Arătă spre forma ştearsă – o siluetă mai mică.

— Credeam că acesta este daimonul omului, spuse Cercetătorul.

— Nu. În acel moment, daimonul lui era încolăcit în jurul gâtului, sub forma unui şarpe. Silueta aceea pe care abia o zăriţi este un copil.

— Un copil despicat? spuse cineva, iar felul în care îşi curmă vorba arătă

că şi-a dat seama că nu trebuia să fi spus aşa ceva.

Urmă o linişte intensă. Apoi Lordul Asriel spuse calm:

— Un copil întreg. Care, dată fiind natura Prafului, este exact ceea ce ne interesează pe noi, nu-i aşa?

Timp de câteva secunde nimeni nu scoase o vorbă. Apoi se auzi vocea Capelanului.

— Ah, făcu el, ca un om însetat care, după ce a băut pe săturate, pune jos paharul şi lasă să iasă respiraţia pe care a ţinut-o câtă vreme a băut.

— Şi razele de Praf…

— Vin din cer, şi îl scaldă în ceea ce pare a fi lumină. Puteţi examina această imagine cât de aproape vreţi: o voi lăsa aici după ce plec. V-am arătat-o ca să demonstrez efectul asupra noii emulsii. Acum aş vrea să vă

arăt o nouă imagine.

Schimbă diapozitivul. Următoarea fotogramă fusese făcută tot noaptea, dar, de data asta, fără lumina lunii. În prim-plan era un grup mic de corturi, reliefat uşor pe fondul liniei joase a orizontului; lângă ele, erau aruncate nişte lăzi din lemn şi o sanie. Însă punctul principal de atracţie al imaginii era cerul. Şuvoaie şi văluri de lumină atârnau din cer în perdele, în falduri agăţate în cârlige nevăzute, la sute de kilometri depărtare în înaltul cerului sau fluturând într-o parte, în bătaia unui vânt de neimaginat.

— Ce-i asta? zise Sub-Rectorul

— Este o imagine a Aurorei.

— E o fotogramă foarte frumoasă, spuse Profesorul Palmerian. Una dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut vreodată.

— Iertată fie-mi ignoranţa, se auzi vocea tremurândă a bătrânului Dirijor, dar, dacă am ştiut vreodată ce este Aurora, acum am uitat. Este ceea ce se mai numeşte Luminile Nordului?

— Da. Are multe nume. Se formează din furtuni de particule încărcate şi raze solare de o putere şi intensitate extraordinare – invizibile în sine, dar care provoacă această radiaţie luminoasă, în momentul în care interacţionează cu atmosfera. Dacă aş fi avut mai mult timp, aş fi colorat diapozitivul ăsta, să vedeţi şi voi nuanţele; vernil şi roz în cea mai mare parte, cu o umbră de roşu aprins la marginea de jos a formaţiunii de tip

perdea. Asta este făcută cu emulsie obişnuită. Acum aş vrea să vă uitaţi la o fotogramă făcută cu emulsie specială.

Scoase diapozitivul. Lyra îl auzi pe Stăpân spunând încet:

— Dacă forţează un vot, am putea încerca să invocăm clauza rezidenţei. N-a mai fost rezident al Colegiului de treizeci de săptămâni, din ultimele cincizeci şi două.

Lordul Asriel puse un alt diapozitiv în rama din faţa lămpiţei. Aceeaşi scenă. Ca şi în celelalte două, multe dintre trăsăturile vizibile în lumină

obişnuită erau mult mai şterse, şi la fel erau şi perdelele iridiscente din cer.

Dar, în mijlocul Aurorei, departe sus, peste peisajul sumbru, Lyra putu distinge ceva solid. Îşi lipi faţa de crăpătura din dulap ca să vadă mai bine, şi observă că şi învăţaţii care stăteau aproape de ecran se aplecară în faţă.

Cu cât se uita mai bine, cu atât uimirea ei creştea, fiindcă acolo, în cer, distingea fără nicio urmă de îndoială, conturul unui oraş: turnuri, cupole, ziduri… clădiri şi străzi, suspendate în aer! Aproape că scoase un icnet de uimire.

Învăţatul Cassington spuse:

— Arată ca… un oraş.

— Exact, spuse Lordul Asriel.

— Un oraş din altă lume, fără îndoială? spuse Decanul cu dispreţ în voce.

Lordul Asriel îl ignoră. Un fior de emoţie trecu peste învăţaţi, ca şi cum, după ce ar fi scris tratate despre existenţa unicornului, fără să fi văzut vreunul, tocmai li s-ar fi arătat un exemplar viu, abia prins.

— Asta e povestea aia cu Barnard-Stokes? spuse Profesorul Palmerian.

Asta este, nu-i aşa?

— Asta vreau şi eu să aflu, zise Lordul Asriel.

Stătea în picioare, de o parte a ecranului luminat.

Lyra îi putu vedea ochii întunecaţi căutând printre învăţaţii care priveau intens diapozitivul cu Aurora, ca şi strălucirea verde din ochii daimonului de lângă el. Toate venerabilele capete erau aplecate în faţă, cu ochelarii sclipind; numai Stăpânul şi Bibliotecarul se lăsaseră pe spate în fotoliu, cu capetele apropiate.

Capelanul zise:

— Lord Asriel, ai spus că erai în căutarea unor veşti despre expediţia lui Grumman. Doctorul Grumman cerceta şi el acest fenomen?

— Cred că da, şi cred că deţinea destul de multe informaţii despre el. Dar n-o să ni le poată spune pentru că este mort.

— Nu se poate! zise Capelanul.

— Mi-e teamă că da, şi am dovada aici.

Un fior de teamă străbătu Camera de Odihnă când, la indicaţiile Lordului Asriel, doi sau trei dintre învăţaţii mai tineri aduseră lada din lemn în faţă.

Lordul Asriel luă ultimul diapozitiv, dar lăsă becul proiectorului aprins şi, în conul teatral de lumină, se aplecă să deschidă lada. Lyra auzi scrâşnetul unghiilor pe lemnul umed. Stăpânul se ridică să se uite, blocându-i vederea. Unchiul ei vorbi din nou:

— Dacă vă aduceţi aminte, expediţia lui Grumman a dispărut acum optsprezece luni. Academia Germană l-a trimis în nord, să meargă până la polul magnetic, şi să facă observaţii astronomice. În cursul acelei expediţii a descoperit fenomenul ăsta curios pe care tocmai l-am văzut şi noi. La scurt timp după aceea, a dispărut. Se presupune că a avut un accident, iar cadavrul său a zăcut în tot acest timp într-o crevasă. De fapt, n-a fost niciun accident.

— Ce ai acolo? spuse Decanul. Un container vidat?

Lordul Asriel nu răspunse la început. Lyra auzi clinchetul clamelor din metal şi şuieratul aerului intrând în container, după care urmă un moment de tăcere. Care nu dură însă mult. După o clipă sau două, Lyra auzi un mormăit confuz: strigăte de groază, proteste vehemente, voci speriate şi mânioase.

— Dar ce…

— … cu greu poţi să spui că e uman…

— … a fost…

— … ce s-a întâmplat cu el?

Vocea Stăpânului s-a auzit mai tare decât toate celelalte.