Tony se întoarce, nu se poate abţine.

— Ratter! spuse el, pe jumătate alarmat, cu gura plină.

Vrabia ciripeşte. Trebuie să fie în siguranţă. Tony înghite îmbucătura şi cască ochii.

— Bună, spuse frumoasa doamnă. Cum te cheamă?

— Tony.

— Unde locuieşti, Tony?

— Aleea Clarice.

— Cu ce e plăcinta?

— Cu carne de vită.

— Şocolatul îţi place?

— Îhî!

— Ştii, se întâmplă că am mai mult şocolat decât aş putea bea. Nu vrei să

vii cu mine să mă ajuţi să-l beau?

E pierdut, gata. Era pierdut din momentul în care daimonul întârziat la minte a sărit în palma maimuţei. Le urmează pe frumoasa doamnă şi maimuţa aurie pe strada Danemarca şi de-a lungul cheiului Spânzuratului, şi în jos pe scările Regelui George, spre o uşiţă mică şi verde, dintr-o latură

a unui mare depozit. Doamna bate la uşă, uşa se deschide, intră cu toţii, uşa se închide. Tony nu va mai ieşi niciodată – cel puţin nu pe unde a intrat. Şi nu-şi va mai vedea mama niciodată. Ea, o biată beţivă, va crede că el a fugit de acasă şi, când îşi va aminti de băiat, va crede că a fost vina ei şi va jeli din toată inima plină de remuşcări.

Micuţul Tony Makarios nu era singurul copil prins de doamna cu maimuţa aurie. A mai găsit alţi doisprezece, băieţi şi fete, niciunul mai în vârstă de doisprezece ani. Deşi, de vreme ce toţi aveau un trecut similar, niciunul nu

era sigur de vârsta lui. Ceea ce Tony nu observase, desigur, era elementul care-i unea. Niciunul dintre copiii adunaţi în crama călduţă şi plină de aburi nu ajunsese la vârsta pubertăţii.

Buna doamnă l-a văzut aşezându-se pe o bancă rezemată de perete şi primind de la o servitoare tăcută o cană de şocolat din oala de pe soba de tuci. Tony mâncă restul de plăcintă şi bău licoarea dulce şi fierbinte, fără să

bage prea mult de seamă ce era în jurul lui. Iar ce era în jurul lui nu îl băga în seamă prea mult: era prea mic să reprezinte o ameninţare şi prea nesimţitor ca să dea vreo satisfacţie în calitate de victimă.

Un alt băiat puse întrebarea firească:

— Hei, doamnă! Pentru ce ne-ai adus aici?

Era un prăpădit, cu o figură aspră, cu urme de şocolat pe buza de sus şi cu un şobolan negru şi sfrijit drept daimon. Doamna stătea lângă uşă şi vorbea cu un bărbat solid cu alură de căpitan de vas şi, când se întoarse să-i răspundă, păru atât de angelică în lumina sfârâitoare a lămpii cu petrol încât copiii tăcură brusc.

— Vrem să ne ajutaţi, spuse ea. Nu vă supăraţi că vă cerem ajutorul, nu?

Nimeni nu sufla o vorbă. Toţi se uitau uimiţi, intimidaţi deodată. Nu văzuseră niciodată aşa o doamnă. Era aşa de graţioasă şi de dulce şi de blândă încât li se părea că nu meritau aşa un noroc, şi orice ar fi cerut i-ar fi dat cu bucurie, doar ca să mai stea un pic în preajma ei.

Ea le spuse că urmau să plece într-o călătorie. Urmau să fie bine hrăniţi şi îmbrăcaţi cu haine călduroase, iar cei care doreau puteau să trimită mesaje familiilor lor şi să le spună că erau în siguranţă. Căpitanul Magnusson urma să-i îmbarce pe vasul său foarte curând şi, când mareea le va permite, o vor porni pe mare spre Nord.

