La estul marelui fluviu Isis, înţesat cu barje încărcate de cărămizi abia mişcându-se, cu bărci cu asfalt şi vase pline cu porumb, după Henley şi Maidenhead, înspre Teddington, unde ajunge fluxul Oceanului German şi chiar mai departe: la Mortlake, după casa marelui magician Dr. Dee, lăsând în urmă Falkeshall, unde se întind grădinile plăcerilor, luminate ziua de strălucirea fântânilor arteziene şi de arce frumos împodobite, iar noaptea de lămpi şi artificii; după Palatul White Hall, unde Regele îşi ţine săptămânalul său Consiliu al Senatului; după Turnul Shot, din care se revarsă fără încetare o ploaie măruntă de plumb topit în cuvele cu apă
neagră; şi încă mai departe, până la locul în care râul acum întins, învolburat şi murdar face un cot larg spre sud.
Aici este Limehouse, şi acesta este copilul care va dispărea.
Se numeşte Tony Makarios. Mamă-sa crede că are nouă ani, însă memoria ei e roasă de băutură; băiatul poate să aibă opt ani sau zece. Numele de familie e grecesc însă, la fel ca şi cu vârsta, şi asta e o presupunere a maică-sii, pentru că el seamănă mai mult cu un chinez decât cu un grec, şi-i mai curge prin vine şi sânge de irlandez, de skraeling şi de lascar, din
partea mamei. Tony nu e prea isteţ însă are o moliciune puţin stângace, care-l îndeamnă uneori să-şi îmbrăţişeze puternic mama şi să-i lipească un sărut umed pe obraz. Biata femeie este de obicei prea ameţită să iniţieze ea însăşi o aşa procedură, însă îi răspunde cu destul de multă căldură de îndată
ce realizează ce se întâmplă.
Acum Tony pierde vremea prin piaţa de pe strada Pie. Îi este foame. Abia s-a înserat şi n-o să primească de mâncare acasă. Are un şiling în buzunar, pe care un soldat i l-a dat ca să-i ducă un mesaj mândrei lui, însă Tony nare de gând să-l cheltuiască pe mâncare, când ştie că poate să ia atâtea pe gratis.
Aşa că se plimbă prin piaţă, printre tarabele cu haine vechi şi cele cu răvaşe norocoase şi zodii, printre vânzătorii de fructe şi vânzătorul de peşte prăjit, cu micuţul lui daimon pe umăr, o vrabie, uitându-se încolo şi-ncoace; iar când un tarabagiu şi daimonul său se uită în altă parte, pasărea ciripeşte scurt şi Tony îndeasă degrabă în bluza largă un măr sau vreo două nuci şi, în final, o plăcintă caldă.
Tarabagiul vede şi strigă şi daimonul-pisică sare, însă vrabia lui Tony şi-a luat zborul iar Tony însuşi a ajuns deja în stradă. Urmează blesteme şi înjurături care îl însoţesc, dar nu prea departe. Se opreşte din alergat pe treptele Oratoriului Sfânta Caterina, unde se aşază şi-şi scoate premiul aburind şi turtit, lăsând o dâră de sos pe cămaşă.
E urmărit. O doamnă într-o pelerină portocalie cu guler de vulpe, o doamnă
tânără şi frumoasă al cărei păr negru străluceşte delicat în umbra glugii îmblănite, stă în uşa Oratoriului, la câţiva paşi mai sus de el. Poate că s-a terminat slujba, fiindcă lumina vine din spatele ei, de dincolo de uşă, orga se aude cântând, iar doamna are în mână un breviar bătut cu pietre preţioase.
Tony nu ştie nimic din toate acestea. Cu faţa înfundată în plăcintă, cu tălpile goale lipite între ele şi cu degetele răsucite înăuntru, mestecă şi înghite în timp ce daimonul se transformă în şoarece şi-şi piaptănă
mustăţile.
Daimonul tinerei doamne iese de sub pelerina din blană de vulpe. Arată ca o maimuţă, dar nu una obişnuită: blana îi e lungă şi mătăsoasă, de un auriu strălucitor şi intens. Cu mişcări sinuoase coboară treptele către băiat şi se aşază cu o treaptă deasupra lui.
Apoi şoarecele simte ceva şi devine vrabie din nou, întorcând o clipă capul într-o parte şi ţopăie doi paşi mai încolo, pe piatră.
Maimuţa se uită la vrabie, vrabia se uită la maimuţă.
Maimuţa se apropie încet. Mâna-i e mică şi neagră, unghiile arată ca nişte gheare cornoase, mişcările îi sunt blânde şi ispititoare. Vrabia nu rezistă.
Sare mai departe, şi mai departe, şi apoi, dintr-o fluturare, ajunge pe mâna maimuţei.
Maimuţa o ridică şi se uită atent la ea înainte să se ridice în picioare şi să se întoarcă la omul ei, luând daimonul-vrabie cu ea. Doamna îşi apleacă
parfumatul cap şi-i şopteşte.
Tony se întoarce, nu se poate abţine.
— Ratter! spuse el, pe jumătate alarmat, cu gura plină.
Vrabia ciripeşte. Trebuie să fie în siguranţă. Tony înghite îmbucătura şi cască ochii.
— Bună, spuse frumoasa doamnă. Cum te cheamă?
— Tony.
— Unde locuieşti, Tony?
— Aleea Clarice.
— Cu ce e plăcinta?
— Cu carne de vită.
— Şocolatul îţi place?
— Îhî!
— Ştii, se întâmplă că am mai mult şocolat decât aş putea bea. Nu vrei să
vii cu mine să mă ajuţi să-l beau?
E pierdut, gata. Era pierdut din momentul în care daimonul întârziat la minte a sărit în palma maimuţei. Le urmează pe frumoasa doamnă şi maimuţa aurie pe strada Danemarca şi de-a lungul cheiului Spânzuratului, şi în jos pe scările Regelui George, spre o uşiţă mică şi verde, dintr-o latură
a unui mare depozit. Doamna bate la uşă, uşa se deschide, intră cu toţii, uşa se închide. Tony nu va mai ieşi niciodată – cel puţin nu pe unde a intrat. Şi nu-şi va mai vedea mama niciodată. Ea, o biată beţivă, va crede că el a fugit de acasă şi, când îşi va aminti de băiat, va crede că a fost vina ei şi va jeli din toată inima plină de remuşcări.
Micuţul Tony Makarios nu era singurul copil prins de doamna cu maimuţa aurie. A mai găsit alţi doisprezece, băieţi şi fete, niciunul mai în vârstă de doisprezece ani. Deşi, de vreme ce toţi aveau un trecut similar, niciunul nu
era sigur de vârsta lui. Ceea ce Tony nu observase, desigur, era elementul care-i unea. Niciunul dintre copiii adunaţi în crama călduţă şi plină de aburi nu ajunsese la vârsta pubertăţii.
Buna doamnă l-a văzut aşezându-se pe o bancă rezemată de perete şi primind de la o servitoare tăcută o cană de şocolat din oala de pe soba de tuci. Tony mâncă restul de plăcintă şi bău licoarea dulce şi fierbinte, fără să
bage prea mult de seamă ce era în jurul lui. Iar ce era în jurul lui nu îl băga în seamă prea mult: era prea mic să reprezinte o ameninţare şi prea nesimţitor ca să dea vreo satisfacţie în calitate de victimă.
Un alt băiat puse întrebarea firească:
