Jordanul Lyrei

Colegiul Jordan era cel mai măreţ şi mai bogat dintre toate colegiile de la Oxford. Era probabil şi cel mai mare, deşi nimeni nu ştia sigur lucrul acesta. Clădirile, grupate în jurul a trei patrulatere neregulate, datau din toate perioadele, de la Evul Mediu timpuriu, până la mijlocul secolului al optsprezecelea. Nu existase niciodată un plan: crescuse treptat, prezentul şi trecutul coexistând în fiecare colţ, pentru a da un efect final de măreţie amestecat şi sordid. Câte o aripă stătea mereu să cadă şi, de cinci generaţii, aceeaşi familie – familia Parslow – fusese angajată permanent de către Colegiu ca zidari şi oameni ce se îngrijeau de schelărie. Actualul domn Parslow îşi învăţa fiul meserie. Cei doi, împreună cu alţi trei meseriaşi, se aruncau ca nişte furnici destoinice pe schelele pe care le ridicaseră la colţul Bibliotecii, sau pe acoperişul Capelei, şi ridicau blocuri noi din piatră, rulouri din plumb strălucitor sau grinzi din cherestea.

Colegiul avea ferme şi proprietăţi pe tot cuprinsul Brytaniei. Se spunea că

puteai merge de la Oxford la Bristol într-o direcţie, şi la Londra în cealaltă, şi tot nu părăseai teritoriul Jordanului. În fiecare parte a regatului găseai boiangerii şi cuptoare de cărămizi, păduri şi ateliere de atomcrafturi care plăteau chirie colegiului Jordan şi, la fiecare Zi de Trimestru, Trezorierul şi oamenii lui făceau totalul, îl anunţau Conciliului şi comandau o pereche de lebede pentru festin. O parte din bani se reinvesteau – Conciliul aprobase de curând cumpărarea unei clădiri de birouri în Manchester – iar restul se

folosea pentru a plăti modestele stipendii ale învăţaţilor şi chenzinele servitorilor (ale familiei Parslow şi ale unei alte duzini de familii de meseriaşi şi comercianţi care serveau în slujba Colegiului), pentru a ţine crama îmbelşugată, pentru a cumpăra cărţi şi anbarografuri pentru imensa Bibliotecă ce ocupa o latură a Curţii Melrose şi se extindea, ca o vizuină, câteva etaje sub pământ; şi, nu în cele din urmă, pentru a cumpăra cel mai nou aparat filosofic pentru Capelă.

Era important să se menţină Capela cu informaţii la zi, deoarece Colegiul Jordan nu avea rival, nici în Europa, nici în Noua Franţă, ca centru de teologie experimentală. Lyra ştia şi ea măcar atâta lucru. Era mândră de eminenţa Colegiului ei şi îi plăcea să se laude cu asta în faţa feluriţilor derbedei şi coate-goale cu care se juca pe malul Canalului sau prin Lutărie.

Privea vizita învăţaţilor şi a profesorilor eminenţi din alte părţi cu un dispreţ compătimitor, fiindcă ei nu aparţineau Jordanului şi, în consecinţă, cunoşteau mai puţine, sărmanii, decât cei mai umili dintre învăţaţii mai mici ai Jordanului.

Cât despre însemnătatea teologiei experimentale, Lyra n-avea habar mai mult decât tovarăşii ei de joacă. Îşi crease ideea că avea de-a face cu magia, cu mişcările aştrilor şi planetelor, cu particulele minuscule ale materiei, însă nu erau decât presupuneri. Probabil şi stelele aveau daimoni, exact ca şi oamenii, iar teologia experimentală însemna să vorbeşti cu ei.

Lyra şi-l imagina pe Capelan vorbind mândru, ascultând remarcile daimonilor stelari, încuviinţând judicios sau dând din cap cu regret. Dar ce se petrecea între ei, nu-şi putea imagina.

Nu că ar fi fost prea interesată. În multe privinţe, Lyra era o barbară. Cel mai mult îi plăcea să se caţere pe acoperişurile Colegiului cu Roger, băiatul de la bucătărie, care era prietenul ei special, ca să scuipe sâmburi de prune în capul învăţaţilor ce le treceau pe dedesubt, sau să ţipe ca bufniţele pe geamul unei clase în care tocmai se preda, sau să se alerge pe străduţele înguste, sau să fure mere din piaţă, sau să poarte războaie. După cum Lyra nu avea ştiinţă de curentele politice ascunse ce se derulau sub suprafaţa aparentă a afacerilor Colegiului, nici învăţaţii, pe de altă parte, nu erau capabili să vadă reţeaua vastă şi clocotitoare de alianţe şi animozităţi, de feude şi tratate care umplea viaţa unui copil la Oxford. Copii jucându-se împreună: ce frumoasă privelişte! Ce putea fi mai inocent şi mai fermecător?

De fapt, bineînţeles, Lyra şi tovarăşii ei erau angajaţi într-o luptă pe viaţă şi pe moarte. În primul rând, copiii (tinerii servitori şi copiii servitorilor şi Lyra) dintr-un colegiu declarau război celor din alt colegiu. Însă această

duşmănie era dată la o parte când copiii din oraş atacau un membru al colegiului: atunci, toate colegiile se adunau într-o singură bandă şi intrau în război cu orăşenii. Această rivalitate dura de o sută de ani şi era foarte profundă şi plină de satisfacţii.

Dar, până şi acestea erau uitate când ameninţarea venea de la alţi inamici.