În curând, cei câţiva care doreau să trimită un mesaj acasă se strânseră în jurul frumoasei doamne care scria după dictare cele câteva rânduri şi, după

ce îi lăsa să zgârie câte un X stângaci în josul paginii, o băga împăturită

într-un plic parfumat şi scria adresa pe care i-o spuneau. Tony ar fi vrut şi el să-i trimită ceva mamei lui, însă era foarte realist în ceea ce priveşte capacitatea ei de a o citi. Trase de mâneca din blană de vulpe a doamnei şi şopti că i-ar plăcea să-i spună mamei lui unde pleacă, şi restul. Doamna îşi înclină graţiosul cap apropiindu-se îndeajuns de aproape de trupul lui rău mirositor ca să poată auzi, îl mângâie pe creştet şi îi promise că o să

transmită mesajul mai departe.

Apoi, copiii se strânseră ciorchine să-şi ia rămas-bun. Maimuţa aurie îi mângâia pe ceilalţi daimoni şi toţi se atinseră de blana de vulpe ca să le meargă bine, sau ca şi cum ar fi luat de la doamnă cine ştie ce putere, sau speranţă, sau bunătate. Doamna le ură drum bun şi îi dădu în grija bravului căpitan, la bordul şalupei cu aburi de la debarcaderul de pe chei. Cerul se întunecase, râul era o masă de luminiţe plutitoare. Doamna rămase pe debarcader şi le făcu din mână până când nu le mai văzu deloc feţele.

Apoi se întoarse înăuntru, cu maimuţa aurie cuibărită la piept, şi aruncă

mănunchiul de scrisori în sobă înainte de a pleca pe acelaşi drum pe care venise.

Copiii de mahala erau uşor de ademenit, însă oamenii îşi dădură seama în cele din urmă şi poliţia fu stârnită cu greu să ia măsuri. O vreme vrăjile încetară. Dar se născuse un zvon, care încet-încet se schimbă, crescu, se răspândi şi când, după o vreme, dispărură câţiva copii din Norwich, şi apoi din Sheffield, şi din Manchester, oamenii acelor locuri, care auziseră de dispariţiile din alte părţi, au adăugat noi dispariţii la întreaga poveste şi i-au dat o amploare şi mai mare.

Şi aşa crescu o legendă despre un grup misterios de vrăjitori care răpeau copii. Conducătorul lor, spuneau unii, era o frumoasă doamnă, alţii spuneau că e un bărbat înalt cu ochii roşii, iar o a treia poveste era despre un tânăr care râdea şi cânta victimelor, care ajungeau să-l urmeze ca oile.

Cât despre locul unde îi duceau pe aceşti copii pierduţi, nu erau două

poveşti la fel. Unii spuneau că îi duceau în Iad, sub pământ, pe Tărâmul Zânelor. Alţii spuneau că erau duşi la o fermă unde erau ţinuţi şi îngrăşaţi pentru a fi mâncaţi. Alţii, că aceşti copii erau ţinuţi şi vânduţi ca sclavi tătarilor… Şi aşa mai departe.

Dar un lucru cu care toţi erau de acord era numele acestor răpitori invizibili. Trebuiau să aibă un nume, sau să nu li se zică în niciun fel. A vorbi despre ei – în special dacă erai la căldurică şi la adăpost, acasă, sau la Colegiul Jordan – era delicios. Iar numele care părea să se fi instaurat, fără

ca cineva să ştie de ce, era Cobleri.

— Să nu întârzii pe-afară, că te fură Coblerii.

— Vară-mea din Northampton cunoaşte o femeie căreia Coblerii i-au luat băieţelul…

— Coblerii au fost văzuţi în Stratford. Se zice că se îndreaptă spre sud!

Şi, inevitabil:

— Hai să ne jucăm de-a copiii şi de-a Coblerii!

Aşa îi spuse şi Lyra lui Roger, băiatul de la bucătăria Colegiului Jordan. Ar fi urmat-o până la capătul pământului.

— Cum se joacă?

— Te ascunzi, şi eu te găsesc, şi te tai în două, ştii, cum fac Coblerii.

— Habar n-ai cum fac ei. Poate că nu fac asta.

— Ţi-e teamă, ai? Văd eu.

— Ntz. Oricum, nu cred în ei.

— Eu cred, spuse ea hotărât. Da’ nici mie nu mi-e frică. Fac doar ce a făcut şi unchi-miu când a venit ultima oară la Jordan. L-am văz’t. Era în Camera de Odihnă, şi era şi un musafir care nu era politicos, aşa că unchiu’ i-a aruncat o privire dură şi omu’ a căzut mort pe loc, cu spume la gură.