Camera Comună şi Biblioteca erau iluminate cu lumină anbarică, dar în Camera de Odihnă învăţaţii preferau lămpile vechi, cu naftalină. N-ar fi schimbat asta pentru nimic în lume cât timp trăia Stăpânul.

Majordomul tăie fitilul, puse încă un buştean pe foc şi apoi ascultă cu atenţie la uşa dinspre Sală, după care se servi cu o mână de iarbă din narghilea.

Abia apucă să pună la loc capacul când clanţa se mişcă, făcându-l să

tresară speriat. Lyra încercă să nu chicotească. Majordomul îndesă grăbit mâna de iarbă în buzunar şi se întoarse cu faţa spre noul venit.

— Lord Asriel! spuse el, iar Lyra simţi cum o străbate un fior rece de surpriză. Nu-l putea vedea din locul în care era, şi încercă din răsputeri să

îşi înăbuşe impulsul de a se mişca şi de a se uita.

— Bună seara, Wren, spuse Lordul Asriel. Lyra asculta întotdeauna vocea aceea aspră cu un amestec de plăcere şi teamă. Am ajuns prea târziu pentru cină. Voi aştepta aici.

Majordomul păru foarte stingherit. Musafirii intrau în Camera de Odihnă

numai la invitaţia Stăpânului, iar Lordul Asriel ştia acest lucru; dar Majordomul observă şi că Lordul Asriel se uita fix la umflătura din buzunarul lui, aşa că se hotărî să nu protesteze.

— Să îl anunţ pe Stăpân că aţi ajuns, Excelenţă?

— Nu văd nimic rău în asta. Ai putea să-mi aduci şi nişte cafea.

— Foarte bine, Excelenţă.

Majordomul făcu o plecăciune şi se grăbi să iasă, cu daimonul călcând ascultător lângă piciorul lui. Unchiul Lyrei se îndreptă spre foc, îşi întinse braţele deasupra capului şi căscă precum un leu. Purta haine de drum. Lyra îşi aminti, cum făcea întotdeauna când îl vedea, cât de tare o înspăimânta

acest om. Era clar că acum nu mai putea ieşi neobservată; va trebui să stea cuminte şi să spere că nu o va descoperi nimeni.

Daimonul Lordului Asriel, o femelă de leopard alb, stătea alături de el.

— Vei proiecta imaginile aici? spuse ea încet.

— Da. Va fi mai puţină agitaţie decât dacă ne-am muta în Sala de Lectură.

Vor dori să vadă şi specimenele; îl trimit pe hamal imediat. Este un moment dificil, Stelmaria.

— Ar trebui să te odihneşti.

Se întinse într-unul dintre fotolii, iar Lyra nu îi mai putu zări faţa.

— Da, da. Ar trebui să-mi schimb şi hainele. Probabil că au vreun cod vechi de conduită potrivit căruia m-ar putea amenda cu o duzină de sticle, pentru că am intrat aici îmbrăcat cum nu se cuvine. Ar trebui să dorm trei zile. Problema e că…

Se auzi un ciocănit în uşă şi Majordomul intră cu o tavă din argint pe care erau o cafetieră şi o ceaşcă.

— Mulţumesc, Wren, spuse Lordul Asriel. Acela de pe masă este vin de Tokay?

— Stăpânul a poruncit să îl decantez special pentru Excelenţa Voastră, spuse Majordomul. Au mai rămas numai trei duzini de sticle din ’98.

— Toate lucrurile bune au un sfârşit. Lasă tava aici, lângă mine. Ah, şi spune-i hamalului să trimită sus cele două lăzi pe care le-am lăsat în Hol, da?

— Aici, Excelenţă?

— Da, aşa cum auzi, aici. Şi voi mai avea nevoie de un ecran şi de un proiector, tot aici, şi tot acum.

Majordomul abia se putu abţine să nu caşte gura de uimire, dar reuşi să îşi înăbuşe întrebarea, sau împotrivirea.

— Wren, îţi uiţi locul, spuse Lordul Asriel. Nu-mi pune nicio întrebare, fă

doar cum ţi-am zis.

— Foarte bine, Excelenţă, spuse Majordomul. Dacă îmi este permis să

sugerez, poate că ar trebui să îl anunţ şi pe domnul Cawson despre intenţiile Excelenţei Voastre, altfel ar putea fi surprins, înţelegeţi ce vreau să spun.

— Da, bine; spune-i atunci.

Domnul Cawson era Intendentul. Între cei doi exista o duşmănie veche şi bine înrădăcinată. Intendentul era superiorul Majordomului, dar

Majordomul avea mai multe ocazii de a se băga pe sub pielea învăţaţilor şi le folosea din plin. Ar fi dat orice să poată avea şansa de a-i demonstra Intendentului că ştie mai multe decât el despre ceea ce se întâmplă în Camera de Odihnă.

Se înclină şi ieşi. Lyra îl urmări pe unchiul ei turnându-şi o ceaşcă de cafea pe care o dădu peste cap imediat şi apoi încă una, din care începu să soarbă

mai încet. Stătea ca pe ghimpi: specimene? O lanternă proiectoare? Ce avea Lordul Asriel să le arate învăţaţilor, care să fie atât de important?

Apoi Lordul Asriel se ridică în picioare şi se îndepărtă de foc. Îl văzu pe de-a întregul şi se minună de contrastul dintre el şi Majordomul mic şi îndesat, şi învăţaţii umili şi ofiliţi. Lordul Asriel era un bărbat înalt, cu umeri puternici, o faţă întunecată şi aprigă şi cu ochi ce păreau să se aprindă şi să strălucească într-un râs sălbatic. Era o faţă de care ori erai dominat, ori încercai să o înfrunţi; în niciun caz o faţă pe care să încerci să

o iei de sus sau de care să îţi fie milă. Toate mişcările sale erau ample şi perfect echilibrate, ca cele ale unui animal sălbatic, iar în momentul în care apărea aşa în cameră părea să fie chiar un animal sălbatic ţinut într-o cuşcă

prea mică pentru el.

În acel moment însă, avea o expresie distantă şi preocupată. Daimonul se apropie şi îşi sprijini capul pe şoldul lui. El se uită în jos, la ea, cu o privire de nepătruns, după care se întoarse şi se îndreptă spre masă. Lyra simţi cum i se strânge inima, pentru că Lordul Asriel scosese dopul decantorului de Tokay şi îşi turna în pahar.

— Nu!

Strigătul înăbuşit izbucni înainte ca Lyra să îl mai poată opri. Lordul Asriel auzi şi se întoarse imediat.

— Cine-i acolo?

Nu se putu abţine. Se rostogoli afară din dulap şi încercă să se caţere şi să-i smulgă paharul din mână. Vinul se vărsă împroşcându-se pe o margine a mesei şi pe covor, iar paharul căzu şi se sparse. El o prinse de încheietura mâinii şi suci tare.

— Lyra, ce naiba faci?

— Dă-mi drumul şi am să-ţi spun!

— Mai întâi o să-ţi rup mâna. Cum îndrăzneşti să vii aici?

— Tocmai ţi-am salvat viaţa!

Rămaseră nemişcaţi pentru un moment, fata încovoiată de durere dar strâmbându-se tare, ca să nu ţipe, iar bărbatul aplecat deasupra ei, încruntat, ca un tunet.