Un duşman era permanent: copiii cărămidarilor, care locuiau lângă Lutărie şi erau dispreţuiţi la fel, şi de elevii colegiului, şi de orăşeni. Cu un an în urmă, Lyra şi nişte orăşeni încheiaseră un armistiţiu temporar şi dădură un raid prin Lutărie, bombardând copiii cărămidarilor cu bulgări grei de lut şi dărâmând castelul jilav pe care îl construiseră, înainte de a-i rostogoli prin materia lipicioasă din care trăiau, până când învingători şi învinşi laolaltă

semănau cu o hoardă de golemuri ţipând strident.

Celălalt duşman obişnuit îşi făcea apariţia sezonier. Familiile de gitani, care trăiau pe canal, în ambarcaţiuni, care veneau şi plecau o dată cu târgurile de primăvară şi de toamnă şi întotdeauna erau buni de-o bătaie.

Cu o anume familie de gitani, care se întorcea regulat la cheiul din acea parte a oraşului, numită Jericho, îşi disputa teritoriul încă de când fusese capabilă să arunce prima dată cu o piatră.

Când au fost ultima oară la Oxford, ea şi Roger şi alţi băieţi de la bucătăria Colegiului Jordan şi Sf. Mihail le pregătiseră o ambuscadă, aruncând cu noroi în bărcuţa lor pictată în culori vii, până când întreaga familie a ieşit să-i alunge – moment în care escadronul de rezervă, sub conducerea Lyrei, a atacat barca şi a împins-o de la mal, să plutească în jos pe canal în calea celorlalte ambarcaţiuni, în timp ce atacatorii comandaţi de Lyra scotoceau barca de la un cap la altul, în căutarea cepului. Lyra chiar credea în cepul ăsta. Dacă îl scoteau, îi asigurase ea, barca s-ar fi scufundat de îndată; însă

nu l-au găsit şi au trebuit să abandoneze vasul când i-au prins gitanii, zbughind-o uzi până la piele, în strigăte triumfătoare, pe străduţele înguste ale Jerichoului.

Acestea erau lumea Lyrei şi bucuria ei. Era o mică sălbăticiune, necioplită

şi hrăpăreaţă, în cea mai mare parte. Avea totuşi întotdeauna un sentiment vag că aceasta nu era lumea ei întreagă; că o parte din ea aparţinea şi grandorii şi ritualurilor de la Colegiul Jordan, şi că undeva în viaţa ei exista

o legătură cu înalta lume a politicii reprezentată de Lordul Asriel. Toate aceste gânduri n-aveau alt efect decât că o ajutau să îşi dădea aere şi să îi domine pe ceilalţi copii. Nu-i trecuse niciodată prin cap să afle mai multe.

Aşa îşi petrecuse copilăria, ca o pisică pe jumătate sălbatică. Singura variaţie în viaţa ei apărea în acele ocazii neaşteptate când Lordul Asriel vizita Colegiul. Aveai de ce să te lauzi cu un unchi bogat şi puternic, însă

preţul lăudăroşeniei era că trebuia să fie prinsă de cel mai agil învăţat şi să

fie adusă în faţa Menajerei pentru a fi spălată şi îmbrăcată într-o rochiţă

curată, după care să fie escortată (cu multe ameninţări) până la Camera Comună a Seniorilor, ca să ia ceaiul cu Lordul Asriel. Mereu era invitat câte un grup de învăţaţi Seniori. Lyra se prăbuşea răzvrătită într-un fotoliu, până când Stăpânul îi spunea tăios să se ridice în picioare, după care le arunca nişte priviri fioroase, de până şi Capelanul începea să râdă.

Ceea ce se întâmpla în timpul acelor vizite stângace, oficiale, nu avea nicio variaţiune. După ce luau ceaiul, Stăpânul şi ceilalţi câţiva învăţaţi care fuseseră invitaţi plecau şi îi lăsau pe Lyra şi pe unchiul ei împreună, iar el o chema în faţa lui să-i spună ce-a mai învăţat de la ultima sa vizită. Ea mormăia ce-şi mai amintea despre geometrie sau despre arabă sau istorie sau anbarologie, iar el se lăsa pe spate, cu o gleznă sprijinindu-se pe celălalt genunchi, şi o privea impenetrabil, până când ea nu mai putea să

scoată un cuvânt.

Cu un an în urmă, înaintea expediţiei din Nord, mai întrebase: „Şi ce faci tu când nu studiezi silitoare?“

Ea a bâlbâit ceva de genul:

— Mă joc prin jurul Colegiului. Mă joc… şi-atât.

El a zis:

— Ia să-ţi văd mâinile, copilă.

Şi-a întins mâinile la inspecţie şi el i le-a luat şi le-a întors să-i analizeze unghiile. Lângă el, daimonul lui stătea ca un Sfinx pe covor, mişcându-şi coada din când în când şi uitându-se fără să clipească la Lyra.

— Murdare, spuse Lord Asriel, împingându-i mâinile înapoi. Aici nu vă

pun să vă spălaţi?

— Ba da, răspunse ea. Însă unghiile Capelanului sunt întotdeauna murdare.

Sunt şi mai murdare decât ale mele.

— El e un om învăţat. Tu ce scuză ai?

— Cred că le-am murdărit după ce m-am spălat.

— Pe unde te joci de te murdăreşti în halul ăsta?

Se uită la el suspicios. Avea sentimentul că era interzis să te duci pe acoperiş, deşi nimeni nu spusese asta cu adevărat.

— În camerele vechi, spuse ea în cele din urmă.

— Şi mai unde?

— În Lutărie, uneori.

— Şi?

— La Jericho şi la Port Meadow.

— Nicăieri altundeva?

— Nu.

— Eşti o mincinoasă. Te-am văzut pe acoperiş chiar ieri.