în fugă un „La revedere“.

Aşa se petrecuse viaţa Lyrei, înainte de ziua în care a decis să se ascundă în Camera de Odihnă şi în care a auzit pentru prima oară despre Praf.

Şi bineînţeles că Bibliotecarul n-avea dreptate când îi spunea Stăpânului că

nu ar fi fost interesată. Ar fi ascultat cu mare atenţie, acum, pe oricine i-ar fi putut spune ceva despre Praf. Urma să audă mult mai multe în lunile viitoare şi, în cele din urmă, ar fi ştiut despre Praf mai multe decât oricine din lume, însă între timp, în jurul ei la Jordan se trăia o viaţă intensă.

Şi în orice caz era ceva diferit la care să te gândeşti. Un zvon străbătea străzile de câteva săptămâni: un zvon care-i făcea pe unii să râdă, pe alţii să

amuţească, aşa cum unii oameni iau fantomele în râs iar altora le e frică de ele. Nimeni nu-şi putea imagina de ce începuseră să dispară copii.

Se întâmpla cam aşa.

La estul marelui fluviu Isis, înţesat cu barje încărcate de cărămizi abia mişcându-se, cu bărci cu asfalt şi vase pline cu porumb, după Henley şi Maidenhead, înspre Teddington, unde ajunge fluxul Oceanului German şi chiar mai departe: la Mortlake, după casa marelui magician Dr. Dee, lăsând în urmă Falkeshall, unde se întind grădinile plăcerilor, luminate ziua de strălucirea fântânilor arteziene şi de arce frumos împodobite, iar noaptea de lămpi şi artificii; după Palatul White Hall, unde Regele îşi ţine săptămânalul său Consiliu al Senatului; după Turnul Shot, din care se revarsă fără încetare o ploaie măruntă de plumb topit în cuvele cu apă

neagră; şi încă mai departe, până la locul în care râul acum întins, învolburat şi murdar face un cot larg spre sud.

Aici este Limehouse, şi acesta este copilul care va dispărea.

Se numeşte Tony Makarios. Mamă-sa crede că are nouă ani, însă memoria ei e roasă de băutură; băiatul poate să aibă opt ani sau zece. Numele de familie e grecesc însă, la fel ca şi cu vârsta, şi asta e o presupunere a maică-sii, pentru că el seamănă mai mult cu un chinez decât cu un grec, şi-i mai curge prin vine şi sânge de irlandez, de skraeling şi de lascar, din

partea mamei. Tony nu e prea isteţ însă are o moliciune puţin stângace, care-l îndeamnă uneori să-şi îmbrăţişeze puternic mama şi să-i lipească un sărut umed pe obraz. Biata femeie este de obicei prea ameţită să iniţieze ea însăşi o aşa procedură, însă îi răspunde cu destul de multă căldură de îndată

ce realizează ce se întâmplă.

Acum Tony pierde vremea prin piaţa de pe strada Pie. Îi este foame. Abia s-a înserat şi n-o să primească de mâncare acasă. Are un şiling în buzunar, pe care un soldat i l-a dat ca să-i ducă un mesaj mândrei lui, însă Tony nare de gând să-l cheltuiască pe mâncare, când ştie că poate să ia atâtea pe gratis.

Aşa că se plimbă prin piaţă, printre tarabele cu haine vechi şi cele cu răvaşe norocoase şi zodii, printre vânzătorii de fructe şi vânzătorul de peşte prăjit, cu micuţul lui daimon pe umăr, o vrabie, uitându-se încolo şi-ncoace; iar când un tarabagiu şi daimonul său se uită în altă parte, pasărea ciripeşte scurt şi Tony îndeasă degrabă în bluza largă un măr sau vreo două nuci şi, în final, o plăcintă caldă.

Tarabagiul vede şi strigă şi daimonul-pisică sare, însă vrabia lui Tony şi-a luat zborul iar Tony însuşi a ajuns deja în stradă. Urmează blesteme şi înjurături care îl însoţesc, dar nu prea departe. Se opreşte din alergat pe treptele Oratoriului Sfânta Caterina, unde se aşază şi-şi scoate premiul aburind şi turtit, lăsând o dâră de sos pe cămaşă.

E urmărit. O doamnă într-o pelerină portocalie cu guler de vulpe, o doamnă

tânără şi frumoasă al cărei păr negru străluceşte delicat în umbra glugii îmblănite, stă în uşa Oratoriului, la câţiva paşi mai sus de el. Poate că s-a terminat slujba, fiindcă lumina vine din spatele ei, de dincolo de uşă, orga se aude cântând, iar doamna are în mână un breviar bătut cu pietre preţioase.

Tony nu ştie nimic din toate acestea. Cu faţa înfundată în plăcintă, cu tălpile goale lipite între ele şi cu degetele răsucite înăuntru, mestecă şi înghite în timp ce daimonul se transformă în şoarece şi-şi piaptănă

mustăţile.

Daimonul tinerei doamne iese de sub pelerina din blană de vulpe. Arată ca o maimuţă, dar nu una obişnuită: blana îi e lungă şi mătăsoasă, de un auriu strălucitor şi intens. Cu mişcări sinuoase coboară treptele către băiat şi se aşază cu o treaptă deasupra lui.

Apoi şoarecele simte ceva şi devine vrabie din nou, întorcând o clipă capul într-o parte şi ţopăie doi paşi mai încolo, pe piatră.

Maimuţa se uită la vrabie, vrabia se uită la maimuţă.

Maimuţa se apropie încet. Mâna-i e mică şi neagră, unghiile arată ca nişte gheare cornoase, mişcările îi sunt blânde şi ispititoare. Vrabia nu rezistă.

Sare mai departe, şi mai departe, şi apoi, dintr-o fluturare, ajunge pe mâna maimuţei.

Maimuţa o ridică şi se uită atent la ea înainte să se ridice în picioare şi să se întoarcă la omul ei, luând daimonul-vrabie cu ea. Doamna îşi apleacă

parfumatul cap şi-i şopteşte.