Mijlocitorul era bărbat rotofei şi bătrâior, cunoscut sub numele de Părintele Heyst. Treaba lui era să conducă toate slujbele de la Colegiu, să ţină

predici, să se roage şi să asculte spovedanii. Când Lyra era mică, el manifestase un interes deosebit pentru bunăstarea ei spirituală, numai pentru a fi apoi uimit de indiferenţa ei şireată şi de penitenţele nesincere.

Lyra nu era promiţătoare din punct de vedere spiritual, declarase el.

Când l-au auzit că îi cheamă, Lyra şi Roger se întoarseră fără nicio tragere de inimă, târându-şi picioarele în întunericul mucegăit al Oratoriului.

Lumânările pâlpâiau din loc în loc în faţa imaginilor unor sfinţi iar din casa orgii se auzeau nişte zăngănituri, pentru că se făceau unele reparaţii; un servitor lustruia balustrada de bronz. Părintele Heyst le făcu semn din uşa sacristiei.

— Unde aţi fost? îi întrebă. V-am văzut intrând aici de două sau de trei ori deja. Ce puneţi la cale?

Tonul său nu era acuzator, ci suna ca şi cum ar fi fost sincer interesat. De pe umărul stăpânului său, daimonul acestuia scoase la ei o limbă de şopârlă.

Lyra spuse:

— Voiam să ne uităm jos, în criptă.

— Şi la ce, mă rog?

— La… ăă… la sicrie. Am vrut să vedem toate sicriele, spuse ea.

— Şi pe tine, continuă el, întorcându-se spre Roger – daimonul lui Roger dădu neliniştit din coada lui de terier ca să îl îmbuneze – cum te cheamă?

— Roger, Părinte.

— Pari să fii servitor, unde lucrezi?

— La bucătărie, Părinte.

— N-ar trebui să fii acolo acum?

— Da, Părinte.

— Atunci, fuga marş.

Roger se întoarse şi fugi. Lyra făcea desene cu piciorul pe podea.

— Cât despre tine, Lyra, spuse Părintele Heyst, mă bucur să văd că te interesează ceea ce se află în Oratoriu. Eşti un copil tare norocos să fii înconjurată de atât de multă istorie.

— Mhm, spuse Lyra.

— Dar mă cam îndoiesc de calitatea tovarăşilor pe care ţi-i alegi. Te simţi singură, copilă?

— Nu, spuse ea.

— Nu mă refer la Roger, băiatul de la bucătărie. Vreau să spun, copii ca şi tine. De viţă nobilă. Ai vrea să ai nişte tovarăşi de genul acesta?

— Nu.

— Dar, poate alte fetiţe…?

— Nu.

— Vezi tu, niciunul dintre noi nu ar vrea să te priveze de vreuna dintre micile plăceri şi ocupaţii ale copilăriei. Uneori cred că trebuie să te simţi destul de singură aici, în compania învăţaţilor bătrâni, Lyra. Asta simţi –

aşa e?

— Nu.

Îşi încrucişă degetele mari peste palmele strânse, incapabil să se gândească

ce altceva ar mai putea să o întrebe pe această copilă încăpăţânată.

— Dacă te supără ceva, spuse el în final, ştii că poţi veni oricând la mine să

îmi spui. Sper că ştii că poţi face asta oricând.

— Da, spuse ea.

— Îţi faci rugăciunile?

— Da.

— Bravo. Bine, hai, fugi acum.

Cu un oftat de uşurare abia ascuns, Lyra se întoarse şi ieşi.

Cum nu reuşise să găsească Cobleri în criptă, Lyra porni din nou la atac pe străzi. Acolo se simţea ca acasă.

Apoi, când aproape că îşi pierduse interesul în ceea ce îi privea, Coblerii îşi făcură apariţia la Oxford.

Prima oară când a auzit de ei a fost când a dispărut un băiat pe care îl cunoştea, dintr-o familie de gitani.

Era cam pe vremea Târgului de Cai, iar Canalul era înţesat de bărcuţe şi alte ambarcaţiuni cu negustori şi călători, iar cheiurile numite Jericho străluceau în luciul harnaşamentelor lustruite şi fremătau de tropăitul copitelor şi de agitaţia târguielilor. Lyrei îi plăcuse dintotdeauna Târgul de Cai; pe lângă şansa de a se bucura gratis de o plimbare cu un cal care-nu-era-chiar-atât-de-bine-păzit, mai existau şi nenumărate posibilităţi de a provoca un adevărat război.

Şi anul acesta Lyra avea un plan măreţ. Inspirată de capturarea bărcii de anul trecut, ea intenţiona ca de data aceasta să facă o călătorie adevărată

înainte de a fi prinsă. Dacă ea şi cu amicii ei de la bucătăriile colegiilor ar putea ajunge la Abinddon, ar putea face ravagii la stăvilar…

Dar anul acesta nu avea să fie niciun război. Cum hoinărea în soarele dimineţii la marginea şantierului din Port Meadow, împreună cu vreo câţiva pierde-vară de-ai ei, pasând o ţigară furată de la unul la altul şi suflând fumul în sus ostentativ, Lyra auzi un ţipăt scos de o voce pe care o recunoscu.

— Ce-aţi făcută cu el, nemernicilor blestemaţi?

Era o voce puternică, o voce de femeie, dar o femeie cu plămâni de fier.

Lyra se uită imediat după ea, pentru că era Ma Costa, care o pocnise zdravăn de două ori, dar care îi dăduse şi turtă dulce caldă de trei ori şi a cărei familie era recunoscută pentru grandoarea şi somptuozitatea bărcii lor. Erau prinţi printre gitani, iar Lyra avea o mare admiraţie pentru Ma Costa, dar intenţiona să o mai evite ceva timp, pentru că, de fapt, a lor fusese barca pe care o deturnase cu un an în urmă.

Unul dintre derbedeii din jurul Lyrei se aplecă instinctiv şi luă o piatră în momentul în care auzi tunetul vocii, dar Lyra zise: